Constantin Noica – Scrisoare catre Rafail

“Istoria toata, poate, nu este decat o lenta moarte a

stapanilor.” (Constantin Noica)

Ce poate fi in lumea voastra, dragul meu, ca te-ai gandit sa

pleci din ea? Si sunt multi – mi se spune – care se despart de
ea, chiar daca nu intra in ordin, ca tine. V-a mahnit peste
masura lumea de azi? Ati gasit ca o puteti sluji de dincolo de
ea?

Noua, aici, ni se parea ca lumea de azi nu mai poate fi

boicotata. Este in ea ceva care urca, si tot ce urca e sacru.
Popoarele ies acum, rand pe rand, din boicotul istoriei (cum
spusese Blaga despre neamul acesta al nostru) sau ele ies din
somn si animalitate. Dobitoacele si firea se primenesc. Ce e cu
putinta invadeaza, cu bogatia lui, lumea lui ce este – si omul
insusi, care populeaza lumea cu noi si stranii fapturi, este pe
cale sa devina o noua faptura, cu inzestrari sporite.

Suna, poate, naiv optimist tot ce-ti spun. Lasa-ma atunci sa

spun lucrurile pe limba ta, care mi-e draga si mie.

In limba ta exista o vorba a trecutului care-mi pare, intr-un fel,

mai adevarata astazi decat oricare alta. Este cea a lui Augustin,
“iubeste si fa ce vrei”. Caci daca iubesti cu adevarat – s-a
spus – nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate ca
lumea de azi e uneori smintita pentru ca a despartit pe “fa ce
vrei” de “iubeste”. Ea si-a luat toate libertatile si face tot ce-i
place; dar nu iubeste intotdeauna. Asa cum artistul modern
adesea nu iubeste cuvantul sau materia in care lucreaza si
acestea se destrama in irealitate – in timp ce un Brancusi, care-
si iubea materia si o mangaia, facea din ea aceea ce trebuie si
este – omul modern traieste scandalul libertatilor si al inimii,
pentru ca nu sta sub ordo amoris.

1
Sa-l reinvatam dragostea, ai putea spune asadar; si cum orice
dragoste adevarata este, pana la urma, dragoste catra
Dumnezeu, sa-l restituim credintei. – Dar iata, aici se despart
apele.

Vorba lui Augustin este adevarata, dar abia in dezmintirea ei.

Astazi nu mai putem spune: iubeste si fa ce vrei. Trebuie sa
spunem, cum s-a spus in fapt: cunoaste si fa ce vrei. De vreo
trei veacuri asa simte omul modern, si nu-i ramane decat sa-si
duca vorba pana la capat, asadar sa intre in ordinea
cunoasterii.

Cunoasterea a pus intr- adevar pe om in intimitate cu lucrurile

– intr-o alta intimitate decat cea magica, mitica ori religioasa –
si atunci omul modern incepe sa faca ce-i place. Poate reface
substantele anorganice, asa cum reface societatea; sau
dubleaza realitatile cu “izotopii” lor si lucreaza asupra acestora
ca asupra unei noi lumi. Face tot ce vrea: daca vrea face si
arme atomice.

Vei spune: le face, in fapt. Daca ar iubi, nu ar face din astea, si

atatea alte nefacute; sa-i redam deci comunitatea de dragoste.
– Dar omul de azi nu mai poate sa nu cunoasca. S-a intamplat
cu el ceva hotarator; s-a trezit in el o alta neliniste decat cea a
inimii. Augustin spunea: cor irrequietum. Omul modern, insa,
e insufletit de o mens irrequieta. Comunitatea de dragoste i-
a devenit prea putin.

Si ce a iesit din asta? A iesit o lume care nu mai seamana cu

cea de pana acum a bunului Dumnezeu. Gandeste-te asa,
concret: daca bunul Dumnezeu ar spune astazi unui Noe sa-si
pregateasca arca fiindca vine potopul peste rautatea lumii –
oare ce ar pune in arca Noe? Ar pune cate o pereche din
fiecare soi de vietati? Nu. Ar pune altceva, straniu de tot –
cateva sticlute cu acizi nucleici, si cateva calculatoare, si cateva
pile electrice sau mai stiu eu ce. Bunul Dumnezeu ar intreba: ce
2
sunt astea? Si Noe ar raspunde: ce trebuie pastrat din lumea
Ta, Doamne. Si ar putea sa nu se mai urce nici el, Noe, in arca.

