FACULTATEA DE TEOLOGIE ROMANO-CATOLICĂ

A UNIVERSITĂȚII DIN BUCUREȘTI

ȘCOALA DOCTORALĂ DE TEOLOGIE ȘI STUDII RELIGIOASE

FUNCȚIA TEOLOGICĂ A DEUTERONOM 4:1-40

ÎN ISTORIOGRAFIADIN GENEZĂ– 2 REGI
REZUMAT

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: CONF. DR. LUCIAN DÎNCĂ

DOCTORAND: VICTOR-LUCIAN GEORGESCU

București

2018

1
 Introducere
O lectură chiar și de suprafață a textului din Deut 4:1-40 este suficientă pentru a
remarca faptul că în această parte finală a discursului deuteronomic inaugural se au în vedere
numeroase contexte atât din cadrul restrâns al cărții Deuteronomului, cât și din cel extins al
întregii opere biblice istoriografice ce debutează cu Geneza și se încheie cu 2 Regi.
În Deut 4:1 Moise îi îndeamnă pe israeliți să asculte legiuirile și hotărârile pe care el le
va transmite lor în cadrul următorului discurs deuteronomic (Deut 5–26). Tot aici el face
referire la strămoșii poporului și la țara făgăduită, teme care își au obârșia în cartea Genezei.
În Deut 4:3 le amintește un episod din trecutul recent al poporului, anume apostazia din
Moab, eveniment relatat în cartea Numerilor. În Deut 4:10-14 evocă legământul din Horeb și
în special teofania sinaitică a căror relatare se găsește în cartea Exodului. Începând cu Deut
4:15 Moise discută despre interdicția chipurilor cioplite și cea a venerării corpurilor cerești,
amintind de cel dintâi cuvânt decalogic, consemnat pentru prima dată în varianta din Exod a
Decalogului. Maniera în care discută cele două interdicții prezintă afinități cu narațiunea
creării lumii în șapte zile din Geneză. De asemenea, în acest context Moise face referire la
scoaterea fiilor lui Israel din Egipt de către Dumnezeu, fapt relatat în prima parte a cărții
Exodului. În Deut 4:21 Moise evocă sentința dată de Dumnezeu că el nu va intra în țara
făgăduită, pe care o motivează prin răzvrătirea poporului la Qadeș Barnea împotriva lui
Dumnezeu, eveniment amintit în Deut 1, dar relatat în cartea Numerilor. În versetul următor,
Deut 4:22, profetul face o primă mențiune legată de moartea sa care va fi relatată la sfârșitul
cărții Deuteronomului. De asemenea, tot aici, precum și în alte locuri din Deut 4:1-40, Moise
face referire la trecerea Iordanului de către israeliți și la luarea în stăpânire de către aceștia a
țării făgăduite, evenimente ce fac obiectul narațiunii din cartea lui Iosua. Menționarea
stabilirii în țară, a încălcării interdicției chipurilor cioplite precum și a pedepsei divine care
culminează cu exilul reflectă parcursul nestatornic din punct de vedere religios al fiilor lui
Israel, așa cum este relatat în segmentul istoriografic din Jud – 2 Rg, dar mai ales momentele
cele mai acute ale neascultării, urmate de distrugerea, rând pe rând, a celor două regate
israelite și de ducerea în surghiun a populației, fapte înfățișate în ultimele capitole ale
istoriografiei (vezi 2 Rg 17–25). Noi pasaje care reflectă prima narațiune a istoriografiei (a
creării lumii în șapte zile din Geneză) se găsesc în raportarea față de întreaga creație ca „cer și
pământ” în Deut 4:26, 32, 36, 39, precum și în menționarea perioadei inițiale a creației în
termenii unor zile primare (Deut 4:32). Geneza este avută în vedere și în celelalte două referiri
la strămoșii poporului din Deut 4:31, 37, în vreme ce narațiunea din cartea Exodului revine în

2
atenție prin discursul despre ieșirea din Egipt și despre teofania din Horeb din Deut 4:33, 36,
respectiv din Deut 4:34, 37.
Această succintă exemplificare tematică dezvăluie, în mod inechivoc, faptul că în Deut
4:1-40 sunt avute în vedere numeroase pasaje importante ale colecției istoriografice mai sus
menționate, pasaje ce pot fi întâlnite de la un capăt și până la celălalt capăt al acesteia.
Legăturile tematice sunt suținute teologic și intertextual, motiv pentru care relația Deut 4:1-40
cu Gen – 2 Rg se arată a fi una elaborată, amplă, ceea ce naște, în mod legitim, următoarea
întrebare: Ce rol joacă Deut 4:1-40 în cadrul istoriografiei din Gen – 2 Rg?
Cu toate că majoritatea legăturilor tematice și terminologice ale părții de discurs din
Deut 4:1-40 cu diferite pasaje din Gen – 2 Rg au fost de multă vreme semnalate de către
comentatorii cărții Deuteronomului, niciunul nu pare să fi fost interesat să realizeze o
investigație aprofundată de ansamblu a acestora sau să interogheze acest pasaj din perspectiva
funcției pe care o îndeplinește în cadrul acestei opere teologice și istoriografice. Acest lucru se
datorează preocupărilor cercetării moderne dominate de studierea cuvintelor lui Moise din
Deut 4:1-40 mai degrabă din perspectiva genezei textuale a acestui pasaj, precum și a
organizării lui literare.
Cât privește actuala analiza teologică și literară a Deut 4:1-40, aceasta reflectă un
demers diacronic de cercetare a pasajului deuteronomic în speță (atât în sine, cât și în
contextul istoriografiei din Gen – 2 Rg în care este situat), asistat, în subsidiar, de o lectură
sincronică a materialelor biblice.
Pentru a putea răspunde la întrebarea legată de funcția pasajului din Deut 4:1-40 în
cadrul istoriografiei cuprinse în cărțile de la Geneză la 2 Regi, se va investiga relația acestei
părți finale a discursului deuteronomic inaugural cu Deuteronomul, carte în alcătuirea căreia
se află, cu două pasaje importante din Gen – Num (narațiunea facerii lumii în șapte zile și cea
a legământului din Sinai, laolaltă cu cel dintâi cuvânt decalogic), precum și cu două pasaje din
Ios – 2 Rg (sfințirea Templului și relatarea distrugerii regatelor israelite, Israel și Iuda, și a
exilului). Alegerea celor patru pasaje extra-deuteronomice este determinată de faptul că, spre
deosebire de altele, acestea prezintă cele mai ample și mai complexe legături cu Deut 4:1-40.
Cele cinci etape mai sus menționate vor fi precedate însă de o analiză preliminară a textului
ebraic al Deut 4:1-40 în variantă masoretică. În sfârșit, o secțiune de concluzii finale va
încheia studiul, încercând un răspuns la întrebarea inițială.
Din punct de vedere metodologic, demersul de cercetare a funcției pe care Deut 4:1-40
o îndeplinește în cadrul istoriografiei din Gen – 2 Rg va consta dintr-o analiză a legăturilor
pasajului deuteronomic în speță cu segmentele biblice mai sus mai sus menționate, atât din

