Sunteți pe pagina 1din 207

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 1

VICTOR CRAUS

MANUAL AJUTĂTOR PENTRU


ÎNŢELEGEREA TEXTELOR LITERARE
DESTINAT ELEVILOR DIN
TOATE TREPTELE DE ÎNVĂŢĂMÂNT
2 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

Un cuvânt de încurajare pentru cititorii acestei cărţi

Devenise o probă de foc redactarea comentariilor


literare în cadrul examenelor de limba şi literatura română din
cadrul examenelor de la finalul şcolii gimnaziale, liceale sau la
examenele de admitere în unele facultăţi. Apoi, proba a fost
înlocuită cu alte forme de analiză a textelor literare,
chestionare, interpretări ale unor structuri poetice sau în
proză, exerciţii de descoperire ale unor valori estetice în
contexte literare sau nonliterare ş.a.
Încercăm, prin această carte, să oferim celor interesaţi
un mod de a aborda textul literar ca entitate dar şi ca o sumă
de componente, aşa cum a fost creat de autor fără a uita că
dincolo de text sau încorporat în acesta se află exprimarea
unei sensibilităţi artistice particulare, unice, irepetabile în
aceeaşi structură artistică.
Există mai multe căi de acces spre textul literar:
-emiterea opiniei impresioniste după lectura întregului text
prin exprimarea calificativului estetic sau a stării
provocate de parcurgerea produsului literar
-descoperirea elementelor specifice textului, a
mecanismelor de creaţie (forme expresive) componente
stilistice ale acestuia, pentru identificarea calităţilor care
individualizează creaţia literară faţă de altele din aceeaşi
specie, gen literar sau zonă tematică
-examinarea sub aspect tematic, stilistic, compoziţional a
unui fragment pentru determinarea specificităţii unei
întregi opere literare
-studierea prin analogie cu o altă operă literară a unei
creaţii pentru stabilirea acelor trăsături compoziţionale
sau stilistice care individualizează opera, autorul, epoca în
care a fost creată.
Şi alte modalităţi de abordare pot reprezenta căi de acces
către opera literară la fel de eficiente sau, poate, şi mai
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 3
eficiente. Fiecare profesionist deţine experienţa şi abilitatea de
a obţine prin formele de investigare a textului acele informaţii
despre creaţie şi creator care pot aduce mai aproape de text
tânărul cititor şi facilitează înţelegerea unei opere ca pe un
eveniment în viaţa artistului dar şi a fiecărui cititor.
Te-ai întrebat, poate :”De ce profesorul vede în fiecare
operă literară o creaţie exemplară?”, „Este profesorul un
critic obiectiv?”
Am mai afirmat faptul că nu există premisa emiterii unei
singure opinii privind intimitatea operei literare. Fiecare
operă se multiplică prin cititorii ei. De aceea textele dictate de
unii profesori ca fiind prototipul, modelul sau singura
modalitate de înţelegere a unui text literar reprezintă o crimă
asupra integrităţii intelectuale a elevilor. Oferind un asemenea
model, elevul are sentimentul că singurul deţinător al
înţelegerii operei este profesorul că tu, nu va avea niciodată
posibilitatea creării unei analize competente. De aici, teama ta
faţă de textul literar, neîncrederea în capacitatea de a te
identifica în creaţia pe care o lecturezi.
Primul pas spre operă este încrederea că opera literară i
se adresează şi că se va descoperi pe sine în cartea spre care
accede. Următorii paşi urmează.
Tehnicile de abordare, etapele analizei, emiterea opiniilor,
terminologia care exprimă opiniile tale asupra conţinuturilor
şi formelor literare se învaţă. Am avut in vedere toate acestea
pentru ca tu, la orice nivel de studiu te-ai afla, sa poti aborda
cu succes orice text vei avea in fata fara a fi nevoit sa inveti pe
de rost o compunere si sa repeti ideile altora. Pas cu pas vei
vedea ca esti in stare sa-ti depasesti teama si sa discuti de la
egal la egal cu evaluatorii tai.
Cartea de faţă te ajută să parcurgi paşii spre
independenţa în analiza oricărei opere literare.
Victor Craus
4 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

PASUL I : Câteva noţiuni de stilistică

A. LIMBA LITERARĂ, LIMBA POPULARĂ,


LIMBA STANDARD
Este foarte important sa intelegi, mai intai, diferentele
dintre conceptele care definesc diferitele aspecte ale limbii:
limba literara, limba populara, limba standard si limba
nationala ca realitati ale codului de comunicare intre vorbitorii
acestei limbi.
Limba se defineşte ca un ansamblu de mijloace fonetice,
lexicale şi gramaticale care serveşte ca instrument de
comunicare într-o comunitate lingvistică. Ea există în mod
concret ca variantă literară, ca variantă teritorială şi istorică
( grai, dialect), socială ( argou), de grup restrâns (jargon) etc.
Faptele de limbă pot fi judecate şi prin apartenenţa la un
stil funcţional. Din acest punct de vedere, putem distinge două
sectoare : unul care cuprinde fapte de limbă care au
aproximativ aceeaşi frecvenţă şi aceleaşi semnificaţii în toate
stilurile, formând fondul neutru stilistic, şi altul, cuprinzând
fapte de limbă caracteristice unui stil funcţional.
Limba literară este aspectul elaborat şi cel mai îngrijit
al limbii ; reprezintă sinteza posibilităţilor expresive ale limbii
unui popor.

Trăsăturile limbii literare


(1 )caracterul normat = obligativitatea respectării de către
utilizatorii limbii literare a normelor fonetice, morfematice,
lexico-semantice, gramaticale. La nivel fonetic şi morfologic,
normele se grupează în norme ortoepice( de pronunţare a
cuvintelor) şi norme ortografice (privitoare la reprezentarea
grafică a structurii fonetice a cuvintelor); la nivel gramatical
există norme morfologice ( care se referă la flexiune); norme
sintactice( referitoare la organizarea enunţurilor), norme privind
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 5
regulile de punctuaţie, la nivel lexico-sintactic ( reglementează
caracterul literar sau neliterar al unui text).
(2) caracterul unitar şi stabil = existenţa normelor şi acceptarea
lor de către toţi vorbitorii comunităţii lingvistice reprezintă
premisa stabilităţii şi unităţii limbii literare ; aspectul scris
asigură, prin calitatea de a rămâne înregistrat, garanţia acestei
unităţi şi stabilităţi în timp ce varianta orală asigură ameliorarea
formelor literare prin achiziţia de cuvinte, forme expresive din
vorbirea orală.
(3 )existenţa întregului registru funcţional = este posibilă prin
cuprinderea tuturor stilurilor funcţionale : artistic, ştiinţific,
publicistic, oficial, colocvial ş.a
(4) rolul director al variantei literare = rezultă din influenţa
variantei literare asupra tuturor celorlalte variante, asupra
vorbirii regionale, dialectale, a limbii populare care preiau
forme ale limbii literare.
Limba populară este aspectul spontan, neelaborat al limbii
care se manifestă cu prioritate oral şi se caracterizează prin :
- diferenţieri de ordin fonetic de la o zonă la alta
- existenţa unui număr de unităţi lexicale specifice unei zone
- folosirea cuvintelor îndeosebi cu sens concret
- simplitatea şi uniformitate în sintaxă
Limba comună : limba întregii comuntăţi lingvistice,
indiferent de apartenenţa dialectală a vorbitorilor. Este o
variantă virtuală supradialectală a limbii române contemporane
şi include fapte de limbă specifice tuturor vorbitorilor limbii
indiferent de apartenenţa lor regională, socială etc.
Limba naţională : limba folosită de vorbitorii limbii
române care aparţin spaţiului naţional ( mijlocul de comunicare,
codul)
Limba standard : varianta limbii române neinfluenţată
de elemente dialectale, în care limba este folosită cu sens
denotativ. Ea serveşte drept model neutru cu care sunt
comparate eşantioanele lingvistice cu trăsături regionale,
expresive, afective ş.a.
6 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

Principalele momente ale evoluţiei limbii române literare

Evoluţia limbii române literare s-a realizat în strânsă


legătură cu evoluţia istorică, socială, economică a civilizaţiei şi
culturii româneşti :
a. Perioada începuturilor limbii literare ( sec. al XVI-lea) :
scrisori particulare şi oficiale, traduceri din manuscrise
( mănăstirea Peri, Maramureş), tipăriturile diaconului
Coresi şi a urmaşilor acestuia ; se creează premisele limbii
unitare prin eliminarea regionalismelor şi a fonetismelor
care diferenţiază graiurile, vorbirea regională şi se
realizează modele de limbă unitară prin tipărituri. Se
remarca efortul de a introduce limba ca instrument de
comunicare in biserica (Simion Stefan, Varlaam, Dosoftei,
Antim Ivireanul s.a.)
b. Perioada variantelor provinciale ( sec. al XVI-lea - al
XVIII-lea ) : manifestarea primele stiluri ( artistic, ştiinţific,
oficial ) Apar împrumuturi din limbile : greacă, latină,
turcă, slavonă. Se creează premisa impunerii unor norme
unitare de utilkizare a limbii, supradialectale.
c. Perioada de tranziţie spre epoca modernă ( sec. al XVIII-
lea - sec. al XIX-lea): Limba română devine treptat un
instrument al gândirii şi sensibilităţii moderne. Elementele
limbii vechi coexistă cu forme noi atât lexicale cât şi morfo-
sintactice ; se produce o uniformizare a fonetismelor cel
puţin la nivelul limbii scrise. După 1870 se impune norma
supradialectală unică. Se formează stilul publicistic şi se
modernizează alte stiluri ( artistic, ştiinţific, oficial )
d. Perioada modernă ( a doua jumătate a secolului al XIX-lea
şi până astăzi ) : limba literară devine un instrument
desăvârşit exprimând cele mai nuanţate forme ale simţirii şi
gândirii umane. Împrumuturile acoperă necesarul de
termeni care exprimă realităţi materiale şi spirituale noi.
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 7
B. SILUL. DEFINIŢIE

Stilul individualizează o persoană, un grup sau o


naţiune, caracterizează sintetic un sumum de atitudini, de
comportamente, de obiceiuri care determină modul de a fi
receptat de indivizi, grupuri sau popoare. Stilul te include într-
o comunitate şi te separă de « ceilalţi »
Buffon definea stilul :" Le style c'est l'homme même "
Stilul poate fi definit ca totalitatea însuşirilor
individuale : temperament, talent, nivel cultural, profesiune,
experienţă de viaţă, deprinderi, obişnuinţe, capacitatea de a
folosi sistemele limbii care particularizează o persoană.
Etimologic : fr.stylos : instrument de scris
Accepţiuni (cu referire la exprimarea unei comunicări literare) :
- felul personal de a se exprima în scris sau oral
- mod particular de folosire a resurselor limbii în diverse
situaţii sau domenii
- ansamblul tehnicilor şi mijloacelor utilizate de
vorbitorul unei limbi pentru a obţine reacţii estetice ale
altor persoane
Stilul individual (personal) la cere face referire
Buffon, este opus stilului funcţional folosit nediferentiat de o
categorie larga de utilizatori, diferenţiind o persoană de alta.
Particularităţile stilului individual se evidenţiază cel mai
bine în cazul scriitorilor, identificarea acestei particularităţi
fiind obiectivul esenţial al analizei literare. Stilul individual se
identifică prin originalitate, factor determinant al valorii unei
opere literare. Se cunosc numeroase situatii in care stilul unui
scriitor este imitat voit sau nu de alti creatori ai aceluiasi gen
sau specie literara. Imitarea stilului nu poate afecta in mod
decisiv calitatea operei literare a unui epigon, asa cum se poate
constata si din analiza creatiei unor poeti care descind stilistic
din maniera eminesciana sau a unor prozatori care urmeaza
stilistic prozatorii din perioada interbelica.
8 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

Trăsături generale ale stilului :


(1) Claritatea - formularea şi exprimarea limpede a gândurilor
şi sentimentelor în aşa fel încât receptorul să înţeleagă uşor
mesajul emis. Boileau : " Ce que l'on conçoit bien s'énonce
clairement "
Opuse clarităţii sunt :
a. Obscuritatea: comunicare confuză datorită textului ilizibil,
pronunţiei incorecte,
folosirii unor cuvinte ( neologisme, arhaisme, argou)
necunoscute receptorului, a unor valori semantice necunoscute
acestuia ş.a.
" Farfuridi (emoţionat şi transpirat) : Atunci, iată ce
zic eu, şi împreună cu mine ( începe să se înece) trebuie să se
(sic!) zică asemenea toţi aceia care nu vor să cază la extremitate
( se îneacă mereu), adică vreau să zic, da, ca să fie moderaţi…
adică nu exageraţiuni ! " ( I. L. Caragiale)
b. Nonsensul : constă dintr-o contradicţie logică între
formulare şi conţinut
" Cotadi este scurt şi pântecos, cu musculatura
proeminentă, cu picioarele îndoite de două ori în afară şi o dată
înăuntru…" ( Urmuz)
c. Paradoxul : exprimă o idee contrară celei general acceptată
sau evidentă
" Cine-ar fi putut să spună / Câţi secoli au trecut / De-
o lună / De când nu te-am văzut ? "
(G. Topârceanu)
d. Echivocul : urmarea unei exprimări care poate fi înţeleasă în
mod diferit de diferiţi receptori ; este utilizat adeseori în
calambururi.
" Caţavencu : Vreau ce mi se cuvine […] în oraşul
acesta de gogomani unde eu sunt cel dintâi […] între fruntaşii
politici." ( I.L.Caragiale)
e. Banalitatea : informaţia considerată a fi foarte importantă
este un fapt comun
" Când este soare, e cald, când nu, nu !"
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 9
(I. Al. Brătescu Voineşti)
f. Truismul : poate fi o banalitate considerată a fi un adevăr
fundamental
" Un popor care nu merge înainte stă pe loc "
( I. L. Caragiale)
g. Tautologia : repetarea aceleiaşi idei prin două cuvinte aflate
în raport de coordonare, de asociere sau repetarea aceluiaşi
cuvânt cu valori sintactice diferite:
" intrigi proaste", " mănâncă curechi cu varză", " femeia-i
tot femeie"
h. Pleonasmul : repetarea aceleiaşi idei prin două cuvinte
diferite aflate în raport de subordonare :" primele începuturi", "
scurtă alocuţiune"
(2) Proprietatea constă în folosirea celor mai eficiente mijloace
lingvistice în exprimarea unor idei sau sentimente
Lipsa proprietăţii se poate manifesta prin :
a. modificarea sensului unui cuvânt ( "ne-am răcit împreună")
b. folosirea unui cuvânt sau expresii cu un sens sau o valoare
gramaticală eronată, a unei construcţii greşite etc. (" curat
murdar")
c. amestecul unor stiluri (" famelie mare, renumeraţie după
buget mică)
(3) Precizia exprimării este dată de folosirea riguroasă a
mijloacelor lingvistice
( cuvinte, sensuri, forme, structuri), organizarea clară a
comunicării pentru a fi receptată conform intenţiei emiţătorului.
Opuse preciziei sunt :
a. Prolixitatea : o comunicare încărcată de cuvinte de prisos,
dezorganizată
" Eu, care familia mea de la patruzsopt în Cameră, şi eu ca
rumânul imparţial, care va să zică… cum se ziţe… în sfârşit
să trăiască !" ( I.L.Caragiale)
b. Digresiunea : abaterea de la ideea iniţială a comunicării care
influenţează negativ cursivitatea şi precizia acesteia.
10 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
" Mă recomand Tarsiţa Popeasca, văduva lu' priotu
Sava de la Caimata, care a dărâmat-o Pache, când a făcut
bulivardul ăl nou, şi fiu-meu, Lae Popescu"
( I. L. Caragiale)
(4) Corectitudinea este urmare a respectării normelor limbii
literare, având ca efect exprimarea clară, logică, coerentă, a
gândurilor, stărilor, sentimentelor, ideilor ; se realizează prin
folosirea sensurilor consacrate ale cuvintelor, evitarea
termenilor de specialitate, a neologismelor rare, construcţiilor
pleonastice, chivoce etc.) Abaterile de la această caracteristică a
stilului cultivat sunt :
a. Solecismul : este o greşeală de natură sintactică care constă
în lipsa acordului, folosirea greşită a locuţiunilor
conjuncţionale
" Această stare precare nu se poate exista într-o ţară
civilizată" (I.L.Caragiale)
b. Anacolutul : Un dezacord provenind din întreruperea unei
comunicări şi formularea alteia : " Împăratului ale cărui fiice
nu-i spuseseră nimic de aceasta, nu-şi mai încăpea în piele de
bucurie" ( P. Ispirescu)
(5) Puritatea este pentru comunicarea orală uzul curent, iar
pentru cea scrisă, tradiţia literară.
Contrare purităţii sunt : folosirea unor cuvinte şi
construcţii arhaice, utilizarea modificărilor metaplastice :
proteza ( alămâie), epenteza (intinerar), paragoga ( speciment),
afereza ( stâmpără-te), sincopa ( propiu), apocopa (un'te duci)
folosirea formelor dialectale în locul formelor literare. Uneori
folosirea acestor mijloace este impusă de opera literară : "Flori
albastre tremur ude în văzduhul tămâiet" ( M. Eminescu) ; "
Fă, Tinco, fă ! papucii de mătase / Mărgelele, cerceii nu ţi i-a
dat Năstase-/ Şi-n fiecare deşti câte-un inel / Nu ţi l-a strâns cu
mâinile lui,el. // Cine ţi-a frământat carnea de abanos/ Şi ţi-a
băut oftatul mincinos ?/ Cui i-ai dat, fă, să ţi-o cunoască /
Făptura ta împărătească ?" ( T. Arghezi)
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 11
Folosirea modificărilor metaplastice în scop expresiv
percepută uneori ca greşeală lexicală, morfologică, sintactică
sau stilistică se numeşte licenţă poetică.

Calităţile particulare ale stilului


Vorbirea cultivată are o serie de caracteristici prin care
se distinge stilul individual : naturaleţea, simplitatea, armonia,
demnitatea, fineţea, retorismul, umorul, ironia, oralitatea.
(a) Naturaleţea : exprimarea firească, lipsită de constrângere,
rezultat al stăpânirii perfecte a resurselor expresive ale
limbii şi a artei comunicării.
Opusă naturaleţei este
* afectarea : folosirea unor cuvinte preţioase, căutate
spre a arăta o presupusă superioritate a unui vorbitor
* emfaza : folosirea unor termeni meniţi să epateze pe
receptor ( stilul bombastic)
" Caţavencu : Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte,
că sunt prea, că sunt ultraprogresist… că sunt liber-
schimbist… că voi progresul cu orice preţ…”
(I.L.Caragiale)
(b) Simplitatea : reliefarea valorii sugestive a cuvintelor ,
întrebuinţarea celor mai simple structuri lexicale şi morfo-
sintactice prin care să fie reprezentată o idee
Opusul simplităţii este *simplismul ca expresie a
superficialităţii.
" Peste-a nopţii feerie
Gândul zboară-ncetinel
Compunând o poezie
Gândul meu zboară către el"
( G. Topârceanu)
(c) Armonia : echilibrul între mesaj şi forma de comunicare a
acestuia ;
Opusul armoniei este * cacofonia : alăturarea unor
sunete neplăcute auzului
" Fuge ca gândul" (folclor)
12 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
(d) Demnitatea : folosirea acelor cuvinte şi expresii admise de
simţul cultivat al limbii ; evitarea a ceea ce este trivial în
vorbire.
Opusul demnităţii este vulgaritatea (uneori folosită
pentru a ilustra situaţii de viaţă condamnate de poet : " …fonfii
şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii / Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stă
( M. Eminescu)
(e) Retorismul : este o calitate care ar putea deveni un defect în
cazul folosirii sale abuzive şi nepotrivite : exprimarea
patetică, avântată a unei idei
(f) Fineţea : subtilitatea în exprimare; receptorul avizat
descoperă astfel sensuri profunde ale textului literar
(g) Umorul : reliefarea unor aspecte hilare ale existenţei ;
reflectă o atitudine jovială a naratorului ; uneori poate
îmbrăca o atitudine severă, chiar tragică
" Caţavencu : Industria română e admirabilă, e sublimă,
putem zice, dar lipseşte cu desăvârsire” ( I.L.Caragiale)
(h) Ironia : se identifică cu disimularea ( exprimarea
contrariului a ceea ce crezi);
există multiple forme de exprimare a ironiei : persiflarea,
zeflemeaua, maliţia, autoironia, sarcasmul
( i) Concizia : utilizarea strictă a elementelor lexicale, stilistice
necesare pentru exprimarea unor idei, stări, sentimente
(j ) Oralitatea : imitarea particularităţilor vorbirii, a comunicării
orale; crearea senzaţiei adresării directe : "Ei,ei ! Ce-i de făcut,
Ioane ?" ( I. Creangă)

Limbajul poetic
• Este un element caracteristic al stilului
artistic, present, în special, în textile literare;
limba folosită cu intenţie estetică:
declanşarea emoţiei estetice cu ajutorul unor
particulariţăţi ale limbii, a tropilor şi
figurilor de stil
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 13
1. FIGURILE DE STIL
* la nivel lingvistic, figurile de stil se clasifică în :
(a) Figuri de stil fonologice :
- aliteraţie (repetarea unui fonem sau grup de foneme
pentru crearea unei senzaţii auditive dominante) : "Ale
turnurilor umbre peste unde stau culcate " ( Gr.
Alexandrescu)
- paragoga (adăugarea unui fonem sau silabe la sfârşitul
cuvântului, cu efect auditiv şi valoare stilistică ) :
"Strigăte de-Alah ! Alahu ! se aud pe sus prin nori "
( M. Eminescu)
- diereza ( trecerea de la situaţia de diftong la cea de
hiat, cu intenţii expresive ) : "Mai suna-vei, duce corn /
Pentru mine vreodată ?"
- afereză ( căderea unui fonem sau grup de foneme în
poziţie iniţială) :
" Convins ca voi că el este nălţimea solitară"
( M. Eminescu)
-sincopă (căderea unui fonem sau grup de foneme în
interiorul cuvântului
" Frumseţea-ţi e de ceară" ( M. Eminescu)
- apocopa (căderea unui fonem sau grup de foneme în
finalul cuvântului)
" Grija noastră n-aib-o nime "
( M. Eminescu)
- sinereză (fuziunea vocalelor în hiat într-un diftong sau
triftong) :
" Adormi-vom, troieni-va / Teiul floarea-i peste noi…" (
M. Eminescu)
(b) figuri lexical-semantice :
- perifraza ( asocierea de cuvinte care înlocuiesc un
termen propriu ) :" Al vieţii vis de aur ca fulgu-i ca
o clipă "
14 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
- metafora ( o comparaţie din care lipseşte termenul de
comparat; exprimarea unei realităţi printr-alta
comparabilă) :
" Toată floarea cea vestită a întregului Apus"
( M. Eminescu)
- personificare ( atribuirea unor trăsături umane
lucrurilor, plantelor, fenomenelor naturii sau
fiinţelor necuvântătoare) : " Auzi mândra glăsuire a
pădurii de argint" ( M. Eminescu)
- alegorie ( înşiruire de figuri de stil având înţeles
unitar şi alcătuind o imagine plastică a unei stări,
sentiment, idee) : " Părând pe veci a răsări / Din
urmă moartea-i paşte / Căci toţi se nasc spre a muri /
Şi mor spre a se naşte."
( M. Eminescu)
- metonimie ( înlocuirea unui termen prin altul cu care
se află în relaţie de descendenţă) :
" Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium"
( M.Eminescu)
- sinecdocă ( înlocuirea unui termen cu altul cu care se
află în relaţie de contiguitate) " Mii de coifuri
lucitoare ies din umbra-ntunecoasă"
- eufemism ( înlocuirea unui termen virulent, lipsit de
delicateţe sau de pudoare cu altul considerat de
vorbitor ca acceptabil) :
" S-a stins ca o lumină de palid felinar"
- litotă ( exprimarea unei idei prin negarea contariului
ei ) :
- "Arde-n candel-o lumină cât un sâmbure de mac" ( M.
Eminescu)
(c) figuri realizate la nivel morfologic :
- antimetateză ( repetarea componentelor unui segment
sintactic în ordine inversă) : "Cum viaţa preţ să aibă
şi cum moartea s-aibă preţ"
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 15
- chiasm ( repetarea unor segmente cu aceeaşi funcţie
sintactică) :
" Şi să scap din mână cârma şi lopeţile să-mi scape"
( M.Eminescu)
- enumeraţie (acumulare prin coordonare a mai multor
segmente sintactice) : "Vede Eufratul, Tigris, Nilul,
Dunărea bătrână" (M.Eminescu)
- emfază (enunţ căruia i se acordă importanţă deosebită
marcată prin intonaţie) : " Însuşi Mircea mână-n
luptă vijelia-ngrozitoare"
- elipsa (suprimarea unui segment sintactic uşor de
dedus) :" Iute capul într-o parte şi te uiţi în jos
smerit"
- brahilogie ( eliminarea unor termeni care pot fi
subînţeleşi) : "Iară noi? Noi epigonii? Simţiri reci,
harfe zdrobite…"
- comparaţie ( alăturarea a doi termeni cu intenţia de a
scoate în evidenţă trăsături asemănătoare) : "
Soarele rotund şi palid se prevede pintre nori / Ca un
vis de tinereţe pintre anii trecători"
(V.Alecsandri)
- oximoron ( alăturarea a doi termeni contradictorii din
care poate rezulta ironia autorului) : " Iar în lumea
sta mare, noi copii ai lumii mici,/ Facem pe
pământul nostru muşunoaie de furnici"
( M. Eminescu)
- inversiune ( răsturnarea topicii normale pentru a
evidenţia un anumit termen) : În vaduri ape repezi
curg / Şi vuiet dau în cale / Iar plopi în umedul
amurg / Doinesc eterna jale" ( G. Coşbuc)
- dislocare ( izolare prin topică afectivă a unui segment
sintactic): " Nu voi părul să mi-l taie / Ce-mi ajunge
la călcâie" ( M. Eminescu)
- epitet ( determinant sintactic cu valoare plastică) : " Şi
sufletul înviforat îmi spune/ Că fătul ăst' al patimii
16 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
amare/ Şi-al dorului ce moare-n aşteptare/ E solul
sfânt… înfricoşatul crainic,/ Izbăvitor durerilor
străbune" (O. Goga )
(d) figuri logice şi de compoziţie realizate prin :
- epifrază ( enunţ sau segment de enunţ care se adaugă
pentru a stabili o restricţie la enunţul anterior) :
"Răspândindu-se în roiuri întind corturile mari /
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari"
( M. Eminescu)
- exclamaţie retorică ( enunţ exclamativ care sugerează
o stare emotivă puternică) :" O, Te-admir
progenitură de origine romană"
- imprecaţie ( blestem) : " Usca-s-ar izvoarele toate şi
marea/ Şi stinge-s-ar soarele ca lumânarea,/
Topească-se jalea ca scrumul,/ Funingini, cenuşă, s-
acopere drumul." ( T. Arghezi)
- hiperbolă (mărirea sau micşorarea imaginii sau
acţiunii peste limitele posibile) : " Sălbatecul vodă
e-n zale şi fier/ Şi zalele-i zuruie crunte,/ Gigantică
poart-o cupolă pe frunte,/ Şi vorba-i e tunet
răsufletul ger,/ Iar barda-i din stânga ajunge la cer,/
Şi vodă-i un munte." (G.Coşbuc)
- antiteză (asocierea unor idei, imagini, acţiuni cu sens
contrar) : "Când voi murind în sânge, ei pot să fie
mari" ( M.Eminescu)
- paradox ( enunţarea unei idei aparent contrară
adevărului unanim acceptat) : "La-nceput pe când
fiinţă nu era, nici nefiinţă / Pe când totul era lipsă de
viaţă şi voinţă/ Când nu s-ascundea nimica, deşi tot
era ascuns" ( M. Eminescu)
- interogaţie retorică ( întrebare care nu aşteaptă
răspuns, fiind folosită de autor pentru realizarea unei
construcţii epice:"Gorunule din margine de codru /
De ce mă-nvinge cu aripi moi atâta pace…?"
( L.Blaga)
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 17
- invocaţie retorică (adresare muzei sau unui personaj
legendar etc. în scopul rezolvării unei dorinţe
puternice, iluzorii sau atemporală ca în
blesteme ):"Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca
punând mâna pe ei / Să-i împarţi în două cete : în
smintiţi şi în mişei" ( M. Eminescu)
- repetiţie ( folosirea de mai multe ori a aceluiaşi cuvânt
sau a mai multor cuvinte pentru a mări efectul,
impresia ideea) :" Care vine, vine, vine calcă totul
în picioare"

2. VERSIFICAŢIA
Versificaţia se ocupă cu tehnica alcătuirii versurilor şi
folosirea regulilor prozodice. Ea are în vedere : versul,
strofa, ritmul, rima şi măsura.
VERSUL : este unitatea de bază a textului poetic şi este
alcătuit dintr-un cuvânt sau mai multe cuvinte organizate în
unităţi ritmice (picioare)
STROFA : reprezintă o unitate de conţinut formată din
două sau mai multe versuri ; strofele pot fi organizate
astfel :
distih : " O luptă-i viaţa deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor" ( G. Coşbuc)
terţină :" Sărmanul suflet cearcă şi nu ştie
Ce ton să prindă, ce cuvânt s-aleagă
Căci toate-l cheamă-l strigă şi-l îmbie"
( Şt.O.Iosif)
catren :" Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să te apropii."
( M. Eminescu)
cvintet: " Pustie şi albă e camera moartă…
Şi focul sub vatră se stinge scrumit…-
Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,
18 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
Cu nici o scânteie în ochiu-adormit
Iar geniu-i mare e-aproape un mit…"
(Al. Macedonski)
sextină : strofa formată din 6 versuri ; etc.
RITMUL : succesiunea regulată a silabelor accentuate şi
neaccentuate ; silabele se grupează în unităţi prozodice
numite picioare.
* troheu : picior bisilabic, prima fiind accentuată
( _' _)
" Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet)
* iamb : picior bisilabic, a doua silabă fiind accentuată ( _'
_ )
" Mai am un singur dor"
* dactil : picior trisilabic, prima accentuată ( _' _ _ )
* amfibrah : picior trisilabic, a doua silabă accentuată ( _ _'
_ )
* anapest : picior trisilabic, a treia silabă accentuată (_ _
_' )
* coriamb :picior din patru silabe, prima şi ultima
accentuate( _' _ _ _')
* peon : picior format din patru silabe, una din ele fiind
accentuată:
" Somnoroase păsărele / Pe la cuiburi se adună"
( M. Eminescu)
MĂSURA : reprezinta totalitatea silabelor unui vers
grupate în unităţi prozodice ;
Cele mai interesante măsuri sunt :
- hexametrul : alcătuit din 6 dactili, ultimul catalectic
- endecasilabul : alcătuit din 11 silabe, folosit cu
precădere în sonete
- alexandrinul : din 13 silabe, când rima este masculină,
din 14 când este feminină; versul este despărţit în
două emistihuri prin cezură
" Când/ voi/ mu/ri/ iu/bi/to // la/ creş/tet/ să/ nu-mi/
plângi/"
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 19
RIMA : este creata de consonanţa sunetelor finale din
silabele ultimelor cuvinte din două sau mai multe versuri ; se au
în vedere ultimele vocale accentuate.
După calitatea lor, rimele se clasifică în:
a.rime masculine : când accentul cade pe ultima silabă :
" Spre munţi să merg / În zbor alerg"
( Al. Macedonski)
b. rime feminine : când accentul cade pe penultima
silabă :" Peste vârf de rămurele / Trec în stoluri
rândunele" ( M. Eminescu)
După alternanţa rimei în strofă, rimele pot fi :
a.rimă împerecheată ( rimează versurile : 1-2;3-4)
b. rimă îmbrăţişată ( rimează versurile 1-4;2-3)
c.rimă încrucişată ( rimează versurile 1-3; 2-4)
d. monorimă ( rimează 1-2-3-4)

POEZIA CU FORMĂ FIXĂ :


a. sonetul : poezii alcătuite din două catrene şi două terţine,
endecasilabi iambici cu 4-5 rime ; strofa I : a-b-b-a, strofa a
II-a : b-a-a-b, strofa a III-a: c-d-e, strofa a IV-a : c-d-e
( sonetul italian)
b. gazelul : alcătuit din distihuri, rima primului distih revenind
la fiecare al doilea vers al următoarelor distihuri
c. glosa : începe cu o strofă temă, fiecare strofă următoare
fiind comentariul a câte unui vers din strofa-temă, versul
respectând aflându-se în finalul strofei respective; în final
se reia prima strofă în ordine inversă
d. rondelul : alcătuit din două catrene şi un cvintet, având
numai două rime ; primele două versuri revin în finalul
celui de al doilea catren iar primul vers revine ca versul al
cincilea în strofa a treia.
20 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
Exerciţii aplicative :

1. Identificaţi în textul de mai jos figurile de stil şi


explicaţi valoarea lor expresivă în context :
" Iar în mândrul întuneric al pădurii de argint
Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind ;
Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic,
Când coboară-n dulce ropot din tăpşanul prăvălatic,
Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace."
( M. Eminescu)
2. Analizaţi în textele de mai jos rima, ritmul, măsura
şi mijloacele de realizare a expresivităţii :
a." De-atâtea nopţi aud plouând
Aud materia plângând
Sunt singur şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre” ( G. Bacovia)
b. " Sara pe deal buciumul sună cu jale
Turmele-l urc - stele le scapără-n cale
Apele plâng clar izvorând în fântâne
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine." (M.
Eminescu )
c."Despre tine şi otravă,
E mai vie născocirea
despre slavă şi albine,
când iubirea o îmbie,
scriu în rune o poveste
scriu în rune ani de fiere
căci ce este nu se spune.
Şi de miere. Zic din strune."
( T. Arghezi)
Exerciţiul 3:
Comentaţi rolul stilistic al pluralului substantivelor
subliniate din textele de mai jos
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 21
a." Codrul cu prăpăstiile şi singurătăţile lui rămăsese
stăpân peste noi.Vei fi singur, cu fantomele şi
vei înţelege că ai intrat în epoca renunţărilor.
Pentru vânătorii tineri cartea, profesorii şi zilele
lungi de clasă sunt de multe ori nişte
incomensurabile zădărnicii."
(M. Sadoveanu)
b. " Cu vreascuri uscate, aţâţai un foc uriaş şi
întunecimile îngrozite fugiră să-şi adăpostească
frica lor în marginile cele mai depărtate ale
pământului" ( C. Hogaş)

D. ANALIZA STILISTICĂ
• Analiza stilistică are ca scop evidenţierea
valorilor expresive ale limbajului având în
vedere un text
literar(ficţional),neliterar( nonficţional) sau
un context.
* contextul ( situaţia care reliefează un fapt sau un grup de
fapte stilistice) poate avea diferite mărimi, în raport cu faptele
de limbă pe care le urmărim. Acest context se numeşte context
suficient.)
Analiza stilistică are în vedere următoarele metode şi
procedee de investigare a unui context suficient
(a) citirea , care ne pune în contact cu contextul de analizat.
Lectura trebuie făcută de atâtea ori încât să asigure
înţelegerea mesajului, receptarea formei, sesizarea
subtextului prin intuirea stărilor şi sentimentelor cuprinse
în formula literară analizată ;
(b) observarea contextului duce la desprinderea faptelor de
limbă cu importanţă stilistică, distanţarea de text şi
pătrunderea în construcţia intimă a acestuia;
(c) statistica este operaţia de culegere a datelor : frecvenţa
unor construcţii, a unor figuri de stil, nivelurile limbii ş.a.;
22 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
se asigură astfel sesizarea individualităţii textului ( prin
comparaţia cu alte texte)
(d) izolarea (separarea faptelor semnificative), identificarea
(stabilirea apartenenţei la un nivel de limbă), selectarea
(operaţia de distingere a esenţialului de întâmplător) şi
catalogarea (clasificarea faptelor stilistice şi ierarhizarea
lor pentru determinarea specificului contextului)
(e) modelarea ( reducerea unei structuri (fapt stilistic) la un
sistem analog în scopul studierii caracteristicilor şi
expresivităţii acelei structuri ; compararea modelului cu
structura dată identifică specificitatea structurii analizate;
(f) sinteza cercetării rezultă din conexarea şi corelarea
faptelor specifice contextului şi este semnificativă pentru
analiza stilistică a contextului.
Analiza stilistică poate fi :
(1) parţială ( vizează un nivel lingvistic) urmărind :
- analiza lexicală ( gruparea hiponimică a cuvintelor,
diferenţierea lor sinonimică, funcţională, diferenţierea
semantic-expresivă, mijloace de figurare, mijloace de
exprimare a umorului, oralităţii ş.a.)
- analiza morfologică ( predominarea unei anumite părţi de
vorbire şi efectul acesteia, folosirea numitor clase sau categorii
morfologice )
- analiza sintactică (topica, coordonarea şi subordonarea sub
aspectul determinării caracterului elaborat al textului
- analiza fonetică (adaptarea fluxului sonor la idee, mesaj,
expresivitatea formelor prozodice, accentul, intonaţia)
(2) comparativă (reliefarea aspectelor stilistice ale unor opere
literare ale aceluiaşi scriitor sau ale unor scriitori din
acelaşi curent literar sau epocă etc.)
(3) integrală ( cercetarea aspectelor esenţiale, definitorii ale
stilului unei opere sau ale unui scriitor
(4) secvenţională (observarea pe un eşantion reprezentativ de
text, a operei)
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 23

STILURILE FUNCŢIONALE
* sunt variante ale limbii literare folosite într-o
activitate de comunicare specifică, într-un domeniu determinat,
caracterizate prin trăsături lingvistice distincte.
Sfera de utilizare a stilurilor funcţionale :
a. stil colocvial : relaţii interpersonale sau neprotocolare,
în activitatea sau viaţa cotidiană
b. stil publicistic : utilizat în mass-media sau în publicitate
c. stil administrativ - juridic (oficial) : folosit în materiale
specifice, documente sau alte tipuri de lucrări specifice
instituţiilor, administraţiei sau în raporturilor
persoanelor fizice cu persoanele juridice
d. stil ştiinţific : valorificat în studii, cercetări ştiinţifice,
materiale cu caracter tehnic şi ştiinţific

Identificarea stilurilor funcţionale


a. primul reper care trebuie să-ţi atragă atenţia este
adnotarea din josul textului (dacă şi se oferă un text spre
analiză). Vei observa că, între paranteze sau între
ghilimele se află titlul lucrării literare sau nonliterare
din care este extras fragmentul, textul din care a fost
extras, eventual ziarul, revista sau volumul căruia îi
aparţine. Aceste indicaţii bibliografice îţi dau o opţiune
privind stilul în care se poate încadra textul propus.
b. Clasificarea textului
- conform specificului discursului :
* discurs ficţional (compunere literară (poetică sau în proză),
epistolară sau care utilizează proprietăţile expresive ale
limbajului)
* discurs nonficţional ( text destinat mass-mediei, ştiinţific sau
care foloseşte valorile proprii ale limbajului : articole ştiinţifice,
cercetări de specialitate, lucrări cu funcţie cognitivă)
- conform sferei culturale
24 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
* domeniul estetic
* domeniul ştiinţific
* domeniul juridic
* domeniul administrativ
- conform situaţiei de comunicare
* de tip colocvial / stil colocvial : corespondenţă privată,
scrisori, cărţi poştale, conversaţie uzuală, relatări…)
* de tip literar / stil beletristic (artistic) : poezie, proză texte
dramatice
* de tip publicistic/ stil publicistic : materiale destinate mass-
media scrisă sau vorbită ( articole publicitare, dezbateri,
interviuri, mese rotunde, portrete nonliterare, ştiri cultural-
sportive, reportaje nonliterare)
* de tip ştiinţific / stil ştiinţific : studii, articole, referate din
domeniul cercetării, cu caracter tehnic cuprinzând informaţii,
reguli, legi cu caracter ştiinţific, manuale şcolare, comunicări
elaborate de oameni de ştiinţă etc.)
* de tip oficial / stil juridic-administrativ : C.V.-uri,
autobiografii, cereri, memorii, legi, referate cu caracter
administrativ, recomandări, referinţe…)
c. Elementele situaţiei de comunicare
* având în vedere raportul emiţător-receptor (E-R) :
emiţătorul poate fi specializat ( profesionist în domeniul în care
practică tipul de discurs : scriitor, cercetător, jurist, om de
ştiinţă, sociolog, funcţionar administrativ) sau nespecializat
(autor ocazional de scrisori, creaţii cu caracter literar,
administrativ, juridic-administrativ ş.a.) iar receptorul, poate fi,
la rândul său, specializat sau nespecializat în sensul exemplelor
date mai sus.
* având în vedere efectul mesajului, acesta poate să exprime :
acordul cu punctul de vedere exprimat prin mesaj, identificarea
cu acesta sau internalizarea (influenţa prin modelul de
comportament cuprins în mesaj până la schimbarea esenţială a
unui mod de receptare al celui care îl percepe, integrarea în
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 25
atitudinea persoanei a unui alt sistem de valori) ex. renunţarea
la consumul de alcool.
* având în vedere funcţia mesajului, acesta poate avea caracter
de :
- informare ( întrebările mesajului informativ sunt : cine ? ce ?
mde ce ? când ? unde ?) ; are funcţie pragmatică şi se poate
referi la evenimente naţionale şi internaţionale, legislaţie,
economie etc.
-publicitate/ propagandă mesajul este formulat din perspectiva
capacităţii de influenţare, de convingere în legătură cu o
atitudine politică, economică, socială, morală, religioasă etc.
-divertisment : scopul este de a crea o atmosferă de destindere
pentru atragerea unei anumite categorii de receptori
-educativ/ estetic promovează formarea într-un anumit domeniu
de larg interes sau în domeniul cultural-artistic, sportiv, estetic
* avându-se în vedere încărcătura emoţională a textului,
mesajul generat poate fi : emoţional, persuasiv, manipulant,
prohibitiv, critic, polemic, neutru

Acum avem la îndemână principalele instrumente de


cercetare a textelor literare (ficţionale şi nonficţionale). Ne sunt
necesare cuvintele cu care să definim. Pasul următor va fi, deci,
asimilarea principalelor instrumente de verbalizare a ceea ce
observăm în text : conceptele operaţionale
Am ales, din multimea acestora cateva care sunt
utilizate frecvent in analizele literare, comentariile stilistice sau
alte tipuri de investigare a textelor literare sau nonliterare.
Desigur, micul glosar oferit de noi poate fi imbogatit si iti
recomand sa o faci cu ajutorul manualului recomandat de
profesorul tau de limba si literatura romana sau din proprie
initiativa.
26 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

PASUL AL II-LEA : Concepte operaţionale

ACCENT
Scoaterea în relief a sunetelor dintr-un cuvânt sau a unui
cuvânt într-o propoziţie prin pronunţarea mai apăsată a
acestora. De regulă, fiecare cuvânt conţine o silaba accentuată.
Excepţie fac cuvintele formate din silabe atone (ex. pronume
personale formă neaccentuată, verbe auxiliare) care pot forma
unităţi fonetice cu prima sau ultima silabă de care sunt legate
prin cratimă : m-aş duce, vazut-ai. Cuvintele polisilabice pot
avea un accent principal şi unul sau mai multe accente
secundare: in'- e- ga- la'- bil; repartizarea accentelor în
cuvintele unui text poetic dă una din cele mai importante
calităţi ale poeziei: ritmul (vezi, cap. ritmul)
Accentul poate fi: dinamic (care dă specificul
cuvântului şi limbii; în limba romană accentul cade, de cele
mai multe ori, pe ultima sau penultima silabă), tonic (alungirea
unei vocale dintr-o unitate prozodica), afectiv (care se
manifestă la nivelul unei comunicări de tip propoziţional
scoţând în relief un cuvânt dintr-o propoziţie pentru a sublinia
importanţa acestuia în comunicare).
Ex. „ Pe umeri pletele-i curg râu" (G. Coşbuc) : atenţia
cititorului se polarizează asupra cuvântului plete", podoabă care
singularizează personajul din perspectiva îndrăgostitului fiind
unul din motivele idealizării fiinţei dragi, a opţiunii sale pentru
aceasta. Motivul „pletelor” apare frecvent în creaţia populară:
Ileana Cosânzeana are plete de aur, feciorii poartă plete de aur
etc. „pletele” fiind un însemn al angelicului ceea ce explică
atenţia acordată acestuia de poet atunci când doreşte să creeze o
imagine a fiinţei spre care aspiră un îndrăgostit.
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 27
Accentul poate avea şi rol semantic în cazul omografelor
(cuvinte care au acelaşi înveliş sonor dar valori semantice
diferite : ve'selă / vese'lă, a'cele / ace’le, tor’-turi / tor-turi’ etc.

ALEGORIE
Figură de stil alcătuită dintr-o înşiruire de metafore,
personificări, comparaţii formând o imagine unitară prin care
poetul sugerează noţiuni abstracte prin intermediul unor fapte şi
întâmplări cu substrat moralizator sau educativ.
Exemplu: „alegoria moarte – nuntă” din balada “Mioriţa”:
“… Iar tu de omor Soarele şi luna
Să nu le spui lor, Mi-au ţinut cununa;
Sa le spui curat Brazi şi păltinaşi
Că m-am însurat I-am avut nuntaşi
Cu-o mândră crăiasă, Preoţi, munţii mari,
A lumii mireasă; Paseri. Lăutari,
Că la nunta mea Păsărele mii
A căzut o stea; Şi stele făclii !"
Alegoria este şi modalitatea de reprezentare a unor
moravuri şi comportamente umane sub forma unor acţiuni ale
căror eroi sunt animale sau păsări (în fabule). Cei mai cunoscuţi
fabulişti romani au fost: Dimitrie Ţichindeal, Grigore
Alexandrescu, Alecu Donici. Dimitrie Cantemir a folosit
alegoria pentru reprezentarea situaţiei politice a epocii sale
după moartea tatălui său, Constantin Cantemir, în romanul
alegoric: “Istoria ieroglifică".
Alegoria poate fi definită şi ca o metodă de creaţie: în
poemul „Luceafărul" al lui M. Eminescu, personajele au
încărcătură alegorică reprezentând omul comun (fata de
împărat, Cătălina, Cătălin), sau geniul (Hyperion, Demiurgos) a
căror antiteza generează mesajul poemului; emirul din „Noapte
de decembrie” a lui Macedonski reprezintă poetul ş.a.
Ghicitorile au şi ele la bază o alegorie.
28 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
ALITERATIE
Procedeu literar folosit în construcţia poetică: constă în
repetarea aceluiaşi sunet sau a unui grup de sunete într-un
context poetic pentru a sugera o stare, o emoţie, mişcarea.
Este o formă superioară a armoniei imitative care
sugerează zgomote din natură, dar aliteraţia propriu-zisă este un
procedeu mult mai subtil de natură fonetică, apelând la
capacitatea anumitor sunete de a sugera trăiri umane, emoţii.
Efectul polifonic al sunetelor aflate într-o anumită organizare
sonoră creează, în această împrejurare o impresie puternică
asupra cititorului de poezie care, de obicei, asociază armonia
sonoră cu senzaţii subtile datorate intenţiei reflexive a
limbajului.
Exemplu: în poezia lui M. Eminescu: "Sara pe deal",
repetiţia vocalei „a" în primul semivers şi dominaţia vocalei
„u" în al doilea semivers, precum şi organizarea fonetică din
versul următor, sugerează atmosfera romantică, pastorală :
„Sara pe deal buciumul sună cu jale/ Turmele-l urc, stele le
scapără-n cale". în acest fel, Eminescu transmite dincolo de
sensul cuvintelor, emoţia care-l domina pe îndrăgostit în
momentele premergătoare întâlnirii cu iubita sa. Acest
procedeu face ca sugestia textului sa depăşească valoarea
tranzitivă a cuvintelor şi putem vorbi, în versul următor de
dominanţa intenţiei reflexive a limbajului: „Apele plâng clar
izvorând din fântâne” (vezi, Tudor Vianu, „Dubla intenţie a
limbajului şi problema stilului")
Procedeul se întâlneşte la Vergilius în “Georgicele" ca
şi în poezia anglo-saxonă din sec. al IX-lea. În literatura
română aliteraţia se întâlneşte cu predilecţie la romantici având
rolul de a sugera atmosfera specifică a creaţiei acestora

ANACOLUT
Construcţie sintactică considerată a fi greşită datorită faptului
că are la bază un dezacord gramatical. Acest dezacord este
specific stilului oral fiind prezent şi în „O samă de cuvinte” a
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 29
lui Neculce sau în „Amintirile” sau poveştile lui Ion Creangă:
„Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu. când mă gândesc la
locul naşterii mele, la casa părintească, la stâlpul hornului
unde lega mama o şfară cu motocei la capăt de crăpau mâţele
jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă
ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care
mă ascundeam, când ne jucam noi băieţii de-a mijoarca, şi la
alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc,
parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!" (Amintiri din
copilărie).
Anacolutul apare şi ca procedeu al stilului direct
reprezentând tendinţa vorbitorului de a exprima cât mai repede
un mesaj. Vorbitorul începe o construcţie fără a şti cum o va
încheia şi, din graba de a comunica mesajul, schimbă
construcţia iniţială:
„Cine strica dragostile
Mânce-i grâul păsările „ sau :
"Cine tot vorbeşte, lucrul nu-i sporeşte"
(folclor)
Construcţia iniţială poate fi părăsită, de cele mai multe
ori, când se intercalează o propoziţie subordonata:
„Moşneagul, când a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrimi"
(Ion Creangă)
Gramatical, forma de nominativ a substantivului
„moşneagul" se explica prin faptul că acesta este atât subiect
gramatical cât şi logic. Anacolutul, ca greşeală gramaticală îşi
are originea în dificultatea vorbitorului mai puţin cultivat de a
urmări o frază dezvoltată.

ANTIFRAZA
Folosirea unui cuvânt sau a unei expresii cu sens contrar
celui real (acceptat de vorbitori), având de cele mai multe ori
un substrat ironic. Acest procedeu este cunoscut încă din
antichitate, În cultura greacă şi latină. În literatura română este
prezent în creaţia orală dar şi în cea cultă: la Ion Creanga, I. L.
30 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
Caragiale, I. A. Bassarabescu ş.a.
„ în alta zi ne trezim că iar vine părintele la şcoală, cu
moş Fotea, cojocarul satului, care ne aduce dar de şcoală
nouă, un drăguţ de biciuşor de curele, împletit frumos şi
părintele îi pune nume „Sfântul Nicolai", după cum este şi
hramul bisericei din Humuleşti"
(Ion Creanga, Amintiri din copilărie)
„- iubite şi stimabile d-le Caţavencu, nu înţeleg pentru
ce între doi bărbaţi, cu oarecare pretenţie de seriozitate, să
mai încapă astfel de meşteşuguri şi rafinării de maniere... "
(I. L. Caragiale, 0 scrisoare pierdută)
Denumirea „drăguţ de biciuşor" şi formula de adresare:
"lubite şi stimabile", au, desigur, în cete două texte sens ironic
acoperind o cu totul altă realitate decât o exprima sensul
propriu al cuvintelor respective.
Antifraza este o modalitate de a realiza, în plan literar, o
transpunere a ironiei. Esenţa antifrazei, ca procedeu, se află în
literatura populară fiind exprimată plastic prin formula "haz de
necaz" care acoperă o trăsătură specifică a spiritului ironic şi
bonomia poporului roman.
Folosirea antifrazei este legată de intenţia ironică a
autorului care sugerează printr-o afirmaţie contrariul ei lăsând
pe cititor să perceapă sensul subtil, satiric al exprimării. În
esenţă, prin extensie, antifraza este o modalitate de a sugera o
stare prin altă stare, o disimulare a intenţiei de a exprima
dezacordul în mod agreabil.

ANTITEZA
Procedeu stilistic prin care sunt situate în opoziţie două
cuvinte sau două texte care prezintă literar fapte, personaje,
idei, situaţii, fenomene pentru a scoate în relief conţinutul
acestora.
Fiind prezentă cu predilecţie în creaţia romantică, se
foloseşte şi sintagma „antiteza romantică". Antiteza apare, însă,
şi în creaţia populară:
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 31
„ Vreme vine, vreme trece
N-am cu cine mă petrece
şi cu cine am avut
Vai de mine, I-am pierdut
L-a mâncat negrul pământ
La besearecă-n mormânt !"
( folclor)
Termenul de antiteza se foloseşte şi în reliefarea, în opere
literare, a unor personaje opuse moral sau fizic: Mircea şi
Baiazid (în Scrisoarea III de M. Eminescu), Mihai şi Hassan (în
Paşa Hassan a lui G. Coşbuc) sau a unora care reprezintă
„angelicul" şi „demonicul": domnitorul Alexandru Lăpuşneanu
şi soţia acestuia, Doamna Ruxanda, personajele Răzvan şi
Vidra din drama lui B. Petriceicu Haşdeu sau Dionis şi Maria
din „Sărmanul Dionis" a lui M. Eminescu.

„Era un contrast plăcut: faţa lui trasă şi fină, din care


nu se putuse încă şterge amărăciunea unei tinereţi apăsătoare
ci, rămăsese încă o trăsătură de nespusă naivitate în jurul
gurei, lângă fizionomia ovală, rotunzită şi alba a ei... chipul
unui tânăr demon lângă chipul unui înger, ce n-a cunoscut
niciodată îndoiala... "
( M. Eminescu, Sărmanul Dionis)
Antiteza romantică apare ca o trăsătura caracterologică a
creaţiei eminesciene.