Lumea aceasta ne place ori nu, dar e lumea noastra. Si ea ne

place undeva, caci e o lume a supunerii, a rabdarii si a infratirii,
intre noi si cu lucrurile. Dar nu mai e o lume a dragostei. Este
una a cunoasterii.

Stiu, in lumea dragostei se intamplau lucruri adanci de tot:

omul se infratea cu oamenii, se infratea cu firea, si putea
prelua, in cresterea lui spirituala, pana si materia lipsita de
simtire. Citesc cateodata Mineiurile Bisericii Ortodoxe, care-mi
plac pentru limba lor romaneasca fara pereche, si gasesc in
Mineiul pe septembrie, la ziua lui Simion Stalpnicul, randurile
acestea uluitoare: “Cuvioase parinte, de ar avea graiu stalpul,
n-ar inceta a vesti durerile, ostenelile si suspinurile tale; insa
acela nu el te tinea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite,
cu lacrimile tale, ca un pom il tineai”.

Ce minune de gand si de vorba – pentru o fapta dincolo de

orice judecata. Dar se intampla ca acum, in lumea cunoasterii,
nu omul singuratic si nu cu lacrimile sale, ca un pom totusi tine
stalpii lucrurilor si-i preia in cresterea sa.

Este o alta infratire, cu lucrurile si cu oamenii. S-a sfarsit cu

lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea in care
traim si se va trai. Nu e o intamplare ca eu insumi iti scriu de
departe, dragul meu, si ca-ti scriu pe departe, nu de-a dreptul,
ca si cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.

Dar nu te dezaprob si nu i-as dezaproba nici pe ceilalti, chiar

daca ar fi oaste si biserica, iar nu singurateci. Nu va dezaprob,
chiar daca m-as teme ca traiti intr-o lume gata facuta – si care
nu mai are ce face.

Pentru ca aveti ce face. Aveti, tocmai pe linia cunoasterii. Fiinta

3
Domnului n-o puteti cunoaste si n-au cunoscut-o nici marii
Parinti. Fiinta lucrurilor incearca s-o cunoasca stiinta. Fiinta ca
fiinta este de vreo 2500 de ani lotul gandirii filosofice. Fiinta
istorica, la randul ei, o cauta iarasi altii (ai citit vreuna din
admirabilele carti ale lui Mircea Eliade?).

Voua va e data fiinta omului. E datoria voastra sa spuneti

despre om ceva mai adanc si mai adevarat decat pot spune
sarmana psihologie, sau biata antropologie si biata istorie. Se
legasera nadejdi de stiintele acestea, dar nici una din ele n-a
putut arunca in om sondele pe care le-a aruncat teologia,
candva.

Veti consimti voi sa vedeti in teologie o stiinta a omului? Veti

intelege sa faceti din comunitatile voastre de dragoste
comunitati de cunoastere? Veti consimti sa nu spuneti nu unei
lumi care urca, sau sa spuneti, ca vechii greci, un nu care sa fie
mai slab decat da?

Eu nu am a-ti da lectii. Spre capatul vietii, vad ca nu stiu mai

nimic. Dar cand ma uit indarat, vad ca e ceva sigur pana si intr-
o viata ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decat atunci
cand m-am bucurat. Omul e fiinta care jubileaza. Omul a facut
bucuria, si a vazut ca era buna.

Dar nu te poti bucura cu adevarat daca nu ai cunoastere, daca

nu ai deschidere in lumina, daca oamenii sufera, daca sunt
strambatati in jurul tau, daca sunt adevaruri nestiute in jurul
tau, daca nu vibrezi de toata bogatia lumii tale, daca nu te
desfeti cu joaca asta extraordinara a umanitatii din veacul
nostru cu fluizii electrici si cu undele – daca nu stii tot si nu
iubesti tot.