3
punct de vedere teologic, cât și intertextual. În acest sens, se va avea în vedere exegeza intra-
biblică, ca valorificare autentică și ca potențare a conținutului unui text–sursă de către un alt
pasaj, precum și identificarea și analizarea indiciilor relației intertextuale, pentru a sonda
modul în care textul de bază este exploatat și asumat de către textul tributar acestuia. De
asemenea, actuala analiza a modului în care Deut 4:1-40 relaționează cu diferite pasaje din
Gen – 2 Rg va ține cont și de libertata cu care Deuteronomul valorifică alte texte din
istoriografia mai sus menționată.

Deut 4:1-40: analizatextului

Analiza textului ebraic al Deut 4:1-40 în variantă masoretică (cea mai adecvată
variantă textuală în raport cu intențiile studiului de față), descoperă un discurs alcătuit dintr-o
succesiune de șapte secvențe: vv. 1-4, 5-8, 9-14, 15-20, 21-24, 25-31, 32-40. Coeziunea
discursului din cadrul fiecărei secvențe laolaltă cu numeroasele legături tematice și
terminologice observabile între cele șapte secvențe componente determină o receptare a
cuvintelor lui Moise din Deut 4:1-40 ca pe un discurs unitar, plin de dinamism, progresiv și
întrucâtva simetric.
În Deut 4:1-8 Moise îi îndeamnă pe israeliți să asculte legiuirile și hotărârile pe care el
le va expune și îi anunță solemn că urmează să-i învețe asemenea legi divine menite
înfăptuirii în țara făgăduită, context în care evidențiază valoarea învățăturii sale pentru viața și
prestigiul poporului. Întrucât viața și prestigiul israeliților sunt garantate numai prin păzirea
de către aceștia a legământului din Horeb, în Deut 4:9-24 Moise le amintește teofania din
cadrul acestui eveniment, subliniind obârșia sinaitică a învățăturii sale, dar mai ales oferind un
temei revelat exortației pe care le-o adresează la respectarea interdicțiilor celui dintâi și mai
important cuvânt decalogic, context în care accentuează necesitatea de a se feri să realizeze
chipuri cioplite. Pentru a-i încredința de importanța capitală a respectării interdicției
decalogice a chipurilor cioplite, îi avertizează în Deut 4:25-31 că încălcarea acestei porunci se
va solda cu dezintegrarea poporului, cu decimarea lui și cu exilul, situație care se poate repara
numai printr-o întoarcere autentică a israeliților la Dumnezeu. În acest sens, în Deut 4:32-40
Moise evidențiază caracterul privilegiat al israeliților și faptul că numai Domnul este
Dumnezeu, culminând prin a-i îndemna să recunoască suveranitatea Domnului Dumnezeu
asupra întregii creații și să păzească poruncile Acestuia pentru a avea parte de o viață bună și
îndelungată în țara făgăduită.
Privit în sine, discursului lui Moise din Deut 4:1-40 ar putea fi socotit o pareneză pe
tema interdicției decalogice a chipurilor cioplite. O astfel de viziune asupra părții finale a

4
celui dintâi discurs deuteronomic este tentantă, mai ales dacă se are în vedere poziția centrală
(vv. 9-31) pe care abordarea acestei teme o are în Deut 4:1-40, respectiv întinderea pe care o
ocupă (23/40 de versete). Oricât de atractivă ar fi, o asemenea înțelegere a celei de-a doua
părți a discursului lui Moise din Deut 1:6-4:40 nu reușește însă să surprindă mesajul principal
pe care cuvintele lui Moise din Deut 4:1-40 îl transmit atât în contextul imediat al întregului
discurs inaugural, cât și în raport cu marea cuvântare deuteronomică din Deut 5:1–26:19.
Mai adecvat este a afirma că principalul mesaj al părții finale a celui dintâi discurs
deuteronomic este reprezentat de anunțarea temei centrale a următoarei cuvântări, anume
transmiterea legiuirilor și hotărârilor divine, printr-un demers de captare a atenției auditorului
și de sensibilizare a acestuia față de importanța păzirii acestor legi, context în care se
descoperă rolul propedeutic al cuvintelor lui Moise din Deut 4:1-40 în raport cu marele
discurs pe care acestea îl preced. În vreme ce astfel de preocupări sunt observabile în
subsecțiunile inițială (Deut 4:1-8), respectiv finală (Deut 4:32-40), Moise profită de această
ocazie pentru a face, în cele două subsecțiuni centrale (Deut 4:9-24, 25-31), un amplu și
deosebit de important excurs pe tema celui dintâi cuvânt decalogic, accentuând prevederea
centrală a acestuia, anume interdicția realizării de chipuri cioplite.