APOLINIC
Concept estetic prezentând teoriile despre artă a
filosofilor germani Schelling şi Nietzsche privind atitudinea în
artă şi cultură semnificând atitudinea lucidă, raţională, orientată
spre ordine, măsura şi armonie; pătruns de spiritul unei
contemplări detaşate, senine.
Termenul a fost creat în limba germană având ca
rădăcina numele zeului Apollo văzut ca imagine a echilibrului
şi perfecţiunii antice aşa cum este imaginat de statuile care II
32 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
reprezintă.
Atitudinea apolinică caracterizează creaţia parnasienilor
a căror contemplare rece, impersonală este rezultatul cultului
pentru perfecţiunea formelor, a limbajului, punerea accentului
pe măiestria literara. Acestei atitudini i se opune cea degajata,
de frondă a simboliştilor care neagă fundamentele esteticii
parnasiene cultivând o poezie a emoţiilor subiective şi a
întâmplării, a muzicalităţii şi corespondentelor între senzaţii, o
poezie lipsită de disciplina şi rigiditatea parnasiană.
Conceptul opus apolonicului este dionisiacul (vezi p.
dionisiac), expresie a extazului, a libertăţii creatoare şi bucuriei
estetice. În textele literare se vorbeşte despre atitudinea
apolonică ca manifestare ce arte în vedere comportamentul
raţional, detaşat faţă de subiect, obiectivat ex. în „Riga Crypto
şi lapona Enigel", Ion Barbu imaginează un astfel de personaj
în lapona Enigel, o tânără venită din Nord în căutarea luminii
şi căldurii soarelui şi care, poposind într-o poiană visează o
idilă cu „mirele” poenii, Crypto, reprezentare a umezelii şi
întunericului; ea îşi urmează drumul în ciuda pasiunii iraţionale
a regelui ciupercilor care, în aspiraţia sa pentru o lume
superioară, cea a laponei, o chema, inconştient, asemenea lui
Hyperion, spre moarte.

ARMONIE IMITATIVA
Procedeu poetic prezent în poezia antică latină, anglo-
saxonă şi nord-germanică (Das Niebelungenlied) dar şi în
creaţia poeţilor romantici din perioada de la 1848 dar şi de mai
târziu: D. Bolintineanu, Cârlova, Alecsandri, M. Eminescu şi
care constă în repetarea în acelaşi context poetic a unor grupuri
de sunete pentru a sugera zgomote din natură, mişcarea etc.
Armenia imitativă se poate clasifica după forţa de
sugestie şi complexitate :
♦ simplă : „Care vine, vine, vine calcă totul în
picioare..." (M. Eminescu)
♦ expresivă imitativă : „Prin vulturi vântui viu vuia"
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 33
( G. Coşbuc)
♦ vocalică : „Pustie şi alba e camera moarta" (Al.
Macedonski)
♦ expresivă simbolică : „Când sorii se sting şi când
stelele pică..." ( M. Eminescu)
Prima situaţie reprezintă o repetiţie progresivă, care
sugerează prin sonoritatea verbului repetat atmosfera specifică
atacului descris de Eminescu în timp ce următoarele două
exprimă un sunet din natură şi, respectiv, o stare reflectată într-
o imagine vizuală.
Ultima, cea mai complexă, aparţinând lui M. Eminescu,
reflectă o mişcare cosmică cu efect în plan uman.
Simboliştii instrumentalişti au creat o poezie care
valorifică forţa sugestivă a cuvintelor: Ştefan Petică, Al.
Macedonski, D. Anghel, loan Theo, reprezentanţi ai etapei
tatonărilor simboliste de la revista „Literatorul" a lui Al.
Macedonski care enunţă ideea unei „ poezii a viitorului”
atrăgând astfel atenţia asupra unei trăsături caracteristice a
limbii, sugestia prin sonoritatea sunetelor care construiesc
cuvântul.

ARTA POETICA
Lucrare cu caracter teoretic sau artistic în care sunt
prezentate principiile poetice ale unui curent, şcoală, orientare,
epocă literară sau ale creaţiei unui poet, prozator sau dramaturg.
Fiecare mare epocă literară se regăseşte într-o artă poetică. Cele
mai cunoscute opere din aceasta categorie sunt: Poetica lui
Aristotel, Ars poetica a lui Horatiu, L'art poetique a lui Boileau,
prefaţa la drama Cromwell a lui V. Hugo ş.a.
În creaţia românească sunt remarcabile artele poetice ale
lui M. Eminescu, („Epigonii"), 0. Goga („Rugăciune"), L.
Blaga („Eu nu strivesc corola de minuni a lumii"), T. Arghezi
(„Testament”), I. Barbu („Joc secund"), Nichita Stănescu („În
dulcele stil clasic"), Ştefan Augustin Doinaş („Mistreţul cu
coIţi de argint"), Marin Sorescu („Iona").
34 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
Unele arte poetice transpun poetic idei estetice
recunoscute în epocă. Astfel, principiul maiorescian că „poezia
trebuie să deştepte imagini sensibile În fantezia auditoriului"
apare în textul poetic eminescian :
„ Ce e poezia ? înger palid cu priviri curate
Voluptuos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate
Strai de purpura şi-aur peste tarana cea grea.
(M. Eminescu, Epigonii)
T. Arghezi îşi exprimă crezul poetic admiţând că poezia
este rodul harului divin şi al muncii asupra cuvântului:
„ Slova de foc şi slova făurita
Împărecheate-n carte se mărita
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte
Robul a scris-o, domnul o citeşte
Făr-a cunoşte că-n adâncul ei
Zace mânia bunilor mei"
(T. Arghezi, Testament)
Totodată, el îşi afirmă prin poezia „Testament” opţiunea pentru
„estetica urâtului”, concept pus în practică de Charles
Baudelaire în Les fleurs du mahl”, drapel al simbolismului
francez şi al poeziei moderne europene.

AUTOR
Persoana care creează o opera literară, artistică,
publicistică, tehnico-ştiinţifică sau din alt domeniu de activitate
umană. În ştiinţa literaturii, autorii sunt numiţi după genul
literar pe care îl abordează: poet, romancier, nuvelist,
dramaturg, eseist.
Referitor la creaţia populară, termenul de autor poate
cuprinde totalitatea creatorilor anonimi care au contribuit la
elaborarea creaţiei literare (ex. balada „Mioriţa"); se foloseşte
şi termenul „autor colectiv” sau „autor anonim”.
Pentru lucrările de arta sau ştiinţifice realizate de
colective de autori, se foloseşte termenul de coautor pentru
fiecare membru al colectivului; de regulă, un colectiv este
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 35
condus de un coordonator care poate sau nu să fie semnatarul
operei, caz în care se menţionează şi colectivul coautor. Ex.
Gramatica limbii române editată de Academia României, este
realizat de un colectiv condus de acad. Al. Graur, fapt
consemnat pe coperta interioară a lucrării.
Autorul poate fi considerat, în cazul traducerilor, cel
care a realizat traducerea deoarece lui i se datorează ediţia
respectivă. Asemenea, ediţiile îngrijite de personalităţi
culturale. Ex. Ediţia Murăraşu a poeziilor lui Eminescu.
Autor este numit şi creatorul unei teorii: teoria
relativităţii a lui Einstein sau principiu: principiul laserului a
lui H. Coandă.
În creaţia muzicală, există termenul de cant-autor,
denumind persoana care creează muzica şi o interpretează
totodată. Mişcarea muzicală inaugurată de Bob Dylen a avut în
perioada deceniului 7-8 o mare rezonanţă în muzica
românească fiind reverberată prin Mircea Vintilă, Mircea
Baniciu, Nicu Alifantis, Paul Prisada, Ştefan Hruşcă, actorul
Florian Pitiş ş.a.

BALADA
Specie a genului epic în versuri, creaţie populară sau
cultă în care se narează întâmplări şi fapte eroice puse pe seama
unor personaje puternice, de multe ori reprezentând modele
etice sau descinzând din mitologie. Acţiunea este lineară,
intriga este simplă şi se desfăşoară într-un singur plan. Numărul
personajelor este redus.
Termenul de „baladă" provine din lat. ballare (a dansa)
sau fr. ballade şi denumea, iniţial, poezia cu formă fixă formată
din trei strofe simetrice şi dintr-un mic cuplet, fiecare secvenţă
încheindu-se cu un refren. În Anglia şi Germania balada era un
cântec popular cu caracter eroic şi avea, de cele mai multe ori
caracter fantastic, în folclorul românesc, balada a apărut sub
denumirea de „cântec bătrânesc", aşa cum apare şi în culegerea
de folclor a lui Vasile Alecsandri. Tematic, baladele româneşti
36 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
se pot clasifica în:
• balade haiduceşti (Toma Alimoş),
• pastorale (Mioriţa),
• istorice (Novac şi corbul),
• mistice (Soarele şi luna),
• fantastice (Iorgu lorgovan).
În literatura cultă, baladele sunt preponderent istorice
(G. Coşbuc, Paşa Hassan; V. Alecsandri, Peneş Curcanul),
fantastice (V. Alecsandri, Baba Cloanţa), tradifionale (G.
Coşbuc, Nunta Zamfirei) etc.

BASM
Specie a genului epic folcloric - preluata şi de creaţia
cultă - în care se narează întâmplări fantastice ale unor
personaje imaginare reprezentând lupta binelui împotriva
răului. Deznodământul consfinţeşte, de regulă, victoria binelui.
Toate elementele fantastice din basme au ca sursă realitatea
tradiţională fiind o formă de reprezentare a psihologiei şi vieţii
sociale şi culturale a poporului. În cea mai importantă lucrare
teoretică despre basm, „Estetica basmului", George Călinescu
sesizează prezenţa stereotipiilor (iniţială: "a fost odată",
mediană: "înainte în poveste, că de-aicea mult mai este" şi
finală: „şi încălecai pe-o şa...") precum şi prezenţa cifrelor
fatidice 3,7.
Cel mai important culegător de basme este Petre
Ispirescu cu „Legendele sau Basmele românilor" (1872). Au
prelucrat sau au creat basme culte Ion Creangă, Mihai
Eminescu, St. 0. losif, I. Slavici, Victor Effimiu ş.a.
Personaje ca Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Sfânta
Vineri, Împaratul Verde, caii năzdrăvani simbolizează
aspiraţiile nobile ale poporului în timp ce zmeii, balaurii,
Muma Pădurii, dracii reprezintă răul împotriva căruia oamenii
au dorit întotdeauna să fie biruitori. Arta povestirii, ironia
specifică şi plasticitatea limbajului dau basmelor o specificitate
inconfundabilă.
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 37
Miraculosul este una dintre cele mai importante
trăsături ale basmului care dă farmec şi îi dă nota distinctivă
faţă de alte specii populare.

BELETRISTICĂ
Totalitatea creaţiilor cu caracter literar artistic. Provine
din fr. belles lettres, francezii incluzând în această noţiune:
gramatica, elocinţa, istoria, poezia, literatura (cf. „Grand
Dictionnaire Hachette, p.154).
În teoria literaturii, cei mai mulţi specialişti români
suprapun conceptul de beletristică, cu termenul literatura
artistică în care se cuprinde producţiile literare lirice, epice şi
dramatice de la începutul culturii româneşti până astăzi.
Prezenţa termenului de literatură beletristică poate fi opus celui
de literatură ştiinţifică sau tehnică evitând o posibilă confuzie
terminologica. L. Blaga observă că în timp ce beletristica
determină cunoaşterea prin „contemplaţie", ştiinţa militează
pentru cunoaşterea prin „introspecţie".
Beletristica cuprinde, pe lângă literatura cultă şi
literatura populară, având în vedere atât literatura naţională cât
şi universală.
Literatura beletristică ca artă a cuvântului, foloseşte
valorile expresive ale limbii aşa cum pictura foloseşte culoarea,
muzica - sunetul, coregrafia - mişcarea etc. Beletristica este o
formă de cunoaştere care reflectă realitatea prin imagini
artistice (verbale).
Reprezentarea literara a unor fapte, imagini, idei, stări şi
sentimente are în vedere legile creaţiei literare a căror
materializare se găseşte în ştiinţa numită estetica (de la gr.
aisthetikos = capacitatea de a simţi).

CARACTERIZARE (de personaj)


Din punctul de vedere al creatorului, caracterizarea
personajului este una din laturile actului de creaţie şi este o
latură a compoziţiei operei epice. Caracterizarea poate fi
38 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
directă, prin prezentarea de către autor a trasaturilor morale,
fizice etc. ale unui personaj, fie indirectă : prin
comportamentul, vorbirea, atitudinile personajului sau prin
modul în care se reflecta personajul în opiniile altor personaje.
Din punctul de vedere al investigatorului unei opere
literare, caracterizarea este un act de critică literară care
evidenţiază modul în care un scriitor ne înfăţişează unui sau
mai multe personaje într-o operă literară. În acest caz,
investigatorii va urmări atât caracterizarea directă cât şi
indirectă a personajului argumentând validitatea opiniilor sale
prin textul literar, fie citând pasaje din operă, fie rezumând
pasaje în care personajul ni se dezvăluie într-o trăsătura
caracterologică remarcată de noi. Caracterizarea poate fi făcuta
şi prin comparaţie cu alte personaje sau prin integrarea
personajului într-o galerie tipologică din creaţia aceluiaşi autor,
dintr-o epocă literară, o literatură sau din literatura universală.
Ca formă a analizei literare, caracterizarea personajelor
este definitorie pentru încadrarea unui scriitor într-o epocă sau
curent literar (ex. personajul romantic se opune prin
caracteristici personajului literaturii clasice etc.)

CARACTER NAŢIONAL
Ansamblul trăsăturilor naţionale care se regăsesc în
opera literară: tradiţii, obiceiuri, limbă, descrierea ţinuturilor
romaneşti, a problematicii specifice naţiunii, valorificarea
folclorului naţional. Caracterul naţional este una din trăsăturile
fundamentale ale unei opere literare pentru a accede în
universalitate.
Creaţia marilor clasici sau a marilor scriitori interbelici
şi contemporani este ancorată în problematica naţională şi este
purtătoare a specificului naţional. Chiar dacă poezia
eminesciană reflectă stări şi sentimente specifice poetului
romantic, acestea sunt transfigurate artistic prin prisma simţirii
romaneşti. Motivele romantice eminesciene ca: (lacul, codrul,
visul, luna) sunt strâns legate de un spaţiu românesc, cel al
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 39
copilăriei ipoteştene a poetului; Eminescu este, prin creaţia sa,
un poet naţional ca şi Ion Creanga, I. L. Caragiale sau loan
Slavici.
Proza lui M. Sadoveanu poartă însemnele ţinuturilor,
gândirii, tradiţiilor naţionale deoarece toată proza acestuia
surprinde conflicte ce izvorăsc din tradiţia şi obiceiurile
poporului român. Romanele sale istorice reconstituie atmosfera
din timpul domniilor moldovene şi muntene iar proza de
vânătoare şi aventură deşteaptă sentimente de admiraţie pentru
ţinuturile natale.
Caracterul naţional al operelor literare dă identitate
creaţiei literare a celor mai importanţi scriitori romani din toate
timpurile.

CATHARSIS
Principiu fundamental care stătea la baza creaţiei
tragedienilor greci, conform căruia, spectatorul era supus unei
experienţe tragice al cărui rol era de a avea asupra acestuia un
efect purificator: „purificarea prin durere". Prin catharsis, se
crea, una din treptele ce aveau ca ţintă „kalokagathon",
îmbinarea binelui cu frumosul, idealul antic: omul desăvârşit
fizic şi spiritual. Aşa se explică faptul că tragedia era
componentă a probelor olimpice alături de atletism şi poezie. 0
altă formă de purificare este cea „prin râs" opusă
catharsisului ca manieră dar nu şi ca finalitate.
Exemplu. Tragedia lui Oedip, subiect al trilogiei lui
Sofocle, înfăţişează încercarea de deturnare a destinului de
către Laios, regele Tebei căruia i s-a prezis de către oracolul
din Delphi ca va fi omorât de fiul său care se va căsători cu
propria mamă. Regele îşi dă copilul abia născut unui cioban
spre a- omorî dar acesta îl creşte fără să-i spună care îi este
originea. Tânărul întâlneşte pe Laios în cale şi, în urma unei
confruntări, îl ucide. La porţile Tebei, răspunde celebrei
enigme a Sfinxului ceea ce va provoca moartea acestuia. Este
primit În Teba unde este înscăunat rege şi i se oferă mâna
40 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
Iocastei, proprie mamă. Aflând adevărul, Oedip îşi scoate ochii
şi pleacă în exil însoţit de fiica lui, Antigona.
Tragedia pledează pentru respectarea legilor divine şi
acceptarea destinului implacabil.

CATREN
Strofa alcătuită din patru versuri. Este cel mai frecvent
tip de strofa folosita în poezia clasică.
„ Pribeag în şes, în munte şi pe ape,
Nu ştiu să fug din marele ocol.
Pe cât nainte locul mi-e mai gol,
Pe-atât hotarul lui mi-i mai aproape."
( T. Arghezi, Psalm)
Acest tip de strofă intră şi în componenţa sonetului două
catrene şi două terţine:
„Afără-i toamnă, frunză-mprăştiată
Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri
Şi tu citeşti. scrisori din roase plicuri
Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri


N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată
Dar şi mai bine-i când afără-i zloată
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri


Visez la basmul vechi al zânei Dochii
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri

Deodat-aud foşnirea unei rochii


Un moale pas abia atins pe scânduri...
Iar mâini subţiri şi reci mi-acopăr ochii."
(M. Eminescu, Sonet)
Catrenul este specific şi epigramei :
„De când viaţa mea te ştie,
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 41
0 suferinţă port mereu :
Frumuseţea ta-i o poezie,
Pe care n-am făcut-o eu" (L. Blaga, Catren)

CEZURĂ
Pauza ce se impune la mijlocul unui vers lung sau după
o secvenţa de text poetic după care se simte nevoia unei
întreruperi pentru respiraţie sau din motive impuse de structura
versului.
„Sara pe deal// buciurnul sună cu jale"
(M. Eminescu, Sara pe deal)
În cazul în care cezura împarte versul în două parţi
egale, acestea se numesc hemistihuri.
„Ale valurilor unde// peste unde stau culcate"
(Gr. Alexandrescu, Umbra lui Mircea. La Cozia)
Cezura poate fi şi o modalitate de a rupe monotonia
unui vers alexandrin.
„Pe drumul de costişă// Ce duce la Vaslui"
(V. Atecsandri, Sergentul)
În poezia clasică greacă existau mai multe tipuri de
cezură:
♦ cezura trimimeră (după trei jumătăţi de picioare
metrice sau un picior şi jumătate în hexametri)
♦ cezura pentemimerp (după cinci jumătăţi de picior sau
doua picioare şi jumătate)
♦ cezura heptemimeră (după şapte jumătăţi de picioare
sau trei picioare şi jumătate)
♦ cezura trohaica (după piciorul trei)
♦ cezura bucolica (după al patrulea picior)
Primele trei tipuri de cezură apar şi în poezia latină. Cezura nu
poate apare în versurile de până la 8 silabe, ea fiind impusă mai
ales în versurile care necesită o dozare a respiraţiei când sunt
recitate.

CLASICISM
42 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
(1) Curent literar apărut în Franţa în sec. al XVII-lea
opunându-se barocului iar în varianta neoclasicismului,
romantismului. Actul programatic este considerat „L'art
poetique" a lui Boileau (1674) care enunţă principiile
curentului. Tasaturile fundamentale sunt:
♦ urmarea modelului antichităţii greco-romane
♦ primatul raţiunii (raţiunea învinge pasiunea)
♦ idealul îmbinării frumosului cu binele şi adevărul
♦ îmbinarea utilului cu plăcutul
♦ interesul pentru natura umană
♦ echilibru, măsură, armonie
♦ norme rigide pentru compoziţie (regula celor trei
unităţi, alegerea personajelor din lumea nobiliară,
caracterul imuabil al personajelor)
♦ obiectivitatea creatorului
♦ separarea neta între genuri şi specii
Reprezentanţi : P. Comeille, N. Boileau, J. Racine,
Moliere, La Fontaine, La Bruyere.
În literatura română, elemente clasiciste se întâlnesc în
opera lui C. Negruzzi, Gr. Alexandrescu interferând cu
elemente romantice.
(2) Denumirea de mari clasici se atribuie unor scriitori de
mare valoare, modele pentru dezvoltarea literaturii în epocile
următoare : M. Eminescu, I. Creangă, I. L. Caragiale, I. Slavici,
care au format „Epoca marillor clasici de la sfârştul secolului al
XX-lea” sau a altor poeţi şi scriitori de mare valoare dintre cele
două războaie mondiale (Tudor Arghezi, M.. Sadoveanu,
Lucian Blaga)

COMEDIE
Specie a genului dramatic în proză sau în versuri
apăruta în Grecia antică cu prilejul serbărilor dionisiace.
Comediile erau spectacole în care erau criticate obiceiuri,
moravuri, atitudini aflate în contradicţie cu cele considerate
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 43
morale. Conflictul comediei priveşte mai mult aparenţa decât
esenţa şi are o evoluţie cu un deznodământ este vesel şi
moralizator.
Cei mai cunoscuţi autori de comedie din literatura
universală sunt : Aristofan („Pasările", „Norii"), Plautus
(„Aulularia"), W. Shakespeare („Visul unei nopţi de vara", „A
douăsprezecea noapte"), Lope de Vega („Câinele
grădinarului"), Moliere („Avarul","Bolnavul închipuit"),
Beaumarchais („Nunta lui Figaro", „Bărbierul din Sevilla"),
Carlo Goldoni („Bădăranii"), N. Gogol („Revizorul"), G.B.
Shaw („Pygmalion"). În literatura română, cei mai importanţi
autori de comedie sunt : V. Alecsandri („Chiriţa în provincie"),
I. L. Caragiale („0 noapte furtunoasa", „0 scrisoare pierduta",
„D'ale carnavalului"), M. Sebastian (Jocul de-a vacanţa"),
Tudor Muşatescu („Titanic vals"), G. Ciprian („0mul cu
mârţoaga"), T. Mazilu („Proştii sub clar de luna").
Sursele comicului sunt: comicul de limbaj, comicul
situaţilor, comicul intenţiilor, comicul caracterelor. Exista şi un
comic al numelor proprii valorificat de V. Alecsandri şi I. L.
Caragiale din folclorul naţional (poreclele).

COMPARAŢIE
Figura de stil realizată prin alăturarea a doi termeni care
denumesc nume de persoane, lucruri, fenomene, acţiuni pentru
a reliefa trăsături comune acestora. Pentru ca o comparaţie să
creeze emoţia estetică într-un text literar, aceasta trebuie să
valorifice trăsături neaşteptate ale obiectelor comparate.
Spre exemplu, în comparaţia:
„Soarele rotund şi palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinereţe printre anii trecători"
Poetul V. Alecsandri dă dimensiuni umane unui
moment al iernii şi reliefează, totodată, un element meditativ:
evocarea în plină iarnă a soarelui, ca simbol al plenitudinii
vieţii, asemănându-l cu imaginea tinereţii în amurgul propriei
existente.
44 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
O comparaţie extinsă, compune În poezia lui G.
Coşbuc, „Nunta Zamfirei" un portret celebru :
„Un trandafir în văi părea
Mlădiul trup i-l încingea
Un brâu de-argint, dar toată-n tot
Frumoasă cât eu nici nu pot
0 mai frumoasă să-mi socot
Cu mintea mea."
în care poetul suprapune imaginea trandafirului sălbatic,
neatins, pur ("din văi") chipului angelic al fecioarei. Aproape că
nu ştim dacă admiraţia se limitează la portretul fetei nenumite
sau natura pură se întruchipează în chipul ei. Punând în relaţie
atitudinea poetului care exclama :
„Cât de frumoasa te-ai gătit
Natură, tu...!",
înţelegem ca nu orice alăturare de imagini înseamnă
comparaţie.

COMPOZIŢIE
Organizarea operei literare corelând elementele de
conţinut cu modalităţile de reprezentare artistică astfel încât să
existe o consonanţă perfectă între mesaj şi emoţia estetică
adecvată acestuia.
În creaţia epică elementele compoziţiei constau în
organizarea subiectului (momentele subiectului), gradarea
acţiunii pentru reliefarea unui mesaj, realizarea personajelor
(tipologii, personaje principale, secundare şi episodice),
îmbinarea tehnicilor de creaţie ( naraţiunea, dialogul,
descrierea), limbajul.
În creaţia lirică, compoziţia răspunde nevoilor estetice
specifice: transpunerea lirică a stărilor şi sentimentelor
subiective ale creatorului, alegerea celor mai potrivite tehnici
poetice, mijloace artistice, tropi şi figuri de stil, organizarea
versurilor în strofe, ritmul, rima, limbajul poetic. Rigorile
prozodice din poezia clasică sunt mai puţin importante pentru
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 45
poezia modernă, accentul punându-se aici pe calitatea
mesajului şi profunzimea imaginii poetice. În poezia lui L.
Blaga, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii", spre exemplu,
textul poetic trebuie pus în relaţie cu conceptele filosofice de
cunoaştere luciferică şi cunoaştere paradisiacă pentru a înţelege
pledoaria poetului pentru ideea de contemplaţie care este o
modalitate de cunoaştere dar şi o categorie estetică deoarece
reprezintă cea mai seducătoare formă de accedere poetică spre
miracolul existentei umane.

CONFLICT
Conflictul este un proces esenţial pentru existenţa unei
creaţii literare. El nu trebuie confundat cu intriga (un moment
al subiectului), conflictul determinând acţiunea şi
având ca rezultanta întreaga mişcare epică sau lirică din textul
literar.
Conflictul este ciocnirea de interese, idei, fapte,
caractere din opera literară şi reprezintă esenţa creaţiei. El se
manifestă în opera epică şi dramatică pe plan exterior prin
ciocnirea dintre personaje, fapte, idei, interese. Spre exemplu,
în romanul „Neamul Şoimăreştilor" al lui M. Sadoveanu exista
un conflict între Tudor ca reprezentant al răzeşilor din
şoimăreşti şi Stroie Orheianu, ca reprezentant al clasei opuse.
Acestui conflict i se adaugă altele, la fel de importante dar
cărora scriitorul le aloca un spaţiu secundar : conflictul dintre
raţiune şi pasiune (dragostea lui Tudor pentru fiica boierului
Orheianu), conflictui dintre Ştefan Tomşa şi familia
Movileştilor etc.
În creaţia lirică există un conflict interior; spre exemplu,
în elegia „Mai am un singur dor" a lui M. Eminescu, conflictul
interior este generat de dorinţa poetului de a se însingura şi
dincolo de moarte, „dorul" său fiind de a se integra în natură,
departe de lumea care i-a pricinuit numai dezamăgire şi
suferinţă. Astfel, moartea este o binecuvântare, atitudinea
poetului fiind identică cu cea a ciobanului mioritic.
46 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

CONTINUT
Element fundamental constituind, alături de formă cu
care formează un tot unitar, creaţia literară. Această latură a
operei literare cuprinde, în cazul creaţiei epice şi dramatice
materialul faptic cuprins în opera, organizat sub forma unui
subiect literar. În absenţa unei forme literare adecvate,
materialul epic sau dramatic nu capătă încărcătura estetică
necesară unei creaţii literare.
În critica şi istoria literară au existat opinii conform
cărora mesajul ar fi trebuit să reprezinte principala preocupare a
scriitorilor. C. Dobrogeanu Gherea impune princpiul
„tendenţionismului" în artă ca element principal al creaţiei
literare ceea ce deschide polemica sa cu Titu Maiorescu,
deschizătorul de drum al criticii literare estetice. în studiile sale:
"0 cercetare critică asupra poeziei romane de la 1867",
„Comediile d-lui Caragiale", „Eminescu şi poeziile lui",
Maiorescu statuează principiile estetice consfinţind unitatea
dintre formă şi fond. El enunţă principiul „artei pentru arta"
prin afirmaţia că: „ideea sau obiectul exprimat prin poezie este
totdeauna un simţământ sau o pasiune...". Prin urmare,
preceptele morale, politica etc. sunt excluse din domeniul
poeziei şi, prin extensie, al literaturii, în general.
Unitatea dintre conţinut şi formă prin care o
comunicare devine literatură este astăzi recunoscută ca factor
indispensabil al existentei unei creaţii literare chiar dacă, din
raţiuni didactice, analitice cele două aspecte se analizează
distinct.

CORESPONDENTE (cu referire la simbolism)


Principiu enunţat de poeţii simbolişti care consideră ca
poezia trebuie sa aibă la bază corespondenţa dintre senzaţii:
auditivă, vizuală etc. Poeţii modernişti au extins acest principiu
afirmând că fiecare sunet este echivalentul unei culori (audiţia
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 47
colorata), aşa cum sugera şi A. Rimbaud în poezia „Vocalele"
în poezia simbolistă romanească, sonetul lui M. Demetriade are
în vedere acelaşi principiu al corespondentei dintre vocale şi
culori:

Alb A ; E gri; l roşu, un cer în asfinţire,


Albastrul 0, imensul în lacuri oglindit,
U mugetul furtunii şi-al crimei colţ vădit,
Alcovul criptei negre, lugubra prohibire... "
(M. Demetriade, Sonuri şi culori)
Principiul corespondenţelor este enunţat în sonetui lui
Ch. Baudelaire, "Correspondances":

„ Natura e un templu ai cărei stâlpi trăiesc


Şi scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceaţă;
Prin codri de simboluri petrece omu-n viaţă
Şi toate-l cercetează cu-n ochi prietenesc.
Ca nişte lungi ecouri unite-n depărtare,
Într-un acord în care mari taine se ascund
Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare,
Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund

Sunt proaspete parfumuri ca trupuri de copii,


Dulci ca un ton de flaut, verzi ca nişte câmpii,
Iar altele bogate, trufaşe, prihănite,

Purtând în ele-avânturi de lucruri infinite,


Ca moscul, ambra, mima, tămâia care cântă
Tot ce vrăjeşte mintea şi simţurile-ncântă
(traducere Al. A. Philippide)

DESCRIERE
Procedeu de transpunere literară specific genului epic
constând în surprinderea trăsăturilor esenţiale caracteristice
48 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
unei fiinţe, unui lucru sau aspect din natura, a unei stări
sufleteşti sau comportamentului unei persoane. Descrierea
poate sa aibă ca obiect şi elemente particulare, detalii ale
lucrurilor sau fiinţelor. În romanul lui G. Călinescu, „Enigma
Otiliei", scriitorul descrie în stil balzacian înfăţişarea casei în
care locuia Costache Giurgiuveanu: „Casa avea un singur cat,
aşezat pe un scund parter-soclu, ale carui geamuri pătrate
erau acoperite cu hârtie translucidă, imitând un vitraliu de
catedrală. Partea de sus privea spre stradă cu patru ferestre de
o înălţime absurdă, formând în vârful lor câte o rozetă gotică,
deşi deasupra lor zidăria scotea tot atâtea frontoane clasice,
sprijinite pe câte doua console..." (Enigma Otiliei).
Descrierea romantică din „Sărmanul Dionis" a lui M.
Eminescu se remarcă prin imaginea fantastică a lunii, un spaţiu
imaginat de poet în strânsă asemănare cu ţinutul natal: „...
Şiruri de cireşi scutură grei omătul trandafiriu a înflorirei lor
bogate, pe care vântul îl grămădeşte în troiene; flori cântau în
aer cu frunze îngreuiate de gândaci ca pietre scumpe şi
murmurul lor împlea lumea de un cutremur voluptuos. Greieri
răguşiţi cântau ca orologii aruncate în iarbă, iar păianjeni de
smarald au ţesut de pe-o insulă până la malul opus un pod de
pânză diamantică ce stecleşte vioriu şi transparent încât a
lunelor raze pătrunzând prin el Înverzeşte râul cu miile lui
unde..."(Sărmanul Dionis).
Descrierea literară poate fi realizată ca o descriere
obiectivă sau subiectivă a unei realităţi imediate sau a unei
imagini ficţionale în raport cu categoria operei literare.

DEZNODĂMÂNT
Moment final al subiectului unei opere epice sau
dramatice în care, după ce acţiunea a ajuns la apogeu, conflictul
iniţial se rezolvă în mod fericit sau nefericit. Deznodământul
trebuie să fie surprinzător pentru ca opera literară să trezească
cititorului emoţia estetică aşteptata. Totodată acesta trebuie să
apară ca firesc după evoluţia de până în acest moment al
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 49
faptelor, ideilor şi evoluţiei conflictului.
Caracterul surprinzător al deznodământului şi
naturaleţea sunt atribute ale unei opere epice sau dramatice
valoroase.
În nuvele „La Vulturi" a lui Gala Galaction,
deznodământul urmează efortului suprauman al Agripinei de a
se salva şi de a salva copiii din calea năvălitorilor. Moartea
neaşteptata a lui Păunaş este surprinzătoare şi stârneşte
implorarea divinităţii de către moş Dănilă spre a opri „jaful" şi
distrugerile de care a fost urmărit toata viata, simbol al vieţii
zbuciumate a romanilor din toate timpurile.
În comedia „0 scrisoare pierduta", I.L. Caragiale
proiectează un deznodământ care stârneşte zâmbetul amar al
spectatorului: cele două tabere politice cad la un acord care
demonstrează ca singurul „ţel politic" al acestora era „binele
personal". Astfel, „inamicul Catavencu" devine protejatul
victimei sale de la începutul acţiunii. Finalul este surprinzător
pentru cei care nu cunosc adevărata viată politică a societăţii
romaneşti dar natural pentru cei care o cunosc.

DIALOG
Modalitate de realizare specifică creaţiilor dramatice şi
epice, constând în reprezentarea prin stilul direct a gândurilor,
ideilor, atitudinilor unor personaje în timpul desfăşurării
acţiunii. Apare rar şi în creaţia lirică în situaţia în care autorul,
pentru a-şi manifesta trăirile, dialoghează cu sine sau cu un
element personificat ce reprezintă o ipostază a sinelui.
Pentru genul dramatic este singura modalitate deoarece
teatrul pune faţă în faşă personaje ale căror idei, acţiuni etc. se
relevă prin adresare directă fie între ele, fie spre spectatori sau
spre personaje ce nu se afla în scenă:
„Trahanache (foarte politicos): Poftim, poftim stimabile !
Tipătescu : Cine sa fie ?
Zoe : Un strain ?
Trahanache : Da-mi voie, Joiţico, să-ţi recomand pe d.
50 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
Agamiţă Dandanache!"
(I. L. Caragiate, 0 scrisoare pierdută)
În creaţiile epice, dialogul apare în cadrul naraţiunii, ca
modalitate de caracterizare a personajelor şi de creare a
imaginii realiste, de viată autentică:
„Şoimaru stătu în loc zâmbind. Apoi zise către vataman :
- Ai să întelegi îndată ce caut în sat la dumneavoastră, când ţi-
oi spune cum mă cheamă... Dumnealor sunt numai prieteni ai
mei.
- Dar dumneata cine eşti ?
Femeile şi bărbaţii se opriseră curioşi şi aşteptau.
- Pe mine mă cheamă Tudor Şoimaru! zise şoimaru privind în
jur" (M. Sadoveanu, Nearnul Şoimăreştilor).
Dialogul este şi o modalitate de caracterizare a
personajelor.

DIONISIAC
Termen folosit de Nietzsche în opoziţie cu apolinic,
semnificând atitudinea exuberantă, entuziasmul, inspiraţia
nestăvilită, bucuria de a trăi, atitudinea energică în faţa unor
dificultăţi.
Termenul trebuie pus în relaţie cu sărbătorile
dionisiace, dedicate zeului Dyonissos (care se identifică cu
Bacchus din mitologia romană), mereu tânăr, exprimând
bucuria de a trăi, gustul pentru petrecere; este considerat şi
protectorul artelor şi poeziei.
În poezia romanească, atitudinea dionisiacă poate fi
întâlnită în poezia lui G. Coşbuc poetul exprimându-şi bucuria
exuberantă în faţa naturii bucolice.
„Privirile de farmec bete
Mi le-am întors către pământ -
Iar spicele jucau în vânt,
Ca-n horă dup-un vesele cânt
Copilele cu blonde plete,
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 51
Când saltă largul lor veşmânt
În lan erau feciori şi fete,
Şi ei cântau o doină-n cor
Juca viaţa-n ochii lor
Şi vântul le juca în plete (G. Coşbuc, Vara)
Poetul trăieşte o adevărată beţie a naturii plină de viaţă,
pură ca o virgină.
„Cât de frumoasă te-ai gătit,
Naturo, tu! Ca o virgină
Cu umblet drag, cu chip iubit!
Aş vrea să plâng de fericit,
Că simt suflarea ta divină"
Urmare a entuziasmului dionisiac, moartea însăşi este
o adevărată sărbătoare:
„Natură, în mormântul meu
E totul cald, că e lumina !"

DOINA
Specie a liricii populare, specifică culturii româneşti,
exprimând puternice sentimente de dor, iubire, ură, înstrăinare
etc. Ca urmare a diversităţii sentimentelor, exprimate, doina se
înfăţişează sub forma mai multor subspecii: doina de dor, de
jale, de dragoste, de haiducie, de înstrăinare, de cătănie, de
ciobănie ş.a. Specificul prozodic al doinei este: rima
împerecheată, măsura de 7-8 silabe, ritmul trohaic, bogăţie
metaforică, melodicitate.
Denumirea de cântec de frunză se datorează începutului
acestuia cu „frunză verde", „foaie verde" şi frecventa prezentă a
imaginii codrului precum şi a speciilor de ierburi şi flori.
„Frunză verde de mohor
Şi-aşa-mi vine uneori
Să mă sui pe munţi cu flori
Să-mi văz fraţi, să-mi văz surori.
Frunza verde-a socului
52 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
Dă-i-l doamne focului
Dorul meu pentru femeie
Să-I lege cu trei curmeie. " (folctor)
În practica folclorică, doina se cântă ceea ce impune
textului poetic o structură de cântec. Ea este numită în unele
zone folclorice „cântec" sau „horş".
Mulţi poeţi au realizat poezii sub formă de doină sau şi-
au numit poeziile „doină": V. Alecsandri, Mihai Eminescu, Şt.
0. losif, Tudor Arghezi, Lucian Blaga.
George Enescu scria: „Un popor care cântă doina atât
de duios trebuie să fie nobil şi bun la inimă."(1933)

DRAMĂ
Specie a genului dramatic cu conţinut complex, în care
episoade triste pot alterna cu scene vesele fiind o expresie a
vieţii reale. Principala componentă este conflictul.
A apărut în cadrul curentului preromantic „Sturm und
Drang" fiind prezent în creaţia lui Schiller („Hoţii" şi „Don
Carlos") precum şi Goethe („Egmond”) apoi la V. Hugo
(„Hernani”, „Ruy Bias"), H. Ibsen („Stâlpii societatii", „Nora",
„Rosmersholm"), L. Tolstoi („Cadavrul viu"), A. Strindberg
(„Domnişoara lulia"), E. O'NeiH („Din jale se-ntrupează
Electra"), S.Beckett („Aşteptându-l pe Godot").
În literatura română, drama este cea mai bine
reprezentată specie dramatică: B. Pdriceicu Haşdeu („Răzvan
şi Vidra"), V. Alecsandri („Despot Vodă"), I. L. Caragiale
(„Năpasta"), Camil Petrescu („Suflete tari", Jocul lelelor"), L.
Blaga („Meşterul Manole", Tulburarea apelor"), H. Loyinescu
(„Moartea unui artist'), D. R. Popescu (Aceşti îngeri trişti",
„Muntete").
Principalele caracteristici ale dramei sunt: construcţia
riguroasă, amestec de tonuri, unitate de acţiune, varietate de
reprezentări scenice.
Spre deosebire de tragedie unde personajele sunt
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 53
consecvente cu ele însele de la începutul până la sfârşitul
operei, personajele dramei se pot transforma sub impulsul unor
puternice trăiri sau a unor experienţe în care crezul lor de la
început este zdruncinat, aşa cum se întâmpla uneori şi în viaţă.

ELEGIE
Specie a genului liric, exprimă sentimente de tristeţe şi
regret pentru un timp care trece iremediabil, melancolie sau
durere.
Termenul de elegie numea la vechii greci poezia scrisa
în distih (strofe de câte două versuri) care exprimă durerea după
cineva dispărut (distih elegiac). Apoi elegia a cuprins motivul
erotic, filosofic, religios, patriotic. Unul din cei mai cunoscuţi
autori de elegii a fost poetul romantic Italian Petrarca. În
literatura universală au mai excelat în elegie: Lenau, Lamartine,
A. de Musset, Puşkin, Byron, in literatura română au scris
elegii: Grigore Alexandrescu, D. Bolintineanu, Vasile
Alecsandri, Stefan O. losif, Mihai Eminescu.
În „Mai am un singur dor", M. Eminescu exprimă
sentimentul de linişte în faţa morţii pe care şi-o doreşte ca
liman al durerilor şi suferinţelor sale din timpul unei existenţe
zbuciumate şi nefericite. Prin folosirea verbelor la modul
conjunctiv : „să mă lăsaţi, să mor", „să-mi fie somnul lin", „să
am un cer senin" poetul imprimă un sens testamentar textului.
El desenează scenariul înmormântării a cărei simplitate şi
modestie sugerează marea dragoste a poetului : natura.
Ultima strofă aminteşte testamentul ciobanului mioritic
care consideră moartea o reintegrare firească în univers,
eternizarea prin moarte, modalitate de împăcare a omului cu
sine şi cu cei din jurul său. Sentimentul liniştii eterne
guvernează ultimul gând al poetului obosit de lupta cu viaţa :
„Luceferi ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prieteni
0 sa-mi zâmbească iar...
54 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
Va geme de patemi
Al mării aspru cânt
Ci eu voi fi pământ
În singurătat-mi. "
( M. Eminescu, Mai am un singur dor)

ENUMERAŢIE
Figură de stil realizată prin înşiruirea unor termeni de
acelaşi fel cu scopul de a da intensitate unei imagini sau de a
atrage atenţia asupra unui fapt sau acţiuni.
Enumeraţia poate să fie componenta esenţială descrierii:
„Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Marile ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaş covor,
Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor...
(M. Eminescu, Scrisoarea III)
Ca în „Scrisoarea III", Eminescu imaginând visul de
cucerire al sultanului Baiazid Ilderim.
În acelaşi poem, prin enumeraţie, poetul realizează o
dinamică scenă de bătălie:
„Şi abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai
zbucium
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn.
Cele doua texte ilustrează capacitatea de sugestie a
enumeraţiei care poate să exprime imagini statice sau imagini
dinamice, după cum sunt repartizate verbele precum şi celelalte
elemente lexicale care formează enumeraţiile respective. În
poezia lui Coşbuc, enumeraţia numelor proprii sugerează
mulţimea invitaţilor
„Sosit era bătrânul Grui
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 55
Cu Sandal şi Rusanda lui,
Şi Ţinteş, cel cu trainic rost
Cu Lia lui sosit a fost,
Şi Bardeş…”
( G. Coşbuc, Nunta Zamfirei)
EPIGRAMĂ
Specie a genului liric de dimensiuni mici (de regula, un
catren), prin care autorul îşi exprimă un gând, un sentiment, o
stare faţă de o trăsătura a unui individ (mai rar a unei
comunităţi).
Tonul textului poetic este ironic, rareori sarcastic.
Valoarea epigramei constă în asocierea neaşteptata a ideilor, în
poanta din final şi subtilitatea satirei. De cele mai multe ori,
epigrama are aspectul unei „şarje" amicale. În antichitatea
greacă, epigrama era o scurta inscripţie pe o piatră funerară, pe
monumente sau vase.
Autorii cei mai cunoscuţi de epigrame - în sens modern
- sunt: Marţial, Voltaire, Cl. Marot, Lessing, Puşkin, A.
Cantemir. În literatura română, cei mai cunoscuţi sunt: Anton
Pann, C. Negruzzi, I. L. Caragiale, G. Topârceanu, D. Anghel,
Cincinat Pavelescu, George Ranetti, Al. 0. Teodoreanu, Th.
Mainescu.
Epigrama este formată din două enunţuri: primul care
indică o situaţie aparent firească, a doua, notificând contrariul
ei sau comentând in mod ironic prima afirmaţie:
„Amândoi avem o boală
Şi-am căzut victima ei :
Eu, chelia naturală;
Tu, chelia de idei !"
(Cincinat Pavelescu, Unui confrate indiscret)
„Găsesc că prea se-ngâmfă el
Cu păru-i arhiabundent.
Alecsandri era mai chel
Şi parc-avea mai mult talent" (Th. Mainescu)
56 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
EPILOG
Secvenţă a operei care urmează deznodământului
explicând sau comentând finalul operei prin prezentarea urmării
deznodământului sau înregistrarea faptelor, a evolutei
personajelor etc. după încheierea acţiunii propriu-zise.
În nuvela lui I. Slavici, „Moara cu noroc", acţiunea
propriu-zisă se încheie cu moartea Anei, a lui Ghiţă şi aN a lui
Lică Samădăul. Nuvela s-ar fi putut încheia aşa, dar autorul
simte nevoia să ilustreze principiul creştin anunţat în prologul
operei, printr-o atitudine morală a celui care îl enunţase: mama
Anei. Epilogul este un comentariu al întâmplărilor relatate în
nuvelă şi cuprinde „morala”:
„Luni pe la prânz focul era stins cu desăvârşire şi
zidurile afumate steteau părăsite, privind cu tristeţe la zjua
senină şi înveselitoare.
Din toate celelalte nu se alesese decât praful şi cenuşa:
grinzi, acoperământ, duşumele, butoaie din pivniţă, toate erau
cenuşă, şi numai pe ici pe acolo se mai vedea câte un cărbune
stins, iar în fundul gropii care fusese odinioară pivniţă nu se
mai vedeau decât oasele albe ieşind pe ici pe acolo din cenuşa
groasă.
Bătrâna şedea cu copiii pe o piatră de lângă cele cinci
crucii şi plângea cu lacrimi alinătoare.
- Se vede c-au lăsat ferestrele deschise, zise ea într-un
târziu. Simţeam eu că nu are să iasă bine dar aşa le-a fost
dată!
Apoi ea luă copii şi plecă mai departe. "
(I. Slavici, Moara cu noroc)
Epilogul romanului „Enigma Otiliei" de G. Călinescu
înregistrează destinul Otiliei dar şi al lui Felix şi Pascalopol
după derularea evenimentelor narate în roman.

EPISOD
Secvenţă a unei opere literare cu înţeles de sine stătător
sau care se poate decupa dintr-o operă literară pentru a ilustra o
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 57
situaţie, un fenomen sau trăsăturile unui personaj; episodul se
poate rezuma sau povesti având o oarecare independenţă faţă de
textul din care a fost extras.
Este celebru episodul luptei de la Rovine a armatei lui
Mircea cel Bătrân împotriva armatei lui Baiazid Ilderim, din
Scrisoarea III a lui M. Eminescu atât prin dinamismul imaginii
poetice pe care îl degajă sau episodul în care este portretizată
Zamfira, în „Nunta Zamfirei" de G. Coşbuc.
„Şi-atunci de peste larg pridvor
Din larg iatac de foişor
Ieşi Zamfira-n mers isteţ,
Frumoasă ca un gând răzleţ,
Cu trupul nalt, cu părul creţ,
Cu pas uşor.
Un trandafir în val părea,
Mlădiul trup i-l încingea
Un brâu de-argint, dar toată-n tot
Frumoasă cât eu nici nu pot
0 mai frumoasă să-mi socot
Cu mintea mea."
Acest episod se individualizează atât stilistic cât şi
tematic în cuprinsul poemului. El poate fi identificat cu un titlu:
„portretul Zamfirei".
Un episod remarcabil este şi „lupta de la Vaslui" din
romanul lui Mihail Sadoveanu, „Fraţii Jderi" în care Ştefan cel
Mare apare ca imagine dominantă pe fundalul încleştării dintre
armatele moldoveneşti şi otomane.

EPITET
Figură de stil formată dintr-un adjectiv sau un adverb
care determină un substantiv sau un substitut al acestuia,
respectiv un verb pentru a sugera o trăsătura neaşteptată a
obiectului, fenomenului, acţiunii etc.
Funcţia de epitet poate fi îndeplinită şi de un substantiv
cu funcţie de atribut substantival, un verb la mod impersonal,
58 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
adverb provenit din altă parte de vorbire. Devenind epitete,
aceste părţi de vorbire depăşesc simpla funcţie sintactică
devenind o sintagmă cu calitate expresivă.
Forţa expresivă a epitetului constă în noutatea asocierii
cuvintelor şi forţa noii sintagme de a exprima sentimente,
senzaţii puternice.
În textul poetic:
„Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină."
(M. Eminescu, Sara pe deal)
epitetele însumate sugerează emoţia îndrăgostitului care
recompune din imaginile terestre şi astrale chipul iubitei;
trecerea lunii: „sfântă şi clară", identifică puritatea lunii dar şi a
iubitei, iar naşterea stelelor marchează naşterea iubirii, a
descoperirii unui sentiment ce nu poate fi definit decât prin
asociere cu imaginea imensităţii universului.
Funcţia epitetului nu trebuie identificată în sensul
primar al cuvintelor ci în zona valorii reflexive a acestora;
astfel vom simţi inefabilul poeziei şi vom identifica emoţia
estetică a poetului.

EPOPEE
Specie a genului epic în versuri, de mare întindere,
cuprinzând un mare număr de personaje, o intrigă complexă şi
mai multe planuri ale acţiunii în care sunt narate întâmplări
eroice, legendare sau istorice în care sunt integrate şi personaje
supranaturale.
Unele epopei celebre valorifică şi mituri universale cum
sunt: mitul creaţiei, mitul eroului civilizator ş.a.
Marile epopei sunt:„lliada", „0diseea" (Homer)
Ramayana, Mahabharata (literatura vedică), „Das
Niebelungenlied" (literatura germană), „Chanson du Roland"
(literatura franceză), „Eneida" (Vergiliu), „Divina commedia"
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 59
(Dante) „lerusalimul eliberat" (T. Tasso), „Paradisul pierdut"
(Milton) ş.a.
Specifică epopeii este invocaţia, o formă de implorare a
muzei spre a ajuta poetul în încercarea sa de a reînvia personaje
istorice şi legendare în opera sa. În literatura română, mai
cunoscută este epopeea eroi-comică satirică „Ţiganiada" de I.
Budai Deleanu a cărei invocaţie păstrează tonul „comic":
„Musă! ce lui Omir odinioară
Cântaşi Vatrahomiomahia,
Cântă şi mie, fii bunişoară
Toate câte făcu ţigănia,
Când Vlad Vodă îi dete slobozie
Arme şi-olaturi de moşie..."
Acţiunea epopeii se caracterizează prin măreţie, eroism.
Din punct de vedere prozodic se remarca hexametrul.

ESTETICA
Ştiinţă (ramură a filosofiei) al cărui obiect este frumosul
natural şi cel creat de om, legile dezvoltării artei, problemele
privitoare la esenţa artei, la raportul dintre arta şi realitate, la
metodele de creaţie artistică, la genurile artei. La originile sale,
frumosul este legat de util, de „bine" ca atitudine morală. În
domeniul artei, esteticul se manifestă prin reflectarea realităţii
în imagini concret-senzoriale, precum şi în aprecierea acestuia
prin prisma unor principii estetice.
Preocupări estetice se întâlnesc din cele mai vechi
timpuri, în cultura Indiană, chineză, greacă şi latină, la Platon,
Toma D'Aquino, Augustin.
Constituirea esteticii ca ştiinţă este legată de numele
filosofului german A. Baumgarten care foloseşte termenul de
„estetică" din gr. „aistetikos". Există teorii care consideră arta
ca o forma de desprindere de realitatea imediată, arta ca joc, ca
nobilă inutilitate, precum şi teorii prin care arta este o reflectare
a socialului. Toate teoriile sunt de acord, însă, că arta este o
formă de transpunere estetică corespunzând specificului de
60 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
receptare artistică a artistului şi că arta este o forma de
cunoaştere.
În cultura românească sunt cunoscute lucrările de
estetica ale lui G. Călinescu („Principii de estetică"), G.
Ibrăileanu, (Spiritul critic în cultura românească) T. Vianu
(„Estetica"), M. Ralea („Scrieri din trecut"), L. Blaga („Trilogia
culturii"), P. Comărnescu (Kalokagathon"), S. losifescu
(„Prelegeri de estetica") ş.a.