Imi vine atunci in minte ca, dincolo de iubire si cunoastere, ba

cu ele cu tot, exista o ordo gaudii. Si-ti spun numai: bucura-te
si fa ce vrei!”
4
 Morala umană în căutarea identităţii (3)
13 iulie 2018 | Articol scris in CULTURA
În secolul XX cultura română se afirmă la nivel European. Telăzuirea din
adâncuri a simţămintelor proprii ethosului românesc începe să dea
roade. Enescu şi Brâncuşi au întors faţa naţională înspre universală.
Enescu prin opera sa ,,Oedip”, iar Brâncuşi prin ,,Cuminţenia
Pământului”. Oedip încearcă să ne elibereze de arcanele împovărătoare
ale sorţii, traseu oarecum prestabilit, şi să-şi asume confruntrarea cu
destinul, prin propriile sale capacităţi şi forţe, urmărindu-şi vocaţia sau
propria chemare. <<Cuminţenia Pământului>> este o expresie optimă
între frumosul natural şi cel artistic, între iraţional şi rational, o
îngemănare a proporţiilor, o naştere şi o emergenţă ce confirmă firea
paşnică a poporului român.
Însă, să reluăm interogaţiile din eseul anterior: Oare când vom ajunge
ca morala umană să fie una a probelor adevărate şi nu una a
convenţiilor formale şi a retoricii politice lipsite de conţinut? Când vom
accede să dăruim din prinosul iubirii? Când ne vor ridica la nivelul omului
de omenie, adică la omenitatea sa? Când şi cum vom spori în Fiinţa
Fiinţărilor? Complexificarea vieţii prin milenii de evoluţie şi dezvoltare,
prin împletirea şi răsucirea firelor într-o ţesătură unicat, care este aceea
a vieţii şi care pune probleme grave actorilor săi, care sunt anunţate de
două personalităţi marcante la debutul tumultos şi zbuciumat al acestui
secol, ce a trecut prin două războaie mondiale şi o mulţime de
transformări a limbajelor expersive.
Acestea sunt F.N.Dostoievski care pune paradigma romanului modern
şi Nietzsche prin susţinerea filozofiei vieţii. Dostoieski aduce în prim-plan
străfundurile sufletului, alchimiile sale obscure şi dilemele fără răspuns.
Tensiunea contrastelor face ca oamenii săi să fie în acelaşi timp sfinţi şi
nemernici, subimi şi mârşavi. Împreună cu cele două romane <<Fraţii
Karamazov>> şi <<Demonii>> putem alinia fascinanta povestire <<Visul
unui om ridicol>>.
Dacă filozofia moralei încearcă să surprindă aflarea de sine a omului
şi dinamismul său irepresibil, atunci Nietzsche a iscat reacţii tectonice în
apele liniştite de până la el. Recunoaştem în vocea de tunet a lui Zara
Thustra apelul la autodepăşire: ,,Toţii zeii sunt morţi: noi vrem acum ca
supraomul să trăiască.”1 Nietzsche prevesteşte declinul şi
devalorizarea tuturor valorilor existenţiale şi morale. Dihotomia dintre om
şi viaţă provocată de societatea industrială şi întreţinută, ulterior, de
societatea post-industrială a făcut să erupă tensiunile conflictuale dintre
valorile de mijloc (bunurile economice) civilizatorii şi cele care erau scop
în sine. Astfel că omul este tratat pentru prima oară ca fiind deschis

5
înspre omul global, către aspectele vieţii şi experienţei acestei istorii.
Dacă la acestă problemă neaşteptată, insolită adăugăm şi drama
frustrării şi pierderii dorinţei de a comunica cu ceilalţi, atunci avem
întreaga paletă a condiţiei umane în profunzime, contextul dificil în care
morala umană este nevoită să-şi caute punctele de sprijin.
În faţa proliferării versiunilor pluraliste de factură sciientistă dispunem
de prea puţine edificii filozofice propriu-zise, însăşi construcţia filozofică
nietzscheană e preponderent aforistică. Ni se propun suite de amalgame
valorice mai mult sau mai puţin coerente. Versiunea lui Nietzsche
dionisiaco-apolinică se impune celei platonice prin pregnanţa şi
dramatismul noutăţii. Pronunţându-se contra omului binevoitor şi caritabil
susţinut de morala creştină, Nietzsche face apologia filozofiei vieţii şi a
celei vitaliste. Acest gen de filozofie, el îl îmbrăţişează şi îl venerează.
Se pune astfel capăt interpretării morale a lumii, aş zice că în mod
prematur alunecându-se în mod iremediabil în nihilism.
Nu întâmplător Nietzsche şi supraomul profesat prin Zara Thustra a
fost identificat cu <<Anti-Christrul>>. Existenţa, în fond, nu este altceva,
susţine Nietzsche, decât o eternă reîntoarcere: Şi, ca atare, viaţa este
un non-sens. Acestei interpretări şi atitudini devastatoare, voindu-se
câteodată chiar apocaliptică i se opune G. Deluze. El relevă fiinţarea
unor antecedente irepetabile, că nu putem vorbi de un haos total, ci, mai
degrabă, de ceea ce el numeşte <<haocosmos>>. Predeterminarea ca
un minim de structurare există în cazul fiecărei formaţii de real, iar
proximitatea şi aproximativul împrejurărilor stopează ideea <<eternei
reîntoaceri>>. În mod rezonabil, ca un fin dialectician, G. Deluze se
opune opacizării şi fărâmiţării haotice a existenţei.
Iraţionalismul nietzschean a pătruns adânc în viaţa spirituală a
secolului XX, producând o atmosferă incertă, continuate în filozofie de
O. Spengler, iar în literatură de Kafka şi A. Camus, care surprind
înstrăinarea morală a omului într-o lume ininteligibilă. Viaţa văzută
panoramic devine plină de contradicţii, de dubii, îndoieli şi incertitudini.
Nevoia de morală în răsturnările de valori produse prin trecerea de la o
perioadă, la alta, devine tot mai nesigură. Şi totuşi, căutarea şi
identificarea de sine a moralei e ca o flacără de veghe de care nu ne
putem lipsi, indiferent de locul şi rolul care i se conferă. Pentru a nu ne
rătăci în marele amfiteatru al existenţei, poziţionarea noastră, pornind de
la înrădăcinarea în realitate e indispensabilă.
După cum exercitarea reflecţiei prin reîntoarcerea gândirii asupra ei
însăşi e un aspect central la care nu putem renunţa, a cărei prevalenţă
faţă de iraţional e o dimensiune care alături de credinţoşenie alcătuiesc
statutul ethosului românesc.
Ideea de libertate ca necesitate înţeleasă formulată de Spinoza, a fost
însuşită în variante diferite de Hegel şi Max. Cert este că libertatea