Deut 4:1-40în Deuteronom

Analiza cuvintelor lui Moise din Deut 4:1-40 în raport cu restul Deuteronomului
relevă faptul că partea de discurs pe care o alcătuiesc acestea se înscrie simultan în orizontul
teologic și literar al celei de-a cincea cărți a istoriografiei constituite de Gen – 2 Rg, respectiv
în relații bilaterale unice cu Deut 1–3, cu Deut 5–28, cu Deut 29–30 și cu Deut 31–34,
unicitatea acestor relații fiind dată de faptul că se disting unele de altele prin trăsături
particulare.
Relația de apartenență teologică și literară a discursului din Deut 4:1-40 la peisajul
general al discursurilor și al secvențelor narative deuteronomice se descoperă prin interesul
teologic ilustrat în abordarea de teme comune precum legea divină, ieșirea din Egipt,
pământul făgăduit, legământul lui Dumnezeu cu părinții patriarhi, frica de Dumnezeu etc.,
prezentate în coordonatele terminologice și stilistice ale unui limbaj unitar.
Caracterul distinctiv al relației Deut 4:1-40 cu Deut 1:6–3:29 este dat de alcătuirea
împreună a primului discurs al lui Moise din Deuteronom, care prin conținut, prin limbaj și
mai ales prin structură („Pintro + weʾattāh Pprinc”) se înțelege cel mai bine atunci când este
receptat așa cum se prezintă, anume ca un întreg, în cadrul căruia fiecare dintre cele două părți
joacă un rol distinct și indispensabil. În calitatea de parte principală a Deut 1:6–4:40, Deut

5
4:1-40 împărtășește funcția sa pregătitoare (concretizată în demersul de captare a atenției
auditoriului, respectiv de anunțare a temei următoarei cuvântări) întregului discurs inaugural
care, mai presus de privilegiul de a fi primul în seria discursurilor mozaice redate în
Deuteronom, poate fi catalogat drept prologul cuvintelor legământului din Moab (Deut 5–28).
Deut 4:1-40 anticipează discursul din Deut 5–26 nu numai tematic, prin anunțarea
temei, ci și terminologic prin introducerea în scenă a tuturor termenilor legislativi care vor fi
recurent întrebuințați. Dincolo de acest rol anticipativ și pregătitor, Deut 4:1-40 relaționează
într-o manieră unică cu Deut 5–26 mai ales prin evocarea pe larg, în ambele discursuri, a
legământului din Horeb și a Decalogului (în special în termenii celui dintâi cuvânt decalogic).
Relația Deut 4:1-40 și a întregului discurs inaugural cu Deut 29–30 se singularizează
în special prin simetria pe care acestea o stabilesc, primul în calitate de prolog, iar celălalt ca
epilog al cuvintelor legământului din Moab. Ca parte principală a prologului, Deut 4:1-40
relaționează în mod unic cu Deut 29–30 prin abordarea temei întoarcerii la Dumnezeu a
israeliților deportați și a restabilirii poporului dus în exil.
Caracterul unic al relației cu Deut 31–34 este dat în special de cel mai reprezentativ
element comun, anume de tema morții lui Moise în afara hotarelor țării făgăduite, precum și
de aceea a convocării poporului. Dacă în Deut 4:1-40 este pentru prima dată când iminenta
moarte a profetul este anunțată, în Deut 31–34 este descoperită treptat împlinirea acesteia.
Ținând cont de toate acestea, cuvintele lui Moise din Deut 4:1-40 se dezvăluie a fi
deplin ancorate în peisajul deuteronomic, ca piesă indispensabilă în secvența progresivă a
discursurilor și a relatărilor din Deuteronom. Deut 4:1-40 este profund integrat, într-un mod
de nedetașat, în cartea din care face parte, în care îndeplinește funcția de parte principală a
prologului marelui discurs deuteronomic de prezentare de către Moise a Torei înaintea
israeliților aflați la răsărit de Iordan și, o dată cu acesta, al tuturor cuvintelor legâmântului din
Moab (Deut 5–28).

Deut 4:1-40și legământuldin Horeb, respectiv prima poruncă decalogică

Evocarea în Deut 4:1-40 a celor petrecute în cadrul legământului din Horeb angajează
această parte finală a prologului deuteronomic într-o amplă și profundă relație cu relatarea din
Ex 19–24, 32–34 a acelorași fapte. Multitudinea de corespondențe între Deut 4:1-40 și Ex 19–
24, 32–34 (dar mai ales Ex 19–20) descoperă relația teologică și intertextuală dintre aceste
segmente biblice, în lumina căreia pasajul deuteronomic se dovedește a fi tributar celui din
cartea Exodului. Acestă relație de dependență, observabilă simultan la nivel teologic și literar,
este evidențiată de strânsele legături la nivelul conținutului și al termenilor întrebuințați.