EUFEMISM
Procedeu stilistic folosit din dorinţa de a atenua efectul
folosirii unui cuvânt care ar putea jigni sau ar da operei literare
o ţinută obscenă, inestetica prin înlocuirea cuvântului sau
expresiei printr-un cuvânt sau o sintagma mai blândă.
Eufemismul poate avea şi o nuanţă ironică, satirică, chiar
sarcastică.
Înainte de a-i numi prin cuvinte dure pe cei care, prin
politica lor fac de ruşine ţara, M. Eminescu îi numeşte ironic
prin eufemisme:
„Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să-i cer ?
N-o să aflu între-ai noştri vreun falnic giuvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii ?"
(M. Eminescu, Scrisoarea III)
Astfel, poetul creează antiteza punând eufemismul în
contrast cu termenul dur, obscen şi obţinând o mişcare
emoţională puternică, ilustrare a revoltei poetului:
„Patrioţii! Virtuoşi, ctitori de aşezăminte
Unde spumegă desfrâul mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri... "
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 61
(M. Eminescu, Scrisoarea III)
Eufemismul apare şi în poezia lui T. Arghezi,
surprinzând imaginea unui câine aşa cum este receptată de un
copil; poetul se substituie copilului, utilizând limbajul
eufemistic al acestuia. De astă data, efectul folosirii procedeului
este de a reprezenta poetic gândirea concretă a copilului care
umanizează trăsăturile şi comportamentul uman aşa cum şi-l
reprezintă el. :
„Bosumflat şi umilit / Încă nu s-a lămurit
A văzut întâia oară / Că ce se mănâncă zboară"
(T. Arghezi, „Zmeu”)
EXPOZIŢIE
Secvenţă a creatii epice, aflată la începutul ei, prin care
autorul introduce cititorul în subiect prezentând locul,
momentul şi împrejurările de desfăşurare a acţiunii, personaje,
detalii care vor face mai facila înţelegerea textului literar.
În poemul „Dan, căpitan de plai", V. Alecsandri
realizează în expoziţiune portretul bătrânului Dan, rămas de
strajă la hotare, din vremea lui Ştefan cel Mare:
„Bătrânul Dan trăieşte ca şoimul singuratic
În peşteră de stancă, pe-un munte păduratic.
Privind cu veselie cum soarele răsare,
Dând viată luminoasă cu-o caldă sărutare,
Privind cu jale lungă cum soarele apune...
Aşa şi el apus-au din zile mari şi bune !"
( V. Alecsandri, Dan, căpitan de plai)
În romanul „Enigma Otiliei", a lui G. Călinescu,
caracterul balzacian al romanului impune o prezentare amplă a
locului de desfăşurare şi a personajelor. Expoziţiunea urmăreşte
pe Felix Simna descoperind strada Antim, casa lui Costache
Giurgluveanu etc.; starea tânărului şi atmosfera din casa în care
intra este anticipată aici cu lux de amănunte:
„Într-o seara pe la începutul lunii iulie 1909, cu puţin
înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani,
Îmbrăcat în uniforma de licean, intra pe strada Antim, venind
62 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
dinspre strada Sfinţii Apostoli cu un soi de valiză în mână, nu
prea mare, dar desigur foarte grea, fiindcă, obosit, o trecea
des dintr-o mână într-alta. Strada era pustie şi întunecată şi, în
ciuda verii, în urma unor ploi generale, răcoroasă şi foşnitoare
ca o pădure” (G. Călinescu, Enigma Otiliei)
FABULA

Specie a genului epic, de regulă, în versuri, narând


întâmplări cu caracter moralist şi având în centrul lor
personaje alegorice (animale, plante, lucruri cu trasaturi
general umane) ale căror acţiuni mimează pe cele omeneşti.
Rareori, apar ca personaje ale fabulelor chiar oameni.
Ca specie literară, fabula este prezentă încă din
antichitate (Esop, Fedru). În literatura europeană, cei mai
cunoscuţi sunt: La Fontaine, Kralov, iar în literatura română :
D. Ţichindeal, Gh. Asachi, I. Heliade Rădulescu, Gr.
Alexandrescu, AL Donici, I. L. Caragiale, A. Pann, G. Ranetti,
G.Toparceanu, M. Breslaşu.
Fabula are, de regulă, două părţi: partea narativă care
cuprinde povestirea alegorică a faptelor şi partea moralistă
care cuprinde învăţătura, concluzia morala ce rezulta din
faptele relatate.Numele personajelor cuprind uneori şi sugestia
trăsăturilor lor: câinele Samson din fabula Câinele şi căţelul"
de Gr. Alexandrescu sugerează uriaşul biblic pe când
Samurache opusul fizic al acestuia. După ce Samson proclamă
egalitatea între câini, atunci când Samurache îl numeşte
„frate", dulăul îl admonestează:
„Noi, fraţii tai, potaie ?
0 să-ti dăm o bătaie care s-o pomeneşti !"
ceea ce produce „morala" fabulei :
„Aceasta între noi adesea o vedem
şi numai cu cei mari egalitate vrem."

FABULAŢIE
Termen literar folosit pentru a denumi totalitatea
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 63
faptelor şi întâmplărilor dintr-o operă literară ficţională.
Fabulaţia este ceea ce individualizează opera literară faţă de
scrierile din domeniul tehnic, ştiinţific, publicistic etc. şi o
caracterizează ca rod al imaginaţiei, al puterii creatoare a
scriitorului. Fabulaţia nu rupe opera literară de realitate ci,
dimpotrivă, o situează între formele de cunoaştere deoarece
dezvoltă întotdeauna o temă reală, prezentă în viaţa umană.
Chiar şi basmele populare sau culte pornesc de la realităţi
imediate. G. lbrăileanu preciza că poveştile lui Creangă sunt
adevărate nuvele ţărăneşti şi descoperea în „Povestea lui Harap
Alb" personaje şi întâmplări pe care scriitorul le-a înregistrat în
„Amintiri din copilărie" şi se verifică a fi reale: năzdrăvăniile
copilului şi neascultarea acestuia se regăseşte în atitudinea
feciorului de împărat care pleacă în lume şi uită sfaturile
părinteşti, imaginea mamei se regăseşte în portretul Sfintei care
îl protejează pe erou, prietenii din Humuleşti şi de la Fălticeni
se identifică în personajele năzdrăvane din poveste, certurile
„catiheţiior" seamănă izbitor cu cearta din casa înroşita în foc
de Împăratul Roşu etc.
lorgu lordan observa: „Tot aşa şi în celelalte basme, unde între
împăraţi, sfinţi etc. şi ţărani nu găsim absolut nici o deosebire
în chipul cum văd ei lumea înconjurătoare şi cum îşi exprimă
părerile despre ea. (I. lordan, Creanga, scriitor naţional")

FANTASTIC
Categorie estetic că prin care se înţelege produsul
imaginaţiei artistice constituind esenţa unei opere literare. Prin
fantastic trebuie înţeles un produs artistic „ireal" sau ceea ce nu
are tangenţă cu realitatea.” În sensul propriu al cuvântului,
este fantastic tot ceea ce nu reproduce cu exactitate realul şi
cum opera literară este un rod al fanteziei, autorul, pornind de
la realitate, fantazează pentru a crea o lume proprie viziunii sale
artistice, deci opera literara este o producţie fantastică. Pa de
altă parte, în opera literară, cititorul discerne între întâmplările,
faptele, personajele care se aseamănă cu cele din lumea reală
64 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
numindu-le realiste şi personaje, întâmplări care nu pot fi
întâlnite în lumea reală, pe care le numeşte fantastice. Luptele
eroilor din basme cu zmeii sau cu diverse forţe supranaturale
sunt, prin această prismă, fantastice în timp ce „moartea
căprioarei" din povestirea lui Sadoveanu „În pădurea
Perişorului" este realistă deoarece este posibil ca o căprioară să
moară întocmai ca în opera literară citată. În această situaţia se
poate vorbi despre împletirea realului cu fantasticul în epopee
unde adevăruri istorice şi apariţia zeilor alături de oameni este
frecventă. Basmele, în schimb, sunt exclusiv fantastice
deoarece operează exclusiv cu simboluri. La fel, povestirile
science fiction, o variantă modernă a basmului tradiţional, care
nu vorbeşte despre trecut ci despre un viitor ipotetic.

FOLCLOR
Totalitatea producţiilor artistice care aparţin unor
creatori anonimi din cele mai vechi timpuri pană astăzi, având
un caracter tradiţional şi reprezentând spiritualitatea unui
popor. Formele de manifestare ale folclorului sunt diverse şi
reprezintă tezaurul cultural tradiţional din care derivă arta şi
literatura cultă a naţiuni respective. Astfel, se poate vorbi
despre componentele folclorului: literatura populară, coregrafia
populară, muzica populară, teatrul popular, arhitectura
populară, cusăturile, olăritul, etc.
Termenul a fost folosit prima oară de arheologul englez
William Thomas. Ca ştiinţă, folcloristica are tangenţe strânse
cu antropologia, etnografia, etnologia.
Literatura populară se caracterizează prin: oralitate
(forma de manifestare şi vehiculare a folclorului literar prin viu
grai ), caracter anonim (circulând oral, în numeroase variante,
autorul nu poate fi cunoscut), caracter colectiv (toţi
participanţii la vehicularea creaţiei orale contribuie la cizelarea
artistica a creaţiei respective), caracter tradiţional (cele mai
multe creaţii orale sunt legate de o manifestare tradiţională),
caracter sincretic (producţiile literare se produc împreună sau
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 65
pe fondul altor manifestări populare: muzică (doina, balada),
coregrafie (strigaturi), cusături sau alte manifestări specifice
gospodăriei rurale (basm) ritualuri (bocet, oraţia de nunta,
teatrul popular)

FORMA (operei literare)


Categorie fundamentală, alături de cea de „fond" sau
„conţinut" în alcătuirea şi organizarea operei literare. În
practică, cele două elemente sunt inseparabile formând un tot,
condiţie fără de care opera literară nu poate exista.
Tudor Vianu; "Conţinutul operei literare nu apare
decât în unitatea ei formală şi aceasta nu se întregeşte decât
folosind conţinutul"
(„Estetica")
Forma este materializarea artistică a unui conţinut literar
cu care formează o structură unitară. Nu ne putem imagina o
altă formă a elegiei lui M. Eminescu, „Pe langă plopii fără soţ",
sau un alt „înveliş literar" al „Luceafărului"
sau „Mioriţei". Studiul acestora impune, însă, o decelare a
formei pentru a înţelege mecanismele estetice care produc
emoţia estetică atât cat poate cineva să pătrundă în intimitatea
acestui act. Vom observa, deci, că poemul lui Eminescu este
conceput în patru secvenţe compoziţionale, fiecare conţinut
având un specific al formei prin care poetul favorizează
vehicularea unor idei filosofice. Din punct de vedere formal,
vom observa structura de basm şi elementele folclorice
prezente în prima parte, dialogul şi o altă dinamica în partea a
doua, spaţialitatea şi limbajul adecvat în partea a treia precum şi
„vocile" din ultima parte. Observaţiile nu distrug unitatea
formă-conţinut a poemului, ci, dimpotrivă, dovedeşte unitatea
celor patru parţi constitutive.

GAZEL
Poezie cu formă fixa alcătuita din distihuri în care rima
primului distih se reia în fiecare al doilea vers al distihurilor
66 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
următoare; primul vers al distihurilor 2...ş. d. nu au rimă.
Termenul provine din arabă: ghazel desemnând o poezie
erotică. În gazelul modern, poezia are un aspect de meditaţie
filosofică, fiecare distih constituindu-se într-o veritabilă
sentinţă. Cel mai important autor de gazeluri este considerat
poetul persan Hafiz iar în literatura română, G. Coşbuc.
„Copiii nu-nţeleg ce vor:
A plânge-i cuminţia lor.
Dar lucrul cel mai laş din lume
E un bărbat tânguitor.
Nimic nu-i mai de râs ca plânsul
În ochii unui luptător.
0 luptă-i viaţa, deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.
Pe seama cui? Eşti un nemernic
Când n-ai un ţel hotărâtor
Tu ai pe-ai tăi! Da n-ai pe nimeni,
Te lupţi pe seama tuturor,
E tragedie nălţătoare
Când, biruiţi, oştenii mor
Dar sunt eroi de epopee
Când braţul li-e biruitor
Comediant e cel ce plânge
Şi-i un neom, că-i dezertor
Oricare-ar fi sfârşitul luptei
Să stai luptând. Căci eşti dator
Trăiesc acei ce vor sa lupte
Iar cei fricoşi se plâng şi mor
De-i vezi murind sa-i laşi să moară
Căci moartea e menirea lor"
(G. Cosbuc, Lupta vieţii )

GEN LITERAR
Categorie estetică ce cuprinde opere literare cu trăsături
comune în ce priveşte raportul dintre autor şi opera literară,
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 67
procedee artistice, modalităţi de reprezentare literară şi prezenţa
autorului în spaţiul operei.
Termenul gen provine din lat. genus = neam, familie,
origine.
Genurile au apărut încă din literatura antichităţii greceşti
dar teoria genurilor literare aparţine epocii Renaşterii. Teoria
clasica a genurilor trebuie interpretată ca un act normativ,
operand deosebirile nete dintre genuri şi impunându-le prin
reguli. Teoria modernă a genurilor are un caracter orientativ şi
descriptiv. Aceasta atacă „puritatea" genurilor pronunţându-se
pentru interferenţa între genuri, nu limitează numărul lor şi nu
pretinde scriitorilor respectarea anumitor norme. Apariţia unor
forme de expresie noi care pledează pentru interferenţa între
genuri, nu face însă inoportună teoria genurilor. Din punct de
vedere didactic, clasificarea în genuri oferă o viziune sistemică
asupra literaturii.
Se identifică:
 genul epic, un gen obiectiv , scriitorul narează
întâmplări în centrul cărora sunt personaje;
 genul liric, subiectiv, reprezentarea artistică se
realizează prin sugerarea de către autor a propriilor
trăiri;
 genul dramatic, în care scriitorul aduce în prim plan
personajul care se autodefineşte prin acţiunile şi
faptele sale.

GENUL DRAMATIC
Cuprinde opere destinate a fi transpuse scenic. Autorul
aduce în prim plan personajele care se definesc direct prin
acţiunile lor, prin confruntarea directă, în faţa spectatorilor.
Stările sufleteşti, caracterele, calitatea lor umana se dezvăluie
treptat prin evoluţia în faţa publicului. Adresarea personajelor
se produce între ele dar şi spre spectator care este atras în mod
direct sau indirect în aprecierea problematicii înfăţişate de
68 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
opera dramatică. Autorul însuşi se află în spatele personajelor
sale dezvăluindu-şi personalitatea prin intermediul lor. În felul
acesta, opera dramatică împleteşte atitudinea obiectivă a
genului epic cu cea subiectiva a genului liric.
Genul dramatic exista încă din perioada antichităţii
greceşti şi latine prin speciile: tragedia şi comedia dar a evoluat
atât sub raportul angajării personajelor în acţiuni tot mai
complexe cat şi al reprezentării scenice. Romanticii creează
drama ca specie literară mult mai aproape de viaţa reală, mai
diversă ca formă de exprimare a unor atitudini umane.
Sub raportul reprezentării scenice, teatrul a cunoscut o
„revoluţie" în perioada interbelică prin reducerea numărului de
personaje şi stilizarea decorului ceea ce a dat posibilitatea
creării unor forme de teatru în care replica este mai importantă
decât „acţiunea scenica", a apărut teatrul experiment şi teatrul
de idei accentul punându-se pe „mişcarea ideilor" care
substituie multe din atributele teatrului clasic.

GENUL EPIC
Însumează creaţii realizate prin nararea unor fapte şi
întâmplări în centrul cărora se află personaje. Scriitorul se
exprimă prin intermediul personajelor ceea ce dă ca trăsătura
esenţială a operelor epice, obiectivarea faţă de cele relatate.
Modalităţile narative sunt multiple incluzând şi dialogul,
descrierea, portretul cu ajutorul cărora, opera literară poate
înfăţişa cititorului o imagine cât mai complexa a reprezentărilor
artistice. 0 trăsătura importantă este marea mobilitate a operelor
epice în timp şi în spaţiu. Aristotel remarca încă din sec. IV
cele două trăsături ale epicului: „este o povestire" şi „nu este
limitată în timp" note distincte ale genului.
Tudor Vianu remarcă în „Estetica" prezenţa naraţiunii
ca element definitoriu al epicului observând că „intuiţia epică
răsfrânge lumea drept succesiune de evenimente" iar Hegel
atrăgea atenţia asupra caracterului obiectiv al genului: "Ceea ce
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 69
povesteşte el (scriitorul) trebuie sa apară ca o realitate ca atare
încheiată şi îndepărtată de el ca subiect atât în ceea ce priveşte
conţinutul, cât şi în ceea ce priveşte reprezentarea ei, realitate
cu care el nu are voie să se unească subiectiv complet - nici cu
privire la însuşi obiectul, şi nici la relatarea acestuia."
Amploarea acţiunii este criteriul principal al împărţirii
genului epic în specii.
Genul epic cuprinde atât creaţii folclorice cât şi opere
literare culte.

GENUL LIRIC
Cuprinde creaţii în versuri sau proză cu caracter
subiectiv, surprinzând trăiri, stări şi sentimente ale creatorului,
exprimate în mod nemijlocit.
Expresie artistică a unor sentimente trăite cu intensitate
de poet, liricul este domeniul confesiunii, poetul comunicându-
se pe sine. De aici, capacitatea poeziei lirice de a deştepta trăiri
estetice puternice şi de a fi receptată emoţional, în primul rând.
Creatorul liric poate exprima trăiri proprii sau ale unei
colectivităţi din care face parte (ex, „Doina" lui Eminescu)
identificându-şi stările şi sentimentele cu grupul pe care îl
reprezintă.
Limbajul poeziei lirice diferă de cel al epicului printr-o
mai mare reflexivitate, prin folosirea tropilor şi figurilor de stil
care ajută la procesul de sugestie al unor trăiri intense. Cu
ajutorul limbajului metaforic, poetul liric antrenează imaginaţia
cititorului conferindu-i puterea de a-şi reprezenta universul liric
cât mai aproape de cel al creatorului. G. lbrăileanu observă ca:
„poezia de mare valoare artistica mai conţine şi ceva ce nu se
poate învăţa din tratatele de artă poetică şi stilistică, anume
inefabilul.
Acesta nu-i în vers, ci pe deasupra versului şi printre
versuri şi emană, nu ştiu cum din întreaga fiinţă a artistului aşa
cum emană lumina din corpul licuriciului."
70 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
Creaţia lirică se manifestă atât în planul literaturii
populare, prin specii literare specifice (cantec, doina) cât şi a
celei culte având specii literare distincte( meditatia, pastelul,
idila, elegie, speciile cu forma fixa: sonet, madrigal, glossa s.a.)

GLOSSA
Specie a genului liric, poezie cu formă fixă alcătuită din
tot atâtea strofe câte versuri are strofa iniţială (strofa-tema) la
care se adaugă prima strofa cu versurile inversate.
Caracteristica glossei este dezvoltarea în strofele ce
urmează strofei-tema a fiecărui vers din strofa inţială, vers care
apare în finalul strofei respective. Tonul este sentenţios, glossa
având caracter gnomic, filosofic.
„Vreme trece, vreme vine
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă
Tu rămâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte ?...
Tu aşază-te deoparte
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.
…………………………….
Tu rămâi la toate rece
De te-ndeamnă, de te cheamă
Ce e val ca valul trece
Nu spera şi nu ai teama
Tu te-ntreabă şi socoate
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 71
Ce e rău şi ce e bine
Toate-s vechi şi nouă toate
Vreme trece, vreme vine"
(M. Eminescu, Glossa)

GROTESC
Categorie estetică exprimând un comic exagerat,
extravagant, ridicol, ciudat. Termenul provine din fr. grotesque
= bizar, extravagant semnificând o formă comică exagerată, un
comportament care depăşeşte normalul devenind ridicol.
Grotescul este, în comediile lui Caragiale, un mod de a
releva atitudini care frizează absurdul, acesta creând un umor
straniu aducând foarte aproape comicul şi tragicul. Personajele
sale ne induc într-o lume pe care prefectul Tipătescu o
caracterizează prin repica: "Ce lume, ce lume !" exprimând
stupoarea faţă de lumea din care face parte.
Titu Maiorescu observă: „Printre aceste figuri, cu
straniul lor veşmânt de aparenţa unei culturi superioare, se agita
pornirile şi pasiunile omeneşti, deşertăciunea, iubirea, goana
după câştig şi mai ales exploatarea celor mărginiţi cu ajutorul
frazelor declamatorii neînţelese – unul dintre semnele
caracteristice ale epocii noastre." (Comediile d.-lui I. L.
Caragiale).
Grotescul devine, în cazul comediilor lui Caragiale o
metodă de creaţie care se extinde şi în proza lui scurtă. Goe este
un personaj grotesc ca şi lonel din „Vizită" deoarece amândouă
provoacă un umor involuntar prin comportamentul lor grosier şi
prin etalarea unei false inteligenţe şi culturi. Căderea în extaz în
fata micilor „genii", face din doamna Popescu, din mam'mare şi
celelalte cucoane, personaje groteşti.

HIPERBOLA
Figura de stil prin care se supradimensionează un
obiect, fenomen, fiinţă, întâmplare pentru a mari expresivitatea
şi a determina creşterea emoţiei estetice.
72 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
În „Moartea lui Fulger", se foloseşte hiperbola pentru a
sugera imensa durere a mamei în faţa pierderii fiului:
„Ah Mamă, tu ! Ce slabă eşti „
N-ai glas de vifor să jeleşti;
N-ai mâini de fier, ca fier să frângi;
N-ai mări de lacrimi, mari sa plângi..."
Poezia Paşa „Hassan" cuprinde un portret celebru al
domnitorului Mihai Viteazul care apare în imaginaţia celui
urmărit ca un „munte" ce se prăvăleşte asupra lui :
„Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier,
Şi zalele-i zuruie crunte,
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barda-i din stânga-i ajunge la cer
Şi vodă-i un munte."
Şi în proză, efectul hiperbolei creează imagini
impresionante ale unei naturi dezlănţuite (C. Hogaş. G. Bogza)
făcând din reportaj sau note de călătorie, adevărate poeme în
proza:
„Enormi şi înfuriaţi, cuirasate trăgând cu toate tunurile,
balauri împroşcând cu groaznice veninuri electrice, norii
asaltează muntele. Dârz, zburlit, neînduplecat, el rezistă cu
întreaga-i fiinţă de cremene. Într-o rapidă alternanţă de
întunecimi de iad şi lumini orbitoare, trăsnetele curg pe stânci,
înverşunându-se să le ciuruiască. Armăsari de foc, herghelii
apocaliptice, galopează din creastă în creastă, scăpărându-şi
fantasticele potcoave. De neîndurat, cerul şi pământul se
înfruntă, dovedindu-şi, fiecare, năprăsnicia."
(G. Bogza, Cartea Oltului)

IDILA
Specie a liricii pastorale în care se realizează imagini ale
vieţii fericite şi pure din lumea satului, având inserţi de epic ca
urmare a surprinderii unor imagini de natura şi din viaţa
tradiţională rurală. Se numeşte şi bucolică. A fost cultivată în
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 73
(grecia, reprezentantul cel mai cunoscut al începuturilor speciei
fiind Teocrit, care dă şi numele. La romani, singurul poet care
cultiva idila (numită de el eglogă) este Vergiliu,
Se aseamănă cu pastelul prin prezenţa unor imagini din
natură dar, spre deosebire de pastel care pune accent pe
imagine, idila pune accentul pe prezenţa umană, a păstorului, în
special. Faptul că în idilă sunt evocate scene ale vieţi pastorale,
determină prezenţa elementelor narative care situează această
specie la interferenţa dintre liric şi epic.
Poţi moderni, în special, insistă asupra momentelor de
mişcare umană, demonstrând prin scenele prezente
superioritatea vieţii rurale faţă de viata zbuciumată a oraşului.
Aşa se explică prezenta speciei între creaţiile semănătoriştilor
G. Coşbuc, Şt. 0. Iosif deşi idila este prezentă şi la V.
Alecsandri şi D. Bolintineanu.
„Umbre mari răsar pe cale
Ziua moare după culmi,
De pe coastă, de sub ulmi
Se coboară mieii-n vale.
Obosit şi blând popor!
Şi cântând păşeşte-agale
0 copilă-n urma tor. "
(G. (Coşbuc. Păstorita)

ILUMINISM
Mişcare ideologică, filosofică, ştiinţifică, estetică şi
social-politică, ia naştere în Anglia şi Franţa în a doua jumătate
a sec, al XVIII-lea cunoscută şi sub numele de luminism sau
epoca luminilor. Actul de constituire este considerat
„Declaraţia drepturilor" (1688), aprobat în parlamentul englez
ca expresie a Revoluţiei burgheze din Anglia. Iluminismul se
cristalizează în Franţa având ca promotori filosofi şi oameni de
litere ca: Voltaire, J.J. Rousseau, Diderot, Montesquieu,
d'Holbach, Helvetius care vor elabora „Enciclopedia" sinteză a
ideilor filosofice a iluminismului.
74 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
Trăsăturile definitorii ale iluminismului sunt:
raţionalism, toleranţa religioasă, emancipare şi a fiinţei umane
prin educaţie şi cultură. Principala formă de manifestare a
iluminismului în tara noastră este şcoala Ardeleană, în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea urmărind afirmarea
drepturilor naţiunii romane negate de tratatul „Unio Trium
Nationum". Reprezentanţii şcolii Ardelene militează pentru
demonstrarea originii, unităţii şi continuităţi poporului şi limbii
romane pe vechiul teritoriu dacic. Ei realizează lucrari politice:
„Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae", istorice: „Istoria
şi lucrurile şi întâmplările românilor" (S. Micu), „Hronica
românilor şi a mai multor neamuri" (Gh. Şincai), „Istoria pentru
începutul romanilor în Dachia" (P. Major), filologice:
„Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” (S. Micu şi
Gh. şincai), „Disertaţie pentru începutul limbii române” (P.
Maior), „Lexiconul de la Buda” (S. Micu, Gh. Şincai, P. Maior)
literare: „Tiganiada" (I. Budai Deleanu)

IMAGINEA ARTISTICĂ
Formă de reprezentare artistică a realităţii prin
transpunerea generalului în particular şi acordarea unor valenţe
estetice unor lucruri sau fapte aparent banale. Imaginea artistica
este o forma de cunoaştere a realităţii tot aşa cum imaginile
abstracte sunt forme de cunoaştere ale ştiinţei. Dacă imaginea
abstractă a ştiinţei este rodul cercetării şi elaborării unor legi
sau principii, imaginea artistică este rodul fanteziei creatoare a
scriitorilor care transformă generalul în particular (personaje,
subiecte literare, creaţii lirice etc.). Imaginile artistice duc la
realizarea unei alte realităţi decât cea reală numită realitate
artistică. Această realitate nu este „adevărată" dar este
„verosimilă".
T. Maiorescu numea imaginea artistică, „imagine
sensibilă" considerând-o a fi condiţiunea materială a poeziei:
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 75
„Prima condiţiune [...] pentru ca să existe o poezie in
genere, fie epică, fie lirică fie dramatică este: ca să deştepte prin
cuvintele ei imagini sensibile în fantezia auditoriului".
Imaginile pot fi vizuale sau auditive ca în poezia lui M.
Eminescu unde evocă imaginea satului asupra căruia se lasă
seara:
„ Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,
Streşine vechi casele-n lună ridică.
Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână
ŞI osteniţi oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp, toaca răsună mai tare.
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara
Sufletul meu arde-n iubire ca para."
(M. Eminescu,Sara pe deal)

INTEROGAŢIA RETORICĂ
Figură de stil care constă în formularea uneia sau mai
multor întrebări la care nu se aşteaptă răspuns având rolul
provocării unor argumentaţii sau explorării retorice a unui
subiect. A fost folosit ca procedeu retoric în „ln Catilinam" de
către Cicero: „Cat timp vei mai abuza de răbdarea noastră,
Catilina !", adresat în lipsa acestuia, senatorilor.
Folosit în epica poetică, acest procedeu se numeşte şi
interogaţie poetică şi provoacă o intensificare a interesului şi
emoţiei estetice.
Eminescu foloseşte acest procedeu pentru a exprima
indignarea sa faţă de abuzurile politicienilor contemporani,
chemând ca executor al sancţiunii pe Vlad Tepeş:
„Cum nu vii tu, Tepeş Doamne, ca punând mana pe ei
Sa-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila sa-i aduni,
Sa dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni."
(M. Eminescu, Scrisoarea III)
76 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
L. Blaga foloseşte interogaţia retorică în elegia
„Gorunul", întrebarea adresata gorunului ajutându-l să
construiască imaginea comuniunii cu natura în care se va
integra după moarte:
„Gorunule din margine de codru,
de ce mă-nvinge
cu aripi moi, atâta pace,
când zac în umbra ta
şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă?
0, cine ştie? Poate că
din trupul tău îmi vor ciopli
nu peste mult sicriul,
şi liniştea ce voi gusta-o între scândurile lui
o simt pesemne de acum..."
(L Blaga, Gorunul)

INTRIGĂ
Moment al subiectului care marchează producerea
incidentului, a faptului care dezlănţuie acţiunea unei opere
literare epice sau dramatice.
Intriga nuvelei „Sobieski şi românii" apare în momentul
când regele polonez, la îndemnul căpitanilor săi, hotărăşte să
asedieze Cetatea Neamţului. Deşi de dimensiuni reduse, acest
moment al subiectului declanşează o acţiune de mare
dramatism, bine susţinut literar.
În romanul „Ion" a lui Rebreanu, intriga se află expusa
în mai multe capitole în care sunt expuse motivele pentru care
Ion renunţă la dragostea pentru Florica şi hotărăşte să se
căsătoreasca cu fata lui Vasile Baciu, Ana.
În comedia „0 scrisoare pierdută", intriga apare prin
implicaţiile ei: pierderea scrisorii de către Zoe Trahanache au
ca urmare demersurile lui Catavencu pentru a fi ales deputat.
Acestea atrag toate subiect „încurcaturile" care reprezintă
acţiunea operei.
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 77
Spaţiul literar în care este expusă intriga depinde,
aşadar, de amploarea operei epice sau dramatice, de
complexitatea problematicii operei literare şi nu în ultimul rând
de capacitatea autorului de a crea un câmp de rezonantă cât mai
larg unei intrigi. Există posibilitatea ca într-o operă literară sa
existe o intrigă principala şi mai multe secundare, a căror
dezvoltare să fie urmărita în diverse planuri. În romanul „Ion"
există o intrigă a pământului, una a problematicii
intelectualităţii rurale etc.

INVERSIUNEA
Procedeu stilistic de natură sintactică constând în
schimbarea topicii standard, acceptată în comunicare, pentru a
obţine un efect artistic de scoatere în relief a unei sintagme sau
cuvânt.
Cea mai frecventă este schimbarea locului unui
determinant şi a determinatului: adjectivul cu substantivul,
adverbul cu verbul ş.a. În acest fel, cititorul sesizează cu
intensitate valoarea semantică a cuvântului aşezat în prima
poziţie, acesta fiind un fapt sintactic neobişnuit, surprinzător.
„Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii
E ca în minte să te am... "
(M. Emihescu, Şi dacă…)
Inversiunea decupează stilistic complementul
circumstanţial de loc „in minte” aşezându-l în faţa verbului şi
acordându-i astfel un rol principal în comunicare. Poetul
amplifica imaginea iubitei ca element singular, perceput de
minte si intrat astfel in memoria afectiva a sa.
„Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestos
Şi pe ele se aşează bolta cerului senină
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină."
(V. Alecsandri, larna)
78 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
Aşezarea adjectivului înaintea substantivului, în versul
al doilea şi intercalarea substantivului „cer" în sintagma: „bolta
cerului senină" produc, din punct de vedere stilistic,
amplificarea imaginii vizuale prin care peisajul terestru capătă
un aspect aproape ireal, cosmic,devenind mai mult un
sentiment al neantului. Dematerializarea unei perceptii
determina crearea unei imagini inefabile.

INVOCAŢIA
Cunoscută şi sub numele de invocaţie retorica, este o
formă de adresare directă a poetului către un interlocutor care
nu este prezent sau către muza care este chemată să ajute la
săvârşirea unei creaţii literare.
De regulă, invocaţia este un element introductiv într-o
opera ca epopeea : „lliada" şi „0diseea" lui Homer, „Eneida" lui
Vergiliu ş.a.
„Cântă-ne, muză, pe mult iscusitul bărbat Odysseus,
Care amar rătăci dup-a sfintei cetăţi prăbuşire.
Multe cetăţi cunoscute şi sufletul multor popoare;
Inima-i fu bântuită de mari suferinţe pe mare,
Vrând ca sa scape...şi el şi tovarăşii săi împreună
însă oricât a dorit-o el n-a fost în stare să scape."
(Homer, Odyssea)
Adresarea directă este, la G. Coşbuc, o formulă de
creare a unei puternice emoţii:
„Copilo, tu eşti gata
De-a pururea să plângi
Şi când eşti tristă, Doino,
Tu inima ne-o frângi,
Dar nu ştiu cum, e bine
Când plângi, că-n urma ta
Noi plângem toţi, şi-amarul
Mai dulce ni-e aşa."
(G. Coşbuc, Doina)
Procedeul se întâlneşte şi în creaţia populară:
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 79
„Doină, doină, cântec dulce
Când te-aud nu m-aş mai duce
Doină, doină, viers cu foc
Când răsuni, eu stau în loc."
Eminescu, se adresează „copilăriei" :
„Unde eşti copilărie
Cu pădurea ta cu tot ?"
(M. Eminescu, „0, rămâi !")

LICENŢA POETICĂ
Tehnică literară poetică constând în încălcarea voită a
unor reguli gramaticale ca urmare a unor necesităţi de rimă şi
ritm. Licenţele poetice se pot manifesta în plan:
 ortografic: suprimarea unei litere.
„lar te-ai cufundat în stele,
Şi în nouri şi-n ceruri nalte ?
De nu mai uita încalte
Sufletul voetii mele." (M. Eminescu, Floare albastra)
 gramatical: dezacord între subiect şi predicat
„Meşterii grăbea,
Sforile-ntindea
Locul măsura,
Şanţuri largi săpa,
Şi mereu lucra,
Zidul ridica," (Monastirea Argeşului)
 topic: inversarea termenilor prin punerea
complementului înaintea verbului determinat sau a
subiectului
„Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate
Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc
Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegate
Zidul vechi al mânăstirei în cadenţa îl izbesc."
(Gr. Alexandrescu, Umbra lui Mircea. La Cozia)
Licenţa poetică - îndeosebi dezacordul dintre subiect şi
predicat - nu este un produs specific literaturii culte, această
80 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
tehnică fiind frecvent întâlnită în textele poetice din cadrul
literaturii populare şi preluată de literatura cultă pentru a
exprima oralitatea.

LEGENDA
Specie a genului epic în versuri sau în proză de esenţă
folclorică şi mitologică în care se dă o explicate empirică
originii unei fiinţe sau unui lucru, a unui monument cu valoare
istorică şi religioasă sau se evocă faptele unui personaj eroic.
În Evul Mediu, termenul denumea creaţii hagiografice
(vieţile sfinţilor) pentru ca apoi să numească orice naraţiune în
care domina fantasticul şi miraculosul. Romanticii redescoperă
legenda care este o sursă de inspiraţie pentru creaţii despre eroi
şi mistere.
Legendele se pot clasifica în:
 etiologice: care explica originea pasărilor, plantelor,
animalelor („Legenda lăcrămioarei", „Legenda
ciocârliei" de V. Alecsandri, „Legenda rândunelei" de
G. Coşbuc)
 istorice (D. Bolintineanu "Legende istorice")
 religioase ("Monastirea Argeşului")
În cele mai multe legende care au ca motiv de inspiraţie
mitologia, faptele narate nu sunt situate în spaţiu şi sunt
atemporale. Se remarcă motive comune basmelor romaneşti:
„De când erau ca iarba anticii codri, deşi,
Şi mici ca muşuroaiele Carpaţii urieşi,
Şi văile profunde şi latele vâlcele,
Ca pe o apă lină uşoară valurele;
De când în lume lupii erau păstori la oi
Şi urşii cu cimpoaie mânau cirezi de boi;
Şi când purta-n cosiţe lleana Cosânzeana
0 floare cântătoare, o floare năzdrăvană,
N-au fost copilă-n viaţă mai dulce, mai aleasă
Decât frumoasa Lie, fecioară-mpărăteasa."
(V. Alecsandri, Legenda ciocârliei)
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 81

MEDITAŢIA
Specie a genului liric înrudită cu filosofia în care poetul
îşi exprimă stările şi sentimentele cugetând asupra sensului
vieţii şi a relaţiei omului cu universul. Meditând asupra unor
probleme grave cum ar fi destinul uman, lupta cu viaţa şi
neputinţa omului de a-şi depăşi condiţia, prioritară este
imaginea poetică şi nu cugetarea filosofică.
„De pe tavane-ntunecate
Tăcute lacrimi cad mereu,
Şi parcă tot sporesc din greu,
Din mari izvoare depărtate.
Şuviţe tainice de apă
Spre peşteri drum de ani străbat -
Întruna se preling şi sapă
Tavanul şubred şi-nnoptat
Dar după ani de picurare
S-au închegat coloane pline;
Eterna boltii lăcrămare
În loc s-o surpe, o susţine.
Tot astfel lacrimi nesecate
În suflete ne-au picurat,
Şi de furtuni nenumărate
Viaţa noastră-a tremurat
Dar azi, când stau vârtejuri grele
Să ne răpun-orice avânt
Noi trecem fără pas prin ele
Şi-aproape izbucnim în cânt
Un suflet tânăr ne străbate
Şi ne îndeamnă către cer -
Din suferinţi abia-ndurate
Ne-am făurit armuri de fier."
(P. Cema, În peşteră)
Procedeul paralelismului, frecvent în meditaţii,
sugerează aici puterea pe care ne-o dau încercările vieţii.
82 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

METAFORA
Figură de stil prin care se denumeşte un obiect sau o
însuşire printr-o comparaţie din care lipseşte termenul de
comparat; se înlocuieşte un termen propriu printr-unul
impropriu. În acest fel, expresia metaforică are un înţeles clar
exprimat şi unul subtil, sugerat:
„Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună."
(M. Eminescu, Scrisoarea III)
Lucrări fundamentale despre metaforă sunt: L. Blaga,
Geneza metaforei şi sensul culturii T. Vianu, Problemele
metaforei şi alte studii de stilistică.
După L. Blaga, metaforele sunt: plasticizante (care
urmăresc să dea concreteţe faptului fără a-i îmbogăţi conţinutul
şi revelatorii (care caută să releve un mister esenţial pentru
însuşi conţinutul faptului)
În poezia sa cu caracter programatic :"Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii", L.Blaga relevă printr-un şir de
metafore opoziţia dintre cunoaşterea luciferică şi cea
paradisiacă:
„Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe de luna
nu micşorează, a tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister..."
Metafora este considerată elementul fundamental al
poeziei dacă nu, chiar poezia însăşi.

METONIMIE
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 83
Figură de stil care exprimă un nume prin altul: cauza
prin efect sau invers, conţinutul prin obiectul care-I conţine,
abstractul prin concret, autorul în locul operei, obiectul posedat
în locul posesorului, numele locului în care se produce ceva
prin produs ş.a.

„Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium'


(M. Eminescu, Scrisoarea III)
„Îi foşnea uscat pe frunze poala lung-a albei rochii
Faţa-i roşie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii."
(M. Eminescu, Călin, file de poveste)
„Apoi cofiţa-ntreagă o beau"
(V. Alecsandri, Rodica)
„Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus";
(M. Eminescu; Scrisoarea III)
„Un gând m-aşteaptă-n Eminescu
0 şotie se zbate-n Donici'
(H. Furtună, Poetul)
„Minciuna stă cu regele la masă
Dar asta e de mult poveste"
(Al. Vlahuţă, 1907).
„A tăcut sub neaua vremii ale patimilor goarne,
Şi-aşteptăm sa se prefacă mustul fără preţ în vin
Şi cotnarul amintirii în pahare sa se toarne..."
(I.Pillat, Crama)
Înlocuirea cuvântului în cazul metonimiei nu urmează
principiul asemănării dintre temeni ci a unei anumite relaţii
funcţionale între termeni: cauza-efect, abstract-concret, autor-
opera, loc al producerii-produs etc.
Metonimia se confundă de multe ori cu metafora
datorita capacităţii sale de sugestie şi asocierii ei cu termeni
concreţi ca şi în cazul acesteia.

MIT
84 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
Credinţă sau idee fantastică străveche privind probleme
esenţiale ale vieţii umane sau a relaţiei omului cu elementele
universului, originea unor vieţuitoare etc. care au stat la baza
unor creaţii populare sau culte.
Miturile au o tipologie variată şi o sferă tematica foarte
largă:
 mituri teogonice: apariţia zeilor şi atributele lor
(Hesiod, Teogonfa, Kalldassa, Sakunthala)
 mituri cosmogonice: originea universului
(Upanişasede, Biblia, vedele)
 mituri etiologice: originea unor fenomene, ritualuri
(mitul Pandorel)
 mitul eroului civilizator (mitul lui Prometeu)
În mitologia românească sunt identificate:
 mitul etnogenezei: naşterea poporului român transpus
în „Traian şi Dochia" de Gh. Asachi
 mitul pastoral: ocupaţia pastorală a românilor,
transpus in balada „Mioriţa”
 mitul (erotic: explicarea apariţiei sentimentului iubirii
(transpus în „Zburătorul" lui I. Heliade Rădulescu)
 mitul estetic, sau al construcţiei, care explică apariţia
unor monumente istorice şi religioase (transpus în
„Monastirea Argeşulul")
 mitul marii călătorii (Cântecul bradului)
S-au inspirat din mituri nsţionsle sau universale poeţi şi
prozatori din toate epocile literare: M. Eminescu,
(„Luceafărul", „Memento mori" „Revedere”, L. Blaga
(„Meşterul Manole"), T. Arghezi („Cântare omului"), Al.
Philippide („Prometeu înlănţuit") Horia Lovinescu („Moartea
unui artist”), M. Sorescu („Iona")

MODERNISM
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 85
Tendinţă literară apărută în literatura interbelică
românească în opoziţie cu tradiţionalismul semănătorist şi
poporanist de la începutul sec. a! XX-lea.
A fost teoretizat de Eugen Lovinescu, critic literar şi
director, al revistei „Sburătorul" (1919-1922, 1926-1927).
Modernis-mul lovinescian, bazat pe principiul sincronismului şi
pe teoria imitaţiei, aplicând criteriul estetic în judecata operei
de artă, promovând ideea integrării tradiţiei, a specificului
naţional într-o formulă estetică aflată la nivelul de dezvoltare al
sensibilităţii europene, poate fi considerat un moment crucial al
dezvoltării literaturii româneşti.
În esenţă, modernismul lovinescian porneşte de la ideea
existenţei unui spirit al veacului care imprimă un proces de
omogenizare a civilizaţiilor, de integrare într-un ritm de
dezvoltare sincronă. În condiţiile existenţei unul decalaj între
civilizaţii, sincronizarea se produce în doi timpi : mai întâi, se
adopta, prin imitate forme ale civilizaţiei avansate, apoi se
stimulează crearea unui fond cultural propriu.
Teoria imitaţiei, preluată după francezul G. Tarde,
argumentează fenomenul „formelor fără fond" (idee preluată de
la T. Maiorescu), considerat a fi singura posibilitate de
eliminare a decalajelor faţă de cultura europeană. Principul
sincronismului înseamnă acceptarea schimbului de valori şi
integrarea literaturii într-o formulă estetica viabilă, depăşirea
spiritului provincial.
Reprezentanţi: Ion Barbu, Camil Petrescu, Camil
Baltazar, llarie Voronca, Anton Holban, Gh. Braescu,
G.Calinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu.

NARAŢIUNE
Modalitate de expunere a unui subiect literar în cadrul
speciilor genului epic, constând în prezentarea unor fapte într-o
succesiune de momente. Evenimentele narate se desfăşoară
într-un timp dat, în anumite locuri având în centrul lor
personaje literare.
86 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
Naraţiunea poate fi expusă în versuri (fabulă, baladă;
legendă, poem, epopee) sau în proză (basm, roman, poveste,
povestire, reportaj literar, nuvelă, schiţă, anecdotă, strigătură,
ghicitoare).
Naraţiunea se poate realiza prin relatarea unor fapte
trăite de autor şi expuse la persoana I: autobiografia, amintirea
sau fapte aparţinând unor personaje reale sau create de scriitor:
romanul, nuvela, schiţa.
Naraţiunea poate fi transpusă în stil direct sau indirect;
în cele mai multe cazuri, într-o operă literară narativă se
alternează stilul direct şi indirect pentru a dinamiza acţiunea
expusă şi pentru a da un contur viu personajelor. În naraţiune se
pot integra şi descrierea şi portretul precum şi alternanţa
planurilor, integrarea unor opinii personale ale autorului despre
un personaj sau mai multe, despre o acţiune sau alta.
Uneori povestirea este numită naraţiune ca urmare a
faptului că aceasta se realizează prin acest procedeu, tehnica de
redactare confundându-se cu însăşi specia literară respectivă.

NARATOR
Termen care denumeşte povestitorul. Acesta poate fi
autorul creaţiei epice sau un personaj din aceasta creaţie. Când
autorul este şi povestitor, opera este, de regulă, autobiografică
sau mimează această situaţie. Când naratorul este şi personaj,
autorul menţionează acest lucru pentru a avertiza cititorul
asupra identităţii de fapt a naratorului.
În romanul „Hanu Ancuţei", M. Sadoveanu se înscrie el
însuşi în ritmul naraţiunii, ca martor la întâmpIările care vor
urma, apoi numeşte participanţii la întâmplarea de la han şi lasă
pe fiecare dintre aceştia să nareze în stil direct. El face intrarea
în scena a fiecăruia dându-se la o parte pentru a-i permite
trecerea în postura de narator. Fiind o povestire în ramă,
întâlnim aici naratorul principal, autorul operei şi naratorii
personaje, deci două tipuri de naraţiune: una care formează
rama şi altele care formează cuprinsul, imaginea de epocă.
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 87
Naratorii creează o naraţiune unitara în jurul unui loc numit
Hanul Ancuţei. De fapt, comisul lonţă, călugărul Gherasim,
Leonte Zodierul, Nicolai Isac, Damian Cristişor şi ceilalţi sunt
ipostaze ale scriitorului care povesteşte prin intermediul lor
întâmplări ce dau contur personajului principal: Hanul Ancuţei.
Nu este aceeaşi situaţie ca în cazul naraţiunii lui Ion
Creangă unde autorul rămâne el însuşi în ipostaza copilului
Nică al lui Ştefan a Petrii Ciubotarul. Şi aici se produce o
translaţie în timp: autorul devine copil păstrându-şi vârsta.

NUVELA
Specie a genului epic în proză, mai întinsă decât schiţa
dar mai redusă decât romanul, având un singur conflict, un
personaj principal şi mai multe personaje secundare şi
episodice şi intrigă riguros construită. Faptele prezentate sunt
verosimile şi relatate cu obiectivitate.
Nuvelele pot fi:
 istorice: C. Negruzzi, „Alexandru Lăpuşneanu"
 fantastice: l. L. Caragiale, „Abu Hassan"
 filozofice: M. Eminescu, „Sărmanul Dionis”
 psihologige: l. L. Caragiate, „0 făclie de Paşte"
 moraliste: l. Slavici, „Moara cu noroc"
 umoristice: I. L. Caragiale, „Două loturi"
Accentul în nuvelă se pune pe personaj căruia autorul îi
circumscrie acţiunea. Întreaga artă a compoziţiei serveşte la
caracterizarea personajului şi la evidenţierea situaţiilor. Spre
deosebire de povestire, în care personajul este naratorul, nuvela
este naraţiunea eroului ei. În „Alexandru Lăpuşneanu", spre
exemplu, două dintre tablouri au ca moto cuvintele personajului
principal, iar celelalte două se referă indirect tot la acesta.
Personajele sunt, în cele mai multe cazuri, tipuri umane:
Lăpuşneanu este titanul, demonicul, doamna este angelicul,
Motoc, boierul hrăpăreţ, Spancioc şi Stroici, boierimea nouă,
mai inteligentă şi mai prudentă, masa de oameni veniţi la poarta
88 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
palatului este personajul colectiv, poporul. Scriitorul este
obiectiv, realizând un portret realist al domnitorului.

ODA
Specie a genului liric care exprimă sentimente de
admiraţie pentru eroi, pentru fapte, evenimente, faţă de patrie.
Oda a fost prezentă în operele poeţilor antici fiind
cântece de slavă închinate zeilor. În forma antică, oda era
poezie cu formă fixă fiind interpretată cu acompaniament
instrumental. În forma contemporană, oda este prezentă în
poezia franceză prin: A. Ronsard şi V. Hugo iar în poezia
germană prin Fr. Schiller.
Oda cuprinde o invocaţie retorică urmată de enumerarea
motivelor de admiraţie ale poetului faţă de subiectul poeziei şi
finalul apoteotic sau îndemnul la urmarea modelului ilustru, a
faptelor eroice etc.
Odele pot fi clasificate tematic:
 eroică: „Umbra lui Mircea. La Cozia" de Gr.
Alexandrescu
 religioasă sau sacră : Psalmii lui David
 filosofică: "Cuvântul" de Al. Vlahuţă
 personală: „0dă la Schiller", I.H. Rădulescu
 patriotică: "Odă limbii romane", V. Eftimiu
Limbajul specific odei este mobilizator, înflăcărat iar
stilul apoteotic, solemn.
„Lasă-mă, în patria de cuvinte,
acum să cânt
în patria de cânturi, de şoapte, de murmure...
Într-o rostire de gând
Cerul şi pământul
Cu brâu de aur să le cuprind.
Înţelesuri de veac,
Şi-de-acum
Pe crestele-albite ale timpului,
Neostenite, să drumure
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 89
(P. Ghelmez, Laudă limbii romane)

OXIMORON
Figură de stil constând în alăturarea a dol termeni
contradictorii din care rezultă o ironie puternica sau un
sentiment de dezaprobare, de negare a unui fenomen sau situaţii
reprobabile.

„Iară noi? Noi epigonii ?... Simţiri reci, harfe zdrobite


Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte..."
(M. Eminescu, Epigonii)
„Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici
Facem pe pământul nostru muşuroaie de furnici..."
(M. Eminescu, Scrisoarea I)
„Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;
La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!"
(M. Eminescu, Scrisoarea I)
„0ricât ai drege-n lume - atunci te oboseşte
Eterna alergare... şi-un gând te-ademeneşte
Că vis ai morţii-eterne e viata lumii-ntregi."
(M. Eminescu, Împărat şi proletar)
„Ce-un secol ne zice, ceilalţi o dezic...
Decât un vis searbăd, mai bine nimic."
(M. Eminescu, Mortua est)
Imaginile exprimate prin oximoron sunt foarte puternice
relevând o trăire intensă din partea poetului; oximoronul apare
cu precădere în poezia romantică. Prezent în poezia
eminesciană dar şi la Caragiale, AI. Vlahuţă, G. Coşbuc. În
poezia lui Coşbuc, „Doina", oximoronul exprimă conflictul
nădejde - deznădejde, dulce-amar ai vieţii:
„Dar nu ştiu cum, e bine
Când plângi că-n urma ta
90 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
Noi plângem toţi şi-amarul
Mai dulce ni-e aşa."

PARNASIANISM
Şcoala literară apărută ca reacţie faţă de romantismul
desuet (1850-1870). Termenul este creat în limba franceză
provenind de la numele muntelui Parnas considerat în mitologia
greacă lăcaşul lui Apollo.
Apare prima dată ca denumire a grupului de poeţi care
au publicat volumul „Parnasse contemporaine". Şeful şcolii
parnasiene franceze este Leconte de Lisle, opera lui fiind
cuprinsă în volumul din 1852 „Poeme antique".
Caracteristicile poeziei parnasiene:
 poezie picturală, impersonală, picturală;
 tendinţa spre obiectivare;
 preferinţa pentru forme expresive, frumoase,
 cultul perfecţiunii formale;
 corectitudinea versului clasic: rima ritmul;
 sonorităţi strălucitoare ale cuvintelor (vezi
Macedonski),
 preferinţa pentru poezia cu formă fixă (sonet, rondel,
triolet)
Au cultivat poezie parnasiană: Ştefan Petică, Al.
Macedonski, Ion Barbu, Al. Philippide
„Şi el e emirul şi are-n tezaur,
Movile înalte de-argint şi de aur,
Şi jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangiare-n tot locul, oteluri cumplite -
În grajduri cai repezi cu foc în copite
Şi-ochi împrejuru-i - ori spuză, ori flori.
Bagdadul! cer galben şi roz ce palpită,
Rai de-aur de vise şi rai de grădini,
Argint de izvoare, şi zare-aurită -
Bagdadul, poiana de roze şi crini -
Djamii- minarete- şi cer ce palpită
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 91
(Al. Macedonski, Noapte de decembrie)

PASTEL
Specie a genului liric în care poetul îşi exprimă stările,
sentimentele, trăirile faţă de un colt de natură, un moment al
unui anotimp, aspecte din lumea plantelor, animalelor etc.
Termenul de pastel este preluat din artele plastice unde
defineşte un procedeu de pictură bazat pe efecte de culoare ale
unor creioane moi. Acest termen este folosit prima dată în
literatura română de Vasile Alecsandri care îşi numeşte astfel
ciclul de poezii publicat între 1868-1869 în „Convorbiri
literare", având ca temă imaginea Mirceştilor aşa cum o
receptează poetul în ciclul anotimpurilor.
În pastel, sentimentul poetului irizează din imaginile
naturii descrise. În pastelul „Miezul iernei", sentimentul
poetului evoluează de la spaimă şi tristeţe la reverie şi speranţă.
După o imagine de sfârşit de lume în care dominant este visul
sugerat prin verbul „a părea", poetul creează contururile astrale
ale propriului echilibru în manieră parnasiană:
„În păduri trosnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţâe sub picioare.
Fumuri albe se ridica prin văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestos
Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.
0! Tablou măreţ, fantastic !...Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii - organe sonoare
Unde crivăţul pătrunde scoţând note-ngrozitoare
(V. Alecsandri, Miezul iernei)

PERSONAJ
92 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
Reprezentare literară a unei persoane reale, a unui grup
de persoane sau a unui tip literar care se află în centrul unei
opere epice sau dramatice. Personajele pot fi principale,
secundare sau episodice după locul acestora în operă. Ele pot fi
individuale sau colective. După apartenenţa la curentul literar
pot fi clasice, romantice sau realiste.
Personajul principal (erou) este acel erou literar care
ocupă locul central în operă. Scriitorul Urmăreşte, de regulă,
aspecte ale vieţii acestuia în timp ce celelalte personaje
întregesc imaginea lui. În nuvela „În vreme de război de I. L.
Caragiale, hangiul Stavrache este urmărit în întreaga sa evoluţie
de la un comportament „normal" la pierderea echilibrului psihic
ca urmare a nesiguranţei legate de moştenirea averii fratelui său
plecat pe front pentru a nu fi găsit de politie.
Personajele secundare au o apariţie mai puţin susţinută,
acestea nefiind prezente cu aceiaşi intensitate în operă. Deşi
apar în multe episoade ale romanului, Magda şi Stroie,
Orheiarui ca şi moş Mihu sunt personaje secundare. În acelaşi
roman apar şi numeroase personaje episodice: ţărani, boieri sau
ostaşi.
Personajele pot fi plate (cu o singură dominantă) sau
complexe -„rotunde”(); există şi personaje-narator, care emit în
mod direct o istorie (fabulă) şi personaj-reflector care îşi
introduce propriul punct de vedere ca un
observator al faptelor narate.