6
implică un proces exhaustiv de eliberare în epoca modernă de la Epicur
până la Kant şi I.Berlin. Există mai multe tipuri de libertate, dar libertatea
morală e cea mai dificilă de dobândit şi cea mai demnă şi elevată pentru
fiinţa umană. Ea necesită eliberarea de îngrădiri şi obstacole, care pot
acţiona atât în exterior, cât şi în interior. Cunoaşterea de sine şi de
ceilalţi e o primă condiţie esenţială a libertăţii morale. Formarea unui
crez moral, ferm, reprezină o a doua condiţie esenţială. În fine,
exercitarea unei acţiuni responsabile constituie terenul de afirmare a
moralei umane în mod indiscutabil.
Aflarea de sine a omului pe întregul parcurs al istoriei nu e posibilă
fără morală. Prin urmare, într-un fel sau altul, sursele moralei se întreţin,
se interinfluenţează şi fortifică prin valenţele şi forţele proprii, prin
condiţiile de viaţă care scot individul din anonimat, din condiţia firului de
nisip, care luat statistic nu face decât să alcătuiască <<o mulţime la
grămadă>>. Măreţia omului nu se poate afirma fără valorificarea
capacităţilor sale specifice, fără atributele umane care-l menţin în
<<competiţia torţelor>> după sintagma lui E. Sperantia.
Intinerariile vieţii nu se repetă identic. Nihilismului lui Nietzsche,
pornind de la aserţiunea <<nimic nu este adevărat, totul este permis>>
rămâne o dilemă pentru cel care nu ştie ce e cunoaşterea şi
recunoaşterea, pentru cel care nu admite înţelegerea înaintea
explicaţiei. Psihanaliza, întemeiată de Freud, încearcă să ne expună
feţele ascunse ale psihismului uman. Vreme îndelungată s-a tăinuit
cunoaşterea despre locul şi rolul relaţiilor sexuale în economia vieţii
umane. Neinvestigarea şi necunoaşterea la timp a prezenţei şi acţiunii
psihismului uman a generat blocaje şi nevroze mai mult decât
dezagreabile. Din multitudinea ideilor psihanalizei reţinem două idei ca
fiind mai importante pentru inţelegerea şi interpretarea fiinţei umane.
Prima ne dezvăluie structura etajată a psihismului uman (inconştient,
preconştient, conştient sau conştiinţă).; cea de-a doua idee este aceea a
libidoului sau după cum a definit-o Freud <<cantitatea de energie
ataşată instinctului sexual>>, fapt ce şi-a pus puternic amprenta asupra
identităţii morale din acest secol, ceea ce ne dezvăluie şi asigură în
acelaşi timp caracterul enigmatic al comportamentului fiecăruia dintre
noi.
În fond, psihanaliza pledează pentru o mai bună cunoaştere a
sufletului omenesc. Ea ne invită la mai multă conştiinţă şi nu ne cheamă
să ne satisfacem toate dorinţele fără reflecţie şi control. Pentru Freud
referirea la inconştient se face prin analiza instinctului sexual sub formă
de libido. Pentru J. Lacan inconştientul ni se dezvăluie ca fiind ceva
impersonal şi simbolic. Pe când, K. G. Jung interpune între cei doi poli
inconştientul colectiv. Nu importă aici diferenţa de poziţie, ci faptul că se
deschide o fereastră spre necunscutul fiinţei umane. Căci psihanaliza