6
 Dependența discursului din Deut 4:1-40 mai ales de relatarea teofaniei sinaitice din Ex
19–20 se vede din reflectarea acesteia în secvența descriptivă din Deut 4:9-14 chiar și în
privința succesiunii pasajelor narative atât la nivel global (cf. conținutul Deut 4:10 → 4:11→
4:12 → 4:14 / Ex 19:10-13 → 19:17-18bβ → 20:1, 18a → 21:1), cât și la nivel local (cf. Deut
4:11a → 4:11b / Ex 19:17 → 18a; Deut 4:12a → 4:12b / Ex 20:1 → 20:18a; Deut 4:15 →
4:16 / Ex 20:22 → 20:23). Deosebit de relevant în acest sens este faptul că valorificarea în
Deut 4:9-14 a pasajelor narative consecutive din Ex 19–20 nu se face numai la nivelul
conținutului și al termenilor, ci și prin păstrarea legăturilor existente între acestea în textul–
sursă (fir narativ principal urmat de paranteză descriptivă: Deut 4:11a → Deut 4:11bα / Ex
19:17 → 19:18a; Deut 4:12a → Deut 4:12b / Ex 20:1→ 20:18a). Atunci însă când evocarea
din Deut 4:9-14 nu mai urmează cu strictețe succesiunea faptelor prezentate în relatarea de
bază, ea nu distonează totuși față de ansamblul relatării din cartea Exodului – vezi Deut
4:11bβ (cf. Ex 19:16a; 20:21b); Deut 4:13 (cf. Ex 19:5; 31:18; 32:15, 16; 34:28).
Deși fidelă în esență narațiunii din Ex 19–24, 32–34, evocarea în Deut 4:1-40 a
evenimentelor din Horeb constituie o valorificare oarecum liberă a acestora, prezentând
aceleași fapte sau amănunte descriptive într-un limbaj specific (deuteronomic). În acest sens,
conținutul multor pasaje din relatarea în Ex 19–20 a teofaniei sinaitice este valorificat sub
forma unor parafraze mai compacte și mai dense decât materialul de referință.
Totodată, mai trebuie observat și faptul că, de multe ori, pasajele din Deut 4:1-40 în
care este evocat legământul din Horeb se dovedesc a fi parafraze deuteronomice ale unor
pasaje corespondente din Ex 19–24, 32–34 sub influența secundară a altor pasaje
complementare din cadrul aceleiași relatări (vezi, spre exemplu, Deut 4:10 / Ex 19:10-13 +
19:17a, 19b; 20:1, 20b, 22b).
De asemenea, în vreme ce uneori evocarea în Deut 4:1-40 a celor petrecute în cadrul
legământului sinaitic reflectă îndeaproape cuvintele naratorului din cartea Exodului (vezi
Deut 4:10 / Ex 19:10b; Deut 4:12a / Ex 20:1; Deut 4:23 / Ex 24: 24:8bα), alteori aceasta pare
să ofere mai degrabă variante deuteronomice distincte, dar complementare pasajelor din
relatarea de bază (vezi Deut 4:10 vs. Ex 19:10-13; Deut 4:15-16a vs. Ex 20:22-23 etc).
Această complementaritate, laolaltă cu regăsirea, în contextul mai larg al relatării din Ex 19–
24, 32–34, a elementelor de aparentă divergență între pasajele din Deut 4:1-40 și pasajele–
sursă, confirmă profunda dependență a evocării deuteronomice de textul din cartea Exodului
și dezvăluie, totodată, caracterul sintetic al acesteia, mai precis capacitatea de sinteză a
demersului de valorificare a materialului–sursă (vezi, mai ales, Deut 4:10, 11bβ, 13, 14, 15β,
23, 33, 36).

7
 Amintirea de către Moise a faptelor din Horeb în partea principală a prologului
deuteronomic reflectă în general terminologia din Ex 19–24, 32–34. Caracterul liber și sintetic
al evocării din Deut 4:1-40 face ca în unele cazuri textul deuteronomic să reflecte mai amplu
terminologia pasajului de bază pe care îl prelucrează (vezi Deut 4:11a / Ex 19:17; Deut
4:23a / Ex 24:8bα etc), iar alteori expresiile folosite în pasajele deuteronomice reflectă mai
degrabă vocabularul general al relatării din cartea Exodului, decât pe cel local al pasajului
valorificat propriu-zis (vezi Deut 4:12a / Ex 20:1; Deut 4:12b / Ex 20:18a etc).
Evocarea în Deut 4:1-40 a celor petrecute în Horeb se dovedește a fi deplin
fundamentată pe relatarea din Ex 19–24, 32–34, care servește drept sursă teologică și textuală
a acesteia. În acest caz însă intertextualitatea are un caracter mai subtil, evocarea în Deut 4:1-
40 a celor petrecute în Horeb putând fi catalogată ca o transpunere în limbaj deuteronomic sau
o repovestire deuteronomică de înaltă fidelitate a faptelor prezentate în cea de-a doua carte a
istoriografiei din Gen – 2 Rg.
Cât despre abordarea în Deut 4:1-40 a conținutului celui dintâi cuvânt decalogic din
Ex 20:2-6, aceasta descoperă cea de-a doua mare fațetă a relației părții principale a prologului
deuteronomic cu relatarea legământului din Horeb din cartea Exodului. Modul în care
discursul din Deut 4:1-40 valorifică materialul celui dintâi cuvânt decalogic din Ex 20:2-6
evidențiază profunzimea relației teologice și intertextuale dintre aceste două segmente biblice,
marcată și în acest caz de dependența textului deuteronomic de pasajul din cartea Exodului.
Nu fără o pregătire prealabilă realizată în Deut 4:9-14 prin accentele evocării teofaniei
sinaitice, în Deut 4:15-20, 21-24, 25-31 se face o amplă și treptată elaborare teologică a
textului celui dintâi cuvânt decalogic din Ex 20:2-6, elaborare focalizată pe exigența centrală
a acestuia reprezentată în Ex 20:4 de interdicția realizării de chipuri cioplite. Formularea
îndemnului de a nu realiza „chipuri cioplite” din Deut 4:16a, 16b-18 depinde de textul
interdicției decalogice omoloage din Ex 20:4aα, 4aβ-b, pe care însă îl elaborează,
modificându-l și îmbogățindu-l de așa manieră încât să servească dezvoltării teologice a
acestuia. O nouă etapă a dezvoltării exegetice în Deut 4:1-40 a materialului decalogic din Ex
20:2-6 se observă în cadrul îndemnului din Deut 4:19a de a nu aduce venerare aștrilor, pasaj
care se dovedește a fi o elaborare (prin exemplificare) a interdicțiilor decalogice de a sluji
„altor dumnezei” din Ex 20:3, 5a. Argumentarea acestui îndemn în Deut 4:19b-20
ocazionează o nouă prelucrare a Ex 20:2-6, evocarea exodului reprezentând un ecou teologic
și textual al părții de început a celui dintâi cuvânt decalogic, mai exact a pasajului introductiv
din Ex 20:2, în care Dumnezeu Se legitimează ca Acela care i-a scos pe fiii lui Israel din
Egipt. Prelucrarea textului celui dintâi cuvânt decalogic continuă în Deut 4:21-24, secvență