PERSONIFICARE
Figură de stil prin care se atribuie manifestări şi însuşiri
omeneşti, obiectelor animalelor, păsărilor, fenomenelor naturii.
Mai este numită şi prozopopee. Termenul provine din franceză:
„personifier" = a personifica. Se realizează, de cele mai multe
ori cu ajutorul verbului sau cu alte cuvinte care pot atribui
trăsături umane unui cuvânt din clasa obiectelor; verbul însuşi
are, în acest caz, aspectul unei metafore iar substantivul la care
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 93
se referă este însoţit de epitet. Prin personificare, obiectul se
individualizează în clasa de obiecte din care face parte.
Funcţia cea mai importanta a personificării este aceea
de a dinamiza imaginea şi de a face ca receptarea ei să fie
însoţită de declanşarea emoţiei estetice puternice.
„Lună tu, stăpâna mării pe a lumii boltă luneci
Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbra strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!
Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,
Străbătute de-al tău farmec ţie singura-ti arăţi!
Şi în cate mii de case lin pătruns-ai prin fereşti
Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!'
( M. Eminescu, Scrisoarea I)
Personificarea transferă o parte din simţirile poetului
asupra lucrului sau fiinţei necuvântătoare la care se referă.
Umanizând elementele din jurul său, poetul amplifică emoţia, o
amplifică şi lărgeşte orizontul estetic. Figura de stil este
întâlnită în basm, fabulă, baladă şi întreaga creaţie lirică.

POVESTIRE
Specie a genului epic în proză de dimensiuni
comparabile cu ale nuvelei dar care pune accentul pe situaţie şi
nu pe personaj. Naratorul este şi personaj al acţiunii ceea ce are
ca urmarea nararea la persoana I. Este narat un singur episod
din viaţa personajului povestitor. Construcţia este mai puţin
riguroasă decât a nuvelei iar acţiunea mai puţin dramatică, mai
destinsă.
Cei mai cunoscuţi autori de povestiri sunt, în literatura
universală: Edgar AHan Poe, Gustav Flaubert, Emile Zola,
Alfonse Daudet, Nicolai Gogol, iar în literatura romană : Ion
Creangă, Mihail Sadovenu, Vasile Voiculescu.
94 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
Romanul „Hanu Ancuţei" este format din mai multe
povestiri (ca şi „Decameronul" lui Boccaccio), folosind tehnica
„povestirii în ramă". Scriitorul deschide calea spre povestitor
portretizându-l, după care acesta începe el însuşi să povestească
asumându-şi naraţiunea:
„Trebuie să ştiţi dumneavoastră că hanul acela al
Ancuţei nu era un han - era cetate.[...] Stătea stâlp acolo, în
acele zile grase şi vesele, un răzeş străin care mie îmi era drag
foarte. Închina oala către toate obrazele, asculta cu ochii duşi
cântecele lăutarilor şi se lua la întrecere pană şi cu moş Leonte
la tâlcuirea tuturor lucrurilor... Era un om nalt, cărunt cu faţa
uscată şi adânc brăzdată. [...] ÎI chema loniţă comisul.
Dumnealui loniţă comisul avea o pungă destul de grea la chimir
sub straiele de şiac sur. Şi venise calare pe un cal vrednic de
mirare. Era calul din poveste înainte de a mânca tipsia cu jar...
„Eu aici îs trecător... cuvânta cu oala în mână dumnealui loniţă
comisul, eu încalic şi pornesc în lumea mea......"
(M. Sadoveanu, Iapa lui Vodă)

POEM
Specie a genului epic în versuri în care autorul evoca
evenimente dramatice din viaţa unor eroi însufleţite de
sentimente nobile. Fiind o naraţiune, acesta cuprinde mai multe
episoade, personaje numeroase şi mai multe planuri de
desfăşurare a acţiunii.
Termenul provine din gr. poiema (creaţie) şi a intrat în
limba română prin filieră franceză.
Apare încă în antichitate: Hesiod, „Munci şi zile",
Lucretius," Despre natura lucrurilor", Vergiliu, „Georgicele".
Se clasifică după conţinut în:
 poem eroic: C. Negruzzi, „Aprodul Purice"
 poem istoric: V. Alecsandri, „Dumbrava roşie"
 poem didactic: Boiteau," L'art poetique"
 poem filosofic: M. Eminescu, „Memento mori"
 poem sociogonic: V. Hugo, „Legenda secolelor”
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 95
 poeme mitologice: Al. Philippide, „lzgonirea lui
Prometeu"
Când este redactat în proză, poemul are un accentuat
caracter liric: Al. Russo, „Cântarea României".
În literatura universală, sunt remarcabile poemele lui:
Hesiod, „Teogonia", Byron „Manfred", Goethe, „Faust",
Puşkin, „Călăreţul de aramă", „Poltava", Lermontov,
„Demonul".
În secolul XIX, termenul de poem desemnează o poezie
reflexivă, care împleteşte liricul cu epicul (Leconte de Usie,
„Poeme barbare" sau V. Hugo, „Poeme antice şi modeme")

PROLOG
Termen care desemnează o secvenţă a textului literar
epic sau dramatic care precede expoziţiunea şi introduce
cititorul în acţiunea ce urmează a fi expusă în opera literară.
Uneori, prologul motivează sau expune un element esenţial
pentru înţelegerea conflictului.
Termenul provine din gr. pro (înainte) + logos (cuvânt).
În tragedia antică, prologul era reprezentat de dialogul dintre
unele personaje (înaintea corului), în care se rezuma conţinutul
operei dramatice. În nuvela lui I. Slavici, „Moara cu noroc",
înainte de a se produce drama familiei lui Ghiţă, mama Anei
expune un precept biblic prezent şi în gândirea populară care
explică cele petrecute în cuprinsul operei.
Acest prolog creează necesitatea epilogului care
confirma faptul că cele afirmate în prolog se verifică ceea ce
face din nuvela o parabolă:
„0mul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba,
nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit. Dar voi să
faceţi cum vă trage inima şi Dumnezeu să vă ajute şi să vă
acopere cu aripa bunătăţilor sale. Eu sunt acum bătrână şi
fiindcă am avut şi am atât de multe bucurii în viaţă, nu înţeleg
nemulţumirile celor tineri şi mă tem ca nu cumva, căutând
acum la bătrâneţe un noroc nou, să pierd pe acela de care am
96 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
avut parte până în ziua de astăzi şi să dau la sfârşitul vieţi mele
de amărăciunea pe care n-o cunosc decât din frică. Voi ştiţi, voi
faceţi: de mine nu ascultaţi...Mi-e greu sa-mi părăsesc coliba în
care mi-am petrecut viaţa şi mi-am crescut copiii şi mă
cuprinde un fel de spaimă când mă gândesc să rămân singură
într-însa: de aceea, poate că mai ales de aceea, Ana îmi pare
prea tânără, prea aşezată, oarecum prea blândă la fire şi-mi vine
să râd
când mi-o închipuiesc cârciumăriţă."
(I.Slavici, Moara cu noroc)
Prologul este, de cele mai multe ori, provocat de
intenţia scriitorului de a crea un echilibru în naraţiune sau de a
emite oprezumţie morală asupra mesajului unei comunicări
literare.

REALISM
Curent literar apărut în secolul al XIX-lea in Franţa ca
reacţie împotriva romantismului, vizează o literatura care să
reflecte o imagine veridică a realităţii prin reflectarea
personajelor tipice în împrejurări tipice. Dintre principiile
realismului amintim:
 observarea socială şi psihologică a realităţii
 realizarea unei imagini obiective
 surprinderea lumii "în esenţialitatea sa (tipizarea)
 urmărirea personajului în evoluţie
 caracter critic în reprezentarea artistică a realităţii.
Realismul este precedat de naturalism şi verism (curente
care promovau ideea unei imagini fotografice a realităţii şi
evidenţierea laturii „dure" a existentei umane).
Personajul creaţiei epice sau dramatice realiste este un
„tip literar" (o reprezentare sintetică a unei categorii sociale).
Pristanda din comedia „0 scrisoare pierdută” a lui I. L.
Caragiale reprezintă categoria poliţailor din epoca respectivă,
Vitoria Lipan din „Baltagul" lui M. Sadoveanu întruchipează
fizic şi moral, munteanca epocii, sotie si mama care urmeaza cu
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 97
sfintenie traditiile populare si militeaza pentru acestea pe care o
surprinde scriitorul intr-o ipostaza caracteristica , Stefan
Gheorghidiu este un „tip” de intelectual conform viziunii
moderniste camil-petreciene etc.
Scriitori reprezentativi în literatura universală: Balzac.
Stendhal, Dickens, Gogol, Tolstoi, M. Twain, E, Hemingwey,
R. M. Rilke ş.a. în literatura română, reprezentanţi ai
realismului sunt: I. Creangă, I. L. Caragiale, I. Slavici, G.
Coşbuc, M, Sadoveanu, Gala Galaction, M. Sebastian, T.
Muşatescu ş.a.

REFREN
Text poetic (vers sau grup de versuri) repetate la
anumite intervale (de obicei după o strofă) pentru efect artistic,
pentru a accentua o anumită idee sau mesaj poetic.
Este întâlnit în poezia antică greacă şi latină având rolul
de a insista asupra unei idei purtătoare de mesaj poetic.
Refrenul este prezent şi în poezia modernă, în special cea
simbolistă pentru puternica impresie de muzicalitate pe care o
imprimă unui text poetic.
„Dintr-un bolovan coboară
pasul tău de domnişoară
Dintr-o frunză verde pală,
Pasul tău de domnişoară
Dintr-o îniserare-n seară
Pasul tău de domnişoară
Dintr-o pasăre amară,
Pasul tău de domnişoară"
(N. Stănescu, In dulcele stil clasic)
Ceea ce în poezia clasică şi chiar modernistă apare ca
refren, la Nichita Stănescu formează un laitmotiv: "pasul tău de
domnişoară" care uneşte într-un tot poetic relaţia dintre
elementele aparţinând cosmicului. "Bolovan" şi „frunză verde"
aparţin terestrului, „înserare-n seară" şi „pasărea amară"
exprimând supraterestrul. Rolul refrenului devenit laitmotiv
98 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
depăşeşte aici rolul refrenului clasic intervenind în definirea
poetică a relaţiei dintre simboluri. Refrenul apare în poezia lui
M. Eminescu, Al. Macedonski, G. Bacovia, I. Minulescu ş.a.

ROMAN
Specie a genului epic de mare dimensiune, cu acţiune
complexă care se desfăşoară pe mai multe planuri dar are o
acţiune unitară, personaje numeroase şi
înfăţişează aspecte multiple din viaţa unuia sau a mai multor
personaje, din viata unei societăţi sau a unei epoci.
După complexitate, romanele pot fi:
 biografice (clasice), urmărind viaţa unui personaj
principal şi aspecte din viaţa mai multor personaje
secundare (M. Sadoveanu, „Nunta domnitei
Ruxandta", L. Rebreanu, „lon")
 romane-ciclu, urmărind viaţa unei familii pe mai
multe generaţii (D. Zamfirescu, Ciclul
Comăneştenilor: „Viaţa la ţară", „Tănase Scatiu, „ln
război", „Îndreptări", „Anna")
 romane-fluviu, de cea mai mare întindere, urmărind
viaţa unor familii, viaţa unei epoci, destinul unor
ramificaţii genealogice (H.de Balzac, „La commedie
humaine").
După curentul literar în care se încadrează, romanele pot
fi romantice (romanele de mistere: Eugen Sue, Misterele
Parisului) sau romane realiste (majoritatea romanelor care apar
după a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi până astăzi.
Cei mai cunoscuţi autori de romane în literatura
românească sunt: N. Filimon, D. Zamfirescu, M. Sadoveanu, L.
Rebreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, G.M .Zamfirescu, I.
Agarbiceanu, H. Papadat Bengescu, M. Preda, A. Buzura, S.
Titel, D.R.Popescu ş.a.

ROMANTISM
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 99
Curent literar apărut în primele decenii ale secolului al
XIX-lea ca reacţie faţă de clasicismul rigid. Reflectă în plan
social apariţia burgheziei şi ascensiunea socială şi politică a
acesteia. Este precedat de curente preromantice ca: „Sturm und
Drang" în Germania (J. W. Goethe, Fr. Schiller, Fr. Holderlin,
H. Von Kleist), de E. Young, J. Thomson, T. Gray în Anglia,
doamna de Stael, Fr. R. Chateaubriand, în Franţa, V. Cârlova,
Gr. Alexandrescu. I. H. Rădulescu, în România.
Prin toate trăsăturile romantismul, se opune
programului clasicismului:
 cultivă sensibilitatea şi fantezia creatoare
 reabilitează personalitatea umană
 preferă evadarea în trecut, istorie, tradiţie
 cultivă contemplarea naturii, culoarea locală
 interes pentru folclor
 personajele sunt luate din toate mediile
 creează eroi excepţionali în împrejurări excepţionale
 propagă libertatea totală în creaţie
 militează pentru îmbogăţirea limbii literare pornind
de la limba populară
Programul romantismului este considerată prefaţa la
drama „Cromwell" de Victor Hugo.
În literatura universală, cei mai cunoscuţi romantici sunt:
Novalis, E.T.A. Hoffmann, H.Heine, W. Scott, G.G. Byron, P.
B. Shelley, A. de Lamartine, A. de Musset, V. Hugo, E.A.Poe.
În literatura română: C.Negruzzi, V.AIecsandri, M.
Eminescu, B. Petriceicu Hasdeu.

RIMA
Calitate a versurilor de a se încheia cu părţi de vorbire
ale căror silabe finale sunt identice sau foarte asemănătoare
fonetic. Rima poate fi: masculină, (accentul pe ultima silabă)
sau feminina (accentul pe penultima silabă):
„La mijloc de codru des - rima masculină
100 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
Toate pasările ies..."
(M. Eminescu, La mijloc de codru)
„Iar te-ai cufundat în stele - rima feminină
Şi în nori şi-n ceruri nalte
De nu m-ai uita încalte
Sufletul vieţii mele."
(M. Eminescu, Floare albastră)
Uneori, rima se realizează prin asonantă:
„Iubind în taină am păstrat tăcere,
Gândind ca astfel o să-ţi placă ţie,
Căci în priviri citeam o vecinicie
De-ncântătoare visuri de plăcere.
(M. Eminescu, Iubind în taină)
După succesiunea rimei, întâlnim:
 împerecheată:
„Am văzut frumoasa ţară
Cu eterna primăvară..."
(Al Macedonski, Într-un album)
 încrucişată: „Vreme trece, vreme vine
Toate-s vechi şi nouă toate
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate" (M. Eminescu, Glossa)
- îmbrătişată: „Printre valuri care plâng
Şi sub bolţi întunecate
şiruri de-astre înceţate,
Felinare se răsfrâng"
(Al. Macedonski, Rondelul paradisului )
 monorimă: „Soarele se cobora
La sora lui se oprea
Mândra nuntă pregătea..." (folclor)

RITM
Succesiunea regulată a silabelor accentuate şi
neaccentuate într-un vers, organizată în picioare (unitati)
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 101

metrice. Cele mai-multe texte poetice cuprind versuri în care


întâlnim ritmuri bisilabice sau trisilabice:
 ritmurile bisilabice se caracterizează prin picioare
metrice ce cuprind câte două silabe între care una
accentuată
- ritmul trohaic (prima silabă accentuată):
„Iar pădurea Iin suspină şi prin frunzele uscate
Rânduri, rânduri trece-un freamăt ce le
scutură pe toate" (M. Eminescu, Călin)
- ritm iambic: (a doua silabă accentuate):
„Atât de fragedă te-asemeni
Cu floarea albă de cireş"(M. Eminescu, Atât de fragedă)

 ritmurile trisilabice:
- ritmul dactil (prima silabă· accentuată)
Scumpă Moldovă! Ţară de jale!
Ah în ce stare tu ai ajuns."(V, Alecsandri,
Moldova în 1857)
- ritm amfibrah:
„Mai sunt încă roze mai sunt
Şi tot parfumate şi ele"AI. Macedonski, Rondelul
rozelor de august)
- ritm anapest
„Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate
Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc"
(Gr. Alexandrescu, Umbra lui Mircea. La Cozia
 ritm cu patru picioare metrice:
- coriamb: prima şi ultima accentuate
„Sara pe deal // buciumul sună cu jale"
( M. Eminescu, sara pe deal)
- peon: una din silabe accentuate:
„Somnoroase păsărele /Pe la cuiburi se adună"
(M. Eminescu, Somnoroase păsărele)

RONDEL
102 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
Specie a genului liric, poezie cu formă fixă alcătuită din
treisprezece versuri organizate în trei catrene şi un vers liber.
Primele două versuri se repetă în partea a doua a celui de al
doilea catren iar primul vers este identic cu cel de al
treisprezecelea, conform schemei:
1 5 7 1
2 6 8
3 1 9
4 2 10
Rondelul se caracterizează prin folosirea a numai doua
rime.
Specia a apărut în poezia medievală franceză fiind
redescoperită de poezia modernă. Cel mai cunoscut autor de
rondeluri din literatura română a fost Al. Macedonski cu
volumul "Poema rondelurilor" (1927)
„E vremea rozelor ce mor
Mor în grădini mor şi-n mine -
Şi-au fost atât de viaţă pline,
Şi azi se sting aşa uşor.

În tot se simte un fior,


0 jale e în orişicine.
E vremea rozelor ce mor
Mor în grădini şi mor şi-n mine.

Pe sub amurgu-ntristător
Curg vălmăşaguri de suspine
Şi-n marea noapte care vine
Duioase-şi pleacă fruntea lor

E vremea rozelor ce mor."


(Al. Macedonski, Rondelul rozelor ce mor)
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 103

SEMĂNĂTORISM
Orientarea literară tradiţionalistă care îşi are punctul de
plecare în Programul revistei „Semănătorul" apărut la Bucureşti
(1901) ca expresie a ostilităţii faţă de modernism şi a dorinţei
de păstrare intactă a tradiţiei rurale.
Revista este înfiinţata de G. Coşbuc şi Al. Vlahuţă
(1901-1902) şi condusa apoi de Nicolae lorga (1902-1906)
Principalele trăsături ale semănătorismului sunt:
 paseismul: tendinţa întoarcerii spre trecut şi
condamnarea prezentului
 idilismul: înfrumuseţarea în mod convenţional şi
nerealist a satului considerat singurul depozitar al
purităţii sufletului romanesc
 sentimentul dezrădăcinării: decăderea ţăranului plecat
la oraş, loc de pierzanie, opus satului prin
cosmopolitismul său capitalist
 predilecţia pentru scene dure, violente care angajează
fondul primar, instinctul personajelor
Reprezentanţi: A. Vlahuţă, G. Coşbuc, Duiliu
Zamfirescu, Şt 0. losif, Octavian Goga, Emil Gârleanu, M.
Sadoveanu (în prima etapă de creaţie), B. Ştefanescu
Delavrancea, N. lorga.
Elementul valoros al semănătorismului este valorificarea
folclorului şi pledoaria pentru valorile morale şi culturale
româneşti.
Programul revistei a influenţat apariţia publicaţilor:
„Luceafărul" (Budapesta), „Ramuri" (Craiova), "Făt Frumos"
(Bârlad), „lleana Costinzearra", „Gândirea" (Cluj)

SIMBOLISM
Curent literar apărut în Franţa în jurul anului 1880 ca
reacţie faţă de retorismul romantic şi a impersonalităţii
parnasiene. Cel care a dat numele curentului a fost Jean Moreas
(de la gr. symbolon=semn) într-un manifest numit :"Le
104 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
symbolisme" (1886). Nu este un curent unitar, existând mai
multe şcoli simboliste în jurul marilor poeţi simbolişti: Paul
Verlaine, Stephane Mallarmee, Artur Rimbaud, Ch. Baudelaire,
Rene Ghil, Jules Laforgue ş.a.
Arta poetică simbolistă se caracterizează prin :
 respingerea prozaismului, poezia fiind definită ca artă
a simţirii
 cultivarea simbolului (imaginea expresivă)
 folosirea sugestiei pentru exprimarea
corespondenţelor (cultivarea senzaţiilor coloristice,
muzicale, olfactive)
 muzicalitatea interioară (poezia, muzica prin
excelenţă)
 sugestia stărilor nedefinite reveria, diafanul
 preferinţa pentru motivele: iubirii, nevrozelor,
izolării, vieţii periferiei, exotismului.
Manifestul simbolismului romanesc este „Poezia
viitorului" semnat de A. Macedonski.
Etapele simbolismului romanesc:
 etapa tatonărilor simboliste (Macedonski şi poeţii de
la „Literatorul" şi „Liga ortodoxă"
 pseudosimbolismul de la revista „Viaţa nouă"
condusă de Ov. Densuşianu
 simbolismul exterior reprezentat de I. Minulescu
 simbolismul autentic G. Bacovia

SINECDOCA
Figură de stil cunoscută şi sub numele de
comprehensiune care exprimă întregul prin parte sau a parţii
prin întreg, pluralul prin singular sau invers, particularul prin
general sau invers, materia prin care este confecţionat obiectul
prin obiect sau invers, genul în locul speciei etc. Prin folosirea
acestei figuri de stil expresivitatea textului poetic este
amplificată:
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 105

„Bolliac cânta iobagul şi-a lui lanţuri de aramă


L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă"
(M. Eminescu, Epigonii)
Singularul exprimând cu mai multa forţă mesajul poetic
atât referindu-se la „clăcaşii" lui Cezar Bolliac cât şi la
„oştirile” lui Cârlova.
Acelaşi efect se întâlneşte şi în poezia lui Coşbuc:
„Şi luni trecut-au după luni
Şi-a fost de veste plină lumea
Că steagul turculuise-nchină;
Şi mândrii codrului păuni,
Românii-au isprăvit războiul,
Că s-au bătut nebuni."
(G. Coşbuc, Trei doamne şi toţi trei)
În poezia „0ltul" a lui 0. Goga, materialul „arama"
numeşte obiectul confecţionat din aceasta:
„Zdrobită-n praf murea arama
Şi codrul chiotea, viteazul;
Iar tu, bătrâne, mare meşter,
Biruitor frângeai zăgazul."
(0. Goga, Oltul)
Sinecdoca este o figură de stil de mare fineţe din familia
metaforei şi metonimiei.

SONET
Specie a genului liric, poezie cu formă fixă apărută în
secolul al XIII-lea în poezia trubadurilor francezi şi dezvoltat în
poezia Renaşterii italiene. Este format din 14 versuri organizate
în două catrene şi două terţine, ultimul vers reprezentând o
concluzie a ideilor întregii poezii. Rima catrenelor este
îmbrăţişată iar a terţinelor este liberă. Cunoaşte mai multe tipuri
după numărul de silabe (măsura) versului:
 sonetul englez: 10 silabe (decasilab)
 sonetul italian: 11 silabe ( endecasilab)
 sonetul francez: 12 silabe ( alexandrin)
106 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
Structura sonetului englez (Shakespeare) are trei terţine şi
un distih, rima fiind încrucişată.
Reprezentanţi în literatura universală: Dante Alighieri,
Petrarca, Pierre Ronsard, Goethe, Baudelaire, Rimbaud ş.a.; în
literatura română: Gh. Asachi, lancu VScaresai, I. Heliade
Rădulescu, M. Eminescu, 0. Goga, G. Coşbuc, M. Codreanu
,V. Voiculescu, V. Eftimiu ş.a.
Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece
Din oceanul sfânt în care ne-ntâlnim
Dar tot mereu gândesc cum ne iubim
Minune cu ochi mari şi mână rece.
0, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,
Privirea ta asupra mea se plece,
Sub raza ei mi lasă a petrece
Şi cânturi nouă smulge tu din lira-mi
Tu nici nu ştii a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o linişteşte
Ca răsărirea stelei în tăcere
Iar când te văd zâmbind copilăresşte
Se stinge-atunci o viată de durere
Privirea-mi arde, sufletul îmî creşte.”
(M. Eminescu)

STIL
Totalitatea, însuşirilor individuale: temperament, talent,
nivel cultural, profesiune, experienţă de viaţă, deprinderi,
obişnuinţe, capacitatea de a folosi sistemele limbii care
particularizează o persoană.
Buffon îl definea: „le style est l’homme même". Stilul
individual este opus stilului funcţional diferenţiind o persoană
de alta. Particularităţile stilului individual se evidenţiază cel
mai bine în cazul scriitorilor. Stilul individual se identifică prin
originalitate, factor determinant al operei literare.
Trăsăturile generale ale stilului sunt : claritatea,
proprietatea, precizia, corectitudinea, puritatea. Opuse acestora
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 107

sunt: obscuritatea, nonsensul, paradoxul, echivocul, banalitatea,


truismul, tautologia, prolixitatea, digresiunea, solecismul,
anacolutul, modificările metaplastice (proteza, epenteza,
paragoga, afereza, sincopa, apocopa ş.a) acestea putând fi, în
acelaşi timp, licenţe poetice.
Calităţile particulare ale stilului sunt: naturaleţea,
simplitatea, armonia, demnitatea, fineţea, retorismul, umorul,
ironia, oralitatea.
Opuse acestor calităţi sunt: afectarea. emfaza,
simplismul, cacofonia, vulgaritatea ş.a.
Uneori, scriitorii folosesc în mod voit formele opuse
calităţilor enunţate pentru a-şi exprima indignarea faţă de
anumite aspecte sociale etc.
„Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii"
(M. Eminescu, Scrisoarea III)

STIL FUNCŢIONAL
Ansamblul particularităţilor de exprimare specifice
diverselor domenii de activitate umana. Având în vedere
emiţătorul, calitatea mesajului şi a receptorului, stilurile
funcţionale pot fi clasificate astfel:

 stil artistic (beletristic): operează în redactarea


operelor literare în proză sau în versuri precum si în
substilul epistolar; se caracterizează prin valorificarea
valorii reflexive a limbajului (foloseşte mijloace de
declanşare a emoţiei estetice: tropic figuri de stil)
precum şi toate categoriile de limbă: literară,
ştiinţifică, neologisme, arhaisme, regionalisme,
elemente de argou şi jargon în limitele impuse de
categoria tematică, genul şi specia operei.
 stilul tehnico-ştiinţific se utilizează în redactarea
lucrărilor cu caracter tehnic şi ştiinţific, a legilor,
teoremelor, axiomelor, descrierea anumitor procese şi
108 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
aparate tehnice. Este un stil caracterizat prin
sobrietate, exactitate, precizie, claritate şi
corectitudine. Foloseşte valoarea tranzitivă a
limbajului.
 Stilul administrativ este caracteristic redactării unor
acte şi documente care regtementează relative între
persoane fizice şi instituţii, societăţi comerciale etc.
sau între instituţii, societăţi etc. Se caracterizează prin
folosirea unor stereotipii de limbaj ş.a.
 Stilul publicistic se adresează mediei şi foloseşte
limbajele necesare transmiterii informaţiei şi atitudinii
redactorilor.
 Există stiluri intermediare, substiluri sau peristiluri; în
cadrul stilului beletristic (stilul epistolar, spre
exemplu.

STIL ORAL
Particularitate de exprimare literară specifică unor
scriitori care realizează în creaţiile lor senzaţia „relatării
directe", neîngrădite a autorului către cititor dând senzaţia
exprimării neîngrijite specifică vorbirii neconvenţionale
practicată în mediile necultivate. Acest stil se caracterizează
prin spontaneitate, vioiciune, ironie, plus afectiv.
Cel mai important scriitor care valorifică acest stil este
Ion Creangă având ca înaintaş pe Ion Neculce şi ca urmaş pe
M. Sadoveanu.
Specifice stilului oral la Creangă sunt:
 folosirea unor expresii, cuvinte, fonetisme populare:
„ş-apoi", „vorba ceea"," de voie, de nevoie", scurt şi
cuprinzător"
 utilizarea onomatopeelor pentru a sugera trăiri
intense: „zvrr", „teleap-teleap", „hârşti!", huştiuluc!",
„hai-hai!"
 text de proză ritmat şi chiar rimat: "Când sunt zile şi
noroc, treci prin apă şi prin foc!"
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 109

 folosirea poreclelor sau apelativelor ironice :"Buzilă",


„ţapul cel roş", „mangositi"
 ironia şi zeflemeaua : „-Tare-mi eşti drag!... Te-aş
vârî în sân dar nu încapi de urechi"
 vorbe de duh: „Dă-i cu cinstea sa piară ruşinea!",
„Lasă-te pe seama lor daca vrei să ramai făr'de cap"
 exprimare mucalită: „Gerilă se întindea de căldură,
de-i treceau genunchele de gură."
 caracterizări pitoreşti: fata Irinucăi era „balcâză şi
lălâie de-ti era frică să înnoptezi cu dansa în casă"

SUBIECT LITERAR
Înlănţuirea de fapte legate într-un tot unitar prin care ni
se dezvăluie caractere omeneşti şi relaţiile dintre ele. Logica
faptelor cuprinse într-o operă literară conduce spre construirea
unui mesaj conform cu intenţiile autorului. Acest mesaj
transpare din fiecare moment al subiectului, în mod gradat:
 expoziţiunea: partea introductivă a operei epice
prezentând cadrul, momentul şi, eventual, personajele
operei;
 intriga: momentul de dezlănţuire a acţiunii susţinute
de personaje printr-o confruntare directă a ideilor,
intereselor, intenţiile acestora;
 desfăşurarea acţiunii conţine toate aspectele legate de
manifestările personajelor în legatură cu atitudinea
manifestată în momentul intrigii: aceasta dezvăluie
cititorului relaţiile dintre personaje, trasaturile
caracterologice şi evoluţia lor;
 punctul culminant marchează momentul de maximă
intensitate a acţiunii
 deznodământul oferă cititorului modul de rezolvare a
conflictului şi evidenţiază mesajul operei literare.
Subiectul este o trăsătura distinctivă ale genurilor epic şi
dramatic faţă de genul liric şi reprezintă „miezul literar" al
110 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
acestor creaţii. Această componentă a compunerii literare are ca
modalităţi de reprezentare artistica: naraţiunea, dialogul,
descrierea, portretul, evocarea.

SUBLIM
Categorie estetică opusă grotescului exprimă însuşirea
unor obiecte sau procese de amploare neobişnuită sau a unor
acte umane de o înălţătoare nobleţe de a provoca un sentiment
de admiraţie faţă de măreţia lor; un înalt grad de perfecţiune, de
frumuseţe morală; absolutul categoriei estetice de frumos.
Termenul provine din lat. „sublimis" = înalt, măreţ. Este
folosit prima oară în „Tratatul despre sublim" atribuit lui
Longin. Teoria sublimului este reluată de Boileau, E. Burke,
Schiller, Kant iar în estetica românească apare la T. Maiorescu,
M. Ralea, P. Comarnescu.
Prin sublim poate fi caracterizată intenţia Luceafarului
din poemul lui Eminescu de a se sacrifica pierzându-şi
nemurirea ca dovadă a iubirii sale pentru o muritoare. Gestul
lui Hyperion depăşeşte înţelegerea umană şi stârneşte admiraţia
unui muritor pentru care nemurirea este un vis absurd. Gestul
romantic al personajului eminescian dezlănţuie în cititor teamă
şi admiraţie ceea ce face ca acesta să fie definit ca sublim.
Ca atitudine filosofică, sublimul se relevă şi în viziunea
lui Lucian Blaga pentru care lumea deţine o „corolă de minuni"
ca urmare a valorilor ei sublime condamnând cunoaşterea
paradisiacă, o cunoaştere care are menirea de a „ucide tainele".
Pledoaria poetului pentru cunoaşterea luciferică, o cunoaştere a
cărui scop nu este clarificarea ci potenţarea misterului,
argumentează aspiraţia spre sublim.

TRADIŢIONALISM
Mişcare culturală şi literară care îşi propune păstrarea şi
valorificarea tradiţiilor naţionale prin încurajarea tematicii
legate de viaţa satului şi protejarea obiceiurilor, datinilor,
cutumelor religioase străvechi.
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 111

Un prim val tradiţionalist apare la începutul secolului al


XX-lea odată cu apariţia revistei şi mişcării semănătoriste cu
rădăcini în revistele de la sfârşitul secolului precedent: „Viaţa"
şi „Vatra" conduse de Al. Vlahuţă şi G. Coşbuc. Deşi opus
mişcării semănătoriste, poporanismul este tot o formă de
manifestare traditionalistă. Diferenţa dintre acestea
reprezentând viziunea asupra satului şi rolul intelectualităţii faţă
de tradiţie. Ambele mişcări se află în opoziţie cu mişcarea
modernistă de „Sburătorul".
După primul război mondial, tradiţionalismul este
reprezentat de „gândirism", mişcare apărută în jurul revistei
„Gândirea" (Cluj,1921) în al cărui program se precizează că va
apăra „românismul" şi „sufletul naţional", Înfiinţată de Cezar
Petrescu şi D. I. Cucu, revista se mută în 1922 la Bucureşti iar
sub conducerea lui Nichifor Crainic va căpăta un accentuat
caracter ortodoxist. Colaboratori: Lucian Blaga, Adrian Maniu,
Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Tudoir Vianu, Mateiu I.
Caragiate, Gib Mihaescu ş.a. Pe linie tradiţionalistă se înscrie şi
„Revista Fundaţiilor regale” (1934-1945; 1945-1947) care, prin
Paul Zarifopol anunţă orientarea maioresciană a publicaţiei.
Colaborează: T. Arghezi, G. Galaction, I. Barbu, L. Blaga ş.a.

UMANISM
Curent cultural apărut în epoca Renaşterii care a
proclamat libertatea personalităţii umane, interes pentru valorile
antichităţii şi militează pentru situarea omului în centrul
creaţiei; umanismul se manifestă şi în domeniile socialului şi
politicului.
Principiul antic al primordialităţii omului creează
idealul „omului universal": armonios fizic şi cultivat ca intelect,
om de cultură şi de acţiune, un „abis de ştiinţă" cum îl numea
Rabelais sau „doctor în toate ştiinţele şi alte câteva pe
deasupra" cum îl numea Pico della Mirandola. Renaşterea pune
accent pe raţiune, libertatea şi demnitatea omului, cât şi pe
caracterul sau perfectibil. in „Discurs despre demnitatea
112 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
omului”, Pico della Mirandola expunea principiul
umanismului: „Nimic nu este mai presus pe pământ decât omul,
nimic nu este mai presus în om decât mintea şi sufletul. "Omul
Renaşterii tinde să realizeze o armonie între el şi natură
promovând raţiunea, cunoaşterea naturii şi omului, opoziţia faţă
de dogmatism şi fanatism.
Umanismul românesc se manifestă în atitudinea
cronicarilor faţă de istorie, viziunea acestora faţă de raporturile
sociale ale epocii şi pledoaria lor pentru cunoaşterea istoriei.
Umanismul se asociază cu numele lui Nicolaus Olahus,
Petru Cercel, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce,
Constantin Cantacuzino, Udrişte Nasturel, Dosoftei, Varlaam,
Nicolae Milescu, Antim Ivireanul ş.a.

VEROSIMIL
Termen prin care se defineşte calitatea unei opere
literare de a fi acceptată de cititor ca adevărată, demnă de a fi
crezută. Verosimilitatea trebuie pusă nu numai în legătură cu
creaţiile epice, lirice sau dramatice inspirate din viaţa reală ci
cu orice categorie a creaţilor literare sau nonliterare, aceasta
fiind o trăsătură fără de care creaţia nu este acceptată de cititor.
Poate fi verosimilă atât o povestire a lui M. Sadoveanu care
relatează despre o întâmplare petrecută (sau nu) la hanul
Ancuţei cât şi un basm cu zmei şi balauri care au fost răpuşi de
Făt Frumos. Ceea ce face ca aceste creaţii sa fie verosimile este
acceptarea ideii că literatura este o convenţie iar personajele
simboluri ale unor sentimente etern umane pe care cititorul le
confruntă cu propriile stări şi sentimente. Regăsindu-se în opera
literară, cititorul o consideră sau nu verosimilă în măsura în
care stările general umane îl pot identifica.
Dacă scena din casa înroşită în foc a Împăratului Roşu
în care se ceartă Gerilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă ş.cl. se
regăseşte în paginile „Amintirilor din copilărie" fiind la fel de
verosimilă, iar cititorul le „gustă" în aceeaşi măsură, acest fapt
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 113

probează faptul ca Ion Creangă reuşeşte să creeze imagini


verosimile deşi speciile din care fac parte acestea presupun
grade de fabulaţie diferite.
Verosimilitatea este o componentă a artei literare care
face ca opera literară să fie resimţită de cititor ca o realitate
asimilând-o propăriei-i realităţi.

VIZIUNE ARTISTICĂ
Modalitate specifică de a recepta realitatea
înconjurătoare de către un creator şi de a o înfăţişa în opera
literară, pictură, muzică, coregrafie etc. Viziunea artistica
depinde de temperamentul, de apartenenţa la un curent,
orientare sau şcoală, de tradiţia artistică a unei naţiuni, de
momentul receptării şi de talentul artistului.
În literatură, receptarea obiectului artistic poate fi
diferită chiar la acelaşi scriitor în momente diferite ale
receptării dar tipul reprezentării este determinat, mai ales, de
trăsături temperamentale ale acestuia. Despre Vasile Alecsandri
se spune că este „solar", el receptând luminozităţile naturale dar
având şi o structură temperamentală „luminoasă". Bacovia se
caracterizează printr-o viziune mai sumbră. Poezia bacoviană
se caracterizează printr-o tuşă mai întunecată care corespunde
curentului simbolist dar şi cu temperamentul sau maladiv.
Acelaşi fenomen : ploaia, este văzut de Alecsandri ca o
binecuvântare, tunetul chiar fiind „un semnal de viaţă", în timp
ce pentru G. Bacovia este un element al descompunerii :
„De-atâtea nopţi aud plouând
Aud materia plângând
Sunt singur şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre." (G. Bacovia, Lacustră)
Viziunea artistică este una din trăsăturile prin care
putem individualiza creaţia scriitorului. Acelaşi fapt de viaţă,
aceleaşi imagini, aceleaşi adevăruri pot astfel căpăta o infăţişare
distinctă dând specificul viyiunii unui artist. Imaginea Deltei
Dunării apare ca o prezenţă literarămirifică la Traian Coşovei,
114 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
ca o lume a vieţuitoarelor acvatice la Sadoveanu, ca o lume
terefiantă la Ştefan Bănulescu. Confruntarea călătoruluicu
realitatea nu are nici o legătură cu reprezentările scriitorilor
amintiţi, el însuşi creându-şi propria reprezentare adecvată
momentului receptării, trăsăturilor sale psihice şi de
personalitate.
PASUL AL III-LEA : Cunosterea continuturilor

Viziunea modernă asupra studiului literaturii


în ciclul gimnazial şi liceal urmăreşte apropierea
elevilor de textul literar, înţelegerea tehnicilor care
implică emoţia estetică. Se creează astfel premisa
formării uni cititor avizat, instruit, care are putinţa
de a descoperi subtilităţile creaţiei literare,
imposibil de intuit fără a deţine instrumentele
teoriei şi practicii studiului pe text.
Capitolul de faţă vine în ajutorul celor care,
dorind să studieze textele propuse dezbaterii
didactice prin manualele alternative, nu au acces
imediat la operă în integralitatea ei. Prin rezumate
extrem de meticuloase fără a fi foarte întinse, dar
marcând esenţialul operelor la care se referă, iti
ofer un instrument de lucru util pentru a putea
integra secvenţa propusă spre studiu în opera
literară din care a fost extrasă. Nu avem intenţia
ca rezumatele din cartea de faţă să substituie
lectura operelor ci, mai degrabă, să fie o invitaţie
la lectură, fapt care ne-a determinat să nu
insistăm asupra unor momente de mare
încărcătură estetică, să realizăm o lucrare
pragmatică.
Pentru cei care înţeleg aşa cum am înţeles
noi sensul acestei apariţii, cartea va fi, cu
siguranţă, un real ajutor în realizarea demersului
estetic.
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 115

Consultând curriculum elaborat de M.E.C. şi


manualele alternative aprobate pentru
învăţământul gimnazial şi liceal, am stabilit o
bibliografie optimă pe care cei interesaţi trebuie
să o parcurgă pentru a avea o imagine a literaturii
române de la perioada modernă până astăzi. Am
inclus, la propunerea colegilor şi a elevilor mei,
alături de epica în proză şi textele literare
aparţinând dramaturgiei. Aceasta este cartea.
Am parcurs, pentru a ajunge aici, cca.
32.000 de pagini de romane, nuvele, schiţe, opere
dramatice ale scriitorilor din perioada literaturii
paşoptiste până la literatura actuală cu ochii
cititorului care le cunoaşte pentru întâia oară
pentru a asigura celui care va consulta cartea de
faţă starea primului contact cu opera respectivă.
M-am ferit de preţiozităţi care ar provoca
dificultăţi de lectură spre a fi cât mai uşor
receptat. Îmi cer scuze faţă de colegii care
aşteptau ceva doct dar am credinţa că o astfel
de carte aşteptau cititorii mei.

Costache Negruzzi „Alexandru Lăpuşneanu”

1. „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”


După ce fusese vândut de boieri în prima domnie,
Lăpuşneanu se întoarce în Moldova cu şapte mii de spahii şi
vreo trei mii de „oaste de strânsură”, pentru a-şi relua tronul şi
a-i pedepsi pe boierii trădători. Vornicul Bogdan care-l
însoţeşte, îi spune că ţara este asuprită de Tomşa şi poporul îl
aşteaptă cu bucurie. Aproape de Tecuci, o delegaţie de boieri
formată din vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă şi spătarii
Spancioc şi Stroici îi cer să se întoarcă de unde a venit fiindcă
ţara nu-l vrea şi nu-l iubeşte. Lăpuşneanu le răspunde că cei
care nu-l vor sunt boierii şi că va hrăni armatele de lefegii cu
116 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
averile lor. Moţoc încearcă să intre în graţiile domnului iar
acesta îi promite că nu-şi va mânji sabia cu sângele lui. Boierul
îi cere să-l însoţească pentru a nu da ochii cu Tomşa care-i
încredinţase sarcina să-l întoarcă din drumul spre cetatea de
scaun pe Lăpuşneanu.
2. „Ai să dai sama, doamnă!…”
Tomşa nu mai aşteaptă sosirea lui Lăpuşneanu şi fuge în
Valahia iar norodul întâmpină noul domn cu bucurie. Acesta
ajunge în capitală fără nici o dificultate. În schimb, boierii sunt
foarte îngrijoraţi ştiind că trebuie să se aştepte la ostilitatea
domnitorului. Lăpuşneanu dă foc tuturor cetăţilor cu excepţia
Hotinului, confiscă averile boieri care i se opun. Pe cei
îndrăzneţi îi decapitează iar capetele le atârnă pe zidurile
cetăţii. Într-o zi, doamnei Ruxandra, fiica lui Petru Rareş, soţia
domnitorului, i se înfăţişează o boieroaică, mama a cinci copii
care i se plânge de omorurile şi schingiuirile lui Lăpuşneanu şi
o ameninţă că va da seama de faptele lui. Domnul promite soţie
sale că-i va da un leac de frică.
3. „Capul lui Moţoc, vrem…”
Domnul cere boierilor că în ziua următoare, fiind
sărbătoare, să se adune la Mitropolie. Lăpuşneanu vine
îmbrăcat cu toată pompa domnească iar la sfârşitul slujbei se
închină la icoane, sărută moaştele sfântului Ioan cel Nou şi
exprimă în faţa boierilor căinţă pentru vărsarea de sânge
promiţând că din acel moment vor trăi în pace. El pofteşte
boierii la palat pentru un ospăţ al împăcării. Spancioc şi Stroici
nu cred în pocăinţa domnului şi fug în Lehia. La palat se fac
mari pregătiri. Se adună 47 de boieri iar în capul mesei se
aşează Lăpuşneanu avându-i alături pe Moţoc şi logofătul
Trotuşan. Boierii beau şi mănâncă, fiecare fiind servit de câte
un armaş. Veveriţă se ridică să închine pentru domn urându-i să
nu mai „strice” boierii şi să nu mai „bântuie” norodul. La un
semn al lui Lăpuşneanu, armaşul care-l slujea îl loveşte cu
buzduganul, ceilalţi slujitori urmând acelaşi îndemn şi lovindu-i
pe boierii aflaţi la mese. Lupta se extinde şi în curte unde sunt
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 117

atacate slugile, multe sărind zidul şi fugind. Domnul trage


lângă sine pe Moţoc lângă o fereastră să privească măcelul iar
boierul îi laudă înţelepciunea de a fi omorât boierii
necredincioşi. Un armaş întreabă norodul adunat la porţile
palatului de ce a venit şi află că acesta cere capul lui Moţoc.
Înspăimântat boierul cere domnului să tragă în mulţime, dar
Lăpuşneanu îl dă norodului care aclamă gestul său.
Cu sânge rece, Lăpuşneanu pune să reteze capetele
boierilor pe care le aşează sub formă de piramidă în mijlocul
mesei, dedesubt aflându-se capetele boierilor mici iar în vârf
capul unui logofăt mare. Apoi se spală pe mâini şi intră în
apartamentul doamnei Ruxandra. Doamna, îngrijorată de
zgomotele de afară, se închină la icoane. Soţul o invită să-i
ofere „leacul de frică” iar la vederea piramidei , doamna leşină.
4. „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu…”
După patru ani, bolnav de friguri, îngrijorat de faptul că
Spancioc şi Stroici pândeau la Cameniţa momentul răzbunării,
Lăpuşneanu cere mitropolitului Teofan ca atunci când i se va
apropia sfârşitul să fie călugărit. Acesta îi urmează porunca dar,
trezit din leşin, aflând că se numeşte Paisie şi este călugăr,
domnul aruncă potcapul în călugări şi îi ameninţă jurând că-i va
ucide pe ei, doamna şi pe fiul său. Spancioc şi Stroici, veniţi la
mănăstire, dau doamnei paharul cu apă cerut de Lăpuşneanu
punându-i otravă. Mitropolitul o îndeamnă să-l ducă şi soţul
bea. Boierii îl silesc să bea ultimele picături de otravă,
conştientizându-i moartea.
Vasile Alecsandri, BALTA ALBĂ

Un tânăr pictor francez povesteşte cum, la îndemnul


căpitanului de vas cu care călătoreşte de la Viena, pe Dunăre, se
hotărăşte să viziteze Valahia, apoi, sfătuit de consulul francez la
Brăila să cunoască Balta-Albă. Cu ajutorul acestuia, un arnăut îi
pregăteşte o trăsură care se dovedeşte a fi o cutie plină cu fân,
trasă de patru cai mici. Când căruţa porneşte, călătorul cade
făcând o tumbă în aer spre veselia celor din jur. La a doua
118 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
încercare, francezul, prevenit, se agaţă cu putere de căruţă şi
rezistă până când căruţa se răstoarnă peste acesta. După o
sumară reparaţie a trăsurii, reuşeşte să ajungă la Balta-Albă. În
sat este găzduit în bordeiul străjerului, o cameră întunecoasă cu
un singur pat acoperit cu o cergă. Dimineaţă, se trezeşte într-o
hărmălaie îngrozitoare datorată trecerii a vreo treizeci de trăsuri
pline de tineri veseli. Porneşte şi el după acele trăsuri şi ajunge
pe malul unei bălţi unde se aflau căsuţe de scândură, corturi
care contrastează cu luxul echipajelor. El este contrariat de
faptul că făceau baie acolo bărbaţi şi femei cu o nepăsare
vrednică de începuturile omenirii. Călătorul aude trei tineri
vorbind în limba franceză despre minunile provocate de baltă şi
care îi prezintă societatea din sat. După ce mănâncă în casa
acestora borş şi alte bucate româneşti, lăutarii înveselesc
atmosfera. Spre seară pornesc pe malul bălţii şi fac o plimbare
cu vaporul – o plută de grinzi având un cort mare ca acoperiş şi
două roţi de moară ca mijloc de locomoţie. Cei treizeci de
pasageri, bărbaţi şi femei, acompaniaţi de o bandă de lăutari,
petrec câteva ore care produc încântare francezului. Apoi, peste
două sute de persoane se adună la Cazinou – o sală mare de bal
– într-o societate „evropenească” autentică, cu maniere alese,
în care întâlneşte tinere românce vorbind franţuzeşte întocmai
ca nişte parizience. Toate acestea îl fac pe tânăr ca la sfârşitul
balului să recunoască că se află într-o ţară plină de minuni.
După vreo două ceasuri, tânărul părăseşte satul plecând spre
Galaţi, apoi şi suind într-un vapor spre Ţarigrad.