7
constituie ,,o fundamentare solidă pentru orice program realist de
prefecţionare psihologică şi morală a omului.”2
În, şi din această perspectivă a interinfluenţărilor benefice încercăm
să desluşim aportul fenomenologiei la identitatea moralei umane actuale
din prima jumătate a secolului XX. Putem începe printr-un enunţ succint:
Fenomenologia este o filozoifie a percepţiei dezvoltată în una a viziunii,
o privire spirituală. În primul rând, intuiţiei fenomenului individual i se
substituie una a esenţei sau a <<eidos-ului.>>În al doilea rând, lumea
reală e pusă între paranteze. În al treilea rând, operaţia de
împaranterizare continuă prin punerea fluxului trăirilor psihice, a ceea ce
se numeşte <<umvelt>>.Prin aceste demersuri iniţiale, ni se dezvăluie
intenţionalitatea ca fond original al psihismului uman, adică articularea
semnificantului (Cuvânt) cu semnificatul (realitatea vizată). Această
articulare în incinta conştiinţei este numită noemă şi noeză. Noemă
înseamnă semnificaţie, noieză (de la termenul grec ,,noesis”) înseamnă
a gândi, adică a conecta semnificaţia (cuvântul) la realitatea vizată (
semnificatul). Prin această metodă consideră H.Hey în lucrarea sa ,,La
consiance” arată că Husser şi discipolii săi au descifrat un demers
cognitiv important care constituie o desluşire a autoreflecţiei.
Dar atunci, prin ce ne ajută Fenomenologia să evidenţiem identitatea
moralei actuale? Nimeni nu neagă că fenomenologia e o orientare
filozofică complexă, dar aceasta nu necesită ca noi să o complicăm.
Bazându-ne pe scrutarea nietzscheanismului psihanalizei şi
fenomenologiei am urmărit să valorificăm valenţele morale ale acestora
fie ele pozitive sau negative. Excursul nostru referitor la fenomenologie
ar fi incomplet dacă nu am releva contribuţia eminentă a lui M. Scheler,
poate cel mai mare etician din prima jumătate a secolului XX. Intuiţia la
care recurge M. Scheler comparativ cu aceea a esenţei, profesată de
Hussler e aceea a lui Ordo Amoris. Deschiderea în lume este
incompletă, dacă nu se accede la <<Ordo Amoris>>. Raţionamentul prin
analogie este acela care dislocă cetăţuia egoistă adânc cuibărită în
fiecare din noi. Treptat, prin analiza pertinentă a sentimentelor, de la
sentimentul pudorii şi ruşinii la cel al simpatiei şi iubirii, trecând cu mult
dincolo de sentimentul respectului admis de Kant, M. Scheler ajunge la
empatie, ca valoare morală dezinteresată. La acea valoare, când inima
bate pentru oamenii autentici. Căci, <<ordo amoris>> conjugă
deopotrivă simpatia şi iubirea, care înnobilează şi reînnoieşte viaţa. În
consecinţă, Ordo Amoris este substratul ultim al moralităţii şi moralei.
Iubirea ca valoare morală ne smulge din imediat, din mediocritate şi
rutină. Trăim o altă temporalitate decât cele care s-au succedat până în
prezent. Mai mult ca oricând ar trebui să ştim ce fel de filozofie
practicăm pentru a putea face faţă crizelor morale şi politice de mai mare
amploare şi mai răvăşitoare decât cele anterioare. Păstrându-şi marca

8
abstractă şi pornind de la această existenţă, filozofia trebuie să se
întoarcă la om. Cert este că ne este dat să trăim o singură dată viaţa în
toată complexitatea ei contradictorie şi fascinaţia ei indiscutabilă. În
fond, atât nietzschieanismul, cât şi psihanaliza şi fenomenologia au în
comun că sunt ,,chei” ce au încercat să ne dezvăluie acest tărâm
complex al vieţii. Feţele ascunse ale misterelor dăinuie ca o permanenţă
a vieţii umane. De aici şi dificultăţile noastre reale de a defini identitatea
moralei umane actuale.

Prof.Univ. Emerit Teodor Vidam

1 F.Nietzsche, Ainsi par lait Zara Thustra, Editions Gallimard Paris,
1968, pag. 94.
2 R. Gavrilui, Studiu introsuctiv, la S.Freud, Opere Ed.Didactică şi
Pedagogică, 1980, pag. 58.