8
care ocazionează nu numai o revalorificare în v. 23 a interdicției chipurilor cioplite din Ex
20:4, deja elaborate în vv. 16-18, ci și o avansare în elaborarea materialului decalogic din Ex
20:2-6, de această dată prin preluarea în Deut 4:24 a avertismentului din Ex 20:5bα. O ultimă
etapă a dezvoltării exegetice a textului din Ex 20:2-6 are loc în Deut 4:25-31 în care, dincolo
de noua valorificare a materialului din Ex 20:4aα, se observă și o elaborare teologică (prin
exemplificare) a părții finale a celui dintâi cuvânt decalogic, anume a materialului din Ex
20:5bβ-6, în contextul prezentării de către Moise a urmărilor încălcării interdicției chipurilor
cioplite, precum și a restabilirii situației prin milostivirea lui Dumnezeu față de israeliții
întorși către El.
În vreme ce elaborarea teologică a celui dintâi cuvânt decalogic din Ex 20:2-6 se
desfășoară pas cu pas de-a lungul a trei secvențe ale discursului lui Moise din Deut 4:1-40
(mai precis, vv. 15-20, 21-24, 25-31), o valorificare textuală mai accentuată a materialului
decalogic se observă în Deut 16a-19a, 23a, 24, 25b. În afara acestor pasaje de mare fidelitate
textuală față de Ex 20:2-6 relația intertextuală oferă întâietate dezvoltării teologice a
materialului decalogic, legăturile textuale fiind reprezentate de folosirea în discursul
deuteronomic atât a unor expresii-cheie din Ex 20:2-6, cât și a unor expresii alternative celor
din textul–sursă (vezi Deut 4:19b-20, cf. Ex 20:2; Deut 4:25a, 31, cf. Ex 5bβ-6).
Cu toate că elaborarea celui dintâi cuvânt decalogic din Ex 20:2-6 ajunge la bun sfârșit
în Deut 4:31, o ultimă valorificare a textului interdicției chipurilor cioplite din Ex 20:4aβ-b,
complementară celei din Deut 4:16b-18, are loc în Deut 4:39aβ, în contextul afirmării
suveranității lui Dumnezeu asupra întregii creații. În sfârșit, un ultim ecou teologic și textual
al Decalogului din Ex 20:2-17 se găsește în Deut 4:40bα, prin preluarea, cu mici și locale
modificări, a propoziției circumstanțiale de scop din Ex 20:12b. Aceste ultime două ecouri în
Deut 4:39-40 ale Decalogului, deși nu au o contribuție directă la elaborarea celui dintâi cuvânt
decalogic în Deut 4:1-40, constituie o prețioasă dovadă a amplului demers de valorificare
teologică și textuală a materialului decalogic din cadrul relatării legământului sinaitic în cartea
Exodului.

Deut 4:1-40și narațiuneacreării lumii în șapte zile

Elementul principal al relației Deut 4:1-40 cu Geneza, reprezentat de relatarea facerii
lumii în șapte zile din Gen 1:1–2:3 (uvertura narativă a cărții din care face parte, precum și a
întregii colecții istoriografice ce se întinde până la 2 Rg), se arată a fi, într-o manieră profundă
și cu totul specială, valorificat în cadrul părții principale a prologului deuteronomic.

9
 Ecouri teologice și terminologice ale narațiunii din Gen 1:1–2:3 în discursul din Deut
4:1-40 se observă în (1) prezentarea lui Dumnezeu în ipostaza de Cuvântător suprem, dublată
de evidențierea caracterului nevăzut al Acestuia (vezi Dt 4:9-14; cf. Deut 4:15b, 33, 36), în (2)
exemplificarea făpturilor în termenii categoriilor creației corespunzătoare zilelor a patra, a
cincea și a șasea ale facerii (vezi Deut 4:16b-19a), în (3) concepția bipartită asupra creației,
înțeleasă ca cer și pământ (vezi Deut 4:26a, 32a, 36a, 39a), precum și în (4) reprezentarea
perioadei de început a creației în termenii unor zile primare, ale facerii (vezi Deut 4:32a).
Aceste patru aspecte ale relației Deut 4:1-40 cu Gen 1:1–2:3 alcătuiesc o sinteză teologică
deuteronomică (susținută la nivel terminologic) a relatării facerii lumii în șapte zile
încorporată în discursul mozaic de așa manieră încât amprentează ambele secțiuni ale lui
(Deut 4:1-24, 25-40). Dintre toate locurile din Deut 4:1-40 marcate de influența secvenței Gen
1:1–2:3, valorificarea teologică a narațiunii din Geneză este deosebit de amplu susținută la
nivel terminologic în Deut 4:32, dar mai ales în Deut 4:16b-19a.
Deși în maniere și în proporții diferite, toate cele opt pasaje în care Deut 4:1-40 se
arată dependent de narațiunea din Gen 1:1–2:3 (anume Deut 4:9-14, 15b, 16b-19a, 26a, 32a,
33, 36, 39a) se află și sub influența relatării legământului din muntele Sinai din Ex 19–24, 32–
34. Dacă în primele șapte pasaje viziunea despre Dumnezeu și creație a primei narațiuni din
Geneză este pusă, din punct de vedere teologic și literar, în slujba valorificării în Deut 4:1-40
a materialului din Exod, mai ales în cazul evocării teofaniei sinaitice și în cel al elaborării
celui dintâi cuvânt decalogic, în ultimul pasaj textul interdicției decalogice a chipurilor
cioplite servește exprimării viziunii asupra creației a narațiunii din Gen 1:1–2:3.
În sfârșit, din punct de vedere intertextual, cel mai impresionant pasaj al relației Deut
4:1-40 cu Gen 1:1–2:3 este vv. 16b-19a, în cadrul căruia discursul parenetic deuteronomic
oferă o elaborare a interdicțiilor decalogice din Ex 20:3-5a pe baza segmentului narativ din
Gen 1:14-31, apelând la categoriile de făpturi create de Dumnezeu în zilele a patra, a cincea și
a șasea ale săptămânii facerii, pe care le redă, din rațiuni teologice și literare, în ordine inversă
creării lor.