CHIRIŢA ÎN PROVINŢIE

Ţăranii se plâng Chiriţei, stăpâna moşiei Bârzoieni ieşită


la plimbare călare, de faptele tânărului Guliţă care ţine calea
fetelor şi împuşcă animalele oamenilor. Chiriţa îi alungă şi
cheamă oamenii de curte să o ajute să descalece, Se oferă să o
ajute musiu Şarl, profesorul de franceză a lui Guliţă. Fiind
întrebat de progresele băietului la limba franceză, profesorul
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 119

ironizează inteligenţa acestuia ale cărui răspunsuri îl


nemulţumesc pe profesor. Cerându-i să-i cumpere cal, mama îi
promite că-l va avea când va deveni Bârzoi ispravnic. Chiriţa se
bucură că a scăpat de cele două fete: Calipsiţa şi Aristiţa
măritându-le cu boierii Brustur şi Cociurlă după ce era cât pe ce
să fie trasă pe sfoară de doi aventurieri de la Iaşi.. Visul ei este
acum să fie isprăvniceasă căci bărbatul ei are merite de la ’48
când în apucase o groază pe Bârzoi de striga prin somn c-a
venit zavera, pe ea durând-o o măsea. Împreună cu Safta,
Chiriţa face planuri de căsătorie a Luluţei, o nepoată orfană de
15 ani, rămasă cu o avere bunicică de la mama ei, Nastasiica
Afinoaie, cu băiatul ei Guliţă, mai mic doar cu un an. Chiriţa îşi
examinează fiul pentru a vedea ce progrese a făcut la limba
franceză, folosind un limbaj franco-moldav, iar musiu Şarl
conclude asupra aptitudinilor acestuia cu un cuvânt
„gogomanition”. De la Iaşi vine vestea că Bârzoi este numit
ispravnic trimiţând o scrisoare în care cere Chiriţei să
pregătească mutarea şi să aducă cu dânsa şi curcanul cel bătrân
pe care vrea să-l pună în slujbă. Luluţa, tracasată de avansurile
naive ale lui Guliţă şi de falsa iubire a Chiriţei, este singura care
nu se bucură de schimbarea produsă de obţinerea isprăvniciei
lui Grigore Bârzoi, deoarece tânjeşte după Leonaş pentru care
are o dragoste nemărturisită. În timp ce Guliţă, încălecat pe
calul Chiriţei, strigă după ajutor, apare Leonaş care-i promite
Luluţei că o va salva de căsătoria cu Guliţă. Aflând cine este
noul venit, Chiriţa îl alungă pe Leonaş din curtea ei. La Iaşi,
Chiriţa îşi face planuri pentru plecarea la Paris. Bârzoi o anunţă
că au ca musafir un ofiţer. Leonaş îmbrăcat în uniformă de
ofiţer îi face curte Chiriţei care îi oferă un portret. O întâlneşte
apoi pe Luluţa căreia îi mărturiseşte intenţia de a o scoate din
casa lui Bârzoi. Guliţă şi Ion îl surprinde pe Leonaş
îmbrăţişând-o pe Luluţa şi-i spune aceasta Chiriţoaiei. Leonaş,
care-şi anulase machiajul, îi aminteşte Chiriţei intenţia
aventuroasă, ei arătându-i portretul oferit falsului, apoi pleacă.
Boieroaica îi cere lui Bârzoi să grăbească nunta fetei pentru a
120 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
găsit-o sărutându-se cu ofiţerul. Luluţa, rămasă singură cu
Guliţă se preface a se bucura de proiectata lor logodnă şi-i
promite că dacă se vor căsători îl va zgâria şi-l va muşca după
bunul ei plac ceea ce îl face să fugă. Apare Leonaş îmbrăcat în
brişcar, cerând să intre la ispravnic pentru a face o plângere. Ion
îi oferă, în schimbul unei carboave, curcanul cel bătrân pentru
a-l da ca peşcheş ispravnicului. Petiţionarul dă curcanul
ispravnicului iar acesta îl dă lui Ion primind de la acesta banii.
Falsul brişcar se plânge că o actriţă pe care a dus-o la teatru, nu
a vrut să-i plătească pentru motivul că a răsturnat-o cu brişca de
câteva ori., iar Bârzoi, incitat de imaginea actriţei vrea să o
vadă . Vrea să plece imediat dar află că totul a fost o farsă,
Chiriţa recunoscând în reclamant pe Leonaş pe care îl alungă.
Între timp apar musafirii chemaţi pentru a sărbători logodna lui
Guliţă cu nepoata Chiriţei, Luluţa. Aflând cu această ocazie
despre proiectul Chiriţei de a călători la Paris. Musiu Şarl îi
aduce, pe o tipsie, conform pretenţiei boieroaicei, paşaportul pe
numele baroanei Chiriţa Bârzoi ot Bârzoieni. Leonaş, travestit
în actriţă, asistă la logodna lui Guliţă cu Luluţa. Aceasta joacă,
la un moment dat scena nebuniei şi cere să se căsătorească cu
actriţa. Şarl propune să se facă voia fetei şi Chiriţa acceptă,
rugând „actriţa” să intre în joc” de dragul copilei. Cei doi tineri
se bucură de rezultatul farsei, Leonaş renunţă la travesti,
prezentând lui Bârzoi demiterea din funcţia de ispravnic şi
numirea ca dregător a sa. Ameninţaţi cu darea în vileag a
afacerii cu curcanul şi a aventurii cu ofiţerul, cei doi Bârzoi
acceptă căsătoria lui Leonaş cu Luluţa. Chiriţa laudă talentul de
comediant a lui Leonaş şi-i invită pe logodnici la masă.
Cântând pe motivul „viaţa-i o comedie”, toate personajele se
îndreaptă spre masa festivă.
Mihai Eminescu, SĂRMANUL DIONIS

Dionis străbate noaptea, pe ploaie, străzile pustii ale


Bucureştiului trecând prin dreptul cârciumilor încă deschise.
Chipul său reflecta inocenţa dar mintea îi este dominată de
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 121

gândiri metafizice. Intră într-o cafenea să se usuce şi se aşează


la o masă din lemn lustruit pe care scrie nişte calcule
matematice. Dionis este un tânăr visător, cu fruntea înaltă,
boltită şi netedă, cu părul lung, negru, faţa albă, copilăroasă.
Era iubitor de singurătate neavând pe nimeni care să-l iubească
dar visa o tânără cu păr de aur căreia să-i ofere dragostea.
Tânărul părăseşte cafeneaua şi ajunge la locuinţa sa
aflată într-o grădină părăginită. Camera îi era pustie, cu pereţii
negri de timp şi de ploaie, cu păianjeni la colţuri.. Pe un perete
se afla însă, un portret înfăţişând mărime naturală pe tatăl său la
aceiaşi vârstă cu fiul, având o asemănarea frapantă cu acesta.
Dionis îşi revărsa iubirea asupra acestei imagini cu care vorbea
seara amintindu-şi de mama sa, fiica unui preot bătrân, moartă
şi ea la puţin timp după moartea tatălui într-un spital de alienaţi.
Dionis deschide o carte veche de zodii pe care o
răsfoieşte la lumina lunii. El aude din casa aflată în faţa
locuinţei sale sunetele unui clavir şi un glas îngeresc. Închide
ochii şi se visează într-un pustiu uscat deasupra căruia licăreşte
luna.
În jurul său se află acum domni în haine de samur. Se
află în timpul lui Alexandru cel Bun, într-o rasă şi şiac, cu un
comanac negru având în mână cartea astrologică. Este călugărul
Dan care se visase mirean, cu numele de Dionis. Îşi spune că
vinovat de toate acestea este maestrul Ruben cel care îi dăduse
cartea. Dan se scoală din iarbă şi priveşte în depărtare turnurile
bisericilor din Iaşi. Intră în oraş pe o uliţă strâmtă şi ajungând la
casa maestrului Ruben , un evreu învăţat adus din Polonia ca
dascăl la Academia din Socola care-i descifrează înţelesul cărţii
de astrologie confirmându-i posibilitatea ca timpul şi spaţiul să
devină relative şi el să poată trăi simultan două vieţi. Ajuns
acasă, într-o chilie din casele uni boier mare, visează, la lumina
unei lămpi fumegânde, la Maria, fiica spătarului Mesteacăn, o
tânără blondă, cu ochii albaştri. Dan citeşte în cartea lui
Zoroastru şi vede cum fiinţa lui se desparte într-una eternă şi
una trecătoare. Întoarce şapte foi şi umbra sare de pe perete şi îi
122 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
propune să transforme pământul într-un mărgăritar pe care să-l
anine în salba iubitei sale. Desprins de umbră care devine om,
Dan pleacă la Maria, o eliberează de umbra ei şi, îmbrăţişaţi, se
ridică printre roiuri de stele până ce ajung în lună. Fericirea şi
starea de graţie pe care o trăieşte îl face să uite că este muritor
şi se crede chiar Dumnezeu. Acest gând rupe vraja şi Dan se
prăbuşeşte spre pământ.
Dionis se trezeşte şi priveşte fereastra clădirii de vis-a-
vis unde o zăreşte pe tânăra al cărui glas îl auzise înainte de a
adormi. Trăieşte o emoţie puternică şi o cheamă în taină cu
numele Maria, nume izvorât dintr-o necunoscută taină, ştiind
acum că o iubeşte şi că trebuie să-i scrie o scrisoare în care să-i
mărturisească dragostea . Îi trimite scrisoarea şi aşteaptă să
vadă reacţia fetei. Disperat, crezând că iubire îi este refuzată, el
leşină . Maria aleargă la tatăl ei spre a-i povesti ceea ce văzuse
pe fereastră după ce primise minunata scrisoare. Tatăl Mariei
află că acesta a leşinat şi, la insistenţa fetei, merge în locuinţa
tânărului. Bătrânul îl găseşte în camera lui pe Dionis şi
identifică în acesta pe moştenitorul averii al cărui procurator era
şi pe care îl căuta de mult timp.
Revenit acasă, Dan îşi găseşte umbra dormind. Citeşte în cartea
lui Zoroastru aşa cum îl sfătuise maestrul său, şi revine în
propriul trup. Ruben, călugărul învăţat al cărui ucenic este Dan
se identifică însuşi cu anticarul Riven. În agonie, obosit şi fără
speranţă, Dan are viziunea morţii
Dionis se trezeşte având-o alături pe Maria care-i
dăruieşte dragostea visată. Cei doi tineri, unul demonic, cu
plete negre şi privirea pătrunzătoare, cealaltă blondă, angelică
ca o zână trăiesc o iubire romantică după un zbucium sufletesc
şi o căutare cosmică.
Autorul se întreabă dacă personajele reale sunt Dan sau
Dionis, Ruben sau Riven.
FATA DIN GRĂDINA DE AUR *
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 123

Având o fată de o frumuseţe nemaivăzută, un împărat


hotărăşte să o închidă într-un palat de marmură acoperit de
argint , cu o grădină cu pomi de aur şi flori de pietre scumpe.
Înainte de a pleca, împăratul încuie uşile cu şapte chei şi pune
un balaur de strajă. Un fecior de împărat aude despre
frumuseţea fetei şi spune tatălui său că fără ea nu mai poate trăi.
În ciuda strădaniei tatălui, fiul pleacă. În drumul său o întreabă
pe Sfânta Miercuri despre drumul spre Valea Galbenă unde se
afla palatul Aceasta îi spune că va trebui să treacă prin Valea
Amintirii unde nu se va opri căci se va căi. Feciorul pleacă
fericit dar, ajungând în acel loc se opreşte, îşi aminteşte de
părintele său şi se întoarce acasă. Când amintirea fetei îl
răpune, tânărul pleacă din nou. Se opreşte la Sfânta Vineri care
îl ceartă că s-a oprit în Valea Amintirii dar îi dăruieşte o floare
pe care îi cere să o arunce pe fereastra ce o va găsi deschisă la
palat. Îi interzice, însă, să străbată Valea Deznădejdii.
Descalecă în valea interzisă şi se întoarce din nou la împărăţia
tatălui său. Pleacă pentru a treia oară şi trece pe la Sfânta
Duminică. Şi aceasta îl ceartă pentru greşelile făcute şi îi
dăruieşte o pasăre cerându-i să o lase să zboare dacă va vedea
că fata din palat va lăcrima. Ajuns în Valea Galbenă, unde
străjuia balaurul, feciorul de împărat îi înfige sabia în coadă şi-l
ţintuieşte de o stâncă, apoi cară bolovani cu care înăbuşă
dihania. Fata, după ce se bucură în primul an de bogăţiile
oferite de tatăl ei, în al doilea an se întristează iar slujitoarele,
de teamă ca fata să nu se îmbolnăvească de dor, ăi deschid
fereastra palatului pentru a o bucura la auzul păsărilor şi la
vederea cerului albastru. Stând la fereastră, trece un zmeu
trăitor în peşterile munţilor. Acesta se preface în vânt şi adie
peste faţa şi umerii fetei de care se îndrăgosteşte jurând că va fi
a lui. Noaptea el se preface în stea
-----------------------------------------
* deşi basmul „Fata din grădina de aur” nu aparţine lui Mihai Eminescu
fiind o creaţie populară culeasă de germanul Kunish, îl prezentăm în
rezumat deoarece a însemnat punctul de plecare al poemului „Luceafărul”
fiind, chiar, versificat de poet.
124 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
Şi pătrunde în camera fecioarei. Apoi intrând în visul ei îi cere
să-l urmeze. Fata îl respinge căci crede că dacă l-ar urma ar orbi
iar vecinătatea soarelui ar arde-o. Zmeul se întristează şi se
întoarce pe cer sub formă de stea. În noaptea următoare e
preface în ploaie revenind în odaia fetei sub înfăţişarea unui
tânăr cu ochii ca marea şi cu părul lucios ca solzii peştilor. O
cheamă în fundul mării pentru a-i dărui castele de corali. Fata îl
respinge de teama frigului din adâncuri. Ea îi cere, pentru a-l
urma, să renunţe la nemurire şi să devină om pentru a-l
îmbrăţişa fără teamă. Zmeul hotărăşte să se supună voinţei fetei
şi să plece la Scaunul Domnului pentru a cere să-l transforme
într-un om slab şi muritor.
Când apare feciorul de împărat, vede o fereastră înaltă şi
aruncă floarea dată de Sfânta Vineri. Floarea cade în poala fetei
care scoate un strigăt de bucurie şi aruncă florile din pietre
scumpe care i se par urâte. Venind la fereastră, îl vede pe tânăr
care îi spune că a trecut prin Valea Amintirii şi a Deznădejdii
ca să ajungă la ea să o ducă acasă drept soţie. Fata începe să
plângă şi feciorul dă drumul păsării dăruită de Sfânta
Duminică. Pasărea o ia în spinare şi o lasă jos, lângă tânăr care
o urcă pe cal şi porneşte spre împărăţia tatălui său. Tocmai
atunci, împăratul soseşte să-şi vadă fata şi află că aceasta a fugit
cu un tânăr. Urmărindu-i, călăreţii împăratului nu reuşesc să-i
ajungă.
Pe când feciorul şi fata de împărat fugeau de urmăritori,
zmeul ajunge la Scaunul lui Dumnezeu şi-i mărturiseşte
dragostea pentru o muritoare cerându-i să-l facă slab şi muritor
ca ea. Ziditorul îi spune că oamenii sunt ca spuma mării şi
iubirea lor este ca o stea căzătoare şi-i cere zmeului să
privească în jos. Acesta vede fata care fugea în braţele unui
muritor, din ochi îi cade o lacrimă care cade în fundul mării
prefăcându-se în mărgăritar. Apoi ia o brăţară de preţ şi o
aruncă în ramurile unui copac. Fata vede brăţara şi cere
tânărului să i-o dea. Când fata rămâne singură, zmeul aruncă o
stâncă asupra fetei. Flăcăul vede sfârşitul fetei şi, după trei zile
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 125

şi trei nopţi de inconştienţă, pleacă în Valea Amintirii, se


aşează sub un copac şi ascultă cântecele păsărilor până moare.
Ion Creanga, AMINTIRI DIN COPILĂRIE

1. Prin contribuţia părintelui Ioan, se înfiinţează într-o


chilie a bisericii prima şcoală din Humuleşti. Învăţător este
bădiţa Vasile, dascălul bisericii, care îndeamnă copiii să vină la
învăţătură. Prima şcolăriţă este chiar fiica preotului,
Smărăndiţa, o „zgâtie de fată”. Părintele Ioan aduce la şcoală
un scaun lung pe care îl numeşte „Calul bălan” iar moş Fotea,
cojocarul satului, dăruieşte un „biciuşor” numit de părinte
„Sfântul Nicolae” pentru a răsplăti şcolarii neascultători şi
leneşi. Prima pedepsită este Smărăndiţa popii. Într-una din
zile, fiind ascultat de Nic-a lui Costache, care-l duşmăneşte pe
Nică – eroul romanului – din cauza Smărăndiţei, acesta
urmează a fi pedepsit pe Calul bălan. Nică fuge din clasă
urmărit de doi băieţi mai mari dar reuşeşte să ajungă acasă unde
jură că nu va mai merge la şcoală. Mama, apoi părintele Ioan îl
convinge să revină iar Nică se dovedeşte a fi un elev silitor şi
cuminte, Şcoala se închide, din păcate, prin luarea la oaste cu
arcanul – după obiceiul vremii – a dascălului. În zadar umblă
părintele să găsească alt dascăl căci nu reuşeşte. Mama era în
stare de orice efort pentru ca băiatul să ajungă popă deşi tatăl
său nu punea preţ pe învăţătură. Într-o duminică, venind
bunicul David Creangă din Pipirig, hotărăşte să-l ia pe băiat la
dânsul şi să-l dea la şcoală la Broşteni împreună cu vărul său,
Dumitru, la profesorul Nanu de la şcoala lui Baloş unde
învăţaseră şi băieţii lui. Marţi dimineaţa, Nică pleacă împreună
cu bunicul la Pipirig, apoi prin Borca, la Broşteni. Aici este
aşezat în gazdă la Irinuca, într-o cocioabă veche, din bârne, care
se află pe malul stâng al Bistriţei. Profesorul pune să le tundă
pletele şi îi aşează în rând cu ceilalţi elevi. Pe la jumătatea
postului Paştelui, Nică şi Dumitru se umplu de râie şi fac baie
zilnic în Bistriţa să scape. Într-o zi, mişcă din joacă o stâncă,
aceasta se prăvăleşte peste gardul şi casa Irinucăi, omoară
126 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
caprele acesteia după care se rostogoleşte în Bistriţa. Speriaţi,
copiii îşi strâng cele câteva lucruri cu care veniseră de acasă şi
fug cu o plută până la Pipirig de unde pleacă acasă, la
Humuleşti. De Paşti, cântă alături de popa Ioan, în biserică,
spre bucuria părinţilor şi admiraţia sătenilor.
2. Copiii se joacă de-a mijoarca sau încalecă pe un băţ
imaginându-şi că se află pe un cal până când mama îi linişteşte
ameninţându-i. Venirea tatălui încurajează, de obicei, dorinţa
lor de joacă. Iarna când taie porcul, tatăl îi dă lui Nică beşica să
o umple cu grăunţe. În ajunul Crăciunului, Nică, împreună cu
prietenii lui, pleacă la urat în sat folosind asemenea instrumente
– beşica, o coasă ruptă, un vătrar cu belciug- la popa Oşlobanu,
apoi la alţi gospodari dar sunt alungaţi învinuiţi că-şi bat joc de
datină. Smântânitul oalelor sau alungarea de către moş
Chiorpec din atelierul lui de ciubotărie sunt amintiri hazlii ale
copilului. Odată, vara, aproape de Moşi, Nică se hotărăşte să
fure nişte cireşe din grădina mătuşii Mărioara. Mătuşa, însă, îl
prinde şi, după ce aruncă vreo câţiva bulgări în el, îl face să
coboare din cireş şi îl aleargă prin cânepă până îi pune la
pământ întreaga cultură. Spre seară, vornicul vine să plătească
paguba pricinuită de aventura băiatului. Într-o altă dimineaţă,
mama îl trezeşte în zori pentru a duce mâncare lingurarilor
angajaţi la câmp cu ziua. Nică, supărat că cea care îl trezeşte
este pupăza, se hotărăşte să treacă, în drum spre câmp, pe la
teiul în care îşi avea aceasta cuibul, o caută şi, neputând-o
prinde, pune la gura scorburii o lespede pentru a o găsi mai
uşor, la întoarcere. După ce ajunge cu mâncarea sleită la
lingurari, revine la scorbură, ia pupăza, o leagă de picior şi o
lasă câteva zile în pod. A doua zi, vine mătuşa Măriuca lui moş
Andrei şi-i spune mamei că Ion a furat pupăza, ceasornicul
satului. Băiatul cum aude aceasta, suie în pod, ia pupăza şi fuge
în târg să o vândă. Un bătrân hâtru îi ia pupăza, o cântăreşte în
mână şi-i dă drumul prefăcându-se că o scapă. Fiindcă Nică
începe să protesteze că bătrânul i-a pierdut pasărea, acesta îl
ameninţă că-l spune lui taică-său şi băiatul renunţă la pupăză de
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 127

teama pedepsei. Ajungând acasă, află că părinţii erau la târg aşa


cum îi spusese bătrânul şi înţelege că a trecut prin mare
primejdie. Aşteptând venirea acestora, aude pupăza cântând. În
ziua următoare, spre bucuria mamei şi a lui Nică, mătuşa
Mărioara, împăcată că pupăza se află la locul ei, vine la părinţii
băiatului să dezmintă vestea rea dusă cu o zi înainte.
Într-o zi de vară, mama îl roagă pe Nică să stea acasă, să
o ajute la treburile gospodăriei şi să legene copilul că-l va
răsplăti pentru ajutorul dat. Nică, cunoscut pentru priceperea lui
la tors, numit chiar Ion Torcălău, poartă o dragoste
nemărturisită Măriucăi cu care se întrece la treburile
gospodăreşti dat, când aude de legănat, preferă orice altceva.
Mi mult, este o zi toridă încât, uitând repede de promisiunea
făcută mamei, pleacă la scăldat unde se joacă aruncând pietrele
în apă şi bălăcindu-se în voie în apa râului. Mama, negăsindu-l
acasă, vine las râu, îi ia de pe mal hainele şi-l aşteaptă acasă
unde, într-un târziu, băiatul ajunge flămând şi gol după ce
traversase satul prin grădini. El cere iertare mamei jurând că
nu-i va mai ieşi din vorbă niciodată.
3. În 1852, când se deschide Şcoala domnească de la Târgu
Neamţ în prezenţa lui Ghica vodă, Nică a lui Ştefan a Petrii
Ciubotarul şi alţi băieţi din sat sau de aiurea intră în şcoala
părintelui Duhu care-i învaţă nu numai Psaltirea dar şi puţină
aritmetică, gramatică, geografie. Părintele intră în conflict cu
preotul Nicolai Oşlobanu, tatăl lui Nică Oşlobanu a cărui mite
greoaie ca şi trupul îl face pe dascăl să-i spună că va ieşi preot
când s-or pustnici toţi bivolii din Mănăstirea Neamţului.
Oşlobanu se mută la Şcoala catihetică din Fălticeni unde se află
şi Ion Mogorogea, Gâtlan, Trăsnea încât Nică cere părinţilor să-
l mute şi pe el acolo. Pentru două merţe de orz şi două de ovăz,
este primit la şcoala din Fălticeni unde stă în gazdă, împreună
cu tovarăşii săi, la Pavăl Ciubotarul din uliţa Rădăşenii de la
marginea târgului. La aceiaşi gazdă locuia şi moş Bodrângă, un
bătrân care pentru puţin tutun făcea toate serviciile casei iar
seara le cânta din fluier. În iarnă, rămânând fără lemne,
128 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
Oşlobanu reuşeşte să ia fără bani un car de lemne punând
rămăşag cu proprietarul acestuia că va căra toate lemnele într-
un braţ. El leagă cu o curea carul pe dedesubt şi săltându-l,
spre uimirea gospodarului, îl duce până în curtea gazdei.
Catiheţii duc o viaţă plină de veselie în casa lui Pavăl
Ciubotarul unde petrecerile se ţineau lanţ, dar când e vorba de
învăţătură, fiecare se descurcă cum poate : unii cântă de
răguşesc, Gâtlan vorbeşte şi prin somn cu personajele biblice,
Davidică din Fărcaşa spune pe de rost istoriile, cât ar tipări o
mămăligă, Vechiul Testament şi pronumele conjunctive din
gramatica lui Măcărescu iar Trăsnea nu reuşeşte nicicum să
înţeleagă ce este cu gramatica. Doar Mirăuţă şi Nică nu-şi prea
fac probleme cu învăţătura, primul pentru că era cel mai
deştept, celălalt pentru că se gândea mai degrabă la fete decât la
carte.
Uneori, seara, când cântă moş Bodrângă, vine la Pavăl
Ciubotarul şi popa Buligă, zis Ciucălău, care se încinge la joc
cu băieţii şi mănâncă şi bea alături de ei. Apoi pleacă împreună
la o cârciumă din marginea târgului unde sunt aşteptaţi de o
crâşmăriţă, fata vornicului din Rădăşeni, o fată tânără căsătorită
cu un „văduvoi”. Târziu, după miezul nopţii, catiheţii se întorc
acasă. Gâtlan şi Nică se sfătuiesc să scape de câţiva „mâncăi” şi
pun „poşte” lui Oşlobanu şi Nic-a Cozmei care se lasă de şcoală
şi se întorc la Humuleşti. După ce vin din vacanţa de Crăciun,
catiheţii îşi continuă petrecerile şi farsele ale căror victime sunt
acum Mogorogea şi Pavăl Ciubotarul care, supărat, îi alungă
din casă. După postul cel mare, se anunţă desfiinţarea şcolii de
la Fălticeni, catiheţii care doresc să continue, trebuind să se
mute la Seminarul de la Socola, din Iaşi.
4. În toamna anului 1855, în ciuda argumentelor băiatului care
nu s-ar mai fi dat dus din sat de care este legat prin toate trăirile
şi sentimentele sale, la insistenţele mamei pleacă la Socola să-şi
continue studiile. Amintirea horelor, şezătorilor, frumuseţilor
satului, a cântecelor lui Mihai Lăutarul fac despărţirea şi mai
grea. La răsăritul soarelui, Luca Moşneagul îl aşteaptă pe el şi
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 129

pe Zaharia lui Gâtlan cu căruţa trasă de cele două mârţoage de


cai numite de mama „zmei”. Fiind sărbătoare, fetele şi flăcăii
ies la porţi îmbrăcaţi de sărbătoare, fericiţi, contrastând cu
feţele triste ale celor doi care urmau să părăsească pentru
totdeauna satul natal. Văzând cum rămâne satul în urma lor,
băieţii suspină de durere pentru fiecare vâlcea, fântână sau
pârâu.
După un popas la Timişeşti, pe Moldova, pornesc spre
Moţca şi intră în codrul Paşcanilor. La Blăgeşti, rămân o noapte
să se odihnească şi ei şi caii lui Luca. Dimineaţă pleacă în zori
şi trec pe la Ruginoasa, apoi prin Târgu Frumos şi, după ce
mănâncă câţiva pepeni, pornesc spre Podul Leloaie mai mult pe
jos decât în căruţă fiindcă „zmeii” lui moş Luca obosiseră de
atâta drum.
Pe la asfinţitul soarelui, intră în mahalaua Păcurarilor, în
Iaşi, unde sunt luaţi în râs de un flăcău pentru mârţoagele
moşului. Noaptea, târziu, ajung la Socola unde căruţaşul trage
căruţa sub un plop mare unde se află o mulţime de dăscălime
venită din toate judeţele Moldovei.

POVESTEA LUI HARAP ALB

Un crai cu trei feciori primeşte veste de la fratele său ,


care are trei fete că, fiind bolnav şi în vârstă, cheamă unul din
feciorii craiului mai mic pentru a moşteni împărăţia.
Craiul îşi cheamă feciorii şi le dă vestea iar cel mai
mare cere voie să plece neîntârziat. Craiul vrea să încerce
curajul fiului mai mare, îmbracă o blană de urs şi iese de sub un
pod înaintea feciorului. Acesta se sperie şi se întoarce la curte
jurând că nu mai pleacă de acasă. Acelaşi lucru se întâmplă şi
cu fratele mijlociu încât vine rândul celui mai mic să încerce.
Sfătuit de o bătrână care era însăţi Sfânta Duminică pe care o
miluieşte, mezinul cere tatălui său calul, armele şi hainele
tatălui său din tinereţe. Coborând în grajd, el umple o tavă cu
jăratic pentru a găsi calul cel năzdrăvan al craiului. De tavă se
130 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
apropie o gloabă pe care feciorul de împărat o loveşte cu
căpăstrul în cap. Gloaba se apropie şi a doua oară, apoi a treia
oară începe a mânca din jăratic spre uimirea băiatului. Apoi,
după ce-i pune căpăstrul în cap, calul se scutură de trei ori şi
devine un armăsar nemaipomenit. Îl poartă, apoi, pe mezin de
trei ori până în înaltul cerului. După ce îşi ia rămas bun de la
tatăl său, mezinul este gata să-şi omoare tatăl la pod unde
acesta îl aştepta îmbrăcat în pielea de urs. Tatăl îi atrage atenţia
să se ferească de omul roş şi omul spân. Călătorind, fiul
craiului întâlneşte un spân pe care îl ia ca slugă. Spânul îl
înşeală şi, la un popas, îl face să intre într-o fântână şi-l pune
să-i jure supunere luându-i hainele, armele şi cărţile către
Împăratul Verde. Ajungând la curte, se dă drept fiul craiului iar
pe adevăratul stăpân îl prezintă ca fiind sluga lui pe nume
Harap Alb. Fiind servită la masă o salată foarte gustoasă adusă
din grădina ursului unde foarte puţini cutează să ajungă, spânul
îi cere lui Harap Alb să meargă imediat să aducă o asemenea
salată. Cu ajutorul Sfintei Duminica. Harap Alb păcăleşte ursul
şi împlineşte porunca primită. Văzând o piatră nestemată adusă
din pădurea cerbului fermecat, spânul îi porunceşte lui Harap
Alb să-i aducă pielea cerbului cu toate nestematele pe ea. Ajutat
de cal şi de Sfântă, acesta reuşeşte din nou. Vrând cu orice preţ
să piardă pe Harap Alb, spânul îl trimite să o aducă pe fata
Împăratului Roş despre care aude că este fermecată. În drumul
său, Harap Alb întâlneşte o nuntă de furnici şi, ca să nu le
omoare, trece prin apă şi primeşte, pentru aceasta, în dar o aripă
de furnică pentru ca atunci când se va afla în primejdie să o
cheme cu ajutorul acesteia, apoi ajută un roi de albine şi este
răsplătit de regina albinelor cu o aripă pe care să o folosească în
caz de nevoie. Întâlneşte apoi şi-i ia tovarăşi de drum pe Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Ajungând la
curtea Împăratului Roş şi cerându-i fata, acesta îi invită să
rămână peste noapte la împărăţie şi-i culcă într-o casă de aramă
înroşită în foc pe care Gerilă o răceşte dintr-o suflare.
Dimineaţă, împăratul îi aşează la masă cu condiţia să mănânce
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 131

şi să bea tot ce li se va da. Flămânzilă şi Setilă termină bucatele


şi băutura împăratului. Speriat, împăratul îl pune pe Harap Alb
la alte încercări : să aleagă macul de nisip dintr-o merţă de mac
şi una de nisip, să-i păzească fata timp de o noapte şi să o
aleagă pe aceasta dintre două aproape identice. Cu ajutorul
furnicilor, a reginei albinelor şi a însoţitorilor săi, Harap Alb
trece probele şi o ia pe fată. Ajunşi la împărăţie, fata dă pe faţă
adevărul despre spân care retează capul lui Harap Alb. Calul
omoară pe spân în timp ce fata readuce la viaţă pe tânăr cu trei
smicele de măr dulce, apă moartă şi apă vie. Apoi, Împăratul
Verde îi binecuvântează.

Ion Luca Caragiale, O SCRISOARE PIERDUTĂ

Acţiunea comediei se petrece în capitala


unui judeţ de munte, în preajma alegerilor.

Tipătescu, prefectul judeţului, îşi exprimă revolta faţă


de atacurile opoziţiei din „Răcnetul Carpaţilor” în timp ce
Pristanda, poliţaiul oraşului, îl aprobă slugarnic. Poliţaiul, a
cărui afacere cu steagurile care trebuiau puse de 10 mai sunt
este dezvăluită de prefect cu înţelegere, povesteşte lui Tipătescu
despre faptul că şeful opoziţiei, Caţavencu deţine o scrisoare
compromiţătoare. Trahanache, preşedintele comitetului
permanent al partidului de guvernământ din judeţ, relatează lui
Tipătescu despre o întâlnire a sa cu Caţavencu la redacţia
ziarului unde acesta i-a prezentat o scrisoare de amor a
prefectului către Zoe, soţia preşedintelui, scrisoare pe care
„venerabilul” o consideră o „plastografie”. Zoe care aude din
camera de alături discuţia dintre soţul şi amantul ei îşi
recunoaşte faţă de Tipătescu vina de a fi pierdut scrisoarea
anunţându-l că l-a anunţat pe Pristanda să „cumpere” scrisoarea
de la Caţavencu. Farfuridi şi Brânzovenescu, membri marcanţi
ai partidului bănuiesc că se pune la cale o trădare a intereselor
de partid şi reclamă acest fapt lui Tipătescu. Apare Cetăţeanul
132 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
turmentat care îi povesteşte Zoei cum a găsit scrisoarea
pierdută de ea şi cum i-a fost furată de Caţavencu.
Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu numără
voturile prezumtive la alegerile ce vor avea loc ceea ce nu
linişteşte pe cei doi membri hotărâţi să trimită o depeşă la
centru pentru a anunţa trădarea şi pe care să o semneze
anonimă.
Din ordinul lui Tipătescu, Caţavencu este arestat. Zoe îl
trimite pe Ghiţă să-l elibereze şi să-l aducă pentru a negocia
returnarea scrisorii. Tipătescu îi oferă un loc în Comitetul
permanent, postul de avocat al statului, postul de primar şi
epitrop efor la Sfântul Nicolae, o moşie în marginea oraşului
dar Caţavencu refuză. Zoe intervine promiţându-i sprijinul
pentru a fi ales deputat. Apare Cetăţeanul turmentat pentru a
afla pentru cine trebuie să voteze. Tipătescu primeşte o depeşă
de la guvern în care i se cere să fie ales cu orice preţ d.
Agamemnon Dandanache. Sub preşedinţia lui Trahanache, are
loc adunarea în care candidaţii îşi susţin programele electorale.
După discursul lui Farfuridi urmează Caţavencu susţinut de
grupul său. Intrată în panică după depeşa primită de Tipătescu
de la guvern, Zoe îşi caută soţul dar acesta îi spune că a găsit o
poliţă plastografiată de Caţavencu. El anunţă numele
candidatului : Agamemnon Dandanache. Caţavencu protestează
dar este dat afară din sală de oamenii lui Pristanda.
Zoe este îngrijorată că, după întrunire, Caţavencu a dispărut şi
se aşteaptă ca scrisoarea să fie publicată. Soseşte candidatul de
la centru care mărturiseşte că a ajuns să candideze folosindu-se
de o scrisoare compromiţătoare a unui „amic” pe care ar fi
urmat să o publice la „Războiul” dacă nu ar fi fost ales dar el va
păstra scrisoarea chiar în această situaţie pentru că i-ar mai
putea fi de folos cândva. Caţavencu apare umil cerând iertare
Zoei declarând că a pierdut scrisoarea în încăierarea de la
întrunire. Cetăţeanul turmentat o aduce a găsind-o în căptuşeala
pălăriei pierdută de Caţavencu pe care Zoe îl iartă şi-i promite
că-l va sprijini la următoarele alegeri cu condiţia să conducă
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 133

manifestarea de sărbătorire a victoriei adversarului său de


acum.

ÎN VREME DE RĂZBOI

Ceata de tâlhari care bântuie de mai multă vreme satele,


este prinsă la capătul pădurii Dobrenilor. Popa Iancu, rămas
văduv, cunoscut pentru averea sa, este şi el călcat de hoţi într-o
noapte când rămâne singur acasă. Îi rămâne doar buiestraşul
său straşnic cu care, într-o seară vine la fratele său, hangiul
Stavrache. Spre surprinderea acestuia, Iancu îi mărturiseşte că
banda de hoţi care fusese prinsă e banda sa şi că potera îl
caută .acum pe el. La han poposeşte un grup de vreo douăzeci
de voluntari conduşi de un ofiţer şi doi sergenţi. Hangiul le cere
să ia cu ei pe tânărul Iancu Georgescu, un tânăr care doreşte şi
el să fie voluntar făcându-l astfel scăpat de justiţie pe fratele
său. După vreo două săptămâni primeşte scrisoare de la Iancu şi
află că acesta luptase la Plevna, primise Virtutea militară şi
fusese înaintat sergent. În sufletul hangiului apare speranţa că
fratele său va muri pe front şi-i va rămâne moştenirea întreaga
sa avere. O scrisoare semnată de camarazii săi, îl anunţă că
Iancu a murit pe câmpul de onoare. După ce plânge la aflarea
veştii, merge cu birja la oraş şi află de la un avocat că este
moştenitorul averii fratelui mort, acesta neavând alţi urmaşi.
După cinci ani de la terminarea războiului, Stavrache nu este
tulburat de nimeni decât de vise în care apare fratele său,
îmbrăcat în haine de ocnaş, cerându-i să-i dea o bărdacă cu apă.
Dar, în momentul în care hangiul îi dă apă, ocnaşul se agaţă de
gâtul şi braţul lui Stavrache încercând să-l sugrume, apoi
râzând în hohote îl ameninţă. Acest coşmar îl îngrozeşte pe
hangiu care aprinde lumânări la biserică şi se roagă la icoane
sperând că visul nu se va mai repeta.
Hangiul nu deschide prăvălia un timp din cauza
timpului nefavorabil. Într-o seară, el aude bătăi în uşă. O fetiţă
vine să cumpere pe datorie gaz şi ţuică şi, văzând pe tejghea un
134 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
covrig, încearcă să-l fure dar Stavrache o vede şi-i trage o
palmă. După un timp, alte bătăi se aud în uşa prăvăliei. Doi
oameni intră, cer mâncare, de băut şi găzduire pentru acea
noapte nemaiputând să călătorească din cauza vremii. După un
timp, hangiul înţelege că cei doi călători îl cunosc. Unul dintre
ei, obosit de drum, se ridică din pat şi i se adresează pe nume.
Hangiul îşi dă seama că este fratele mai mic pe care-l ştia mort.
Acesta îi spune că scrisoarea în care i se vestea moartea a fost o
glumă a camarazilor săi, că nu a vrut să-l mai deranjeze, dar
acum are nevoie de cincisprezece mii de lei deoarece a folosit
banii regimentului care trebuie înapoiaţi până poimâine.
Stavrache încă mai crede că trăieşte un coşmar, se închină şi se
culcă dar Iancu îl trezeşte. Stavreche, speriat, sare şi-l doboară
la pământ pe fratele mai mic dar, ajutat de însoţitorul său, Iancu
îl imobilizează pe hangiu care începe să cânte popeşte şi să
râdă. Fratele mai mic, dezamăgit, înţelege că nu are noroc să
recupereze banii necesari şi-l priveşte neputincios pe Stavrache.

O FĂCLIE DE PAŞTE

Lui Leiba Zibal, hangiu în Podeni, i se face milă de un


tânăr, Gheorghe, pe care îl angajează ca slugă la han dar acesta
se dovedeşte a fi un om brutal, leneş şi agresiv încât după puţin
timp îi face socoteala şi îl alungă. Leiba este. ameninţat de
acesta că va veni în noaptea de Paşti şi se va răzbuna. Hangiul
reclamă la primărie pe agresor şi cere să fie apărat de jandarmi
până ce Gheorghe va fi găsit şi arestat, dar oamenii legii nu-l
mai găsesc. Din acel moment, hangiul trăieşte tot mai intens
groaza apropierii zilei în care s-ar putea să apară cel ce-l
ameninţase. În sâmbăta Paştelui, hangiul care nu a uitat
ameninţarea slugii, este şi mai neliniştit. El iese în faţa dughenii
şi priveşte lung spre uliţă sperând că potera îl va prinde pe
tâlhar înainte ca acesta să-şi pună în aplicare planul ucigaş.
Jandarmii arestează, însă, un nebun şi, înţelegând că sete
inofensiv, îi dă drumul. Doi tineri studenţi care poposesc la han
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 135

într-o scurtă escală, discută despre crime şi cauzele lor


reconstituind un portret al criminalului tipic, asemănător cu cel
al lui Gheorghe. Aceasta sporeşte panica hangiului care nu
poate dormi la gândul iminentei apariţii a criminalului. La
miezul nopţii el aude la poartă voci ameninţătoare. Gura îi este
uscată, îi este sete, dar nu poate bea. Ia lampa şi o pune pe
firida ferestrei. Aude din nou voci, zgomotul unui sfredel care
găureşte poarta şi a ferăstrăului. Aşteaptă încordat şi, când
mâna lui Gheorghe pătrunde să tragă zăvorul, Leiba o prinde cu
un laţ, ia lampa, dă foc mâinii încordate ca un arc şi începe să
râdă dezlănţuit, eliberat de frică. Sura, nevasta hangiului,
deschide în zori fereastra, aude gemete, coboară pe scară şi
vede gangul luminat de braţul care ardea ca o făclie sub
privirile fascinate ale soţului ei. Sura trage bârna porţii şi vede,
târât de poarta care se deschidea, trupul lui Gheorghe spânzurat
de braţul său drept. Mulţimea care vine de la Înviere se adună
în faţa porţii înţelegând ceea ce se petrecuse acolo. Leiba Zibal
se declară a fi goi deoarece a aprins o făclie de Paşti. El pleacă
liniştit să-i spună rabinului ceea ce trăise în acea noapte.
KIR IANULEA

Dardarot, împăratul iadului, dă poruncă lui Aghiuţă să ia


chip de muritor, să se căsătorească şi să trăiască cu nevasta
timp de zece ani după care să se întoarcă în iad să povestească
toate cele întâmplate în acest timp. Ajuns la Bucureşti se
prezintă ca fiind un negustor pe nume kir Ianulea. El povesteşte
kerei Marghioala că este orfan, părinţii murind în împrejurări
tragice iar aceasta amplifică povestea curând în ciuda
jurămintelor sale că totul va rămâne o taină. Curând, Ianulea se
căsătoreşte cu o fată foarte frumoasă dar fără zestre, Acriviţa,
fata unui hagiu. După nuntă, nevasta preia conducerea casei şi
cu cât bărbatul îi arată că o iubeşte mai mult, cu atât ea îl
umileşte şi-i cere tot mai multe. Acriviţa începe să aibă
pasiunea jocurilor de noroc şi când Ianulea îi atrage atenţia
asupra pierderilor mari, ea îi ameninţă că-l părăseşte. Într-o zi,
136 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
vorbind de rău despre soţia unui prieten al său, Acriviţa atrage
mânia lui Ianulea care este gata să o bată de faţă cu invitaţii la
masă. Deşi se împacă repede, Acriviţa e hotărâtă să pună
deoparte bani. Le înzestrează pe surorile ei, le face câte un
capital fraţilor să se apuce de neguţătorie până ce ajunge la
capătul averii. Ameninţat de creditori, fuge şi ajunge la o vie
unde este salvat de un tânăr numit Negoiţă. Ca să-l răsplătească
pe tânăr, Ianulea , care îi spune că, de fapt, el este un drac, îi
cere ca, atunci când va auzi că a intrat dracul într-o femeie, să
ştie că el este acela şi să o scape de diavol căci va primi de
fiecare dată, răsplata cuvenită. Negoiţă scapă de diavol pe fata
caimacamului din Craiova pentru care capătă o răsplată mare.
După aceasta, Ianulea îi cere să fie mulţumit de plată şi să nu-l
mai caute. După trei ani, este chemat la vodă să o scape de
diavol pe fata acestuia. Fiindcă el bănuieşte că Ianulea se află
ascuns în aceasta şi este batjocorit şi alungat , cere să fie
chemată Ianuloaia. De frica ei, Ianulea a părăsit-o pe fata lui
Vodă. Apoi, o caută pe nevasta lui Ianulea, îi dădu bani şi via
şi-i spune că, dacă va auzi că s-a ascuns dracul într-o femeie, ea
va reuşi să-l alunge. Aghiuţă ajunge astfel din nou în iad şi cere
să fie lăsat acolo să se odihnească.
PASTRAMĂ TRUFANDA

Un negustoraş, Iusuf, urcă de cu seara pe vaporul ce


pleacă din portul Kavala spre Ierusalim. Chiar când să plece
vaporul, de pe mal strigă prietenul său, ovreiul Aron care îi cere
să-i ducă şi lui la Ierusalim un sac cu haine pe care să i le
predea fratelui său, Şumen. Seara, Iusuf se culcă cu capul pe
sacul primit de la Aron şi simte miros de sărătură. Crede că este
mirosul mării dar îşi dă seama, curând că mirosul vine din sac.
Îl desface şi găseşte pastramă trufanda. Gustă şi i se pare foarte
gustoasă. Deoarece călătoria cu vaporul durează, din cauza
furtunii, mai bine de o lună, Iusuf goleşte încetul cu încetul
sacul, o parte mâncând-o, alta vânzând-o sau dând celor cu care
merge pe vapor sau pe catâri până la Ierusalim. La Şumen nu se
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 137

mai duce nemaiavând ce să-i ducă, hotărât ca atunci când se va


întoarce la Kavala să-i plătească lui Aron, valoarea mărfii.
Când ajunge la Kavala, pe chei este aşteptat de Aron căruia îi
spune că i-a mâncat toată pastrama şi e gata să-i plătească
cinstit preţul pastramei. Ovreiul începe să se tăvălească pe jos şi
să urle în ciuda protestelor lui Iusuf, îl ia de piept şi-l târăşte în
faţa cadiului, la judecată. Iusuf îi povesteşte cadiului tot ce s-a
întâmplat şi îl asigură că va plăti paguba după pretenţiile
ovreiului dar Aron spune că nu-l poate plăti pe tatăl său căci
Iusuf îl mâncase pe tatăl său, Leiba Grosu. Iusuf nu înţelege
cum îl putea mânca pe tatăl lui Aron care nu fusese cu el pe
corabie dar află, în sfârşit că, de fapt, pastrama pe care o
mâncase era făcută din carnea lui Leiba Grosu. Înainte de a
muri, Leiba îi ceruse fiului său să-l îngroape în pământul sfânt
şi, cum oasele nu putrezesc, Aron îl face pe tatăl său pastramă
şi-l trimite lui Şumen prin intermediul lui Iusuf. Când aude
aceasta, Iusuf reclamă că a fost spurcat de Aron şi începe şi el
să se jelească. Cadiul, chibzuieşte o vreme şi hotărăşte ca turcul
să plătească ovreiului cele douăzeci de ocale de pastramă pe
care le mâncase, iar ovreiul să plătească turcului douăzeci de
lire pentru că îl înşelase pe Iusuf dându-i nu haine ci pastramă
de ovrei. Apoi, cu o vorbă turcească, îi dă afară.
Ioan Slavici, MARA

Rămasă văduvă, preupeata Mara cumpăra şi vinde


marfă la Lipova, Radna şi Arad pentru a-şi creşte copiii. Ea
adună banii în trei ciorapi: unul pentru bătrâneţe şi
înmormântare, unul pentru Parsida şi unul pentru Trică. O
convinge pe maica Aegidia, econoama mănăstirii minoriţilor, să
o primească pe Persida la mănăstire. Trică, rămas fără sora lui,
este bătut la şcoală ceea ce produce mânia Persidei şi a mamei
sale şi a maicii Aegidia. Fiind dat afară din şcoală, Trică este
dus la cojocarul Bocioagă, apoi la sârbul Claici din Arad pentru
a învăţa meserie. Într-o zi, Persida se vede pe fereastra
mănăstirii cu Naţl Hubăr, fiul măcelarului, şi între ei se naşte
138 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
un sentiment de dragoste. În ziua de Florii, Trică vine să o ia
acasă de la mănăstire pe sora lui şi aceasta provoacă o întâlnire
cu Naţl în faţa măcelăriei. Apoi ei se revăd în faţa podului
plutitor al Marei când Naţl îşi ridică pălăria în faţa copiilor ei
ceea ce produce un sentiment de mândrie mamei acestora. Naţl
pleacă în călătoria de doi ani necesară pentru a deveni patron.
Mara plănuieşte ca Persida să se căsătorească cu preotul
Codreanu care îi face o curte insistentă dar gândul fetei este la
Naţl. Băiatul lui Hubăr întrerupe călătoria pentru a se întoarce
la Persida şi a-i mărturisi dragostea pentru ea dar Mara, care
bănuieşte că între fiica ei şi „neamţ” se înfiripează o relaţie, se
opune cu vehemenţă. Trică se bate cu acesta surprinzându-l cu
sora lui dar aceasta jură că se va căsători cu Naţl indiferent de
opoziţia celorlalţi. Trică îl roagă pe preotul de la Sân-Miclăuş
să-i căsătorească dar , aflând că părinţii se opun, acesta refuză.
În cele din urmă sunt cununaţi de preotul Codreanu, fostul
pretendent la mâna Persidei. Aflaţi la Viena, Naţl şi Persida
deschid o măcelărie dar, biruiţi de dorul de ţară, revin la
Lipova. Iau în arendă o cârciumă în Sărărie şi Naţl îşi face
prieteni care aduc alţi prieteni încât cârciuma va deveni curând
foarte populată cu atât mai mult cu cât aici se mănâncă şi se bea
bine şi ieftin. Persida ia frâiele afacerii deoarece Naţl este mai
mult oaspete decât patron. Curând ia patima jocului de cărţi şi
veniturile cârciumii scad vizibil.Persida încearcă să-i spună că
vor avea un copil dar Naţl îi reproşează o posibilă relaţie cu
Codreanu, fapt pentru care Persida îl pălmuieşte iar Naţl o bate
şi o părăseşte.
Pe Mara, copiii n-o mai vizitează. Uneori, Talia,
servitoarea Persidei îi mai dă veşti despre fată. Astfel află că
Naţl a bătut-o şi se află la ea moaşa. Mara trece pe la Bocioacă
să-l ia pe Trică dar acesta refuză să meargă. Persida pierde
copilul dar se împacă cu Mara şi cu soţul ei. Bandi, băiatul de
pripas crescut pe la curtea lui Hubăr, revine după o lungă
absenţă la Persida şi Naţl. Aflând că încep recrutările, Persida
vorbeşte cu Marta, nevasta lui Bocioacă să plătească
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 139

răscumpărarea lui Trică de la armată. Între Marta şi Trică are


loc o scurtă relaţie amoroasă dar aflând că Bocioacă i-a plătit o
parte din răscumpărare iar Mara nu vrea să-i înapoieze banii,
Trică se înrolează. Planurile Marei şi ale lui Bocioacă de a-l
însura pe Trică cu Sultana, fiica patronului, par deocamdată,
ratat. Naţl recunoaşte în Bandi şi îi spune soţiei sale care îşi
exprimă îngrijorarea pentru acesta. Naţl o bate din ce în ce mai
des şi Persida, deşi rămâne din nou gravidă, nu-i spune. Naşte o
fetiţă iar Naţl, înduioşat îşi cere iertare pentru comportarea sa.
Hubăroaia şi Mara hotărăsc ca ajutate de maica Aegidia,
viitoarea naşă a fetei să ajute împăcarea dintre Naţl şi tatăl său.
Aflând că cei doi sunt căsătoriţi legitim, Hubăr promite că a
doua zi că a doua zi dimineaţa va veni. Hubăr binecuvântează
nepoata şi cere iertare Persidei pentru suferinţa îndurată şi îi
dă copilului douăzeci şi cinci de galbeni iar Persidei argintăria.
Mara promite că-i va da şi ea şase mii de florini dar Persida,
ştiind că mama ei nu se poate despărţi de bani îi cere să-i
păstreze la ea fiindcă deocamdată nu are nevoie de bani. Trică
se întoarce din armată şi este numit măiestru în aceeaşi zi cu
Naţl şi decide să rămână în casa lui Bocioacă unde se va
căsători cu Sultana, fiica patronului său. Naţl hotărăşte să-i lase
cârciuma lui Bandi iar ei să se mute în Lipova dar Hubăr
consideră drept să-l ia în grija lui pe băiat şi să plece la Viena
împreună. Bandi află că Hubăr este tatăl lui şi, considerându-l
vinovat de moartea mamei lui, îl omoară.
MOARA CU NOROC

Deşi soacra lui se îndoieşte că hotărârea lui Ghiţă de a-şi


părăsi meseria de cizmar şi satul pentru a lua în arendă
cârciuma şi hanul „Moara cu noroc” este o greşeală, acesta,
împreună cu soţia lui, Ana, se mută la han. În scurt timp,
călătorii află că aici a venit un hangiu cinstit şi că la han se
poate mânca şi bea bine şi ieftin. Cei doi soţi şi copiii sunt
fericiţi iar mama Anei uită supărarea pricinuită de părăsirea
satului când seara se adună şi numără banii câştigaţi în timpul
140 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
zilei. Într-o zi au venit trei inşi care au întrebat dacă nu a trecut
pe la han Lică Sămădăul, au mâncat, au băut şi au plecat. Peste
puţin timp a venit şi Lică, a întrebat de cârciumar şi,
cunoscându-l îi cere să-i spună numai lui cine trece pe la han şi
cu ce treabă. După aceasta, Ghiţă se duce la Arad să cumpere
două pistoale şi să ia o a doua slugă, pe Marţi, apoi cumpără
doi câini pe care-i învaţă să atace la comanda lui. Ghiţă devine
tot mai aspru şi mai închis în sine. Într-o altă zi, Lică îi trimite
cinci grăsuni drept plată pentru ceea ce au mâncat oamenii lui,
dar Ghiţă nu-i primeşte. Într-o duminică, îi mărturiseşte Anei
teama de a mai rămâne la han dar şi dorinţa de a nu pleca. Lică
vine la han şi-i dă lui Ghiţă însemnele turmelor sale, apoi îi cere
cheile de la lăzile cu bani şi ia bani fără să numere promiţând
că-i va înapoia cu camete.
Într-o zi de luni, Lică vine la han şi întreabă când vine
jidovul după arendă. Apoi petrece cu Buză Ruptă, Săilă Boarul
şi Răuţ, cheamă lăutari şi o joacă şi pe Ana, deşi la început se
opune. Lică îi propune să-şi ia o slujnică. Sămădăul rămâne
peste noapte la han, iar ceilalţi pleacă. În timpul nopţii, Ghiţă îl
vede pe fereastră pe Răuţ care vine şi apoi pleacă de la han
însoţit de o femeie. După miezul nopţii, Ana îl vede pe Lică
venind dinspre Fundureni. Dimineaţă, vine căprarul Pintea,
despre care află că fusese cândva tovarăş de hoţie cu Lică, cu
doi jandarmi şi-l întreabă ce oameni mai însemnaţi au venit la
han în ziua precedentă. Ghiţă află că în noaptea trecută fusese
călcat arendaşul. Ghiţă şi slugile pleacă cu Pintea la Ineu în
timp ce jandarmii rămân la han. În lipsa lui, la han poposeşte o
doamnă îmbrăcată în negru, cu un copil. Ana află de la fecior
că femeia este văduvă, bărbatul ei împuşcându-se cu trei
săptămâni în urmă. Stăpâna hotărăşte să plece în aceiaşi seară
de la han şi-i plăteşte Anei, dându-i mai întâi o bancnotă
însemnată . Ghiţă nu se îndoieşte că oamenii care umblaseră
noaptea la han sunt Buză Ruptă şi Săilă Boarul dar nu-i
mărturisi acest lucru judecătorului care decide să i se dea
drumul lui Ghiţă doar pe chezăşie. La recomandarea lui Pintea,
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 141

o ia pe Uţa slujnică la han. În drum spre Moara cu noroc, Pintea


observă o trăsură boierească lângă care era un copil mort. Apoi
găsi şi femeia îmbrăcată în negru. Ea avea mâinile legate cu un
bici. La casa lui Săilă, jandarmii găsesc o parte din argintăria
arendaşului. Pintea îl duce pe Lică înaintea judecătorului dar
acesta este scos de groful Vérmeşy Árpad. Buză Ruptă şi Săilă
sunt condamnaţi pe viaţă. După judecată, Lică Îi aduce lui
Ghiţă un şerpar plin cu bani pentru a-şi plăti datoria mărturisind
că banii erau de la jafurile pentru care fusese judecata. El îi
reproşează slăbiciunea pentru Ana care-l face slab în faţa
primejdiilor. Ana descoperă între bancnote, pe cea primită de la
femeia în negru şi refuzată de ea. Ghiţă pleacă în miezul nopţii
la Ineu şi-i spune lui Pintea cele observate de nevasta lui. Află
de la Pintea că Marţi este omul lui Lică. Ghiţă îi promite
căprarului că i-l va da pe Sămădăul când acesta va avea asupra
lui bani furaţi. De Paşti, Ghiţă hotărăşte să-şi trimită familia la
Ineu pentru a-l prinde pe Lică la han, cu bani. Ana, auzind că
Ghiţă urmează să se întâlnească cu Lică, refuză să plece. Ghiţă
o lasă la han să petreacă cu Lică în timp ce el fuge să-l anunţe
pe Pintea că Sămădăul poate fi prins cu chimirul plin cu bani.
Ana cedează dorinţelor lui Lică, apoi este lăsată singură. Când
Ghiţă revine la han, înţelegând ce s-a petrecut între cei doi, o
omoară pe Ana în timp ce Răuţ îl împuşcă pe hangiu iar Lică,
întors la han să-şi ia şerparul cu bani, dă foc hanului. Pintea îl
zăreşte pe Lică dar acesta fuge spre pădure. Sigur că nu mai
poate scăpa, Lică se aruncă spre un strejar sfărâmându-şi capul.
Mama Anei, venită cu copiii pe locul unde a fost hanul,
priveşte cu resemnare cele cinci cruci spunându-şi că aşa le-a
fost dat.

Nicolae Filimon, CIOCOII VECHI ŞI NOI


SAU CE NAŞTE DIN PISICĂ ŞOARECI MĂNÂNCĂ

Într-o dimineaţă din luna octombrie a anului 1814, un


tânăr de 22 de ani, Dinu Păturică, fiul treti-logofătului Ghinea
142 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
Păturică, se înfăţişează la curtea postelnicului Andronache
Tuzluc cu o scrisoare de recomandare din partea tatălui său
pentru a obţine o slujbă. Tuzluc, un fanariot îmbogăţit prin
vicleşug doreşte să se căsătorească cu fiica banului C…, care,
deşi uimit de cutezanţa postelnicului, nu-l refuză ştiind că
acesta are mare influenţă asupra domnitorului Caragea. Când
domnul face propunerea, banul îi vorbeşte despre toate
nedreptăţile făcute de postelnic oamenilor şi ura pe care aceştia
i-o poartă. Ca urmare, postelnicul cade în dizgraţie şi viaţa lui
capătă un alt curs. Tuzluc o cunoaşte pe curtezana Chera
Duduca. Fanariotul îi oferă o locuinţă şi cele mai scumpe
giuvaieruri. Cu toate acestea, Chera Duduca încuraja amorul
unui tânăr calemgiu care o vizitează în fiecare noapte spre
disperarea lui Tuzluc.
Postelnicul hotărăşte să-l ajute pe Dinu Păturică să
înveţe pregătindu-l să-i fie om de încredere. Stăpânul îi va cere
lui Dinu să se mute la Chera Duduca pentru a o sluji şi a-l
informa dacă îi este infidelă. Niculăiţă, vătaful de curte al
armaşului, îi dă informaţii despre amantul Cherei Duduca dar îl
sfătuieşte să ascundă adevărul faţă de postelnic. Păturică îl
prinde pe calemgiul care iubea pe Duduca şi o determină pe să
renunţe la aventură devenind el însuşi amantul ei. El încheie o
înţelegere cu aceasta ca împreună să jefuiască întreaga avere a
lui Tuzluc. Gheorghe, vătaful de curte al postelnicului, atrage
atenţia boierului asupra uneltirilor lui Dinu Păturică şi al
amantei sale dar grecul îl alungă de la curte socotindu-l
uneltitor. Conform planului stabilit, Chera Duduca îi cere lui
Tuzluc să-l ia din casa ei pe Păturică iar postelnicul îl numeşte
vătaf în locul lui Gheorghe. Instalat în această funcţie, Dinu
anunţă slugile că va pune capăt risipei de la curte, ceea ce îl
încântă pe boier. Vizitând moşiile, noul vătaf ia de la ţărani
plocoane promiţând că le va rezolva plângerile şi încasează
cincizeci de pungi de la arendaşul Cristodor, apoi pleacă şi la
alte moşii ale postelnicului. Postelnicul este admonestat de
domnul Caragea pentru nelegiuirile făcute şi îi cere să-i implore
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 143

iertarea banului C… că l-a supărat cerându-i fiica de soţie.