Deut 4:1-40și sfințireaTempluluilui Solomon

Relația părții principale a prologului deuteronomic cu relatarea sfințirii Templului lui
Solomon este bazată pe valorificarea în 1 Rg 8 a multor teme prezente în Deut 4:1-40,
precum: apropierea de Dumnezeu a poporului lui Israel, adunarea poporului, arătarea slavei
lui Dumnezeu, tablele legământului din Horeb, referirea la exodul din Egipt, poporul lui

10
Dumnezeu, țara făgăduită, degradarea prin păcatul neascultării de Dumnezeu, pedeapsa
divină, pocăința și restabilirea ulterioară, cunoașterea lui Dumnezeu, legislația deuteronomică.
Natura legăturilor episodului biblic din 1 Rg 8 cu discursul din Deut 4:1-40, precum și
cu alte locuri din cartea Deuteronomului, arată că relatarea sfințirii Templului lui Solomon se
înscrie, din punct de vedere teologic și literar, în orizontul cărții Deuteronomului, putând fi
catalogată, în acest sens, un pasaj biblic cu un profund caracter „deuteronomist”. 1 Rg 8 nu se
încadrează însă în orizontul deuteronomic de pe o poziție de egalitate cu discursul lui Moise
din Deut 4:1-40, întrucât raporturile dintre partea principală a prologului din Deuteronom și
episodul sfințirii Templului de la Ierusalim din prima carte a Regilor sunt adesea marcate de
dependența teologică și intertextuală a celui de-al doilea pasaj de cel dintâi. Așadar, spre
deosebire de relatarea celor petrecute în cadrul legământului din Horeb și de consemnarea, în
acest context, a Decalogului din cartea Exodului, respectiv de relatarea creării lumii în șapte
zile din Geneza, narațiunea sfințirii Templului din prima carte a Regilor nu servește ca sursă a
cuvintelor lui Moise din partea principală discursului lui inaugural din Deuteronom. De
această dată, direcția relației evidențiază faptul că Deut 4:1-40 funcționează ca referință
biblică teologică și textuală pentru 1 Rg 8.
De asemenea, studiul elementelor comune arată faptul că această dependență nu
constă dintr-o evocare în 1 Rg 8 a unor fragmente din Deut 4:1-40, ci dintr-o valorificare
tematică, susținută teologic și textual, a părții finale a discursului deuteronomic inaugural,
respectiv dintr-o preluare a multor concepte teologice întâlnite în acest pasaj din cartea
Deuteronomului. Ecourile cuvintelor lui Moise din Deut 4:1-40 în 1 Rg 8, reprezentate de
valorificări tematice sau noționale ale pasajului deuteronomic, nu se prezintă însă ca
dezvoltări teologice ale acestora (precum în cazul relației Deut 4:1-40 cu Ex 19–20), ci ca
preluări de pasaje de discurs de diferite dimensiuni, întrebuințate pe un palier teologic și
literar comun, nu fără adaptările cerute, în mod firesc, de noul context narativ (1 Rg 8:1-13,
62-66) și discursiv (1 Rg 8:12-61).
Dintre numeroasele elemente comune existente între Deut 4:1-40 și 1 Rg 8, cele mai
relevante sunt cele care stabilesc între cele două pasaje biblice raporturi strict bilaterale în
cadrul istoriografiei din Gen – 2 Rg: afirmarea apropierii lui Dumnezeu de fiii lui Israel,
exprimată în termenii auzirii lor de către Domnul ori de câte ori israeliții strigă către El (vezi 1
Rg 8:52; Deut 4:7; cf. 1 Rg 8:43); prezentarea dobândirii de către israeliți a fricii de
Dumnezeu, ca obiectiv al unui act divin (1 Rg 8:40; Deut 4:10); desemnarea țării din care
poporul fost scos de Dumnezeu prin paralelismul sinonimic „Egipt” / „cuptorul de fier” (1 Rg
8:51; Deut 4:20); structurarea pericopei din 1 Rg 8:46-50 a orației lui Solomon de la sfințirea

11
Templului (vezi 1 Rg 8:22-53) pe tiparul secvenței din Deut 4:25-31 (potrivit succesiunii
păcat → mânie dumnezeiască → pedeapsă → pocăință → restabilire); încheierea celui de-al
doilea cuvânt de binecuvântare al lui Solomon din 1 Rg 8:54-61 în mod similar cu discursul
lui Moise din Deut 1:6–4:40 (vezi 1 Rg 8:60-61 / Deut 4:39-40) etc. Acestea reprezintă
valorificări cu caracter singular în cadrul istoriografiei mai sus menționate (iar uneori chiar în
cadrul Bibliei ebraice) ale unor formulări din Deut 4:1-40 în 1 Rg 8, relevanța lor aparte fiind
dată de faptul că manifestă caracterul special, unic, în aceste privințe, al relației dintre aceste
două pasaje biblice. Totodată însă, importanța lor este dată și de faptul că reprezintă cele mai
prețioase și mai autentice mărturii ale dependenței teologice și intertextuale a relatării sfințirii
Templului lui Solomon față de partea principală a discursului deuteronomic inaugural.
În afară de legăturile identificate între Deut 4:1-40 și 1 Rg 8, precum și de raporturile
unice stabilite de către unele dintre acestea, în episodul sfințirii Templului din Ierusalim se
observă și influența teologică și literară a altor locuri din istoriografia din Gen – 2 Rg:
arătarea slavei lui Dumnezeu în Templu (vezi 1 Rg 8:10-11) este un ecou teologic și literar al
episodului omolog de la sfințirea Cortului (vezi Ex 40:34-35); zidirea Templului de către
Solomon, ca împlinire a făgăduinței lui Dumnezeu adresate regelui David (vezi discursul din
1 Rg 8:15-21), este un ecou al episodului din 2 Sam 7; punerea deoparte de către Dumnezeu a
poporului lui Israel este un ecou al Lev 20:24, 26 (cf. Ex 19:5) etc. În comparație cu astfel de
cazuri însă, influența asupra 1 Rg 8 a cărții Deuteronomului, în general, și a cuvintelor lui
Moise din Deut 4:1-40, în particular, este determinantă și are un caracter dominant.
Nu mai puțin important este faptul că amplitudinea relației 1 Rg 8 cu partea principală
a prologului deuteronomic nu se descoperă numai în numărul mare al pasajelor comune,
dintre care unele sunt vădit preluate din Deut 4:1-40 în alcătuirea relatării sfințirii Templului,
ci și în maniera detaliată în care complexitatea teologică și literară a diferitelor formulări
preluate este transferată și asumată în 1 Rg 8 (vezi pasaje precum 1 Rg 8:23 ← Deut 4:39; 1
Rg 8:46-50 ← Deut 4:25-31; 1 Rg 8:51 ← Deut 4:20; 1 Rg 8:60 ← Deut 4:35; 1 Rg 8:60-61
← Deut 4:39-40 etc.).

Deut 4:1-40și distrugerearegatelor israelite, Israelși Iuda

Prin conținut, teologie și limbaj narațiunea din 2 Rg 17–25 se arată a avea un profund
caracter „deuteronomist”, asemenea episodului sfințirii Templului din 1 Rg 8. Influența cărții
Deuteronomului în relatarea distrugerii succesive a celor două regate israelite, Israel și Iuda,
este covârșitoare și depășește în amplitudine legăturile semnalate colateral în cadrul actualei
analize. Segmentul narativ din 2 Rg 17–25 este profund tributar legislației deuteronomice

12
(Deut 5–26) și secțiunii blestemelor legământului din Moab (Deut 28), dar și părții principale
a prologului cuvintelor acestui legământ (Deut 4:1-40), epilogului (Deut 29–30), precum și
cuvintelor lui Dumnezeu din Deut 31:16-21 și ale lui Moise din Deut 31:26-29, legate de
viitoarea apostazie a israeliților și de consecințele catastrofale ale acestei nelegiuiri.
Cât privește relația narațiunii din 2 Rg 17–25 cu discursul mozaic din Deut 4:1-40,
aceasta se întemeiază pe numeroase elemente comune ale peisajului teologic și literar
deuteronomic, dintre care cea mai importantă este schema păcat → mânie dumnezeiască →
pedeapsă → pocăință → restabilire, ale cărei componente structurează secvența de discurs
din Deut 4:25-31 și sunt identificabile (unele explicit, iar altele implicit) și în ultimele nouă
capitole ale celei de-a două cărți a Regilor.
Pentru prima dată în 2 Rg 17–25, păcatul, mânia divină și pedeapsa sunt întâlnite,
precum s-a arătat, în 2 Rg 17 în relatarea sfârșitului tragic al Regatului Israel, și corespund
dinamic prezentării concentrate a acestor elemente în secvența din Deut 4:25-31. Păcatul,
enunțat în Deut 4:25a-bα ca nerespectare a prevederile celui dintâi cuvânt decalogic în
termenii încălcării interdicției de a realiza spre venerare „dumnezei” – chipuri cioplite (fie ele
reprezentări ale adevăratului și nevăzutului Dumnezeu), apare în 2 Rg 17 ca abaterea
principală săvârșită de israeliții Regatului de Nord. Menționată în Deut 4:25bβ, mânia divină,
ca reacție față de nesocotirea celei mai importante porunci a legământului din Horeb (reluată,
tot ca lege divină de căpătâi, și în cadrul legământului din Moab), este întâlnită și în 2 Rg 17,
în termeni similari, ca întărâtare a lui Dumnezeu de către israeliți prin răutățile săvârșite. Iar
pedeapsa, înfățișată de Moise în Deut 4:26-27 ca distrugere și exilare a poporului, este, de
asemenea, reflectată cu fidelitatea de relatarea, în 2 Rg 17, a deznodământului Regatului de
Nord. Expuse în Deut 4:25-27 în chip prevestitor, păcatul, mânia divină și pedeapsa sunt
prezentate în 2 Rg 17 ca împlinite în cazul israeliților din nord, ceea ce dezvăluie faptul că
discursul lui Moise din Deut 4:1-40 este angajat într-o deosebită relație, de tipul profeție –
împlinire, cu narațiunea căderii Regatului Israel; caracterul special al acestei relații este dat de
reflectarea în 2 Rg 17:7-23 inclusiv a ordinii în care aceste trei elemente apar în Deut 4:25-27
(păcat → mânie dumnezeiască → pedeapsă).
Cu excepția remarcii finale, legate de reflectarea succesiunii primelor trei elemente din
Deut 4:25-31 în interludiul din 2 Rg 17:7-23, observațiile de mai sus sunt valabile și în
privința relatării în 2 Rg 18–25 a ultimei perioade a existenței Regatului Iuda, când păcatul,
mânia divină și pedeapsa apar pentru a doua oară, fiind prezentate, în mod similar (păcat
capital împotriva celui dintâi cuvânt decalogic, întărâtarea lui Dumnezeu, distrugerea și
surghiunirea poporului), ca împlinite și în cazul celui de-al doilea regat israelit. De această