Tuzluc obţine de la banul C… o scrisoare de iertare. Pe 30
noiembrie 1817, fanariotul face o petrecere în casele sale în
onoarea sfântului Andrei, patronul său. Beizadeaua, fiul lui
Caragea, câştigă la jocul de cărţi, apoi mănâncă şi bea împreună
cu alţi boieri tineri după care mulţumiţi de primirea făcută de
postelnic pleacă lăsând pe sărbătorit să petreacă cu amanta lui.
Păturică coboară în casele de jos pentru a continua petrecerea
cu prietenii săi. El expune în faţa acestora planul său de
îmbogăţire prin uzurparea vechilor averi. Fostul vătaf al lui
Tuzluc, Gheorghe, este luat grămătic de către banul C…, şi,
dovedind cinste şi isteţime, ajunge la rangul de sărdar.
Îndrăgostindu-se de Maria, fiica acestuia, Gheorghe părăseşte
curtea binefăcătorului său. Dinu Păturică strânge averi tot mai
mari cu ajutorul lui Costea Chiorul, iar Duduca cere şi obţine
tot mai des lucruri scumpe ruinând încetul cu încetul pe
postelnic. La spectacolul cu piesa „Italiana în Algir”,
beizadeaua şi boierul Cărăbuş comentează căderea lui Tuzluc şi
ridicarea noului ciocoi, Dinu Păturică. Costea îi dă lui Păturică
banii pentru bijuteriile şi materialele scumpe vândute Duducăi
şi achitate de amantul ei, îl ajută pe Păturică să cumpere moşiile
lui Tuzluc şi înlesneşte afacerile care îl pun în posesia întregii
averi a protectorului său. Duduca îl înştiinţează că domnitorul
Caragea a fugit din ţară. Lui Tuzluc i se aduce la cunoştinţă că i
s-au vândut moşiile care nu acoperă datoriile pe care le are la
bogasierul Costea şi, aflând că Dinu a plecat de la curte, se
duce la Chera Duduca dar i se spune că aceasta urmează să se
căsătorească cu Fostul său slujbaş. Îi găseşte la biserica Lucaci
în timp ce se căsătoresc şi îi blestemă. Tuzluc înnebuneşte. În
timpul unui ospăţ dat noilor săi prieteni, tatăl lui Dinu vine să-l
vadă dar tânărul porunceşte să fie alungat. Tatăl îşi blestemă
fiul. Izbucnind revoluţia lui Tudor Vladimirescu, Păturică are
ocazia să-şi arate duplicitatea. După ce se arată a fi un adept al
principiilor lui Vladimirescu, la intrarea lui Ipsilanti în ţară, îşi
schimbă politica : îl trădează pe Tudor Vladimirescu plănuind
144 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
uciderea lui şi primeşte promisiunea lui Ipsilanti că, pentru
serviciile lui, va primi isprăvnicia a două judeţe. Gheorghe,
după plecarea de la curtea banului C…, îl găseşte pe Tuzluc,
bolnav şi neajutorat şi-l salvează oferindu-i adăpost şi protecţie.
Păturică împreună cu căpitanul Caravia şi câţiva arnăuţi, prin
pe Tudor şi-l omoară, aruncându-i trupul într-o fântână.
Ipsilanti îşi ţine angajamentul făcându-l ispravnic de Parhova şi
Săcuieni şi promiţându-i că-i va oferi căimăcămia Craiovei.
Păturică instituie un regim de teroare, aplică pedepse aspre
pentru strângerea birurilor şi obţine sume de patru ori mai mari
decât cele strânse până atunci dar se arată mereu nemulţumit. El
cere lui Negru Rupe-Piele să folosească pedepse şi mai grele
pentru a plăti lui Ipsilanti şi pentru a obţine şi pentru el sume
tot mai mari. Ridicându-se în tron Grigore Ghica vodă, ţăranii
ies înaintea lui cu rogojini făcute sul, puse în cap şi aprinse în
partea de sus pentru a atrage atenţia lui Vodă iar jalba era pusă
în vârful rogojinii pentru a fi văzută de acesta. Ghica vodă află
astfel de silniciile lui Păturică şi trimite patruzeci de arnăuţi la
Bucov unde se afla Păturică pentru a despăgubi pe protestatari.
Dinu Păturică este aruncat, drept pedeapsă, în Ocna părăsită.
Aici primeşte două scrisori : una prin care este anunţat că
Duduca a luat tot din casă şi a fugit cu un turc peste Dunăre
lăsând copilaşii pe drumuri iar moşiile şi casele i-au fost
vândute la mezat şi cealaltă în care i se vesteşte că în ciuda
rugăminţilor, vodă a rămas neînduplecat şi a hotărât să-l lase să
putrezească în Ocna părăsită pentru a fi pildă şi altor
hoţomani.Păturică înnebuneşte şi moare. A doua zi, chir Costea
Chiorul declarat falit este ţintuit de stâlpul din piaţa oraşului.
Două procesiuni mortuare trec în acelaşi timp prin piaţă : una
este a lui Păturică, cealaltă a lui Tuzluc. Chera Duduca vrând să
o facă pe cocheta şi în casa noului ei bărbat, este dusă în faţa
cadiului care hotărăşte să fie cusută într-un sac şi aruncată în
Dunăre conform legilor musulmane. Gheorghe este numit
caimacam al Craiovei.
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 145

Alexandru Odobescu, MIHNEA VODĂ


CEL RĂU

1. Măneşti. „ Să n-aibi milă”


Într-o zi noroasă de primăvară, Mihnea şi fiul său,
Mircea Ciobanul organizează o vânătoare în preajma castelului
său de la Măneşti. Spre sfârşitul vânătorii, Mihnea este chemat
la castel fiindcă socrul său, armaşul, se află pe moarte. Cu
ultimele puteri, acesta îi cere lui Mihnea să nu aibă milă faţă de
neamul Basarabeştilor. Apoi se aude tropot de cai şi Stoica, om
vechi al casei deschide oblonul prin care pătrunde glasuri de
oşteni care anunţă că Mihnea a fost ales domn. Boierii veniţi îl
anunţă că Radu Vodă a murit, sărută mâna noului domn şi
Mihnea Vodă, împreună cu fiul său şi cu Stoica pleacă spre
cetatea de scaun, jupâniţa Smaranda, acestuia, rămânând să-l
îngroape pe armaş.
2. Curtea de Argeş „Nu-i aşa c-avuţiile sunt
amăgitoare?”
Mihnea, îmbrăcat în straie domneşti, coboară cu alai
spre biserica construită de Radu Negru Vodă fiind întâmpinat
de mitropolitul Maxim cu mai mulţi arhierei cu crucea şi
Evanghelia pentru a fi sărutată de domn. Mitropolitul îi
citeşte rugăciunile de încoronare iar Mihnea sărută icoanele,
apoi încalecă şi porneşte înapoi spre palatul domnesc. Aflat pe
tron, îi sărută mâna mitropolitul, apoi postelnicul Basarab şi fiii
acestuia cărora le promite protecţie şi ranguri. La fel şi
celorlalţi boieri. După puţin timp are loc nunta fiului mai mare
al postelnicului, Ilie, cu frumoasa Ilinca, fata spătarului Radu
din Albeşti. Tânărul boier stă la dreapta domnului iar petrecerea
este strălucită. În noaptea nunţii, Ilie este sugrumat iar fecioara,
răpită. În ziua următoare, vodă îi invită pe boieri la masă şi
deplânge soarta celui mort şi faptul că averile şi tinereţea, toate
sunt trecătoare. Îi invită pe boieri să guste pilaful aburind dar,
abia apucă să ia în gură că scuipă dinţii împreună cu boabe de
146 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
mărgăritar. Astfel Basarabeştii sunt avertizaţi a se teme de
Vodă şi de slujitorul său, Stoica, ajuns logofăt. Vodă îl cheamă
în tainî pe Stoica cerându-i să găsească o cale de a-i aduna pe
toţi Basarabeştii la un loc şi să-i distrugă. Dragomir, copilul lui
Pârvu, ascuns între butoaiele din fundul cramei, aude planul lui
Mihnea şi aleargă la tatăl său înspăimântat. Aflând, Pârvu
anunţă tot neamul şi aceştia pleacă în pribegie. Mihnea dă foc
caselor, bisericilor şi locurilor care aparţin Basarabeştilor,
omoară pe mitropolitul Maxim care îi este potrivnic, siluieşte
nevestele şi fetele boierilor. Sârbul Dumitru Iacşăg, fratele
nepoatei mitropolitului fuge în Ardeal în aşteptarea ceasului
răzbunării. În acest timp, soţia lui Vodă, Smaranda ţine posturi
şi duce o viaţă cucernică. În această perioadă se căsătoreşte fiul
lui Mihnea, Mircea cu domniţa Chiajna, fiica lui Rareş din
Moldova.
3. Cotmeana „Fuga e ruşinoasă… dar e sănătoasă…”
În urma plângerilor boierilor pribegi, în toamna anului
1509, trei pâlcuri de oaste turcească, între care unul condus de
Neagoe Basarab, trec în Oltenia. Mihnea îl trimite pe fiul său,
Mircea, în cercetare, peste Olt. Mircea poposeşte la mănăstirea
Cotmeana, dar, aflând aceasta, Neagoe trimite oşteni să-l
captureze. Încolţit, Mircea fuge împreună cu Stoica, în miez de
noapte, pe fereastra chiliei. Ei fug toată noaptea până ajung la
cetatea de scaun unde, împreună cu Mihnea, doamna Smaranda,
domniţa Chiajna şi câţiva credincioşi, pleacă în bejenie peste
munţi, în Ardeal.
4. Sibii „Să ştie tot omul că l-am omorât pe Mihnea Vodă”
Ajuns în Ardeal, Mihnea încearcă să-şi alcătuiască o
armată de lefegii dar este înfrânt încât el hotărăşte să se
stabilească cu familia la Sibiu. Neîmpăcat cu gândul
înfrângerii, el trimite pe Stoica cu daruri la craiul Vladislav al
Ungariei aflat la Alba Iulia să-i ceară sprijin. Craiul îi promite
ajutor în primăvara următoare cu condiţia de a trece la
catolicism şi de a uni prin lege şi tratat de supunere Ţara
Românească cu Crăia Ungariei. El cere ca Mihnea să fie ocrotit
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 147

de cetate. În acest timp, într-o casă din Sibiu, trei oameni, între
care şi Radu, spătarul din Albeşti a cărui fiică fusese siluită în
noaptea nunţii de Mihnea, uneltesc moartea acestuia. Când
Mihnea iese din biserică, Iacşăg îi străpunge cu hangerul şi
strigă din clopotniţa bisericii că el l-a omorât pe Mihnea. Cei
trei uneltitori sunt identificaţi şi omorâţi de Stoica. Familia
domnului rămâne în cetate, sub protecţia locuitorilor ei.
DOAMNA CHIAJNA

1. Mormântul
La sfârşitul lunii februarie, în 1560 este adus din Ardeal,
trupul lui Mircea Vodă, la Bucureşti după ce fusese de patru ori
suit de turci pe tronul Ţării Româneşti. Catafalcul său este
urmat de doamna Chiajna, de cei doi fii ai săi şi de fetele
acoperite cu maramă neagră. Spre sfârşitul slujbei din biserica
zidită de Mircea ciobanul, câţiva boieri tineri se aşează în faţa
sicriului şi scuipă sicriul domnitorului, batjocorindu-l. Doamna,
indignată îi dă sabia aflată în coşciug fiului ei beteag, Pătru,
ameninţând boierii că, alături de el, va răzbuna memoria celui
mort. Străjile intră şi alungă din biserică grupul de boieri
protestatari. În timpul acesta, un tânăr plăcut la chip se
desprinde din umbra unei strane. Radu, cel ieşit din strană, este
primit cu gratitudine de domniţa căzută pe mormântul lui
Mircea la vederea boierilor care-l pângăriseră. Radu este fiul
vornicului Socol, aruncat în mare din porunca Sultanului după
încercarea de a-l înfrunta pe Mihnea. Familia acestuia îşi pierde
averile lăsate în custodia ungurului Francisc Kendi. Aflând că
fiul lui Socol vine cu oaste să-şi revendice averile pierdute,
Chiajna îl urcă pe fiu ei Petru Şchiopul pe tron şi trimite armată
împotriva rebelilor dar este înfrântă. Doamna trece Dunărea şi
cere ajutor de la paşa din Rusciuc. În fruntea oştirii, Chiajna
reuşeşte să-i alunge pe oştenii boierilor venetici care fug în
pribegie. Radu, ascuns mult timp în cetăţuia Socoleşti vine
acum să-şi revadă iubirea tăinuită pentru domniţa Ancuţa, fiica
Chiajnei.
148 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
2. Nunta
Pentru a-şi întări puterea, Chiajna cere patriarhului
Ioasaf să-i caute doi tineri din Fanar pentru cele două fete ale
sale. Acesta alege pe unul din nepoţii săi, Stamatie, învăţat şi
mândru, şi pe Andronic, fratele lui Mihail Cantacuzenul, numit
de turci Şaitan Ogli ( Fiul Dracului). Urâtul şi bătrânul
Andronic pleacă împreună cu Stamatie să peţească în Ţara
Românească pe cele două domniţe. Aflând aceasta, Radu se
decide să vorbească domniţei Ancuţa despre dragostea sa.
Văzând-o câteva clipe singură, Radu vrea să-i înapoieze
marama păstrată de la întâlnirea din faţa mormântului tatălui ei
dar fecioara îi cere să o păstreze atât timp cât va avea aceleaşi
sentimente pentru ea. Chiajna îşi anunţă fetele că le vor sosi
peţitorii iar ele vor trebui să accepte hotărârea ei ca fiica mai
mare să se căsătorească cu frumosul Stamatie iar Ancuţa cu
bogatul dar bătrânul Andronic. În timpul cununiei, Radu dă foc
maramei în văzul mulţimii iar Ancuţa leşină. Nimeni nu
înţelege motivul leşinului domniţei.
3. Fuga
Domniţa Ancuţa, nerefăcută după leşinul din biserică,
pleacă cu Andronic la Rusciuc. Seara, ea aude de pe Dunăre
cântecul unui tânăr în care îl recunoaşte pe Radu. El o răpeşte
pe fată şi o duce până la cetatea sân Giorgiu unde este aşteptat
de slujitorul său, Bănică. După mai multe zile de mers călare,
ajung pe malul Motrului unde duc o viaţă plină de iubire. În
acest timp, Andronic se plânge fratelui său de ruşine suferită iar
acesta cere mazilirea neamului domnesc din Ţara Românească.
Sultanul dă firman de mazilire a lui Petru şchiopul dar
împuterniceşte domn pe fratele său, Alexandru. După modelul
lui Alexandru Lăpuşneanu din Moldova ea invită boierii la
ospăţ şi le taie capetele şi dă ordin de prindere a boierilor
potrivnici între care şi pe Radu, fiul lui Socol. Într-o seară
liniştită de iarnă, Bănică îţi anunţă stăpânul că o ceată a
înconjurat curtea. În scurt timp, Radu este ucis iar chilia este
incendiată.
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 149

4. Pustnica
Dus la Ţarigrad, Pătru este răscumpărat de Chaijna.
Apoi ea întreprinde o călătorie în Oltenia pentru a-şi întâmpina
fiul. Trecând pe lână locul unde arsese chilia lui Radu, oamenii
vorbesc de o nălucă ivită la trei zile după incendiu, fapt ce
înspăimântă oamenii de atunci înainte.Într-o seară, pe malul
apei apare umbra unei fiinţe albe, cu trup despuiat, cu plete
răsfirate. Chiajna opreşte alaiul iar pustnica istovită cade la
picioarele ei implorând iertarea. Chiajna comandă însoţitorilor
ei să continue drumul fără a da ascultare Ancuţei. Aceasta este
găsită după câţiva ani în scorbura unui copac. Într-o tabără
militară din Moldova, Chiajna este omorâtă de vornicul
Dumbravă.
Bogdan Petriceicu Hasdeu, RĂZVAN ŞI
VIDRA

Cântul I „Un rob pentru un galbăn”


Într-o piaţă din Iaşi, Răzvan, ţigan dezrobit, miluieşte pe
cerşetorul Tănase oferindu-i o pungă cu galbeni pierdută de
boierul Sbierea. Tănase refuză banii, apoi, aflând că mama lui
Răzvan este moldoveancă, acceptă doar un galben şi-i cere
acestuia să facă pomană şi altor săraci. Îndepărtându-se de
cerşetor, Răzvan lipeşte o hârtie pe un stâlp. Dascălul bisericii
citeşte în timp ce mulţimea se adună în jurul lui. Târgoveţii
ascultă pamfletul citit de dascăl, râde şi comentează în timp ce
se apropie de ei marele vătaf Başotă care-l învinuieşte pe cel
care citeşte că este autorul versurilor. Răzvan se declară a fi
autorul textului dar Başotă nu-l crede deoarece ţiganii nu ştiu
carte. Acceptând că el este autorul, îl ameninţă cu
spânzurătoarea dacă nu se va găsi o fată care să-l ia de bărbat.
Două fete din mulţime se oferă, dar aflând că e ţigan, îşi retrag
oferta. Apare boierul Sbierea care-şi recunoaşte punga ieşită din
cămaşa lui Răzvan. Numărându-şi banii găseşte un galben mai
puţin. Îl cere pe Răzvan rob drept plată pentru galbenul lipsă.
150 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
Başotă îl revendică el ca rob dar după o ceartă sancţionată de
poporul adunat, ţiganul revine păgubaşului pungii.

Cântul II Răzbunarea
Într-un crâng din codrul Orheiului, în Basarabia, un
grup de haiduci conduşi de Răzvan care fuge din robie, ascultă
cântecul lui Răzaşul. Apare Ganea, fiu de boier căminar, care îl
roagă să o salveze pe Vidra, nepoata lui Moţoc, rămasă orfană
dar posesoarea unei averi însemnate din mâinile celor care o
duc din porunca unchiului ei la mănăstire pentru a-şi însuşi
averea acesteia. Răzvan acceptă plata şi-şi trimite oamenii să
facă ceea ce a cerut boierul. Cerşetorul Tănase vine în faţa
căpitanului, îl roagă să-l primească în ceata lui şi-i spune că la
Iaşi, o ţigancă, a prevestit că Răzvan va ajunge domn. Haiducul
Vulpoi aduce în faţa căpitanului pe boierul Sbierea pe care-l
prinsese în codru. Răzvan cere haiducilor să-i dea drumul în
pădure spunând că răzbunarea cea mai crudă este când
duşmanul tău e silit a recunoaşte că eşti bun şi dânsu-i rău.
Haiducii se revoltă şi sunt gata să nu-l mai recunoască pe
Răzvan drept căpitan. Amintindu-le că haiducii se află prin
jurământ sub conducerea lui, haiducii renunţă îl aclamă pe
căpitan. Vidra care asistă la această scenă, admiră nobleţea
ţiganului spre disperarea lui Ganea căruia căpitanul ăi înapoiază
punga dată drept plată pentru eliberarea Vidrei. Răzvan şi
Ganea se bat în duel.

Cântul III Nepoata lui Moţoc


În tabăra leşească, căpitanii Minski şi Pietrowscki
comentează cu invidie faptul că moldoveanul Răzvan, însoţit de
o frumoasă femeie despre care se spune că-i este soră, s-a
remarcat pe câmpul de luptă. La apropierea lui Vulpoi şi
Răzaşul, cei doi declară cu făţărnicie că-l preţuiesc pe Răzvan
şi încearcă să afle ce slujbă avea acesta înainte de a veni în
armata leşească. Cei doi foşti haiduci remarcă faptul că Vidra
conduce acum destinul lui Răzvan. O iscoadă a ruşilor îi
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 151

promite din partea ţarului trei sate şi titlul de căpitan dacă va


părăsi oastea leşească şi va veni în tabăra lor. Vidra încurajează
propunerea dar Răzvan nu vrea să-şi calce jurământul faţă de
leşi. Hatmanul leşesc, necunoscând propunerea iscoadei, îi
propune lui Răzvan gradul de căpitan al armatei leşeşti dar
Vidra îi reproşează că se mulţumeşte cu puţin şi că ar merita
averi şi onoruri mai mari. Aflând că Minski o iubeşte pe Vidra,
Răzvan vrea să-l provoace la duel, dar acesta refuză cerându-şi
iertare. Un ostaş i-l aduce pe Sbierea, luat de leşi de la muscali
care-l luaseră de la tătari. Boierul îi reproşează lui Răzvan că
oamenii lui, în codru i-au luat sacul cu bani şi-i cere acum cu
dobândă. Vidra admiră atitudinea boierului şi-l ameninţă de
bărbatul ei că-l va părăsi fiindcă are ambiţii mărunte.

Cântul IV Încă un pas


Răzaşul şi Vulpoi se plâng de dor de ţară iar Răzvan,
deşi polcovnic, acceptă că acelaşi dor îl macină şi pe el. Vine
iarăşi Sbierea care o anunţă pe Vidra că unchiul ei a murit şi ea
este, în sfârşit, moştenitoarea averii părinteşti, pe care îi
propune să i-o vândă pe bani puţini fiindcă ţara e săracă iar ei,
această avere nu-i este de folos. Deşi Răzvan ar dori să meargă
la moşia din ţară şi să se stabilească definitiv acolo, Vidrei îi
repugnă ideea de a locui la ţară şi de a renunţa la mărirea visată
pentru ea şi Răzvan. . Soţul ei îi mărturiseşte că ar dori să plece
din armata leşească deoarece hatmanul plănuieşte război
împotriva Moldovei iar el nu poate accepta să lupte împotriva
românilor. Nu-i spune, însă, că acesta doreşte, pentru a-l lega
pe Răzvan de leşi, ca Vidra să devină soţia nepotului său,
Pitrowski, şi să i-o dea lui Răzvan ca soţie pe fiica lui.
Polcovnicul îi spune hatmanului că în Moldova el era, înainte
de a intra în oastea leşească, hoţ şi că este ţigan. Başotă vine în
tabăra leşească pentru a-i oferi, gradul de hatman în armata
moldovenească

Cântul V Mărirea
152 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
În palatul lui Răzvan, la Iaşi, căpitanii Vulpoi şi Răzaşul
sunt anunţaţi de căpitanul Tănase că Başotă a obţinut pacea cu
leşii iar Aron-vodă a semnat înţelegerea. Răzvan nu este
mulţumit de încheierea acestei păci care întăreşte autoritatea lui
Aron-vodă şi simpatia poporului pentru el dar îndepărtează de
tronul visat de hatman. El instigă pe căpitani împotriva
domnitorului iar oamenii lui pregătesc arestarea lui Aron şi
ridicarea poporului pentru a-l aşeza pe tronul Moldovei pe
Răzvan. Vidra, care-i insuflase această dorinţă, susţine moralul
viitorului domn al Moldovei. Focul de pistol al lui Vulpoi
anunţă căderea lui Aron, mulţimea aclamă pe noul domn şi
Vidra, fericită că este doamna ţării, îl anunţă pe soţul ei că
poartă în pântec copilul său. În timp ce slujitorii şi Vidra îi
urează o domnie fericită, Başotă deschide poarta cea mare
leşilor care umplu cetatea. Răzvan se avântă în luptă iar Vidra
îşi aminteşte de coşmarul în care mama lui Răzvan îi cere
socoteală pentru că l-a trimis la moarte pe fiul ei. Răzvan, greu
rănit, este adus de Vulpoi şi Răzaşul. Foştii haiduci o învinuiesc
pe Vidra pentru moartea lui Răzvan dar aceasta, cu o aparentă
indiferenţă, îi dă afară.
Barbu Stefanescu Delavrancea, APUS DE SOARE

Actul I Zi de toamnă, la Curtea domnească, domniţele ţes


pânză şi spun poveşti. Intră Ştefan cel Mare ţinând cu o mână
pe Doamna Maria şi cu cealaltă sabia dreaptă cu mânerul cruce.
El stă de vorbă cu Oana în timp ce Doamna observă cât de bine
seamănă fata cu Domnul. Maria îi cere lui Ştefan să nu mai
plece la război, să îngrijească de ţară îngrijind de sănătatea sa
dar acesta susţine nevoia de a cuceri Pocuţia care este pământ
moldovenesc. Intră pârcălabii care-i prezintă un raport al stării
cetăţilor de la graniţă. Ştefan face planuri pentru războiul din
Pocuţia dar paharnicul Ulea îşi exprimă îndoiala că Ştefan va
putea lupta fiind bolnav.
Actul II. Doamna Maria îşi exprimă îngrijorarea pentru faptul
că de o lună Ştefan nu mai dă nici un semn de viaţă din Pocuţia
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 153

unde este plecat în război. Clucerul Moghilă vine şi povesteşte


doamnei faptele de vitejie vestind că, din cauza unei ploi, calul
Voitiş a alunecat şi a căzut prinzând sub el piciorul răni al lui
Ştefan sub el. Când apare doctorul Cesena sprijinind pe Ştefan,
Rareş închină pentru gloria domnului iar Maria încearcă să
aline durerea fizică a soţului ei. Ştefan se arată preocupat nu de
rana sa ci de pricinile judecate de fiul său, Bogdan şi rămase
fără pecete domnească. Paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan şi
jitnicerul Stavăr uneltesc împotriva domnului plănuind să-l
pună domn după moartea lui Ştefan pe Ştefăniţă pentru a
alcătuimo epitropie formată din hatmanul Arbore, pârcălabul
Grumază şi Ulea. Petru Rareş îi mărturiseşte dragostea Oanei
dar aceasta îi spune că ea îl iubeşte ca o soră. Doctorul Cesena
îl anunţă pe Ştefan că vor veni la curte să-l îngrijească un
doctor din Nűrembreg şi altul de la Mengli-Ghirai, un evreu.
După ce termină judecăţile, Ştefan o primeşte pe Oana care îi
povesteşte despre uneltirea celo trei boieri. Ştefan îl anunţă pe
clucerul Moghilă că în ziua următoare îl va sui pe tron pe
Bogdan.
Actul III. În sala tronului, doctorii Cesena, Klingensporn şi
Şmil vorbesc despre rana lui Ştefan care trebuie arsă cu fierul
roşu. Ştefan apare însoţit de Maria vorbind cu detaşare despre
rana sa. Şmil îl previne pe Ştefan că este necesară arderea rănii
şi aceasta presupune o mare durere. Petru Rareş îi mărturiseşte
lui Ştefan că o iubeşte pe Oana şi domnul îi cere să ia cel mai
iute cal, să meargă la Răreşoaia şi să-i spună că iubeşte pe Oana
de la curtea lui Ştefan iar hotărârea pe care o va lua va primi
aprobarea sa.
Drăgan şi Stavăr comentează politica lui Ştefan care face din
supuşi, răzeşi iar din răzeşi, boieri în timp ce pe boierii vechi îi
„scurtează”. Ei văd semne ale sfârşitului lui Ştefan : bufniţa
care ţipă noaptea, mâţa care mănâncă buha, vulturul care cade
asupra ei, curteanul care o săgeată dar cade în prăpastie înainte
de a o ajunge, luna cu cearcăn roşu, femeia care naşte un copil
cu picioare de ied…Boierii se adună la chemarea domnitorului.
154 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
Ştefan intră la braţul doamnei Maria, în ţinută de gală, însoţit
de cei trei doctori. Observă lipsa paharnicului Ulea şi trimite
după el. Acesta vine plângându-se de durerea picioarelor. După
ce ţine un discurs fulminant, aşează coroana de domn pe capul
lui Bogdan înscăunându-l ca domn al Moldovei.
Actul IV Într-o cameră din castel, Maria, Irina Şi Reveca
supraveghează somnul lui Ştefan. Prefăcându-se că doarme,
Ştefan îi mărturiseşte că îi este fiică. Petru, întors de la mama
sa, află că este fratele Oanei şi cere fetei să-l iubească ca pe un
frate. Domnul cheamă un pietrar căruia îi porunceşte cum
trebuie să fie săpata piatra de pe mormântul său. Hatmanul
Arbore este prevenit să aibă în grijă pe Ulea, Drăgan Şi Stavăr
care uneltesc împotriva voinţei sale de când era domn. Doctorii
Şmil, Klingensporn şi Cesena ard rana lui Ştefan. Acesta aude
oamenii lui Ulea strigând numele lui Ştefăniţă pe care îl cer ca
domn. Se ridică din pat, ia sabia şi iese să pedepsească pe
boierul uneltitor în ciuda avertismentului doctorului Şmil. Cu
paloşul plin de sângele trădătorului, Ştefan consfinţeşte
alegerea lui Bogdan în fruntea ţării şi, cu ultimele puteri, moare
cu numele Moldovei pe buze, căzând cu capul pe pieptul Oanei,
în timp ce din curtea palatului se aude „Să trăiască vodă
Bogdan” iar curtenii cad în genunchi. Din mulţime se aude un
geamăt lung ca semn al durerii celor rămaşi fără „soarele
Moldovei”
HAGI TUDOSE

Jupân Hagiul fuge din biserică auzind cum cititorul


vorbeşte despre cei care îşi adună comori în ceruri. Cititorul
povesteşte că Hagiul nu dă un bănuţ în cutia bisericii deşi acasă
îngroapă cazane cu aur deşi nu are decât o nepoată pripăşită pe
lângă el să-i păzească cocioaba în timpul plecării sale la
hagialâc. Hagiul se hrăneşte cu puţin gustând o măslină din
piaţă sau şterpelind nişte icre sau o feliuţă de pastramă spunând
de fiecare dată „scump, scump, vremuri grele!” Scurteica
hagiului s-a scurtat tot tăind din poale sau din turul pantalonilor
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 155

ca să cârpească pe unde e ruptă. Ca să-şi bată joc de el,


paracliserul lasă o firfirică pe jos dar, de teamă să nu i se vadă
turul renunţă cu lacrimi în ochi la aceasta. Iarna hagiul tremură
de frig, nu taie porc spunând că-i face rău şi nici nu vopseşte
ouă de Paşti spunând că se strică fiind prea multe, miel nu taie
pentru că miroase a oaie. Copil fiind, el adună ban cu ban
renunţând la simit iar apoi, devenind calfă, mănâncă pâine cu
bragă şi ajunge parte cu stăpânul care, observând că la 30 de ani
Tudose pare a fi mult mai bătrân, îl ia la masă la el şi-i propune
să-l însoare. Tudose respinge ideea căci copiii cer mâncare iar
nevasta rochii, fuste, plimbare. Rămânând singur stăpân al
prăvăliei, Tudose admiră zidurile, acoperişul acesteia ca pe un
copil. Zăvorăşte uşile şi obloanele, admiră prăvălia şi pleacă
obosit dar fericit spre casă. Casa este în mijlocul unei grădini
stufoase. Intră şi încuie uşa grabnic, aprinde o lumânare dar o
stinge repede să nu se consume căci poate gândi şi pe întuneric.
El gândeşte la risipa făcută de fostul stăpân al prăvăliei iertând
calfele sau ucenicii şi dând de pomană cerşetorilor. Gândul la
un posibil jefuitor îl face să sară din pat. Aprinde candela care
arde pocnind având prea puţin ulei. Aşa îşi petrece viaţa hagiul
până ajunge la bătrâneţe: fără foc, fără fiertură, neiubind pe
nimeni. La vârsta când bătrâneţea nu-i mai permite să câştige,
vinde găitănăria căci înţelege că afacerea nu mai merge. Pleacă
la hagialâc gândind că va obţine prin aceasta un câştig şi se
întoarce hagiu. Vinde bătrânelor şi celor care ascultă uimiţi
despre minunile văzute la Sfântul mormânt, lemn sfânt ca să-şi
recupereze cheltuiala călătoriei. Seara, deseori se ceartă cu sine
socotind banii adunaţi şi nereuşind să evalueze cam câţi bani a
adunat, dar îşi înfrânează tentaţia de a-i număra sau de a
pronunţa cifra certă care corespunde averii sale, de frică să nu-i
audă cineva gândurile. Pe la optzeci de ani, după ce nu-l
duruse nici măcar un dinte, într-o iarnă grea, găsindu-l aproape
îngheţat pe hagiu, nepoata, Leana, primeşte de la acesta un
bănuţ de aur cu care cumpără lemne. Face un foc zdravăn la
cere se încălzeşte, în sfârşit, şi fata dar hagiul transpiră şi o
156 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
ceartă pe Leana spunând că va da foc casei. Bolnav, bătrânul nu
acceptă propunerea fetei de a aduce un doctor susţinând că atât
cât cere un doctor nu plăteşti muncind toată viaţa. După trei zile
de friguri, Hagiul cere o ciorbă de găină cerându-i să cumpere o
găină care să fie mică şi grea. Leana pregăteşte masa şi hagiul o
priveşte cu lăcomie. Supa, cu bulgări de grăsime galbenă îl face
pe bătrân să simtă o bucurie de copil flămând. Începe să
mănânce cu poftă dar, simţind gustul coclit al lingurii de
cositor, îi cere fetei o lingură de lemn, apoi simte că acest gust
este al banilor şi o alungă pe fată cerându-i să stingă focul şi să
arunce ciorba, să dea bucăţelele înapoi şi să aducă măcar
jumătate din banii cheltuiţi. El cere să taie coada cotoiului căci,
fiind prea lungă, până intră în casă se răceşte odaia. Leana fuge
din casă de teama hagiului dar pe la miezul nopţii i se pare că în
cameră se târăşte cineva de-a buşilea, dibuie pe întuneric şi
deschide încet uşa uimită de banii pe care îi vede. A doua zi,
intrând în odaie, îl găseşte pe hagiu în cămaşă, trântit cu faţa în
jos pe aur, îngropat în galbeni, cu ochii închişi. Leana începe să
plângă dar muribundul aude şi trupul bătrânului se cutremură şi
reuşeşte să ceară fetei să nu privească banii căci ochii fură.
Apoi, capul îi cade într-o parte, mâinile i se înfig în bani şi
adoarme pe veci. La scăldătoare, de pe frunte şi de pe piept, îi
sunt cu greu dezlipiţi banii rămânând rotocoalele lăsate de
aceştia. Leana îl îngroapă cu alai şi mare bogăţie încât lumea,
socotind cât costă o asemenea înmormântare spune că hagiul ar
muri văzând cheltuiala făcută.
Liviu Rebreanu, ION

În ziua de duminică, în bătătura casei Teodosiei, văduva


lui Maxim Oprişor, se desfăşoară hora. Lăutarii Briceag şi
Holbea cântă ardeleana, pe margine stau fetele, apoi mamele şi
babele iar bărbaţii stau la poartă discuitând. Savista, vara
Floricăi lui Maxim, „proasta satului” umblă şi ea pe lângă horă.
Ion, care o joacă pe Ana, cere lăutarilor să mai cânte
ameninţându-i. Ana îmbujorată se trage lângă fete fericită, apoi
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 157

se îndreaptă spre locul unde trebuie să se întâlnească pe Ion.


Tânărul o vrea pe Ana deşi este cu gândul la Florica, fată
frumoasă dar mai săracă decât el, pe când Ana este fiica
bogatului Vasile Baciu. Cei doi sunt văzuţi de Ilie, fratele de
cruce al lui George al Tomii, un flăcău bogat cu care Baciu vrea
să o mărite pe Ana. George află de la Ilie că Ana şi Ion sunt în
livadă, sub un nuc şi, drept răzbunare, Ana fiind logodnica lui,
o ia la joc pe Florica, fosta iubită a lui Ion. În uliţă apare Vasile
Baciu, beat. Îl ia la rost pe George că nu este cu Ana iar acesta
îi spune că fiica lui este cu Ion. Văzându-şi fata care vine pe
cărarea dinspre livadă, vrea să o lovească dar Ion se opune şi
oamenii îl potolesc cu greu oprind încăierarea lui Baciu cu Ion.
Curând, după spartul horei, flăcăii se adună în cârciuma lui
Avrum. Ion caută să se răzbune pe George pentru vorbele grele
aruncate de tatăl Anei, la horă. După miezul nopţii, ţiganii cer
banii care trebuia adunaţi de George de la flăcăi dar George îi
alungă. Ion intervine, îl bate pe George cu un par din gardul
cârciumarului….

CATASTROFA

David Pop iubeşte viaţa tihnită. El nu seamănă cu tatăl


său, om încăpăţânat şi stăruitor. Deşi la început îi place cartea,
nu reuşeşte să finalizeze nimic. În sfârşit, dă examen şi, în mod
surprinzător, ajunge ofiţer. La treizeci de ani el îmbracă de
sărbători uniforma spre admiraţia concetăţenilor din orăşel. El
se căsătoreşte cu fata unui protopop de pe Târnave cu zestre
frumuşică dar tatăl, bătrânul Pop nu apucă să-şi mai vadă
nepoţelul, murind la un an după nunta feciorului. David Pop se
simte fericit că se plimbă cu soţia pe străzile Năsăudului şi trăia
în tihnă cu soţia şi băiatul lui, Titi. Când începe războiul, el
regretă că s-a făcut ofiţer dar se pregăteşte pentru înrolare fiind
sigur că va fi chemat pentru front. Citeşte cu spaimă şi
îngrijorare telegrama prin care este chemat să se prezinte în
douăzeci şi patru de ore la regiment şi se grăbeşte să plece spre
158 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
nemulţumirea soţiei care încearcă să-l liniştească. La plecare, îi
cere soţiei să aibă grijă de băiat, dacă va muri şi se închină
cucernic la crucea din marginea orăşelului. În cazarmă, după
scrie Elvirei, îşi face testamentul şi-l coase în buzunarul vestei.
Batalionul său pleacă primul la atac. Află că urmează să se bată
cu sârbii şi este hotărât să-şi facă datoria. Viaţa de la Năsăud i
se pare un vis îndepărtat. Spre deosebire de alţi ofiţeri, David
Pop este calm, are zâmbetul pe buze şi depune jurământul de
credinţă din tot sufletul. Deşi primele bubuituri de tun îl sperie,
căderea primului soldat din plutonul său îi provoacă gândul că
datoria este moartea dar acest gând nu-l înspăimântă. După
prima zi, merge la atac ca şi cum s-ar plimba pe străzile
Năsăudului cochetând cu ideea morţii. Din sublocotenent
ajunge locotenent şi trece la un pluton de mitraliere. Din Serbia
trece în Galiţia şi din Galiţia iar în Serbia, apoi în Polonia. Scrie
regulat Elvirei şi îi trimite sărutări lui Titi, feciorul său. După
doi ani, el se teme de momentul când va umbla ca mai înainte
prin oraşul său liniştit. Acum el se află într-un regiment
unguresc şi se simte stingher deoarece vorbeşte prost ungureşte
şi se înţelege greu cu camarazii. Soldaţii lui se întreabă tot mai
des care este rostul sângelui vărsat pe pământ străin şi tânjesc
după liniştea de acasă. Nelămurit, îl cuprinde tot mai mult
îngrijorarea şi victoriile obţinute nu-l mai încântă ca la început.
Un vechi prieten de Universitate, Alexe Candale încearcă să-l
readucă cu picioarele pe pământ, dar a doua zi, David Pop îşi
reia preocupările ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Un
locotenent secui aduce vestea că armata austro-ungară se află
pe frontul din Ardeal dar Pop reacţionează contrar tuturor
aşteptărilor declarând că el îşi face datoria. El încearcă să se
izoleze de discuţiile camarazilor dar rămâne treaz toată noaptea
amintindu-şi de Elvira şi de Titi de care-l cuprind un dor
groaznic. Îi revin în minte discuţiile cu Candale şi vorbele
secuiului şi-şi dă seama deodată că nu ştie ce-ar face dacă ar fi
pus să lupte împotriva românilor. Se trezeşte asudat dar repetă
stăruitor că-şi va face datoria până la capăt. Pleacă într-o
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 159

misiune periculoasă şi-şi doreşte din toată inima să moară dar


moartea îl ocoleşte. Gândul că atâta timp cât îşi face datoria,
moartea îl ocoleşte îi aduce liniştea. Peste câteva zile primeşte
ordin ca regimentul său să plece cu vagoanele pe frontul din
Transilvania. Candale îi declară că el va trece la români imediat
ce va ajunge pe frontul românesc şi-l întreabă pe David Pop ce
gânduri are. David îi răspunde că-şi va face datoria şi fostul său
coleg îl părăseşte. Toţi ofiţerii români îl privesc cu dispreş şi-l
ocolesc dar Pop stă nemişcat într-un colţ al vagonului. Un alt
ofiţer, Oprişor, încearcă să-i clarifice gândurile în faţa
evenimentelor care iau o direcţie tragică. Singura reacţie a lui
Pop este că în fiecare seară se roagă cu disperare sperând că
ceva îl va salva din această situaţie fără ieşire. După câteva zile
trec Oltul şi-şi sapă locaşurile de luptă. O scrisoare de la Elvira
îi produce dorul de casă. După primele lupte află că Emil
Oprişor a căzut în mâinile inamicului, apoi că fostul său coleg,
Candale a murit. Intrat în luptă, Pop este obsedat de ideea
datoriei şi urmăreşte cu înfrigurare înaintarea românilor. El
doreşte să moară dar dă ordine şi acţionează producând un
adevărat măcel în rândul românilor. Se simte singur şi, înainte
de a înţelege ce se întâmplă în jurul său, este imobilizat de un
plutonier din armata adversă, lovit şi împuşcat în ciuda
protestului să fraternal.

RĂFUIALA

Toma Lotru îşi iubeşte nevasta deşi ea a plâns mult când


a luat-o. Era săracă şi orfană, slujea pe unde putea şi era iubită
de toţi flăcăii şi mai ales de Tănase Ursu un flăcău sărac ca şi
ea. La nuntă, Rafila a plâns tot timpul iar după aceea, cu toate
că bărbatul îi face toate voile, ea începe să se ofilească. A
început să pândească şi să bănuiască pe Tănase ştiind că acesta
continuă să o iubească tot aşa cum şi Rafilei nu-i este
indiferent. Primind invitaţie la o nuntă a unui prieten din sat, el
acceptă ştiind că acolo va fi şi Tănase. După o noapte de
160 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
coşmar, în ziua următoare, Toma se îmbracă cu haine de
sărbătoare iar Rafila aşteaptă cu nerăbdare momentul plecării.
Când Toma se întoarce în casă ca să ia un băţ de cireş încrustat,
Rafila simte un fior de nelinişte. La nuntă, Toma este bine
primit şi lăudat pentru frumuseţea nevestei lui. Când veselia
ajunge în toi, apare şi Tănase care se aşează faţă în faţă cu
Toma. Bărbatul îşi urmăreşte nevasta şi o vede roşind. Tănase o
invită la joc iar Toma o urmăreşte cum se lipeşte de el cu
dragoste şi vede pe feţele lor cum străluceşte o bucurie
pătimaşă. Mai mulţi meseni îl observă pe Toma, îi intuiesc
drama şi-l incită întărind hotărârea bărbatului de a distruge
fericirea celor doi. Gavrilă Boroiu îl sfătuieşte să nu se mai uite
la ei căci femeile aduc tot răul de pe lume. El mărturiseşte că a
stat un an în temniţă fiindcă şi-a sugrumat nevasta pentru că-l
înşela. Toma susţine, însă, că vinovat este bărbatul. Spre
amiază, când frigul începe să se dezmorţească, Toma hotărăşte
să plece acasă şi Tănase le propune să meargă împreună. Toma
pleacă înainte sprijinit de parul său iar în urmă veneau Tănase
şi Rafila povestind ceva cu voce joasă. Cu cât se apropie de
casă, Toma se depărtează până ce glasurile celor doi nu se mai
aud. Deodată Toma se opreşte şi se întoarce spre cei rămaşi în
urmă: îi vede mergând de mână, zâmbind . Sare spre Tănase şi-l
prinde de gât. Rafila se aruncă între ei să-i despartă dar este
aruncată în lături şi Toma continuă să-l sugrume pe adversarul
său până ce acesta , cu un geamăt dureros, îşi opreşte suflarea.

IŢIC STRUL, DEZERTOR

Iţic merge în urma căprarului, călcând pe urmele


îngheţate ale patrulei de ieri. Căprarul se opreşte la marginea
pădurii neştiind unde s-o ia şi Iţic se loveşte de el ca o umbră
credincioasă. Căprarul îi propune să se odihnească şi soldatul se
supune fără o vorbă observând chipul posomorât al căprarului.
Sudoarea curge pe trupul soldatului care simte în atmosferă o
primejdie. Căprarul se ridică şi pornesc, soldatul încercând să
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 161

înţeleagă de ce căprarul Ion Ghioagă pe care-l cunoaşte atât de


bine şi în care are încredere este atât de tăcut şi încrâncenat.
Ghioagă este un om glumeţ şi merge întotdeauna la atac
chiuind şi apoi Iţic îl cunoaşte bine de acasă, de la Fălticeni,
unde avea un mic han. Îţic l-a ajutat cu toată sărăcia lui când şi-
a cumpărat boii şi nu i-a înapoiat datoria nici până acum.
Căprarul se opreşte şi-i aminteşte soldatului că nu i-a dat
datoria. Îngrijorarea lui Ghioagă pentru datoria neplătită îi
strecoară în inimă o durere neaşteptată. De când este pe front, s-
a obişnuit cu ideea morţii deşi de fiecare dată când pleacă la
atac simte cum îl cuprinde frica. Primind scrisoarea de la soţie
în care îi spune să se potolească cu vitejia căci îl aşteaptă copiii
acasă, el este mai mândru de sine. Schimbarea comandantului
care îl loveşte fără motiv şi-l înjură, îl frânge încrederea. Acum
bănuieşte că noul locotenent vrea să-l piardă şi că Ghioagă,
căprarul ştie şi nu-i spune. Neliniştit, soldatul îl întreabă unde
merg. Căprarul îi răspunde ceva neclar şi Iţic ştie acum că nu-l
aşteaptă nimic bun. Începe să răcnească cu disperare până se
împiedecă de o rădăcină moartă şi se rostogoleşte într-o groapă
de zăpadă. Căprarul îl aşteaptă şi Îţic îl ajunge din urmă.
Căprarul începe să povestească ca în zilele bune şi Iţic, la fel.
Pădurea se răreşte şi amurgul se lasă peste cei doi. Îţic îl întrebă
pe căprar dacă are ordin să-l omoare. Ghioagă nu-i răspunde ci-
i cere numai să tacă. Îşi continuă mersul până ajung aproape de
companie. Căprarul îi cere soldatului să plece arătându-i linia
inamică, altfel trebuind să-l omoare. Iţic se împotriveşte.
Ghioagă îl lasă în pădure şi în ziua următoare, Iţic atârna de
creanga unui copac.
162 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
Mihail Sadoveanu, BALTAGUL

Vitoria Lipan îşi aminteşte legenda spusă de soţul ei,


Nechifor Lipan despre munteni care, înfăţişându-se lui
Dumnezeu primesc ca dar o inimă uşoară şi să se bucure de
ceea ce au, să aibă femei frumoase şi iubeţe. De acestea, Vitoria
îşi aminteşte aşteptându-l pe bărbatul ei plecat la Dorna să
vândă şi să cumpere oi şi încă neîntors. În minte i se derulează
întâmplări din tinereţe : bătăile primite pentru a i se scoate
demonii, dragostea lui pentru fata lor, Minodora şi pentru
feciorul, Gheorghiţă care poartă numele de botez a lui Lipan,
părăsit de copil, ca să scape de o boală grea. Gheorghiţă este
plecat cu oile şi cu asinii la iernat într-o baltă a Jijiei, nu departe
de Iaşi şi îşi aşteaptă tatăl cu bani să plătească oamenii şi pe
stăpânul bălţii. Baciul Alexa îi scrie Vitoriei anunţând-o că
stăpânul, pe care îl aşteaptă, nu a venit. Minodora, băiatul popii,
care-i face curte Minodorei, îi scrie fetei din militărie, fapt
pentru care munteanca o ceartă pentru că i se spune
„domnişoară” şi renunţă la ie şi catrinţă pentru fustă şi bluză şi
preferă „valţul” nemţesc. Mitrea, omul de curte cere tohoarcă,
opinci şi căciulă vestind venirea iernii. Femeia merge la
părintele Dănilă căruia i se plânge de întârzierea bărbatului ei
şi-l roagă să-i scrie scrisoare lui Gheorghiţă. Apoi merge la
baba Maranda care-i spune că Nechifor a ajuns cu bine la
Dorna dar după aceea a găsit o femeie cu ochii verzi şi cu
sprâncene îmbinate care nu l-a mai lăsat să plece. Către
sărbătorile de iarnă, Gheorghiţă vine acasă şi află că tatăl său
tot nu s-a întors. De Bobotează, când părintele Daniil a
binecuvântat fântânile, Vitoria a hotărât să facă un drum la
mănăstirea Bistriţa. Ajung la mănăstire la slujba de seară când
slujeşte stareţul Visarion. Vitoria se roagă Sfintei Ana şi-i
povesteşte arhimandritului Visarion necazul pentru care
venise, acesta sfătuind-o să depună o jalbă la stăpânire, la
Piatra. A doua zi merge la Piatra, vorbeşte cu prefectul care-i
spune că bănuieşte că l-au prădat hoţii şi l-au omorât. Îi spune
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 163

femeii să facă o plângere şi să i-o aducă lui. Se adresează dar în


cele din urmă pleacă spre casă cu intenţia de a-i cere părintelui
Daniil să scrie jalba. Apoi hotărăşte să plece ea însăşi la Dorna
cu Gheorghiţă iar pe Minodora să o trimită la mănăstirea
Văratic. Joi, 9 martie, părintele Daniil face o slujbă pentru
patruzeci de mucenici şi dă sfânta împărtăşanie Vitoriei. Spre
seară, vine în casa Vitoriei preotul, crâşmarul Iordan şi
negustorul David care vine să ia marfă de la munteancă urmând
să plece apoi la Călugăreni unde ţine han. A doua zi pleacă
împreună cu David, după ce Gheorghiţă îşi ascute baltagul şi-l
ia cu sine. Trec peste podul de gheaţă de pe Bistriţa, au poposit
la hanul lui Donea, la Bicaz unde hangiul vorbeşte cu respect
despre Nechifor, apoi se opresc la Călugăreni, în apropiere de
Piatra teiului, unde avea David cârciumă. Nevasta lui David le
spune că astă toamnă, când a plecat spre Dorna era singur şi a
stat foarte puţin. Dimineaţa, Duminică, au plecat spre Farcaşa.
Aici întâlnesc pe subprefectul Anastase Balmez . Stau de vorbă
cu el spunându-i cine este şi unde merge. Poposesc la moş
Pricop, potcovarul care îşi aminteşte că-l cunoaşte pe Nechifor
şi-l descrie întocmai. La Borca le ies în cale oameni care petrec
la o cumătrie. Intră la lăuză, pun rodie sub perna copilului şi
bani pe fruntea acestuia, închină un pahar de băutură şi spune
oamenilor că merge la Dorna unde are un necaz. La Cruci dau
peste o nuntă, face urare miresii şi se interesează dacă nu l-a
văzut cineva pe soţul ei. Intrând în Vatra Dornei, întreabă un
negustor unde este uliţa iarmarocului. Ajung la un han, merg la
o canţelarie şi află că Lipan a vândut lui Gheorghe Adamachi şi
Vasile Ursachi trei sute de oi după care au băut aldămaşul dar
au venit doi gospodar care au dorit să cumpere câte o sută de oi
de la Lipan şi acesta a căzut de acord şi au plecat toţi trei cu
turmele spre Neagra. Când ies din Dorne poposesc la o
cârciumă dar nu află nimic despre cei trei ciobani. La hanul
următor, află că au trecut turmele aproape de Sfinţii Mihail şi
Gavril, au făcut un popas mai la vale, au cinstit rachiu şi au
rugat pe popa Vasile care era acolo să le facă o cetanie şi o
164 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
aghiazmă. Află că cel cu căciula brumărie, înainte de a pleca şi-
a hrănit câinele. Îşi ia rămas bun de la cârciumarul Macovei şi
pleacă spre Păltiniş până la Broşteni. La Borca află că ciobanii
erau tot împreună ca şi la Sabasa. De la Sabasa până la Suha îi
conduc fiul cârciumarului Toma din Sabasa. Fac un popas la
Crucea Talienilor, în pisc, apoi se opresc la hanul lui Iorgu
Vasiliu. Vitoria află că aici poposesc doar doi ciobani, nu trei şi
că unul este Ilie Cuţui, poreclit Iepure, iar pe celălalt îl cheamă
Calistrat Bogza iar nevestele lor se poartă ca şi cum le-ar fi
căzut averea din cer. Cei doi oieri sunt chemaţi la Primărie şi
spun că ei n-au de plătit nici o datorie lui Lipan arătându-se
miraţi de faptul că munteanul nu se întorsese acasă. Nevasta lui
Iorgu Vasiliu o îndeamnă pe Vitoria să-şi continue cercetarea
şi-i propune să o ajute vizitând femeile celor doi bărbaţi. În
zilele următoare, Vitoria şi Gheorghiţă coboară din nou spre
Sabasa unde se sfătuieşte cu nevasta lui Toma, Catrina. În
curtea unui gospodar, Vitoria este recunoscută de câinele lui
Lipan, Lupu. Vitoria îi plăteşte gospodarului pentru îngrijirea
câinelui, apoi pleacă cu acesta. Femeia înţelege că Nechifor a
dispărut între Sabasa şi Suha. Imediat ce timpul permite,
Vitoria şi Gheorghiţă trec muntele. La un moment dat, câinele
scoate un scâncet, apoi coboară chelălăind la vale. Femeia
găseşte acolo oasele bărbatului ei: avea capul spart de un
baltag.Îl lasă lângă oseminte pe fiul său şi, târziu, în noapte,
Vitoria revine lângă mort cu Toma, judeţul satului şi un străjer.
Ei hotărăsc să-l lase pe cel mort la locul lui până vin autorităţile
. Toma cheamă pe subprefectului Balmez Preotul citeşte
mortul. Nechifor este înmormântat cu toate datinile. La masa de
pomenire, Vitoria îl provoacă pe Bogza să recunoască fapta
comisă reconstituind întâmplarea de la Crucea Talienilor.
Bogza se înfurie iar Cuţui, care i se aşează în faţă, este lovit de
acesta. Gheorghiţă îl loveşte, la strigătul mamei sale, pe Bogza
cu baltagul iar câinele i se repede la beregată. Muribundul îşi
cere iertare femeii dar aceasta îi replică să-l ierte Dumnezeu..
Cuţui confirmă cele recunoscute de Bogza şi se predă
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 165

autorităţilor prezente. Vitoria hotărăşte ca acum să plece dar să


se întoarcă pentru a face praznicul de nouă zile, apoi pe cel de
patruzeci de zile, după datină. Ea este hotărâtă ca, ajungând
acasă, la Tarcău, să nu permită Minodorei să se mărite cu
băiatul dăscăliţei lui Topor.
HANU ANCUŢEI

Iapa lui Vodă

Într-o toamnă aurie, autorul aude multe poveşti la


Hanul Ancuţei, de mult, pe când moş Leonte zodierul a vestit
războaiele între împăraţi şi belşugul la viţa de vie.
Hanul Ancuţei este cunoscut ca o cetate în care
poposesc drumeţii fără a se teme de hoţi. Aici se opresc şi
închină oale de lut şi ascultă cântecele lăutarilor oameni de
toate condiţiile care îşi povestesc întâmplări trăite sau auzite.
Ioniţă, comisul, vine cu un cal pe care îl laudă ca fiind dintr-o
viţă aleasă. Comisul povesteşte cum , cu mulţi ani în urmă, pe
timpul celeilalte Ancuţe , Ioniţă sta gata de ducă, când vine o
droşcă cu patru cai din care coboară un boier. Acesta îşi arată
bucuria că se bucură văzând în ţara Moldovei chef şi voie bună.
Ioniţă povesteşte noului venit că el este răzeş din Drăgăneşti şi
merge la vodă fiind nedreptăţit pentru nişte moşii pentru care
are drept de proprietate iar dacă vodă nu-i face dreptate atunci îi
va cere să-i pupe iapa nu departe de coadă. Ancuţa, ruşinată, îşi
pune mâna la gură privind în zare iar drumeţul prinde a râde
mângâindu-şi barba şi jucându-se cu lanţul de aur. Ajuns la
Iaşi, comisul îşi lasă iapa peste drum de Curtea Domnească şi
intră la Vodă. După ce cade în genunchi în faţa domnului,
acesta îi cere să se ridice şi comisul recunoaşte în cel din faţa
lui pe călătorul de la han. După ce îi cercetează documentele şi
ascultă argumentele răzeşului îi promite că va trimite omul său
să facă rânduială la Drăgăneşti unde se aflau moşiile solicitate.
Apoi, întrebându-l pe Ioniţă ce ar fi făcut dacă nu-i făcea
dreptate, acesta îi răspunde că nu-şi ia vorba înapoi căci iapa
166 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
este peste drum. Auzind răspunsul, Vodă se veseleşte de
cutezanţa răzeşului îşi, mângâie barba şi face scrisoare pe care
o trimite cu un slujbaş apoi îl urmăreşte pe răzeş pe fereastra
palatului. Ioniţă îşi prezintă calul din faţa hanului ca fiind
descendent din Iapa lui Vodă care-i aminteşte de tinereţile sale.
Apoi se pregăteşte să istorisească o altă întâmplare.
Fântâna dintre plopi

Comisul Ioniţă recunoaşte într-un drumeţ venit la han pe


căpitanul de mazili Neculai Isac. În timp ce prietenul comisului
îşi duce calul la adăpost, Ancuţa întreabă pe Ioniţă dacă acesta
este vestitul Isac de la Bălăbăneşti, din ţinutul Tupilaţi despre
care vorbea mama ei că era să-l omoare nişte ţigani. Bând
ulcica cu vin, căpitanul povesteşte cum, într-o zi de vară,
plecând de la han, întâlneşte o ţigancă într-un grup de copii şi
un ţigan bătrân. Fata îi atrage atenţia prin prospeţimea şi
sălbăticia ei dar bătrânul o alungă. Isac dă bătrânului şi fetei
câte un ban de argint şi pleacă din nou la han. Poposeşte lângă
o fântână şi are impresia că este urmărit de ţigăncuşă. A doua
zi, când e gata de plecare, apare lângă cal Marga, ţiganca care îi
spune că a cumpărat cu banul primit, ciuboţele. Boierul îi cere o
întâlnire la fântâna dintre plopi, în noaptea următoare şi, după
ce-i sărută mâna, fata fuge. Isac pleacă cu carele cu vin, ajunge
la Paşcani şi, după ce mănâncă, scoate calul pe furiş şi pleacă
spre Hanul Ancuţei. La fântână era aşteptat de ţigăncuşă.
Marga îi transmite fiorul iubirii şi tânărul îi promite că o va
revedea în noaptea următoare când se va întoarce de la Paşcani.
În seara următoare, Marga îi mărturiseşte că-l iubeşte şi, deşi
ştie că trădarea ei o va costa viaţa, îl avertizează că urmează în
scurt timp ca uncheşul Hasanache şi cu fraţii ei, Dimache şi
Turcu să-l atace şi să-l ucidă pentru a-i lua calul şi banii
primiţi pe vin. Nu termină bine mărturia, că Isac aude câinele
şi sare pe cal, trage cu pistoalele spre Hasanache pe care îl
zăreşte dar nu-l atinge, apoi este lovit cu ciomege şi se
prăbuşeşte O lovitură de fier îl loveşte în ochi şi reuşeşte să-l
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 167

împuşte pe cel ce-l atacase, Lupei, câinele, sugrumând


atacatorul. După ce scapă de agresori, Isac merge spre fântână
şi înţelege că fata fusese tăiată şi aruncată în adânc. De atunci,
căpitanul nu mai vede cu ochiul lovit. Ţiganii dispar, se ascund
în codru iar fântâna nu mai este, s-a dărâmat ca toate cele ale
lumii. După terminarea poveştii, Isac o ia de mână pe Ancuţă şi
îi cere vin pentru sine şi pentru toţi cei ce se află de faţă.
Cealaltă Ancuţă

Emoţionat de povestea căpitanului Isac, meşterul


Ienache coropcarul îşi aminteşte de vremurile de odinioară şi de
iernile cele aspre şi verile bogate de pe aceste meleaguri. Într-o
zi, aflându-se la Iaşi, vede un grup de arnăuţi ţinând un om înalt
şi voinic, cu capul gol cu teama de a nu fi biruiţi. Între arnăuţi
se află şi unul, Costea Căruntu, slujitor la agie care-i spune că
cel prins se numeşte Toderiţă Catană, un răzeş din ţinutul
Vasluiului care a avut neobrăzarea să ridice ochii asupra surorii
vornicului Bobeică, duduca Varvara iar acum îl duc să-l închidă
în turnul Goliei.. Pe duduca urmează să o ducă la mănăstirea
Agapia să-şi plângă greşeala. Când Ienache trece prin dreptul
Goliei, vede pe Toderiţă ieşind pe un cal pe porţile cetăţii iar în
urma lui arnăuţii urmărindu-l. Ieşind din Iaşi, negustorul
aşteaptă lângă o fântână să apară o căruţă care să-l ia o bucată
de drum. Vine şi îl duce până la Târgu-Frumos. Apoi aşteaptă
la altă fântână până apare altă căruţă. În căruţa care îl ia mai
departe îl recunoaşte pe Toderiţă Catană. Ienache este
înspăimântat de această întâmplare şi acceptă să-i spună lui
Costea când va veni la han că fugarul a luat-o spre Timişeşti.
Ajungând la hanul Ancuţei, Toderiţă bate la porţi iar hangiţa îi
deschide şi află de la acesta că doreşte să o răpească pe Varvara
din mâinile celor care o duc la mănăstire. După ce hangiţa şi
Toderiţă vorbesc în taină, fugarul pleacă şi sosesc arnăuţii
conduşi de Costea Căruntu. Ienache îi spune conform
înţelegerii cu tânărul care-l adusese la han cu căruţa că acesta se
îndreaptă spre Timişeşti dar Ancuţa îl sfătuieşte să plece pe la
168 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
Tupilaţi unde poate trece cu un pod umblător fiindcă prin vadul
de la Timişeşeti nu se poate trece, apa fiind mare în urma
ploilor. Podarul este trezit din somn şi Costea trece primul
împreună cu căruţa în care se afla Varvara, urmând ca apoi să
treacă şi ceilalţi. Oamenii din Tupilaţi îi aduc pe podar şi pe
Costea legaţi. Arnăutul era mai mult mort şi nu a vrut să
vorbească despre ceea ce i s-a întâmplat. De la Ancuţă, Ienache
află că Toderiţă Catană care aştepta la capătul celălalt al
podului şi a luat-o pe domniţa Varvara plecând cu ea în ţara
ungurească.
ZODIA CANCERULUI sau VREMEA DUCĂI VODĂ

La sfârşitul lunii septembrie, în preajma anului 1679, un


călugăr francez, Paul, abate de Marenne, trece hotarul, în
Moldova. El vine cu o misiune tainică fiind însoţit de doi valeţi
de credinţă de la Paris şi doi călugări ucraineni din Liov,
vorbitori ai limbii moldoveneşti, turce şi tătare. Călăuza lor, Ilie
Turculeţ, ostaş moldovean aflat în slujba leşilor urmează să
medieze o întâlnire cu beizadeaua Alecu Ruşeţ care-i aduce
vestea că Duca Vodă îi acordă drum liber până la Iaşi unde este
aşteptat. Abatele află totodată că satul Săbăoani este înconjurat
de nemţi care dau o bătălie împotriva localnicilor. Primind prin
abate o scrisoare de la fostul său coleg de învăţătură de la
Cracovia, pan Wladislau, castelan de Katowice, Alecu Ruşeţ,
încredinţat că abatele nu este spion, îl găzduieşte pe
proprietatea sa de lângă Hârlău, aproape de Cotnari. Plecând
spre Iaşi, ei trebuie să treacă Siretul dar abatele este trist că
fusese jefuit şi i se furaseră caii încât acum călătorea pe o
mârţoagă cumpărată în drum. Omul lui Ruşeţ, Bârlădeanu îi dă
calul său. Abatele se miră că nu sunt poduri de piatră peste Siret
şi că Bârlădeanu călăreşte mult mai iute pe calul pe care i-l
dăduse. El vede cu uimire frumuseţea locurilor dar şi sărăcia
ţăranilor care, prăduiţi de tâlhari, se apără de aceştia cu
ciomege. Satul Năstureni, aproape părăsit din cauza tâlharilor,
stârneşte comentariul abatelui uimit că nu există poliţie care să-
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 169

i apere şi sigurul lor protector este pădurea. Cu toate acestea,


străinul consideră ţinutul un paradis în timp ce tânărului boier
moldovean, un paradis devastat. Călătorii îşi găsesc adăpost
într-o moară părăsită, pe jumătate arsă de devastatori.
Proprietarul morii, Lazăr Griga găseşte aici oaspeţi, se închină
în faţa boierului Ruşeţ şi îi invită la el. Griga îi conduce pe un
drum tainic, prin pădure unde întâlnesc zimbri. Abatele
descopere că, de fapt, călăuza lor nu este şătrarul Griga ci calul
său pentru că acesta, răpus de băutură adoarme cu capul în
coama calului. La marginea pădurii, printr-un strigăt, şătrarul
anunţă venirea lui împreună cu oaspeţii. Soţia acestuia îi
întâmpină şi sărută mâna beizadelei. Apoi invită oaspeţii la
masa acoperită cu ştergar de in pe care aşează pâine, brânză de
burduf,ceapă şi vin. Urmează zeama de găină şi sarmale.
Părintele Nicoară binecuvântează vinul vechi şi abatele gustă
din bucate la îndemnul lui Alecu Ruşeţ. Gazda aduce lăutarii.
Femeia vine cu plăcintele şi străinul cere reţetele. Vinul începe
a-şi face efectul şi abatele se îmbrăţişează cu beizadeaua şi
filosofează pe seama băuturii. Boierul povesteşte viaţa lui şi a
familiei. Îi vorbeşte despre tatăl lui, Antonie Ruşeţ care este
mazil la Ţarigrad din cauza lui Duca Vodă. Abatele îl
încurajează să vorbească despre iubita pentru care suferă.
Tânărul îi vorbeşte despre domniţa pe care cunoscând-o la
sărbătoarea Înălţării, la mănăstirea Nemţului, o conduce până la
mama ei timp suficient pentru ca în inima lui să încolţească
iubirea. Disctând cu ea, află că este logodită fără voie cu fiul lui
Radu Vodă şi a doamnei Nastasia. El mărturiseşte sentimentele
sale doamnei Ruxandra, mătuşa lui, nefericita soţie a lui Timuş
Hmelniţki, hatmanul cazacilor, fiica lui Vasile Lupu. De
Marenne îi spune, înainte de a adormi din cauza vinului, că ştie
de la Cracovia despre frumuseţea doamnei Ruxandra al cărei
portret este acolo. În timp ce abatele doarme, beizadeaua trimite
pe Bârlădeanu la Hârlău să-i aducă răvaş de la domniţa Catrina
dacă o poate întâlni. Trezindu-se, abatele vrea să plece, dar
Ruşeţ îi cere să mai întârzie pentru a gusta, după tradiţie, zeama
170 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
de potroace. Simţindu-se fericit de cele petrecute, abatele îşi ia
rămas bun de la părintele Nicoară şi de la gazdă şi porneşte
alături de însoţitori spre Iaşi. Călătorii trec prin valea
Bahluiului, cotesc spre Târgu frumos şi Podul Iloaoei. Pe drum,
beizadeaua îi vorbeşte despre tatăl, mazilit sărac, căderea lui
Antonie Vodă datorându-se numai lui Duca Vodă care a
organizat trădarea tatălui să, schingiuit de turci ca să spună
unde sunt comorile lui. Antonie-Vodă, îi spune tânărul boier,
trăieşte sărac în Ţarigrad aşteptând ajutorul fiului său. Abatele
îi promite că, ajuns la Constantinopol, îi va mijloci întâlnirea cu
domniţa Catrina şi-l va vedea pe Antonie-Vodă. La Iaşi, în faţa
palatului domnesc, aşteaptă mulţimea celor care aşteaptă
dreptate în diferite procese din partea domnitorului sau a
doamnei Anastasia. Între boierii care descalecă la poarta
palatului se află şi marele hatman Buhuş venit cu veşti între
care şi sosirea abatelui de Marenne însoţit de fiul lui Antonie-
Vodă. Duca-Vodă află şi faptul că orheenii şi lăpuşnenii vor să
se răscoale. În ziua de 28 septembrie, într-o marţi, la vremea
amiezii, abatele sosit la Iaşi este întâmpinat la cişmeaua
Păcurarului de armaşul Tudor Fliondor cu un grpu de oşteni şi
cu feciorul marelui logofăt Miron Costin lăudat pentru ştiinţa sa
deşi avea numai optsprezece ani. Abatele Paul este surprins de
escortă şi de discursul savant rostit de tânăr. El este însoţit la
gazda misiunii franceze iar a două zi este invitat la curtea lui
Duca-Vodă. După întrevederea cu Vodă, dezamăgit că nu află
nimic despre misiunea abatelui la turci, este condus la lăcaşul
sfânt al lui Pater Guido cu care stă la taifas despre frumuseţile
ţării, lăcaşurile creştine şi căsnicia lui Duca-Vodă. După ce se
desparte de abatele francez, Alecu Ruşeţ este condus la Duca-
Vodă care este încredinţat de beizadea asupra bunelor sale
intenţii în ciuda duşmăniei dintre el şi tatăl acestuia încât,
apărând la ospăţul dat în cinstea oaspetelui, boierii se miră că
tânărul fiu de domn este teafăr. Retras în casa mică unde
doamna Anastasia îi oferă mâncăruri alese şi o atmosferă
tihnită, domnul este anunţat de hatmanul Buhuş că doi oameni
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 171

de credinţă ai lui Balaban îl aşteaptă cu un răvaş. Deşi citeşte


răvaşul, domnul cere lămuriri liovenilor asupra conţinutului
acestuia. Aceştia îi spun că au misiunea de a-l prăda pe abatele
francez şi, dacă are asupra sa scrisori să le aducă Măriei Sale.
După plecarea lor, Duca îi cere hatmanului să o urmărească pe
copila lui, Catrina şi pe Alecu Ruşeţ pe care-l bănuieşte că vrea
să-i dezonoreze fiica. Alecu Ruşeţ soseşte la prietenul tatălui
său, clucerul Abăza pentru a-l găzdui trei zile cât timp va sta la
Iaşi abatele francez. Bănuind că beizadeaua s-a împăcat cu
Duca-Vodă, clucerul este liniştit că nu va avea neplăceri cu
domnitorul şi-l găzduieşte liniştit. Târziu, spre noapte, dădaca
domniţei Catrina, o ţigancă bătrână, îl vesteşte pe Ruşeţ că
aceasta vrea să-l vadă. În acest timp, domnitorul este trezit din
somn căci fusese prins de gărzi boierul Lupu care-i
mărturiseşte, după ce fusese schingiuit de gâdele Buga Sârbu,
că fusese trimis cu cărţi mincinoase la Orhei de către un grup
de boieri „de credinţă” ai domnului, Ghenea Bogdan şi Ion
Milescu. În ziua următoare are loc ospăţul în cinstea abatelui
francez însoţit de părintele Guido şi Alecu Ruşeţ. Domnitorul îi
întâmpină alături de mitropolitul Dosoftei şi logofătul Miron
Costin. După masă, oaspeţii îşi beau cafeaua la doamna
Nastasia alături de care se află domniţa Catrina. În după amiaza
aceleiaşi zile, Alecu Ruşeţ însoţit de Vâlcu Bârlădeanu îl
vizitează pe abate la locuinţa lui de la părintele Guido unde
pune la cale întâlnirea cu domniţa. Ei se întâlnesc în casa unei
nepoate a ţigăncii Măgdălina, unde Catrina este dusă de dădacă
să o descânte de spaima produsă de întâlnirea ei cu ursul unui
ursar de lângă vii. Acolo este aşteptată de îndrăgostitul
îmbrăcat în straie de om de rând. Cei patru vinovaţi de trădare
sunt aduşi în faţa divanului pentru a fi judecaţi. Ei sunt decăzuţi
din rangurile boiereşti. Este numit vistiernic, Todiraş
Cantacuzin şi spătar, Tudose Duhău. Abatele îşi ia rămas bun
de la vodă şi acesta îi dă ca însoţitori un grup de călăreţi care-l
conduc, împreună cu Alecu Ruşeţ, până la Galaţi de unde de
Marenne urmează să plece cu vaporul. După plecarea abatelui,
172 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
vodă îl cheamă pe spătarul Milescu căruia îi iartă trădarea în
timp ce pe ceilalţi boieri îi condamnă la decapitare.
În drum spre Galaţi, o ploaie torenţială i fac să abandoneze
trăsura şi caii şi să se adăpostească într-un han al lui Zeida unde
înnoptează. Liovenii îi fură abatelui sub ameninţarea armelor
scrisorile pe care le purta asupra lui dar sunt prinşi de Vâlcu
Bârlădeanu şi trimişi să fie judecaţi de vodă care porunceşte să
fie omorâţi. Dădaca domniţei Catrina pregăteşte o nouă
întâlnire a beizadelei cu aceasta propunându-i tinerei să meargă
la mănăstirea Tiofitelor de sărbătoarea sfintei Paraschiva unde
ar fi trebuit să vină şi Alecu Ruşeţ. Familia domnului Duca
merge la mănăstire. Doamnei i se face rău din cauza oboselii şi
a mirosului şi fumului de lumânări şi iese afară unde stă până la
terminarea slujbei însoţită de fiica ei. Dădaca o sfătuieşte pe
Catrina să intre în biserică. Ea intră şi-l încredinţează din priviri
pe tatăl ei că totul e bine cu doamna iar domnul spune fetei că
poate pleca la curte. La ieşirea din biserică, dădacă o conduce
la un din chilii unde este aşteptată de Alecu Ruşeţ. Fata i se
plânge de iminenta sa căsătorie cu beizade Ştefan pe care-l
urăşte de moarte. Mai multe semne rele cutremură viaţa
oamenilor: în noapte de 13spre 14 noiembrie are loc un
cutremur, la trei zile după acesta se dezlănţuie un vifor cu pietre
de gheaţă iar după zece zile se arată pe cer o cometă, starostele
mănăstirii Putna este luat noaptea şi omorât de aga Roşca,
locuitorii Orheiului sunt hăituiţi după ce se răsculaseră
împotriva domniei iar la mănăstirea Golia, clopotul a bătut
singur după ce un bătrân, după ce s-a împărtăşit a vestit
coborârea antihristului pe pământ. Alexa Balaban, boier grec,
se înfăţişează în odaia de taină a domnului cu o scrisoare de la
Liov prin care aducea veşti despre popa papistaş venit din
Franţa pentru a duce scrisori lui Cara Mustafa. Acesta îi
vorbeşte despre nişte cărţi semnate de Vodă ca se află la leşi şi
care, ajungând la turci îi pot pune domnia în pericol. Vodă îl
scoate de la închisoare pe Ion Milescu şi-i cere să întocmească
alte scrisori, cu semnătura lui Ruşeţ pentru a avea dovezi
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 173

incontestabile ale nevinovăţiei domnului. Apoi îi dă drumul


falsificatorului să plece la casele lui.
Aflându-se în camera mamei sale unde lucrează la gherghef,
Catrina le ceartă pe fetele cu care lucrează pentru să râd, ea
având în gând nefericirea ei legată de neputinţa de a-şi trăi
iubirea. Mama îi reproşează tonul aspru şi refuzul fetei de a se
plimba printre oamenii simpli spunându-i că prin prezenţa ei îi
poate determina pe oameni să plătească biruri din care să
trimită porţii sumele cerute pentru a se putea feri de duşmani şi
a construi mănăstiri spre mulţumirea lui Dumnezeu. Vodă le dă
vestea că Ruşeţ este prins de oşteni fiindcă se laudă că va fi
ginerele lui Vodă deşi e cunoscut ca un desfrânat pentru
răpirea şi siluirea multor fete. Dădaca dezminte afirmaţiile lui
Vodă şi pleacă, la porunca domniţei, să-l pună în gardă pe
Ruşeţ asupra primejdiei în care se află. Ţiganca îl găseşte şi-i
aduce veste domniţei că beizadeaua o aşteaptă pe Catrina la
Stambul unde urmează ca aceasta să sosească împreună cu tatăl
ei. În drum spre Stambul, Ruşeţ poposeşte la unchiul său,
stareţul mănăstirii Caşin, Teofil, care-l vesteşte că beizadea ar
fi învinuit de vicleşuguri pusse la cale împotriva lui Vodă.
Miercuri, acesta, împreună cu doi călăreţi pornesc către Dunăre
şi , apoi, cu vaporul, spre Cetatea Împărăţiei. Găsindu-l pe
abatele de Marenne, îi spune că Duca-Vodă vrea să-i ia viaţa
din cauza iubirii sale pentru duduca Catrina. Abatele este
neliniştit pentru consecinţele acestei iubiri socotind că, atât
timp cât se află la el, nici o uneltire a domnului nu-l poate
atinge. După nouă zile de aşteptare, abatele este primit de
Marele Vizir. După ce discută probleme politice, abatele îi
vorbeşte despre beiul din Moldova şi află despre învinuirile ce i
se aduc beizadelei. Fiind condus la sultanul Mehmet. Jucând o
partidă de şah cu sultanul, abatele îi povesteşte o parabolă
pentru a sugera starea prietenului său, Alecu Ruşeţ. Pierde, în
mod deliberat, partida dar câştigă bunăvoinţa sultanului.
Bârlădeanu, îmbrăcat în straie de călugăr, stă de strajă şi află de
la dădaca domniţei Catrina că aceasta, împreună cu tatăl ei, se
174 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
află la Bogdan-serai şi aşteaptă întâlnirea de la izvorul
agheasmei. Abatele îi cere lui Ruşeţ să fie prudent şi că, în
privinţa fetei lui Duca, nu are nici o şansă. Dădaca vine cu
vestea că domniţa, refuzând căsătoria cu Ştefan, este închisă la
mănăstirea sfintei Marii din mahalaua grecească. Beizadeaua
face un plan de scoatere a domniţei din mănăstire. Îl trimite pe
Vâlcu să tocmească o corabie pentru acea noapte şi aruncă
scara să intre în mănăstire. Din nefericire, şase oameni îi prind,
le ia săbiile şi sacul pregătit pentru călătorie dar cei doi
temerari scapă şi fug la casa abatelui. Află aici că domniţa nu
mai este în mănăstire pentru că a acceptat porunca tatălui ei şi a
plecat în ţară. Ruşeţ pleacă spre ţară, fără a mai anunţa pe abate
mâhnit de hotărârea domniţei aceasta cere amânarea nunţii dar
pregătirile încep spre disperarea ei. Dădaca o mângâie dar
Catrina îşi exprimă dorinţa de a-şi mai vedea o dată iubitul.
Ruşeţ îl răpeşte pe Ştefan din casa boierului Ţiflescu dar
făptaşii sunt prinşi şi aduşi la curte. Domnul îl loveşte cu
buzduganul în frunte pe Ruşeţ care cade pe dalele de piatră.
Când doamna Anastasia, mireasa şi druştele trec pe acolo, văd
trupul neacoperit al lui beizade Alecu, pentru ultima oară.
CREANGA DE AUR

În 1929, profesorul Stamatin organizează o caravană pe


Obârşii pentru a aduna pietre pentru colecţiile sale. Într-o după-
amiază, poposind lângă o cascadă, le spune oamenilor săi că va
invoca spiritul bătrânului preot păgân care a trăit pe aceste
locuri. În anul următor, după moartea profesorului, în timpul
altei expediţii, se găseşte între hârtiile lui un manuscris adresat
povestitorului. Povestea începe în al cincilea ciclu de la fericitul
Zamolxe, când lumea îşi întoarce faţa către o nouă lege, cea a
izbăvitorului Hristos. Primind închinarea câtorva monahi ai lui
Zamolxis, Magul Deceneu hotărăşte ca învăţăcelul său,
Kesarion Breb, să plece în Egipt, într-o călătorie de iniţiere. Îl
sfătuieşte să nu meargă mai departe de Propantida şi să coboare
la Bizanţ, să intre printre oamenii de acolo pentru a cunoaşte
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 175

împărăţia grecească şi orânduielile lui Hristos. Breb este


îndemnat să ia atâta aur cât îi trebuie, să coboare în vale să-şi ia
un tovarăş dintre daci, şi să plece către Istru până la Calatis
unde va găsi un grec să-l ducă peste mare. În mai, 787 de la
Hristos, Kesarion Breb ajunge în Bizanţ, în Arghiropatria şi
poposeşte în casa unor egipteni. Vizitează templele lui
Dumnezeu, stă de vorbă cu jidovii şi asiaticii, o vede pe
binecredincioasa împărăteasă Irina, luptătoarea pentru
Ortodoxie care iese din Palatul sfânt purtată în litieră,
înconjurată de popor. În preajma ei se află Stavrikie în care
Kesarion recunoaşte semnul vulpii iar între poporeni vede
priviri strâmbe şi rânjete. Obişnuit să citească pe chipurile
oamenilor, recunoaşte în împărăteasă o putere aspră şi
flămândă. Când se întoarce din drum, în faţa mănăstirii
Pantelimon vede un alai fără strălucire care aşteaptă la uşa
bisericii. Tânărul, împreună cu însoţitorul său dac, ajută pe
părintele episcop Platon să deschidă poarta mănăstirii.
Episcopul îl invită pe tânăr să aibă o întâlnire de prietenie cu el.
La palatul Elefterion, împărăteasa Irina luase sub ocrotite toate
icoanele preacuratei fecioare şi ale sfinţilor şi cere monahilor să
acopere cu aur şi argint sfintele chipuri. Constantin, tânărul fiu
al Irinei, o însoţeşte fără prea mult entuziasm pe mama sa la
slujbă. După sfânta anafură, împărăteasa se retrage iar Breb ştie
că părintele Platon nu va mai putea vedea pe vasilisă decât la
hipodrom. Breb şi slujitorul aău pleacă la hipodrom unde, în
tribună, împărăteasa îşi primeşte dregătorii şi pe episcopul
Platon, căruia îi cere sfatul în legătură cu logodna fiului ei cu
domniţa Rotruda. Îl roagă să implore sfânta Fecioară să-i arate
calea de a găsi cea mai potrivită fată pentru fiul ei. Invită pe
preot să participe la Adunarea ecumenică de la Nikeea.
Episcopul îl întâlneşte pe Breb, aşa cum îi promisese şi
călătorul îi prezintă ţara din care vine, intenţia sa de a ajunge în
Egipt împreună cu însoţitorul său şi dorinţa de a afla totul
despre noua credinţă. Platon este impresionat de faptul că îl
vede pe slujitorul dac făcând semnul crucii la trecerea prin
176 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
dreptul unui sfânt locaş şi este fericit aflând că legea nouă a
pătruns dincolo de Istru. Făcând o analogie a numelui
slujitorului dac cu cel al fiului împărătesei care este un
desfrânat, Platon gândeşte că fiul vasilisei care era mai degrabă
atras de lupanare şi orgii decât de credinţă încât cu greu ar
putea împărăteasa să-l aducă pe calea ortodoxiei. În timp ce
navighează pe ţărmurile Bityniei împreună cu călătorul Dac,
Platon îl sfătuieşte dă o cunoască pe logodnica lui Constantin
pentru care primise semn de la preacurata. Căpitanul îi
povesteşte lui Breb despre povestea ghicitorii nedezlegate şi
obiceiul existent între locuitorii oraşelor Panaghia şi Kefalu.
Breb găseşte răspunsul ghicitorii dar ăl roagă pe căpitan să nu
vândă secretul celor din Panaghia. Căpitanul a cărui intenţie
nemărturisită este tocmai de a vinde secretul se minunează de
intuiţia lui Breb şi cade în genunchi spre a fi iertat. Ajungând la
Sakkandion, Platon îşi schimbă hainele şi intră în biserica
împărătească spre a se închina dar Kesarion rămâne lângă
izvorul cu apă binecuvântată. Deoarece Kesarion ghiceşte că
aducătorul unei scrisori către Platon este Teofan Chirul, acesta
se minunează neştiind că el fusese unul din personajele
ghicitorii căpitanului de pe vas. Evenimentele prin care trece îl
fac pe tânărul dac să fie considerat a avea puteri demonice.
Mergând spre preafericitul Filaret, prietenul lui Platon,
Kesarion şi însoţitorul său sunt atacaţi şi prădaţi dar, fiind
dezarmaţi de victimele lor, aceştia se plâng că oamenii fac
pomeni pentru sfinţi şi monahi dar nu se gândesc la oamenii
sărmani ca ei care sunt nevoiţi să fure ca să poată trăi.
Ajungând la casa lui Kir Agatocle, Breb îi spune pe nume ceea
ce îl miră stăpânul casei. Îi ospătează pe oaspeţi şi le vorbeşte
despre oamenii locului şi credinţa lor. Află despre Filaret,
considerat unul dintre cei mai bogaţi oameni ai ţinutului că şi-a
dăruit întreaga avere moştenită de la părinţi şi dăruită de soţia
lui, pentru acte de milostenie. Ajungând la casa lui Filaret, Breb
îi dă scrisoarea de la episcopul Platon. Îi spune că vine din
Dacia, căci acesta înţelesese din scrisoare că este egiptean şi el
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 177

nu cunoscuse până acum egiptean cu pielea albă şi cu ochii


verzi. O cunoaşte pe nepoata lui Filaret, Maria, căreia îi dă
condurul roşu promiţându-i că în curând va primi şi perechea
lui. Pentru a alege mireasă pentru Constantin, viitorul împărat,
fuseseră trimişi asemenea conduri prin dregători care-i
probaseră mai multor fete. Adunând toate pretendentele, marele
logofăt Stavrikie o alege pe Maria. De la un cerşetor, Breb află
amănunte despre viaţa patriarhului Alexie şi faptul că Maria,
aleasa lui Constantin nu este fericită. Platon spune împărătesei
Irina despre dezmăţul fiului său şi aceasta hotărăşte că acesta
trebuie biciuit. Constantin promite să se răzbune pe împărăteasă
şi pe eunucul care l-a trădat. Preacinstitul Filaret refuză să
poarte straie bogate ca rudă apropiată a împăratului şi declară
că el a rămas tot cel de la Amnia. În urma unei răscoale,
Constantin este declarat împărat dar rămâne acelaşi desfrânat şi
se răzbună pe sfetnicii credincioşi fostei împărătese. Soţia lui
Filaret moare dar tânăra împărăteasă, Maria, fiica lui, nu poate
veni la priveghi nefiind lăsată de soţul ei care pleacă la război.
Învins de durere după soţia sa, moare şi Filaret. Venită să-şi
vadă pentru ultima oară părintele, Maria îl întâlneşte pe
Kesarion care îi declară dragostea pe care i-o poartă de la prima
lor întâlnire. Constantin se desparte de soţia sa, Maria, şi o
aduce la palat pe Teodora, iubita lui secretă pe care o numeşte
împărăteasă. Întors în Dacia, Kesarion participă la ultima
întâlnire cu Deceneu care moare lăsându-l urmaş. Este ultimul
dintre slujitorii muntelui ascuns.
Dumbrava minunată

Mia Vasilian, mama vitregă a Lizucăi, are musafiri : pe


cucoana Emilia şi madam Neicu. În aşteptarea cafelei,
doamnele discută. Mia Vasilian mărturiseşte că este fericită
deşi se află la a doua căsătorie şi soţul ei este mai în vârstă
decât ea cu cincisprezece ani fiindcă acesta îi satisface toate
capriciile. Soseşte şi locotenentul Micuş Lazăr. În timp ce
gazda primeşte musafirul, se strecoară în salon Lizuca vrând să
178 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
mănânce şerbet. Servitoarea o dă afară din porunca mamei
vitrege. Bătută şi certată, fetiţa merge la prietenul ei, câinele
Patrocle căruia i se plânge hotărând să plece la bunici. Este
amiază când fetiţa şi câinele părăsesc casa părintească şi
orăşelul. În drumul ei, Lizuca stă de vorbă cu Sora Soarelui şi
cu Sfânta Miercuri fiindu-i întărită dorinţa de a părăsi pentru
totdeauna casa părintească şi de a rămâne la bunici. Asfinţitul
soarelui face posibilă pătrunderea Lizucăi în lumea mirifică a
poveştilor unde este întâmpinată cu dragoste de vieţuitoarele
pădurii. Fiindcă se înnoptează şi luna devine stăpâna lumii,
fetiţa îşi găseşte culcuş împreună cu Patrocle, în scorbura unei
răchite bătrâne. Patrocle este avertizat să caute fantoma cu
coarne lungi, de care ea are teamă. În dumbrava Buciumenilor,
plină de farmec, se petrec lucruri minunate. Totul se transformă
într-o lume de basm şi apar: Domniţa cea bălaie, prichindeii,
bătrâneii, făurarii, diferite animale ieşite din peretele unei
stânci. Lizuca află astfel povestea Zânei închipuirii. Constatând
absenţa Lizucăi, doamna Vasilian trimte pe Elena să o caute la
bunici dar n-o găseşte acolo. Bunicii află că fetiţa a plecat de
acasă şi o caută în dumbravă unde ştiu că ea fuge uneori. O
găsesc şi o aduc acasă. Când se trezeşte, a doua zi, Liziuca
regăseşte chilioara cea albă de la casa bunicilor în care s-a
născut şi a trăit cu măicuţa ei bună. Liniştea este spartă de
vocea mamei vitrege şi a slujnicei care cer să li se dea fetiţa să
o ducă acasă. Bunicul le spune că Lizuca va rămâne la el.
Gesticulând, femeile atrag spre ele albinele care le alungă din
livadă, fetiţa rămânând la bunici, înconjurată de dragostea
acestora.
Gib Mihaescu, DONNA ALBA

Mihail Aspru este fiu de doctor în Zăreni. Influenţat de


lecturile din autorii ruşi Gorki şi Gogol, în clasa a patra fuge de
acasă prindu-se la Brăile unde munceşte ca hamal şi face tot
posibilul să se îmbarce pe un vapor.. Ajunge pe un vas de
comerţ în Constanţa şi călătoreşte în Grecia, Asia Mică, Egipt,
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 179

la Amsterdam. Deşi fugar de la şcoală, citeşte mult şi învaţă


limbile şi obiceiurile marinarilor străini. La începutul primului
război mondial, este depistat ca având acte false. Este trimis în
ţară sub pază dar fuge şi rătăceşte o vreme prin ţară până ajunge
acasă. Termină gimnaziul particular şi obţine diploma ceea ce îi
permite să urmeze şcoala militară şi să ajungă plutonier. Tatăl,
înrolat ca medic, moare. La demobilizare, întors acasă, anunţă
mamei moartea tatălui său iar aceasta se îmbolnăveşte şi, după
trei săptămâni, moare. El vinde averea părinţilor şi pleacă la
Bucureşti. Un timp duce o viaţă de petreceri, apoi se hotărăşte
să termine liceul şi se înscrie la facultate. În ziua absolvirii o
vede pentru prima oară pa doamna Alba şi este puternic
impresionat de frumuseţea ei scăpând, se uimire, dicţionarele
din mâini, ceea ce produce amuzamentul femeii. O observă,
după un examen, intrând într-o maşină. O aşteaptă zile în şir pe
aceiaşi stradă, o caută prin holurile cinematografelor şi teatrelor
fără succes. Îşi ia licenţa în drept şi pierde speranţa revederii
necunoscutei. În sala de tribunal unde pledează îl cunoaşte pe
Georges Radu Şerban, un avocat strălucit, un descendent al
unei familii domneşti care îşi pierde treptat moşiile şi intră în
avocatură. După un an şi jumătate, Mihai Aspru revede maşina
frumoasei necunoscute, ieşind din curtea lui Şerban. Femeia nu
dă nici un semn de recunoaştere a acestuia şi bărbatul
supraveghează câteva zile casa. Conştiinţa inferiorităţii sale
sociale faţă de Şerban de a cărui soţie este îndrăgostit îl face pe
Mihai să se înscrie în barou pentru a fi coleg cu Radu Şerban.
Urmărindu-l pe adversarul său, înţelege diferenţa uriaşă dintre
ei. Află, totodată, că Şerban ucisese cu trei ani în urmă un
bogătaş, Tudor Buzescu, un duşman de familie, în duel. Mihai
Aspru se hotărăşte să ceară o în audienţă, în casa acestuia. Îl
roagă să-i accepte serviciile ca secretar deşi acesta avea deja
doi secretari iar după câteva zile de gândire, este acceptat. În
noua slujbă, Mihai dă dovadă de zel dar soţia avocatului apare
extrem de rar. Află că unul din secretari, Raoul Ipsilanti este
vărul soţiei avocatului şi faptul că doamna Alba acceptase
180 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
căsătoria cu Radu Şerban, mult mai în vârstă decât ea, pentru că
familia ei rămasă fără moşii, este ameninţată cu sărăcia. Dorind
să se apropie de Raoul, Mihai petrece cu acesta multe nopţi prin
taverne. Cum prinţul este pasionat de femeile cu părul lung, o
cocotă pe gustul lui îi fură banii şi inelele şi dispare. Prinţul îi
face cunoştinţă mătuşii lui cu Mihai prezentându-l ca un
strălucit avocat. Indiferenţa Donnei Alba faţă de Mihai îl
determină pe acesta să facă un gest care să atragă atenţia asupra
lui: deschide procesul Ipsilanţilor pentru recâştigarea averii lor.
El studiază în secret legislaţia şi dosarele clasate gândind la
răsplata iubirii Donnei Alba. Într-o seară de octombrie, pe
când studia casa avocatului, el observă ieşind la plimbare pe
femeia iubită şi pe mama ei. Urmărindu-le, el vede cum aceasta
se întâlneşte cu un domn distins, cu faţa brăzdată de ani. După
despărţirea lor, îl urmăreşte până la locuinţa lui. Într-o zi, Mihai
se cunoaşte cu Voicuţa, sora celuilalt secretar al lui Şerban
care-l simpatizează. Prietenia ei şi solicitările acesteia îi răpesc
timp de care Mihai Aspru are nevoie pentru cercetarea
dosarelor familiei Ipsilanti. În grpul de tineri în care-l introduce
Voicuţa, cunoaşte pe Lilica Mavrogheni care îi cere întâlniri în
locuri nefrecventate de grupul lor ajungând în garsoniera ei.
Aventura lor continuă o vreme fără ca cei din grup să observe.
Lilica îl abandonează, însă, în favoarea altuia. În schim, îl
solicită Voicuţa pe care el o evită politicos. Într-un local rusesc,
o cunoaşte pe superba dansatoarea Olga Petrovna care i se pare
a se asemăna uluitor cu Donna Alba. Stimulaţi de arta
dansatoarei, tinerii hotărăsc să înfiinţeze un grup teatral care să
dea spectacole pentru înalta societate iar câştigurile să fie
donate fetelor orfane şi sărace. A doua zi, Raoul îi comunică lui
Mihai că la masă, avocatul a deschis discuţia despre noul său
asistent-secretar iar soţia acestuia l-a ascultat cu interes. Află
totodată de dorinţa Donnei Alba de a călători în străinătate.
Întâlnind întâmplător pe bărbatul întâlnit de soţia avocatului în
grădina publică, îl urmăreşte din nou până la locuinţa sa şi află
cu acesta este Preda Buzescu, fratele celui ucis în duel de Radu
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 181

Şerban. Mihai solicită serviciile unei cocote care locuia în


vecinătatea lui Preda Buzescu şi află că bărbatul iubeşte o
femeie foarte frumoasă a cărei fotografie, împreună cu
fotografia unei copile, probabil fiica ei, se afla în camera sa.
Prin intermediul aceleiaşi femei, Mihai vede fotografiile şi
descoperă imaginea chiar a Donnei Alba. Pentru a afla şi mai
multe lucruri despre acest om, închiriază o cameră în apropiere
folosind un nume fals. O victorie într-un proces care atrage
atenţia avocatului Şerban, Mihai se aşează serios pe studiul
dosarului Ipsilanti dar îşi dă seama că nu poate obţine nimic din
ceea ce se aştepta. Pierând speranţa cuceririi femeii iubite prin
recâştigarea averii ei pierdute, încearcă o investigaţie a
persoanei lui Preda Buzescu, presupusul amant al acesteia. Intră
în graţiile unguroaicei Irma care-i devine amantă care-i dă
informaţia că Buzescu avea scrisori şi fotografii şi că primeşte
uneori bani de la ea. Câştigând prietenia lui Preda Buzescu, el
află că Irma este şi amanta lui. În mansarda în care locuia o
descoperă şi pe Aurica, femeia care-i furase banii şi inelele lui
Raoul. Voicuţa, prietena care nu uită refuzul lui Mihai, înţelege
că acesta o iubeşte pe Donna Alba. După aproape o lună de
aşteptare, Voicuţa acceptă totuşi să-l revadă şi să iasă în oraş. O
întâlneşte pe Lilica Mavrogheni, impresionată de prestaţia lui
din procesul câştigat nu cu mult înainte şi merg în garsoniera
lui. Voicuţa vine şi ea, bate insistent dar Mihai nu răspunde.
Apoi sună la uşă Şerban sub motivul că trebuia să-i amintească
despre un dosar şi Mihai înţelege că acesta venise în urma unui
telefon anonim, dat probabil de Voicuţa care-i sugerase
avocatului că soţia lui s-ar putea afla în garsoniera secretarului.
El găseşte, însă, altă femeie şi pleacă fericit. La puţin timp, în
urma deselor escapade cu Preda Buzescu, află că femeia din
fotografie fusese subreta fratelui său şi, după moartea lui, el a
intrat în posesia unei casete în care erau scrisorile şi fotografia
femeii. Prinţul apelează la soluţia şantajării Donnei Alba pentru
că are o fată la pension pe care, altfel nu o mai poate întreţine.
Citind scrisorile, Mihai află istoria aventurii dintre Donna Alba
182 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
şi fratele prinţului. Radu Şerban pleacă pentru o lună la Haga şi
procesul verişoarei Donnei Alba, Anişoara rămâne să fie
judecat în lipsa maestrului.
Donna Alba cere ajutorul secretarului Radu, proaspăt întors de
la Paris cu titlul de doctor. Acesta pierde procesul şi Anişoara
cere ajutorul lui Mihai Aspru care câştigă procesul. După ce îi
sugerează lui Preda Buzescu să înapoieze scrisorile nevestei
avocatului, Mihai regretă şi le sustrage, neobervând lipsa a
două dintre cele mai importante scrisori. La una din
reprezentaţiile societăţii teatrale, Mihai Aspru discută cu Donna
Alba pe tema reprezentaţiei sugerându-i dragostea ce i-o poartă.
El recunoaşte pe Aurica, femeia cu părul blond care-l
obsedează pe Raoul şi află de la acesta că, după ce-l
deposedează de alt inel aceasta dispare, ca şi prima oară,
lăsându-i acum peruca cu păr blond drept amintire. Prinţul
Buzescu îi cere, în Palatul de justiţie, lui Mihai Aspru o
consultaţie în legătură cu recuperarea scrisorilor dar acesta îi
explică imposibilitatea dării în judecată deoarece scrisorile sunt
deţinute ilegal. Preda îi comunică faptul că el are cele două
scrisori şi, cu ajutorul Irmei, le recuperează. Donna Alba află că
Mihai deţine scrisorile şi este dispusă să i le cumpere nefiind
dispusă să asculte explicaţiile bărbatului. Preda susţine că mai
deţine o scrisoare şi, în ciuda asigurării lui Mihai că totul este o
minciună, Donna Alba îl asigură pe prinţ că va continua să-i
trimită bani pentru pensionul fiicei lui. La avocatul Radul
Şerban vine fostul soţ al dansatoarei Olga Petrovna care vrea să
recupereze o casă dăruită acesteia la începutul căsătoriei lor.
Mihai Aspru îl anunţă pe avocat că vrea să-l părăsească dorind
să-şi continue cariera pe cont propriu. La masa de despărţire,
Mihai discută cu soţia avocatului banalităţi, apoi se lansează
într-o dispută pe tema procesului domnului Petrov împotriva
soţiei sale. Şerban povesteşte despre prietenia din tinereţe cu
Tudor Buzescu omorât de el în duel din cauza unei femei. La
despărţire îi lasă avocatului adresa, astfel încât să fie auzit şi de
soţia acestuia. După câteva zile, primeşte un telefon prin care
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 183

Donna Alba îi anunţă vizita ei. El îi dă acum scrisorile fapt


pentru care primeşte mulţumirile femeii încântată de numele
dat de îndrăgostit: „Donna Alba”. Urmează o invitaţie la masă
acasă la avocat, cu prilejul discutării unor dosare, apoi Donna
Alba îl vizitează mărturisind zbuciumul datorat vieţii sale
alături de Şerban. Îi cere să predea scrisorile soţului ei şi să-i
scoată un paşaport cu vize pentru câteva ţări enumerate de ea.
Mihai îi îndeplineşte rugămintea dezamăgit de intenţia ei de a
părăsi ţara. El îi propune înscenarea plecării şi găzduirea în
apartamentul liber din vila sa. Ea mărturiseşte că are depozite în
străinătate şi un codicil secret al testamentului lăsat notarului
său din Paris în ajunul duelului de către Tudor Buzescu şi că
poate dispune oricând de acestea ea sau mama ei. Recunoaşte
că l-a remarcat pe Mihai de când a scăpat cărţile, în faţa
Universităţii şi a urmărit evoluţia lui dar i s-a părut monstruos
gestul lui de a o şantaja cu scrisorile sustrase de la preda
Buzescu. . După lunga convorbire cu Mihai Aspru, femeia
hotărăşte să rămână şi să-i înmâneze personal scrisorile soţului
ei pentru a-şi exprima sentimentele şi motivele despărţirii
inevitabile de acesta. Mihai o îmbrăţişează pătimaş şi femeia
iubită cedează dorinţei acestuia. Ei retrăiesc şi în ziua
următoare clipe de fericire şi, după venirea lui Radu Şerban, a
patra zi, Mihai află că acesta se sinucide cu împuşcându-se cu
revolverul. Prin testament, avocatul lasă una din moşii doamnei
Smaranda, soacra lui, cu rugămintea de a avea grijă de
pomenirea lui creştinească, prinţului Raoul îi lasă cinci sute de
mii de lei iar lui Mihai Aspru, toată biblioteca lui juridică.
Restul averii îi revine soţiei sale pe care o binecuvântează
urându-i să rămână veşnic frumoasă. Din acest moment, Donna
Alba evită să mai stea în aceeaşi încăpere cu Mihai. În timpul
verii, Mihai pleacă la mare în timp ce femeia merge la moşie.
Ea organizează un doliu prelungit stabilind ca, în camera
sinuciderii să ardă zi şi noapte, timp de un an două lumânări
mari iar în salon, o lumânare timp de şase luni. Într-o scrisoare
adresată lui Mihai, ea îi povesteşte cum s-a desfăşurat
184 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
întrevederea care a precedat sinuciderea. Revăzându-se în casa
decedatului, cei doi hotărăsc să reia relaţia la sfârşitul doliului.

George Calinescu, ENIGMA OTILIEI

Într-o seară de iulie a anului 1909, un tânăr îmbrăcat în


uniformă de licean caută, pe strada Antim, casa unchiului său.
Tânărul scrutează la lumina felinarelor numărul caselor şi se
opreşte în faţa unei clădiri cu ferestre înalte, cu un singur cat
aşezat pe un scund parter-soclu. Tânărul Felix Sima este fiul
decedatului doctor Sima de la Iaşi care lăsase un depozit de
bani rudei sale din Bucureşti pentru a asigura posibilitatea
fiului său de a studia medicina în capitală. Intră în curte şi sună
de câteva ori până apare un om subţire, încovoiat care , la
întrebarea dacă locuieşte acolo Costache Giurgiuveanu,
răspunde că nu stă nimeni acolo şi se retrage speriat. Îşi
aminteşte că văzuse imaginea acelui bătrân într-o fotografie de
acasă şi, sunând din nou, apare Otilia, vara lui, care-l conduce
într-o cameră foarte înaltă în care este foarte mult fum de ţigări
şi-l prezintă celor aflaţi în faţa unei mese la care se juca table:
Pascalopol, un domn în vârstă, corpolent şi elegant, Aglae, sora
lui moş Costache şi Aurica, fiica acesteia. Costache se întoarce
la masă iar Otilia se alătură grupului rezemându-se de scaunul
lui Pascalopol şi uitând parcă de musafir. Tânărul, retras spre
fundul camerei, observă co alături mai este o încăpere şi o altă
persoană, un bărbat care brodează la un mic gherghef.. Venirea
lui Felix provoacă nemulţumirea Aglaei care vede în acesta un
nou pretendent la averea fratelui ei. Dorind să provoace reacţia
lui Pascalopol care o iubeşte în taină pe Otilia, Aglae
insinuează că de acum Felix va fi cel care o va distra pe fată.
Deşi pare netulburat, Pascalopol se schimbă la faţă. Otilia
observă un mic inel pe degetul mic al moşierului şi-l admiră iar
acesta, galant i-l oferă scuzându-se că a uitat să i-l dea deşi era
adus special pentru a-l dărui. Cum gestul este însoţit de un sărut
depus în apropiere de cotul fetei, Aglae, iritată îl trimite pe
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 185

Simion, soţul ei care cosea la gherghef, la culcare. Felix


priveşte cu oarecare invidie familiaritate Otiliei faţă de
Pascalopol şi-şi aminteşte că mama lui fusese ultima care-l
atinsese cu duioşia cu care-l prinsese de braţ în această seară
Otilia, conducându-l pe scări, în cameră. Jucătorii încheie jocul
de table şi încep să joace cărţi dar Aurelia îşi aminteşte Otiliei
de Felix care trebuie să fie flămând şi obosit. Otilia îi dă două
prăjituri şi-l conduce în dormitorul ei pentru că urmează ca a
doua zi să fie pregătit un dormitor al lui. Rămas singur, înainte
de a adormi, Felix rămâne cu gândul la Otilia. A doua zi este
trezit de acordurile pianului. Privind pe fereastră, el descoperă o
curte şi o clădire veche dar solidă şi înţelege că acolo locuieşte
familia Aglaei. După câteva momente de ezitare, Felix iese din
cameră şi-l întâlneşte pe moş Costache şi pe Marina, o rudă
îndepărtată care face menajul casei Giurgiuveanu. Tânărul se
instalează în noua cameră şi, coborând în salon, Otilia îi cântă
„Rapsodia ungară” a lui List, probează o rochie nouă şi-l
avertizează să aibă grijă să nu cadă în mrejele Auricăi. Apoi îi
arată vechi fotografii de familie dintr-un album. După masa de
prânz, Otilia pleacă în oraş împreună cu Pascalopol în timp ce
Felix rămâne să citească o carte din biblioteca fetei mirându-se
că toate cărţile ei sunt semnate Otilia Mărculescu, aşa cum este
scris şi pe plicul pe care-l primeşte prin poştaş ceva mai târziu.
Aglae neagă talentul muzical al fetei, care nu cântă la fel de
frumos ca Didina, mama ei, iar Aurica îi propune lui Felix să-l
mediteze pe Titi, fratele ei. Aurica îl invită pe Felix acasă la ei
şi-i prezintă broderiile lui Simion şi picturile lui Titi de la care
află că nu-i place lectura şi preferă să deseneze după ilustrate.
Felix află de la Otilia că moş Costache nu-i este tată ci doar
protector, administrându-i banii investiţi de mama ei în
afacerile bătrânului înainte de a muri. Pe Aurica o obsedează
Felix căruia îi face avansuri tot mai insistente, apoi se plânge
lui moş Costache că tânărul a compromis-o. Felix îi cere bani
lui moş Costache pentru a-şi cumpăra cărţi dar acesta îl refuză.
Îi oferă Otilia 300 de lei cu rugămintea de a nu vorbi nimănui
186 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
despre aceasta. Pascalopol îi invită pe cei doi acasă la el şi Felix
este impresionat de biblioteca bogată şi ordonată a acestuia cât
şi interiorul rafinat al casei. Moşierul îi vorbeşte lui Felix
despre faptul că l-a cunoscut pe tatăl său. Ros de gelozie, Felix
o urmăreşte într-una din zile pe Otilia, pe Calea Victoriei,
crezând că aceasta îl vizitează pe Pascalopol atunci când pleacă
în oraş. Îşi dă seama de nedreptatea făcută şi-şi promite să-şi
supravegheze reacţiile.
La începutul lui august, Olimpia, fata mai mare a Aglaei, îşi
vizitează familia împreună cu concubinul ei în dorinţa ca
Simion să-i ierte şi să-i dea o parte din moştenire. Ei locuiesc
împreună de un an şi au un copil. Simion, însă, afirmă că
Olimpia nu este fata lui şi-i respinge. Simion face o criză de
nervi, Otilia îl conduce acasă şi, la întoarcere, Stănică, soţul
Olimpiei îi cere bani Otiliei. Ea îi dă banii dar refuză să-i dea
adresa lui Pascalopol căruia Stănică Raţiu doreşte să-i
mulţumească pentru încercarea de a intermedia împăcare lui cu
socrii. Pascalopol primeşte, însă, o scrisoare de la Stănică în
care îi cere bani spunând că, în caz contrar, se sinucide.
Pascalopol îi trimite banii printr-un comisionar dar ascunde
gestul său faţă de ceilalţi. Pentru a câştiga simpatia lui Simion,
Stănică se preface a fi bolnav de inimă şi îi admiră cu ipocrizie
broderiile încât acesta începe să devină susţinătorul căsătoriei
Olimpiei cu avocatul fără procese Raţiu. Invitaţi de Pascalopol,
Felix şi Otilia vizitează moşia lui Pascalopol de la Ciulniţa.
Sânt întâmpinaţi de moşier şi, pe parcursul drumului până la
moşie cei doi văd pământurile şi vitele acestuia. Apoi admiră
casa construită cu bun gust şi interioarele la fel de rafinate ca
ale locuinţei de la Bucureşti în ciuda aspectului său rustic.
Otilia îşi exprimă dorinţa de a pleca în străinătate şi Pascalopol
se arată încântat considerând că singurul obstacol ar fi acceptul
lui moş Costache. Pascalopol pleacă la Bucureşti pentru afaceri
şi-i lasă pe cei doi să simtă bucuria şederii la ţară. Când vine,
aduce vestea că Olimpia şi Stănică au pierdut pe Relişor, unicul
lor copil. La sfârşitul verii, tinerii se întorc la Bucureşti după
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 187

admiră discreţia şi generozitatea moşierului. Spre toamnă,


Stănică aduce vestea că Pascalopol se logodeşte cu Otilia, ceea
ce provoacă stupefacţia lui Felix şi protestul fetei. Vizitându-l
acasă, Stănică îi aduce argumente lui Pascalopol despre
neseriozitatea Otiliei. Fata insistă faţă de moş Costache să se
mute în casa de pe Ştirbei vodă dar bătrânul, dezaprobat de
Aglaie, şovăie. Felix intră la Universitate spre indignarea
Aglaei care compătimeşte ipocrit viaţa medicilor şi susţine că
nu peste mult timp, Titi va urma Belle-arte. Felix află că
unchiul său are mai multe imobile cu chirie, un debit de tutun şi
un restaurant. Stănică aduce un doctor care-l consultă cu forţa
pe moş Costache căutând să demonstreze că acesta este
iresponsabil pentru a-l pune sub interdicţie şi a scoate pe Otilia
din casă. Felix are tot mai puternic sentimente de dragoste faţă
de Otilia în timp ce aceasta îi arată doar camaraderie. El îi cere
să rupă relaţiile cu Pascalopol dar fata refuză să-l mai
primească dacă nu acceptă ca amândoi să-i fie doar prieteni.
Moşierul are o discuţie cu Felix în care îi explică faptul că el
rămâne prietenul amândurora şi tânărul convine cu Otilia să
revină la vechile relaţii. Titi se căsătoreşte cu Ana Sohaţchi
pentru a opri scandalul provocat de afirmaţia fraţilor ei că fata
este dezonorată de acesta. Aglae află şi se opune tardiv
căsătoriei cerându-i să divorţeze. Stănică se oferă să rezolve
situaţia dar Ana îşi îmblânzeşte soacra mimând grija faţă de
bărbatul ei. Pentru că Titi refuză să iasă din casă, Stănică o
însoţeşte pe Ana la teatru sau la plimbările prin oraş ceea ce îl
supără pe soţul ei care pleacă la Aglae. Curând, Ana este văzută
şi în compania altor bărbaţi şi Titi hotărăşte să deschidă
divorţul. Primeşte, însă, hainele acasă şi astfel mariajul celor
doi se încheie. Felix este tot mai strâmtorat financiar având
nevoie de cărţi şi haine dar moş Costache refuză să-i elibereze
sumele cerute. După mai multe discuţii, el îi propune să
găsească pe cineva care să-l împrumute cu suma de o mie de
lei. A doua zi îi oferă suma punându-l să semneze un bilet de
ordin de scadenţă în alb. Nelămurit, Felix consultă un prieten,
188 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
student la drept şi află că banii primiţi sunt chiar din venitul
său. Deşi Felix o visează pe Otilia şi-i declară, de câte ori are
prilejul, dragostea, ea insistă ca relaţia lor să rămână platonică.
Stănică încearcă cu ajutorul unui medic mituit să-l declare pe
moş Costache bolnav mintal pentru a-i putea ataca, atunci când
va muri, eventualul testament. Pascalopol, care sesizează
manevrele lui Stănică, îi propune lui Costache să o înfieze pe
Otilia pentru ca aceasta să-i moştenească averea. Stănică se
oferă să se ocupe de actele pentru înfiere dar Pascalopol neagă
faptul că ar fi avut loc o astfel de discuţie şi-i propune Otiliei să
se căsătorească cu el, atras de posibilitatea de a intra astfel în
posesia averii lui Giugiuveanu. Respins cu fermitate de Otilia,
el duce în casa Aglaei vestea adopţiei de către Costache a
protejatei sale, veste care incendiază familia Tulcea cu excepţia
lui Simion, absent la toate manevrele nevestei sale. Costache
primeşte o scrisoare nesemnată în care este sfătuit să nu o
înfieze pe Otilia. Felix este tulburat de plecarea iubitei sale cu
Pascalopol şi, ca să-i aline durerea, Stănică îl duce la
restaurantul lui moş Costache şi i-o prezintă pe Georgeta. Felix
află de la Marina că Simion este foarte bolnav. Stănică aduce
un medic care îl consultă şi diagnostichează diabet. Felix este
remarcat de profesorul de psihiatrie care-i permite să studieze
pe cazurile din spital.Studiul tânărului student apare în
„Archives de neurologie”, şi, deşi Aglae şi Aurica îl
descurajează spunându-i că nu are rost să se obosească iar
colegii privesc cu indiferenţă apariţia, Felix este hotărât să se
dedice cercetării. Primind o vedere de la Paris din partea
Otiliei, Felix trece printr-o criză depresivă. Titi se îndrăgosteşte
de Georgeta şi o cere de nevastă, dar aceasta refuză. Familia
Tulea îl acuză pe Felix care, având o aventură cu ea, ar fi
împiedecat mariajul lui Titi. Felix intermediază o întâlnire
dintre patronul restaurantului, Iorgu, şi moş Costache pentru
vânzarea clădirii. Stănică îi propune Olimpiei o despărţire
fictivă. El expune familiei Tulea teoria că Pascalopol se
căsătoreşte cu Otilia iar Costache va fi bucuros să nu-i mai dea
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 189

nimic fetei ceea ce înseamnă că, la moartea bătrânului, Aglae


va fi unica lui moştenitoare. Felix surprinde pe Costache
ascunzând sub duşumea o casetă cu bani. Stănică îl întreabă
dacă ştie unde are ascunşi bătrânul banii şi, la masa oferită de
Iorgu, relatează mesenilor cazuri în care banii ascunşi în casă
au ars în incendii sau au fost furaţi, ceea ce îl indispune pe
bătrânul avar. Otilia soseşte de la Paris şi Felix îl interoghează
pe Pascalopol asupra relaţiilor lor şi află că, la Paris, au locuit
separat. Costache Giurgiuveanu cumpără materiale de
construcţie de ocazie cu gândul să facă o casă pentru Otilia.
Stănică vrea să-l căsătorească pe Felix cu una din nepoatele
sale dar Felix refuză. În schimb, Titi doreşte să se căsătorească
cu Lili. La sfârşitul lui septembrie, moş Costache are un atac de
cord şi Marina o anunţă pe Aglae, apoi aceasta pe Stănică
pentru a-l aduce pe prietenul său, doctorul Vasiliad. Costache îl
trimite pe Felix să-i aducă din şifonier casta cu bani şi tânărul
găseşte acolo un caiet cu socotelile cheltuielilor făcute pentru
minorul Felix Sima. Constată, cu acest prilej, plăţi fictive şi
exagerat de mari. Stănică găseşte vin şi mâncare şi-i îndeamnă
pe cei prezenţi la masă în timp ce Felix încearcă să-l ajute pe
bolnav. La îndemnul Otiliei, Felix îl cheamă pe Pascalopol.
Aceata vine cu un medic şi constată un accident banal, bine
suportat. Bătrânul se face bine, încuie uşile tuturor încăperilor.
Îi arată lui Pascalopol un teanc de bancnote provenite din
vânzarea restaurantului dar ezită să-i dea moşierului pentru a-i
depune ăn bancă. Îngrijorat de viitorul fetei, Pascalopol îi face
un cont în bancă de o sută de mii de lei. Un medic recomandat
de Felix îl consultă pe bătrân şi constată o uzură a organismului
care poate readuce infarctul. Ajuns la majorat, Felix îşi poate
retrage acum singur banii de la bancă. Felix şi Otilia se plimbă
cu sania prin oraş şi la întoarcere află despre un nou infarct.
Vine Pascalopol şi bătrânul îi dă o sută de mii de lei pentru
Otilia. Doctorul îi spune la plecare că acum este în afara
oricărui pericol ceea ce nemulţumeşte familia Tulea şi pe
Stănică Raţiu. Aceştia hotărăsc să ducă lucrurile mai de preţ în
190 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
casa de alături pentru a nu fi furate. În absenţa Otiliei, Stănică
intră în camera bolnavului, găseşte pachetul cu bani sub saltea
şi-l smulge ceea ce stârneşte un ultim infarct bătrânului care
încearcă să-şi apere averea. După înmormântare, Aglaie ia tot
ce mai rămăsese în casă, Stănică se însoară cu Georgeta, Otilia
se oferă lui Felix care refuză o relaţie fără viitor şi aceasta se
căsătoreşte cu Pascalopol. Războiul îi oferă lui Felix afirmarea
în plan profesional, se căsătoreşte şi intră într-un cerc de
persoane influente. Stănică ajunge cu ajutorul banilor şi a
Georgetei politician şi patron al unui bloc-haus. Întâlnindu-l pe
Felix, Pascalopol îi povesteşte că Otilia este acum nevasta unui
conte în Spania sau în America, el lăsând-o să-şi trăiască
tinereţea după voia ei.

Mircea Eliade, MAITREYI

Allan, un englez de 24 de ani aflat la începutul carierei


în India locuieşte în aceiaşi cameră cu Harold Carr. Bolnav de
friguri, Allan aflat în sanatoriu este invitat de inginerul Narenda
Sen, şeful său, în casa lui din cartierul Bhowanipore Prietenul
său, Lucian Metz , un gazetar francez îi mărturiseşte lui Allan
că ar dori să scrie o carte despre India. În casa lui Sen, Allan o
cunoaşte pe Maitreyi, fiica de 16 ani a inginerului, pe Srimati
Devi Indira, soţia acestuia, pe fiica mai mică Chabu şi rudele
acestuia.
Aflat pe şantierul din Tambule, Allan primeşte o
telegramă din Calcutta prin care i se oferă un post de inspector
al liniilor Lumding – Sadiya în Assam. Sărbătoreşte acest
eveniment la „China Town” unde este văzut de Maitreyi şi de
tatăl ei îmbrăţişând o fată.
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 191

La Shillong, unde se află noul său sediu, Allan se


îmbolnăveşte de malarie şi este internat la spitalul de medicină
tropicală din Calcutta. Revenindu-şi, îl găseşte lângă patul său
pe Harold şi pe inginerul Narenda Sen care-l invită să locuiască
la el atât timp cât va mai rămâne în India. În casa lui Narenda
Sen, Allan se simte stingher, fapt sesizat de Maitreyi care
devine tot mai apropiată cerându-i să o înveţe limba franceză în
timp ce el ar învîţa bengaleza. Fascinat de lumea pe care o
descopră, tânărul scrie în jurnal unde relatează şi povestea lui
Chabu despre pomul ei pe care îl hrăneşte în fiecare zi. Seara,
când lucrează cu inginerul Sen, Allan află că fiica lui scrie
poezii filosofice. Tânărul are impresia că unelteşte o căsătorie
cu Maitreyi fiind lăsat în încăpere cu fata fără a fi
supravegheat. Primeşte timide mărturisiri de la aceasta iar când
revine de la o conferinţă cu tatăl ei, fata îi dăruieşte una din cele
două cărţi primite de la Lucien. Allan este tot mai atras
Maitreyi şi notează în jurnal sentimentele contradictorii pe care
le trăieşte.
Allan asistă la nunta unui văr al inginerului, Mantu şi
gândeşte la o posibilă nuntă cu Maitreyi. Cei doi trăiesc o iubire
pătimaşă. Khokla, servitoarea familiei, află întâmplător de idila
celor doi tineri. Pe terasă, Lilu şi Khokla poartă o discuţie
despre prietenie şi dragoste iar Maitreyi îl roagă pe Allan să o
ajute finalizeze lucrul la catalogul bibliotecii lui Sen. În
dimineaţa următoare, cei doi se întâlnesc în bibliotecă iar fata îi
mărturiseşte iubirea pentru gurul ei Robi Thakkur dar îi oferă o
coroniţă de iasomie, semn al logodnei. Cei doi trăiesc o poveste
de dragoste în ciuda temerilor provocate de posibilitatea ca
părinţii Maitreyei să afle toate acestea. Tânărul englez trăieşte
cu intensitate dragostea pentru fată suprapunând-o iubirii
pentru India şi hotărăşte chiar să treacă la hinduism. Primeşte
din partea fetei inelul de logodnă întruchipând doi şerpi
încolăciţi. Întâlnirile devin tot mai dese iar fata merge adesea ,
noaptea, în camera lui Allan..
192 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
Khokka protejează cum poate relaţia tot mai imprudentă a celor
doi. Chabu şi Sen se îmbolnăvesc familia fiind preocupată de
cei doi bolnavi. De ziua Maitreeyi, când împlineşte 17 ani, în
casa inginerului vine elita artelor din Calcutta. Fără să-şi dea
seama, Chabu mărturiseşte părinţilor o scenă de dragoste dintre
cei doi îndrăgodtiţi petrecută în pădure iar familia Sen întrerupe
brutal orice legătură a celor doi.. Domnul Sen vrea să o mărite
pe Maitreyi cu un profesor din Hoogli şi aceasta, deznădăjduită,
îi trimite lui Allan un plic cu o creangă de oleandru înflorit.
Chabu moare iar Maitreyi, într-o ultimă scrisoare, îl imploră pe
Allan să o uite pentru a o întâlni într-o viaţă viitoare. Încercând
să uite dragostea pentru Maitreyi, Allan are o aventură cu Jenia
Isaac, o evreică finlandeză dar se simte dezgustat, apoi cu o
nemţoaică, Geurtie, la care, rămas fără bani, se mută un timp.
Nimic nu îl poate face să uite dragostea pentru Maitreyi încât
are mai multe tentative de a se apropia de aceasta. Disperată, ea
se dăruieşte unui vânzător de fructe pentru a provoca alungarea
ei din casă şi a reveni lângă Allan, dar rămânând însărcinată,
pleacă la Miduapur să nască.
Allan trăieşte disperarea de a nu o mai putea vedea pe
Maitreyi în ciuda tuturor eforturilor sale.

LA ŢIGĂNCI

Profesorul de muzică Gavrilescu călătoreşte cu


tramvaiul venind de la o lecţie de pian de la eleva sa, Otilia
Voitinovici. Câţiva tineri povestesc despre călătoria lui
Lawrance în Arabia şi despre căldurile îndurate de acesta.
Profesorul îşi aminteşte că şi-a uitat partiturile la Eleva sa şi
coboară din tramvai. După ce ratează două tramvaie, se retrage
la umbra din faţa grădinii ţigăncilor. O fată oacheşă îl invită
înăuntru luându-l uşor de braţ şi Gavrilescu este întâmpinat de
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 193

răcoare şi linişte. Condus la bordei, o babă care pare a-l aştepta,


îi propune să aleagă între trei fete: o nemţoaică, o evreică si o
ţigancă. Bărbatul respinge ideea de a alege nemţoaica şi
plăteşte trei sute de lei pentru ţigancă, evreică şi grecoaică. Îşi
socoteşte în minte câte lecţii de pian ar trebui să facă pentru a
recupera această sumă. Îi explică babei că el este un artist şi,
numai pentru păcatele sale a ajuns un biet profesor de pian.
Intră intr-o cameră încărcată cu paravane, fotolii, covoare într-
un amestec ciudat. Ajuns acolo este avertizat să nu bea prea
multă cafea dar, călcând pe covoarele moi, în semioscuritate, se
simte fericit şi tânăr amintindu-şi imaginea femeii iubită în
tinereţe. Încearcă să identifice cele trei fete dar o sete
chinuitoare îl împiedică Bea apa proaspătă adusă de una din
fete şi-i revine în memorie imaginea colonelului Lawrence
asociind setea sa chinului colonelului care a traversat pustiul.
Fetele îi impută că evită identificarea lor. După ratarea primului
răspuns, este prins într-o horă a ielelor şi cade într-un somn
profund. Deşteptându-se, el are senzaţia că se află într-un alt
spaţiu, lucrurile cunoscute anterior aflându-se aşezate în altă
ordine. Grecoaica, fata identificată ca ţigancă se află la
picioarele lui şi-i redeşteaptă dorinţa din tinereţe de a vizita
Grecia împreună cu iubita sa, Hildegard. Îşi exprimă dorinţa de
a cânta la pian şi este condus printre mobile, paravane şi
încăperi stranii într-o altă cameră în care se află un pian. Lângă
acesta stau sprijinite două fete. Încercând să cânte la pian, îi
revine în minte tragedia vieţii sale, povestea studenţiei când a
cunoscut pe Elsa, scurta sa aventură erotică, lipsa banilor
ducând la o despărţire neprevăzută şi la ratarea căsătoriei cu
frumoasa nemţoaică. Gavrilescu simte nevoia să retrăiască
aceste momente ale tinereţii povestind tinerelor din faţa lui
clipele trăite atunci dar acestea îi spun că nu mai are timp, că
trebuie să le ghicească aceasta intrând în ritualul casei. Ele îl
supun la alte probe în urma cărora profesorul ar trebui să simtă
bucuria momentului trăit dar acesta ratează fiecare încercare. El
se vede înfăşurat într-un giulgiu şi cade într-o stare de letargie,
194 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
apoi se trezeşte îmbrăcat în şalvari şi o tunică galben-aurie.
Având tot mai acut senzaţia ratării, el vrea să evadeze din
cameră şi parcurge labirintul orbecăind printre lucruri. Aude
deodată zgomotul tramvaiului şi o vede pe babă aşezată la
măsuţa cu picioare scurte bându-şi cafeaua. Se vede în stradă,
revenit la viaţa de dinaintea intrării în curtea ţigăncilor. Aflat în
tramvai aude iar discuţia despre aventura colonelului în Arabia,
scoate o bancnotă taxatorului dar îi este refuzată deoarece
bancnota este retrasă din circulaţie de mai mult timp. Ajunge în
strada Preoteselor în care o caută pe doamna Voitinovici şi află
că aceasta nu mai locuieşte la această adresă. Ajuns la propriul
domiciliu, află că soţia lui, Elsa, l-a aşteptat mai mulţi ani după
care a plecat în Germania. Constată că şederea sa la ţigănci a
durat doisprezece ani şi revine la acestea. Aici lucrurile sunt
neschimbate. Baba se află în acelaşi loc, cu cafeaua în faţă şi-i
recomandă să caute uşa cu numărul 7 deoarece este târziu şi
toate fetele s-au culcat, singura care nu doarme niciodată fiind
nemţoaica. Parcurge holul cu multe uşi, uită numărul căutat,
bate apoi la una,, la întâmplare şi deschide uşa unei camere slab
luminate. O găseşte acolo pe Hildegard care îi declară că-l
aşteaptă de mult, iar el îi declară că a fost la berărie. Bărbatul
retrăieşte momentul despărţirii de fată. O ia de mână,
traversează curtea şi urcă într-o birjă cu care pornesc fără grabă
spre pădure spre admiraţia birjarului care fluieră uşor calului.
Hildegard îi prinde mâna în mâna ei în timp ce Gavrilescu o
priveşte încordat. El îi mărturiseşte că se întâmplă cu el ceva
ciudat, că are senzaţia că trăieşte un vis dar fata îl linişteşte
spunându-i că toţi visăm şi sfârşitul începe ca o cufundare în
vis.

Marin Preda, MOROMEŢII

Volumul I
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 195

Moromete se întoarce cu familia de la câmp, copiii


împrăştiindu-se să se odihnească sau să facă baie în gârlă. Până
ce Catrina pregăteşte prânzul, Ilie stă pe stănoaga podiştei din
faţa curţii şi fumează aşteptând parcă să vină cineva. Apare
Tudor Bălosu, vecinul lui Moromete, care îi aminteşte că
doreşte să cumpere salcâmul cel mare din grădina lui
amintindu-i că Jupuitu, agentul funciar urmează să vină în ziua
următoare să facă încasările iar cui nu are cu ce plăti îi va lua
ceea ce va găsi în curte. Niculae, fiul cel mic al lui Moromete şi
al Catrinei soseşte cu oile de la păscut blestemând oaia Bisisica,
cea care îi dădea mult de furcă fiind cea mai neascultătoare.
Mama mulge oile, apoi pune laptele la fiert în timp ce Niculae o
roagă să-i spună lui Ilie să-l lase în ziua următoare să meargă la
şcoală.
Familia se adună în jurul mesei rotunde aşezată în tindă. Pe
masă sunt aşezate bucatele: mămăliga, o strachină largă care se
umple de mai multe ori cu ciorbă din ierburi şi lapte fiert.
Împrejurul mesei se află Ilie şi Catrina Moromete, Paraschiv,
Nilă şi Achim copiii din prima căsătorie a lui Ilie, Tiţa, Ilinca şi
Niculae, copiii rezultaţi din a doua căsătorie. Nicolae este
supărat pentru că părinţii nu-l lasă să meargă la şcoală iar
Achim insistă pe lângă tatăl său să-l lase să plece cu oile la
Bucureşti argumentând că ar putea obţine astfel un câştig
însemnat chiar dacă familia ar fi lipsită pentru un timp de lapte
iar fetele n-ar mai avea lână pentru zestre. Moromeţii aud
cântecul lui Birică venit să o cheme astfel la poartă pe Polina,
fata iubită, a vecinului Bălosu.
Tudor Bălosu asmute câinele gonindu-l cu înjurături pe Birică,
un băiat prea sărac ca să poată aspira la mâna fetei unuia dintre
bogaţii satului. Mânia lui Birică se manifestă prin cuvinte aspre
la adresa tatălui fetei şi a bogătanilor. În aceiaşi seară, Ilie
Moromete discută cu Achim despre plecarea la Bucureşti.
Niculae se bucură că va scăpa de Bisisica şi va putea merge la
şcoală. Încântaţi că l-au lămurit pe tatăl lor să dea voie lui
Achim să plece cu oile, cei trei băieţi pleacă la mătuşa lor,
196 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
Maria Moromete poreclită Guica, să o înştiinţeze. Guica este
supărată pe fratele ei, Ilie, pentru că o scosese din casa lor, îi
cumpărase un loc şi-i făcuse un bordei luându-i lotul moştenit
în schimbul noii ei locuinţe. Ga Maria îi sfătuieşte pe băieţi să-l
lase pe tatăl lor fără animale şi fără sprijinul lor. După o zi
istovitoare, noaptea, toţi dorm pe prispă fiecare cu gândurile
lui. Băieţii visează la plecarea lor în lume, Moromete plănuieşte
cum să se descurce cu fonciirea, Catrina gândeşte că Ilie nu a
trecut încă pe numele Titei pogonul de pământ vândut în timpul
foametei iar Niculae cum să-şi convingă tatăl să-l lase la şcoală.
Catrina, femeie credincioasă, merge la biserică de câte ori crede
că poate îndrepta un lucru rău dar Ilie nu înţelege nici
habotnicia ei dar nici nu ia drumul cârciumii, ca alţi bărbaţi. El
preferă să discute în serile lungi politică cu Cocoşilă sau să-l
asculte pe Niculae care îi citeşte poveşti. Muncit de gândul
datoriilor, se trezeşte dimineaţă îl ia pe Nilă şi taie uriaşul
salcâm pentru a-l vinde lui Bălosu, spre mirarea sătenilor şi
indignarea familiei dar mai ales a Guicăi pe motivul că a făcut
acest lucru fără a-i cere consimţământul. Duminică dimineaţă,
Nilă pleacă la premilitară unde se instruiesc flăcăii înainte de a
pleca la armată. Instructorul Toderici îi ceartă pe cei care
lipsesc şi-l înfruntă şi pe Nilă reclamându-l şefului de post care-
l trimite acasă fără a-l pedepsi cum îi cere instructorul. Catrina
pleacă la biserică iar Ilie îl ajută pe Bălosu să cureţe salcâmul
de crengi. Achim îl întâlneşte pe Birică şi duc caii în ovăz pe
moşia de peste patru sute de pogoane a cucoanei Marica. Vine
şi Niculae cu oile dar apariţia paznicului determină fuga lui
Birică şi Achim. Niculae este prins şi bătut de paznic dar
Achim revine şi-l salvează pe mezin. Moromete pleacă la
fierăria lui Iocan sub pretextul că trebuie să repare două seceri
stricate, dar, de fapt pentru a discuta politică. Până a ajunge
acolo, el discută despre ploaia care tocmai a căzut şi despre
viitoarea recoltă, povesteşte lui Dumitru lui Nae despre Victor
Bălosu, fiul vecinului său, despre Mizdra, o fată din sat şi
Năstase a lui Beseneac. În poiana fierăriei, Ilie este întâmpinat
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 197

cu bucurie. Toţi discută deodată dar Moromete şi Cocoşilă,


prieteni şi adversari politici, se confruntă cu prudenţă.
Moromete citeşte un articol din ziar despre pasiunea pentru
agricultură a regelui exprimându-şi nedumerirea că primul
agricultor al ţării nu iese la arat. Citind despe luptele din
Spania, apoi despre dezbaterile din Parlament, ţăranii din
poiană acuză când pe ţărăniştii lui Cocoşilă, când pe liberalii lui
Moromete. Se amestecă în discuţie şi Ţugurlan acuzând pe cei
care au primit pământ după război că sunt vinovaţi că alţii nu
au primit iar acum el sau Ion al lui Miai sunt ţinuţi deoparte.
Ţugurlan mai are doar un singur copil din cei şapte, restul
murind din cauza bolilor. Moromete este chemat acasă de Ilinca
pentru că este căutat de agentul de urmărire şi un însoţitor
pentru a plăti fonciirea. Ajuns acasă, se face că nu-i observă şi,
după ce-i taie chitanţa cu suma datorată, el le declară că nu le
poate plăti ceea ce stârneşte nervozitatea lui Jupuitu şi a
însoţitorului său care încearcă să ia din casă obiecte din lada de
zestre a fetelor, apoi caii şi căruţa. În final le dă o parte din
sumă promiţând că le va da restul mai târziu. Bălosu îi propune
lui Moromete să-i vândă lotul din spatele casei dar Ilie îi spune
că lotul nu e al lui şi nu-l poate vinde. Bălosu stă de vorbă
despre pământ şi cu Boţoghină al cărui lot vrea să-l cumpere
ştiind că acesta are nevoie de bani să-şi trateze boala de
plămâni. Birică plănuieşte să o fure pe Polina ştiind că familia
ei nu-i va permite să se căsătorească cu ea. Când vin căluşarii în
curtea lui Bălosu, Polina este anunţată de Tita şi, după o
discuţie aprinsă cu iubitul ei, aceasta acceptă să plece cu el.
Tatăl ei observă dispariţia fetei şi pleacă în căutarea ei dar cei
doi se ascund acasă la Dumitru lui Nae. Achim se pregăteşte să
plece cu oile la Bucureşti. Niculae are accese de friguri dar este
bucuros că scapă de grija oilor. După plecarea lui Achim, şeful
de post vine să-l ia la secţie pentru că-l bătuse pe paznicul de pe
moşia Maricăi. Moromete se hotărăşte să meargă la primarul
Aristide să împrumute bani pentru plata fonciirei şi acesta
acceptă cu condiţia de a-l sprijini politic. Căsătoria cu Birică
198 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
schimbă viaţa Polinei care dă de greutăţi. Ea îl ia pe Birică şi
pleacă la ai ei După o violentă confruntare verbală şi fizică,
Bălosu îi alungă şi le refuză orice ajutor. Hotărâţi să-şi
construiască o casă, ei sapă lut pentru cărămizi, Birică fiind
hotărât să vândă puţinul pământ pentru a –şi construi casa
visată. Polina are însă alte planuri. După ce ia bani de la
Aristide, Moromete plăteşte o parte din fonciire şi cumpără
lemn pentru a-şi repara poarta şi gardul de la grădină. În timp
ce repară poarta, se adună mai mulţi săteni să asculte vorbăria
gospodarului. Între timp, Ţugurlan vine la Ilie să-i ceară
împrumut un sac de porumb dar acsta îi dă grâu pentru că
terminase şi el porumbul. Ţugurlan află de la cumnatul lui,
Grigore Armeanca cum fură morarul făină de la oameni.
Paraschiv ia caii şi, sub pretextul că-i duce la câmp, pleacă
după Achim la Bucureşti. Pe drum, Nilă se răzgândeşte şi cei
doi fraţi revin acasă spre mânia Guicăi. Boţoghină pleacă la
spital pentru o lună, două sperând să se vindece cu banii luaţi
pe pământul vândut lui Bălosu. Niculae, îmbrăcat cu haine ale
tatălui său, merge la serbarea de sfârşit de an dar, când îi vine
rândul să recite poezia pregătiră pentru eveniment, are un acces
de friguri. Emoţionat şi surprins că fiul său a obţinut premiul I,
Ilie îşi ia fiul în braţe şi-l duce acasă. Venind vremea
secerişului, familia Moromete se bucură de bogăţia recoltei.
Alături de ei seceră familia Boţoghină, fără bărbatul plecat la
spital. Nicolae şi fiica lui Boţoghină, Irina, premianţi la sfârşitul
anului şcolar, visează să plece la şcoală, la oraş. La îndemnul
Polinei, Birică intră în ogorul tatălui ei să secere dar Bălosu îl
alungă. Victor Bălosu, fratele Polinei se încaieră cu intrusul dar
Birică şi Polina continuă să secere fără a-i băga în seamă.
Oamenii lui Aristide ies cu maşinile de treierat. După ce treieră,
sătenii merg la moară unde sunt aşteptaţi de Tache, nepotul lui
Aristide, şi de Năstase. Ion al lui Miei îi spune lui Ţugurlan că
Tache l-a bătut fiindcă a cerul să i se cântărească făina. Acesta
îi cere socoteală lui Tache dar este înjurat şi lovit. Jandarmul
anunţat de Năstase îl arestează pe Ţugurlan care strigă vorbe de
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 199

ocară primarului Aristide. Ţugurlan îi smulge puşca


jandarmului şi după multe insistenţe, acesta i-o înapoiază.
Catrina îl roagă pe preot să-l convingă pe Moromete să-l dea pe
Niculae la şcoală la oraş dar Ilie e îngrijorat pentru că Achim
nu-i trimite banii promişi de la Bucureşti ba, mai mult, aude că
se plimbă cu o fată prin capitală şi nu mai are de gând să revină
în Siliştea Gumeşti. Vrea să vândă grâu dar preţul grâului este
mai mic în acest an datorită recoltei bogate. Pleacă la munte
împreună cu Tudor Bălosu şi, impresionat de nevoile unei
muntence vinde sub preţul aşteptat ceea ce aduce reproşurile
familiei. Pleacă cu Niculae la Câmpulung unde băiatul dă
examen şi reuşeşte printre primii dintre câteva sute de
candidaţi. Anghelina lui Boţoghină, nevasta lui Ţugurlan,
primeşte scrisoare de la spital că bărbatul ei se simte mai bine şi
va veni curând acasă. Şi nevasta lui Ţugurlan află despre soţul
ei, de la închisoare, că doreşte ca aceasta să vină să-l vadă.
Birică şi Polina primesc citaţie de la Judecătorie să se prezinte
la procesul intentat pentru furt de Tudor Bălosu pentru că
luaseră grâul de pe cinci pogoane ridicându-şi casa cu
materialele luate în schimbul grâului. Peste puţin timp, casa lui
Bălosu ia foc dar nu există probe că Birică sau Polina ar fi fost
vinovaţi. Moromete se confruntă cu greutăţi tot mai mari: plata
fonciirii, rata la bancă venită mai devreme, plata datoriei la
Aristide, apropiata plecare la şcoală a lui Niculae. Pe lângă
acestea, află că Paraschiv şi Nilă vor să fugă de acasă, cu caii.
Disperat, întâlnind o opoziţie vizibilă din partea celor doi
băieţi, Moromete îi ia la bătaie cu parul reproşându-le lipsa de
respect şi recunoştinţă. Află seara, târziu, când se întoarce acasă
că băieţii au fugit de acasă luând cu ei şi banii din ladă.
Moromete vinde lui Tudor Bălosu lotul din spatele casei şi
plăteşte datoriile şi taxele şcolare pentru Niculae şi cumpără doi
cai. Se retrage apoi din viaţa satului, renunţând la obiceiurile de
până atunci şi la întâlnirile din Poiana lui Iocan. Pe policioara
din fierărie rămâne doar chipul din lut al lui Moromete, singura
dovadă a prezenţei sale la confruntările politice din poiană.
200 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

Volumul al II-lea
După patru ani de şcoală, Moromete îl anunţă pe
Niculae că nu-l mai poate întreţine iar băiatul nu mai insistă ca
la început. Moromete face acum dese drumuri la munte, vinde
porumb şi cumpără purcei pe care-i vinde în sat. Primeşte o
scrisoare şi o fotografie de la cei trei băieţi de la Bucureşti, îl ia
pe băiatul lui Parizianu şi pleacă să-şi vadă fiii. Îl găseşte pe
Nilă care este portar la un bloc. Acesta îşi cheamă fraţii care vin
cu pachete cu salam, franzelă şi sticle cu vin. Tatăl îşi cheamă
copiii acasă spunându-le că a făcut pământul la loc iar lor le dă
casa, el urmând să-şi construiască alta. Cei trei refuză, Nilă,
căsătorit şi cu un copil, fiind concentrat iar Paraschiv vrând să-
şi facă o casă în Colentina. Catrina află că Ilie şi-a chemat
băieţii acasă şi nu poate accepta ideea revenirii acestora. Începe
războiul şi, în sat, încep să sosească scrisori despre cei morţi
sau dispăruţi. Ilie află despre moartea fiului său, Nilă. Soţia
acestuia vine la socri să-i facă parastasul, apoi pleacă la
Bucureşti. Boţoghină, crezându-se vindecat, se apucă iar de
muncă şi, în scurt timp, moare. Catrina a cărei fiică din prima
căsătorie se mărită cu dulgherul Albei, nu acceptă această
căsătorie, apoi se împacă cu Mariţa şi cu soţul ei vizitându-se
des şi ameninţându-l pe Moromete că-l va părăsi şi se va muta
la fiica ei. Niculae se îndepărtează şi el de tatăl său şi
Moromete încearcă să fie mai îngăduitor. Băiatul este
îndrăgostit de Ileana, fiica lui Costică Roşu pe care o întâlneşte
de Rusalii cu ocazia obiceiului spălatului pe picioare. Se
iubeşte cu ea pe câmp iar după ce Ileana se mărită cu un preot
din Balaci, povesteşte în sat cum, după ce au făcut dragoste,el a
rămas tăcut parcă ar fi fost bolnav.
Se mărită şi Tita iar Niculae se apropie foarte mult de cumnatul
său, Sandu Dogaru care, întors din război, este, la treizeci de
ani, cărunt şi cu o gaură în coaste. Catrina Moromete presimte
că se va întâmpla ceva rău pentru vede trecând peste o glugă de
coceni un cârd de ciori. Peste puţin timp, Sandu Dogaru,
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 201

bărbatul Titei moare călcat de roata unei căruţe. După parastas,


la care Niculae se îmbată şi face scandal alungând preoţii şi pe
cei prezenţi în curte, acesta se îmbolnăveşte. Tot mai
însingurat, Niculae citeşte foarte mult şi, întrebat de tatăl său ce
caută, îi răspunde că îşi caută eul. Ilie îi propune băiatului să
intre învăţător, dar acesta refuză spunând că vrea să trăiască în
singurătate şi că nu-i poartă pică pentru că nu l-a lăsat să-şi
termine şcoala. În sat se formează prima organizaţie de partid
din care fac parte Adam Fântână, Ouăbei, Mărin al lui Radu
Lungu, Gogonaru, Mantaroşie. Noul notar, îl invită pe Niculae
la cârciuma lui Valache pentru a-l cunoaşte. Niculae vorbeşte
despre preoţii de la parastas, pe care-i alungase pentru că
urmăreau doar să se îmbogăţească şi despre faptul că oamenii
au nevoie de o nouă religie. Notarul îi propune să intre în
organizaţie şi-l trimite la şcoala de partid. Aristide convoacă o
întrunire la el acasă la care participă ginerele său, inginerul
agronom, fratele său, Năstase cu fiii : Dan şi Ştefan, un nepot
de soră, Vasile al Moaşei, Nae Cizmaru şi Isosică al lui Ilie
Tăbârcel care stabilesc un plan prin care să împiedice numirea
ca primar al lui Ouăbei sau Mantaroşie. După o masă foarte
bogată, ei fac o listă cu oamenii care ar trebui atraşi pentru a
candida la primărie: Badea Cârcâdaţ, Neagu Postu, Nicu Canel,
Marin Bâznac, Ilie al Mariei lui Usturoi. Catrina îl acuză pe
Moromete pentru drumul pe care a apucat Niculae. Venit în sat,
Niculae propune oamenilor ca produsele pe care le au în plus,
să le predea la centrul de colectare pentru a ajuta pe cei care nu
au, adică pe moldoveni pentru că la ei a fost secetă. Se produce
o altercaţie şi Niculae, lovit, este cu greu scos din mulţime de
notar. Când află, Moromete se duce la primărie supărat că
băiatul nu a trecut mai întâi pe acasă, dar nu-l mai găseşte.
Catrina îl părăseşte pe Ilie dar se întoarce la ameninţarea Ilincăi
că se mărită şi pleacă la Ploieşti dar şi pentru că are impresia că
bărbatul ei a intrat în anul morţii. Moromete o alungă fugărind-
o cu un par şi Catrina se întoarce la Alboaica. Ilinca merge la
Niculae, la raion, şi îi povesteşte despre ce se întâmplă cu tatăl
202 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
lor şi îi cere să vină acasă dar el îi spune că nu poate veni decât
la toamnă. Pentru campania de secerat este, însă, repartizat în
Siliştea Gumeşti. Sosind în sat, este aşteptat de Marioara lui
Fântână lipoveanul cea care îl iubea de câţiva ani fără ca el să-i
fi dat speranţe. Fântână primeşte vestea că Isosică, Bilă,
Zdrocan şi Plotoagă vin să-l dea afară de la moară pe el şi pe
cantaragiul Mantaroşie. Moromete împrumută bani de la
Niculae.El nu mai are voie să-şi vândă recolta la munte ci este
obligat să o dea la stat pe un preţ mult mai mic. În curtea lui
Moromete se adună mai mulţi săteni să discute politică şi
Niculae le dă informaţii despre ceea ce este comunismul. Toţi
se plâng că cei de la Sfat se duc şi le ia porumbul din pod, le ia
banii pentru că dările trebuie plătite. Niculae îi sfătuieşte să
facă şi ei ca în alte sate, gospodărie colectivă ca să le fie mai
bine. Fântână scrie o scrisoare la raion dar aceasta cade în mâna
Ciulcăi, nevasta lui Isosică şi, după ce o deschide la abur, i-o
arată bărbatului ei. Din scrisore înţelege că autorul ei este la
curent cu acţiunea „Cotigeoaia” prin care trebuia să i se
însceneze lui Fântână o hoţie la moară pentru a fi dat afară .
Isosică îi avertizează pe Plotoagă şi Zdrocan. Niculae încearcă
să-şi împace părinţii rugând pe Ilie să tracă o parte din
pământuri şi casa pe numele Catrinei, dar aceasta refuză orice
negociere cu bărbatul ei şi Ilie hotărăşte să treacă deocamdată
casa pe numele Ilincăi. Serara, Mărioara, fata lipoveanului
Fântână, îl cheamă la ea pe Nicolae dat acesta se întâlneşte în
sat cu fata lui Costică Roşu, măritată de câtăva vreme cu un
preot din satul vecin. După ce stau de vorbă toată noaptea la o
prietenă a acesteia, dimineaţă, când ajunge acasă, Ilinca îl
ceartă pentru că nu s-a dus la Mărioara. În ziua următoare
începe secerişul. Catrina îl trimite pe Sande, fiul Alboaicei să-l
trezească pe Moromete să plece la câmp. Pe drum spre lotul
său, Ilie îl întreabă pe Nicolae cum e cu socialismul că ia de la
bogat dar nu-i dă săracului. Niculae îi spune că pământurile vor
fi luate de la ţărani şi vor trece în prprietatea statului dar
Moromete nu crede. După ce-l ajută puţin la secerat, Niculae
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 203

pleacă şi se întâlneşte cu o fată de la U.T.M. care-i povesteşte


despre nişte intrigi de la raion şi-l sfătuieşte să stea de vorbă cu
Vasile al Moaşei. Marioara lui Fântână îl întâlneşte şi-i
reproşează că nu a venit la ea şi o preferă pe Ileana lui Roşu
care este măritată şi are şi doi copii. Noaptea nu poate să
doarmă, pleacă la Mărioara şi o cheamă la poartă ca să-i spună
că nu are rost să-l mai caute şi să-şi caute pe altcineva.
Activiştii de partid supraveghează secerişul şi predarea cotelor
dar mulţi ţărani pun grâul pe jos în arie sub motiv că nu au
căruţe şi să scape fără să predea cotele. Niculae ceartă pe
Isosică şi Plotoagă şi le cere să dea grâul la trior pentru a-l
preda fără neghină. Pe aria Cotigeoaia izbucneşte o revoltă,
ţăranii încărcându-şi grâul în căruţe dar sunt chemaţi miliţienii.
Nae Marinescu, cel de la care a pornit revolta s-a dus la casa lui
Bilă şi a lui Plotoagă să le dea foc. Fuge apoi în pădure. Focul
se întinde spre arie. De la raion vine o notă telefonică să se
predea grâul aşa cum este: cu sau fără neghină şi ţăranii se
întorc la arie. La începutul toamnei, după începerea ploilor, Ilie
îi trece Catrinei trei pogoane de pământ şi jumătate din casă.
Aceasta îşi cheamă fetele, pe Tiţa, Ilinca şi Mariţa dar Ilina
spune că ea are de gînd să se mărite şi nu o interesează
pământul lăsându-le pe surorile ei să hotărască dacă acceptă
oferta lui Ilie. Ilie este mâhnit de lipsa de înţelegere a Catrinei
şi a fetelor dar nu regretă gestul făcut. După încheierea
campaniei, are loc o şedinţă la care vin şi reprezentanţi de la
raion. Vasile al Moaşei povesteşte cum a vrut să se înscrie în
gospodăria colectivă dar Plotoagă a sabotat cooperativizarea
fiindcă este omul chiaburilor şi că acesta a intrat în partid ca
Aristide şi grupul acestuia să aibă omul lor în partid şi în felul
acesta să-şi îndeplinească planurile lor mârşave. Vasile este
numit preşedinte în locul lui Plotoagă iar Bilă este exclus
pentru neîndeplinirea sarcinilor. Niculae formează două comisii
care pleacă în sat să adune cotele de la cei care au fugit de pe
arie şi de la chiaburi. La unul din ţărani găseşte în pivniţă
muniţie şi acesta fuge şi se îneacă în râu vrând să-l treacă fără a
204 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
şti să înoate. Mai târziu, Niculae este învinuit de moartea lui
Gheorghe şi scos din comitet. După ce este numit preşedinte,
Vasile al Moaşei pune să fie arestate neamurile având nişte
poliţe mai vechi de plătit faţă de acestea. Îi trimite vorbă lui
Moromete să nu mai organizeze adunări în care să instige
oamenii că-l arestează şi pe el. Moromete vorbeşte cu Ţugurlan
care lucrează acum la siloz, la gară, să se întoarcă în sat ca să-l
aleagă preşedinte în locul lui Vasile. Ţugurlan se întoarce în
sat, intră la moară dar nu reuşeşte să–l înlocuiască pe Vasile al
Moaşei. Începe colectivizarea şi Ilie Moromete se înscrie în
ciuda ezitărilor şi a gândului că întreaga sa muncă de o viaţă
este zadarnică, ca să nu-i facă vreun rău fiului, Niculae.
Moromete o întâlneşte pe Fica, sora fostei lui soţii, Rădiţa,
rămâne peste noapte în casa ei, mănâncă şi cinsteşte o sticlă cu
vin imaginându-şi că este cu fosta nevastă iar a doua zi, Catrina
îl întâmpină cu ură bănuind ce s-a întâmplat. Niculae pleacă la
raion şi nu i se mai ştie de urmă câţiva ani. În sat se aude că a
ajuns inginer agronom. Apare în sat la moartea tatălui său.
Ilinca îi povesteşte cum s-a îmbolnăvit Ilie Moromete şi-şi
aminteşte ultimele lui zile când nu mai putea să meargă şi nu
mai era conştient. Aflând că Niculae trăieşte cu Mărioara cu
care are şi un copil, Catrina îl ceartă că trăieşte ca păgânii, fără
cununie şi-l sfătuieşte să legifereze legătura lui. Abia după un
an de la moartea tatălui său, Niculae înţelege că el este un om
fără tată. Îşi aminteşte multe episoade din trecut, cum căsătoria
cu Marioara, momentele grele provocate de vestea dată de
Ghimpeţeanu, şeful comitetului raional, că a fost eliberat din
funcţia de membru în comitet, gândurile şi nefericirile din acele
clipe. Trezindu-se dimineaţă cu gândul la tatăl său, Niculae
simte eliberarea de tristeţe şi împăcarea la gândul ultimei
revederi cu Ilie Moromete înainte de a muri.
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 205

Stefan Banulescu, Mistreţii erau blânzi

Condrat înaintează cu barca prin pădure lovind bucăţi de


gheaţă, ocolind stejarul bătrân prăbuşit în apă. În barcă se află
diaconul Ichim, Fenia, soţia lui Condrat şi copilul în sicriul în
care va fi îngropat. Ichim, diaconul pântecos, strigă pentru a
acoperi zgomotul apelor şi a furtunii, povestind despre sine şi
despre faptul că, în sat, nu are cu cine vorbi. La un moment dat,
propune lui Condrat să întoarcă barca spre sat, spre dunele de
nisip, fiindcă nu vor găsi nici un petic de pământ neinundat.
Deşi îi cere părerea Feniei, adoarme în fundul bărcii fără să
aştepte răspunsul femeii. După un timp, Fenia îi răspunde
povestind, la rândul ei, despre cumnatul Vlase a cărui curte este
mai înaltă şi ar putea adăposti mormântul copilului. Vlase îi
promite bani pentru înmormântarea copilului la oraş, la Tulcea
dar nu o face ştiind că nu se poate ajunge la Tulcea, pe Dunăre
din cauza gheţurilor şi, la insistenţa soţiei sale, Carpena, înfige
cazmaua în pământ dând de apă ceea ce îl face să hotărască să
facă în acel loc o fântână. El îi atrage atenţia asupra Vicăi,
stricata satului, care îi dă târcoale lui Condrat. Ieşind din
pădurea de stejari, Condrat zăreşte barca lăutarilor Laliu şi
Dache care aşteptau un semn pentru a cânta la înmormântarea
copilului. Fenia o zăreşte venind cu barca pe Vica alungată din
sat. Femeia, alerg\nd cu picioarele goale prin dune, îl roagă pe
Condrat să o primească lângă el pentru a o proteja de mânia
sătenilor. Bărbatul este, însă, preocupat să găsească un loc în
nisip în care să-şi poată îngropa copilul şi Vica o imploră pe
Fenia să o ierte şi să o accepte lângă ei dar aceasta o respinge.
Condrat începe să sape groapa dar nisipul lunecă mereu făcând
inutil efortul bărbatului. Diaconul cere bărbatului să cânte un
cântec depre pământ şi iarbă în timp ce Vica îşi stoarce hainele
pe marginea dunelor de nisip iar Fenia şi Condrat întăresc
marginile gropii cu o împletitură de crengi. Dintr-o dată apa,
venită cu furie, loveşte barca lui Condrat. Ichim fuge spre sat
cu barca lăutarilor iar Vica sare în barca cu sicriul copilului,
206 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR
ajunge în sat şi o roagă pe învăţătoare să-l îngropa pe copil sub
duşumeaua cancelariei de la şcoală. Condrat şi Fenia părăsesc
groapa dintre dune aflând că învăţătoarea şi Vica au făcut loc
de înmormântare în cancelarie. Condrat vede pe Vasile,
mistreţul cel bătrân văzându-l cum se zbate între ape şi începe
să râdă eliberat de încrâncenarea cu care săpase groapa din
dunele de nisip. Fenia priveşte nedumerită oamenii care râd,
urmărind mistreţii mânaţi de ape.

Fanus Neagu, DINCOLO DE NISIPURI

În 1946 este o secetă cumplită. Trezindu-se din somn,


Şuşteru constată că toţi ai lui lipsesc de acasă fiind plecaţi în
sat, după mâncare. Îngândurat, el trage din ţigara făcută din
frunză de iederă. Iese în drum unde îl întâlneşte pe dacsăl
despre care oamenii spun că şi-a pierdut minţile din pricina
foamei; el mestecă măcriş şi îngână întruna nişte versete din
cartea de rugăciuni. Satul pare dezolant. O femeie adună baligă
să-şi lipească prispa casei, salcâmul pare dat cu var iar la
fierărie se răspândeşte mirosul de copită arsă. Şanţurile
inundate altădată cu apă sunt acum uscate, fundul lor fiind
crăpat. Deodată, de departe, de pe vârful unei movile îşi face
apariţia un călăreţ care se apropie în goană şi anunţă că la
munte plouă şi apa Buzăului vine învolburată. Veste îi uluieşte
pe toţi: Şuşteru îşi aduce luntrea la apă, începe să cureţe
şanţurile iar clopotele bisericii încep a bate. Satul întreg iese la
malul apei şi încep pregătirile pentru întâmpinarea apei:
bărbaţii desfundă şanţurile, femeile îşi apără copiii de viitură,
un bătrân îşi aduce uneltele de pescuit iar unii îşi suflecă
pantalonii ca şi când, din clipă în clipă va începe inundaţia.
Oamenii sunt tot mai nerăbdători iar când Şuşteru spune că se
aude gârla, câţiva pun urechea la pământ. Hotărăsc să meargă
în susul apei să vadă unde este oprită apa şi să-i dea drumul,
convinşi că morarii o opresc în iazurile lor. O ceată de vreo
VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 207

douăzeci de călăreţi, în frunte cu Şuşteru, pornesc în căutarea


apei. Drumul anevoios, prin terenul desfundat între satele
răzleţe, depărtate unul de altul, face ca unii dintre călăreţi să se
oprească. Ceata se micşorează încât la prima moară rămân cu
trei mai puţin. Aici constată că iazul este gol şi-şi continuă
drumul sperând că apa este mai sus, la următoarea moară.
Ajunge la aceasta spre miezul nopţii şi observă şanţurile pline
cu ţărână ; ceata se înjumătăţeşte. Imediat, cei rămaşi hotărăsc
să meargă la următoarea moară dar înţeleg că efortul lor este
zadarnic. Rând pe rând călăreţii îl părăsesc pe Şuşteru care nu
vrea să se întoarcă şi îşi continuă drumul simţind în faţă
răcoarea valurilor.