13
dată însă, particularitatea relației dintre narațiunea sfârșitului Regatului de Sud și discursul lui
Moise din Deut 4:25-31 este dată de finalul deschis oferit de ultimul paragraf al relatării
evenimentelor, ceea ce face ca 2 Rg 25:27-30 să reflecte, fie și într-o manieră obscură, cel
de-al cincilea element al secvenței deuteronomice mai sus menționate, anume restabilirea. În
acest sens, un ecou dinamic al anticipării restabilirii în Deut 4:31, precum și o dovadă
concretă a faptului că israeliții, deși surghiuniți în Babilon, n-au fost părăsiți de Dumnezeu, o
constituie restabilirea demnității unuia dintre reprezentanții lor din exil, regele Iehoiachin, din
inițiativa lui Evil Merodac, regele Imperiului Babilonian, care, în timpul domniei
predecesorului său, acționase ca instrument al pedepsei divine aplicate Regatului Iuda.
Totodată, semnificativ în privința relației dintre Deut 4:25-31 și 2 Rg 18–25 este faptul că, în
ambele pasaje, restabilirea apare ca element final (Deut 4:31 / 2 Rg 25:27-30) al firului
evenimentelor, în primul caz ca anticipare, iar în cel de-al doilea ca împlinire. Fiind însă
condiționată, potrivit Deut 4:25-31 (cf. 1 Rg 8:46-50), de întoarcerea autentică la Dumnezeu a
israeliților duși în exil (vezi Deut 4:29, 30b), întrezărirea restabilirii la sfârșitul celei de-a doua
cărți a Regilor și al istoriografiei din Gen – 2 Rg, presupune pocăința prealabilă a celor
deportați în Babilon, în ciuda faptului că relatarea din 2 Rg 25 nu explicitează acest fapt.

Concluzii
Care este funcția cuvintelor lui Moise din Deut 4:1-40 în cadrul istoriografiei alcătuite
din cărțile de la Geneză la 2 Regi? Complexitatea acestui pasaj deuteronomic, reliefată în
contextul celor șase etape ale analizei de faţă, face ca funcția acestuia să se exprime într-o
pluralitate de roluri pe care le joacă în cadrul restrâns al cărții Deuteronomului din care face
parte, precum și în cel larg al istoriografiei din Gen – 2 Rg.
Împreună cu retrospectiva istorică din Deut 1:6–3:29, cuvintele lui Moise din Deut
4:1-40 formează cel dintâi discurs deuteronomic (Deut 1:6–4:40), care, precum s-a arătat, prin
conținut, prin limbaj și mai ales prin structură se dovedește a fi pe deplin inteligibil numai
atunci când este receptat așa cum se prezintă, anume ca un întreg, în cadrul căruia fiecare
dintre cele două părți componente îndeplinește un rol distinct, complementar și indispensabil.
Luată în ea însăși, partea de discurs pe care pasajul din Deut 4:1-40 o alcătuiește ar
putea fi socotită o pareneză pe tema interdicției decalogice a chipurilor cioplite, mai ales dacă
se are în vedere locul central (vv. 9-31), precum și întinderea considerabilă (23/40 versete) pe
care tratarea acestui subiect le ocupă în Deut 4:1-40. Adoptată de numeroși cercetători, o
asemenea înțelegere a celei de-a doua părți a discursului lui Moise din Deut 1:6–4:40, oricât
de atractivă ar fi, nu reușește totuși să surprindă mesajul principal pe care cuvintele lui Moise

14
din Deut 4:1-40 îl transmit atât în contextul imediat al întregului discurs inaugural, cât și în
cel apropiat al restului cărții Deuteronomului. Studiul de față relevă faptul că principalul
mesaj al părții finale a celui dintâi discurs deuteronomic este reprezentat de anunțarea temei
centrale a următoarei cuvântări, anume transmiterea legiuirilor și hotărârilor divine, printr-un
demers de captare a atenției auditoriului și de sensibilizare a acestuia față de importanța
păzirii acestor legi, context în care se dezvăluie rolul propedeutic al cuvintelor lui Moise din
Deut 4:1-40 în raport cu discursul din Deut 5–26 pe care acestea îl preced.
În acest sens, în calitate de parte principală a discursului bipartit din Deut 1:6–4:40,
pasajul din Deut 4:1-40 împărtășește rolul său pregătitor întregului discurs inaugural care, mai
presus de privilegiul de a fi primul în seria discursurilor mozaice din Deuteronom,
îndeplinește funcția de prolog al marelui discurs deuteronomic de prezentare de către Moise a
Torei înaintea israeliților aflați la răsărit de Iordan și, o dată cu acesta, al tuturor cuvintelor
legâmântului din Moab (Deut 5–28).
În vreme ce rolul pregătitor al părții principale a prologului deuteronomic în raport cu
discursul din Deut 5–26 este, în mod explicit, îndeplinit de cuvintele lui Moise din
subsecțiunile inițială (Deut 4:1-8), respectiv finală (Deut 4:32-40), profetul se folosește de
acest prilej pentru a face, în cele două subsecțiuni centrale (Deut 4:9-24, 25-31), un amplu și
deosebit de important excurs pe tema celui dintâi cuvânt decalogic, accentuând prevederea
centrală a acestuia, anume interdicția realizării de chipuri cioplite, pe care o întemeiază pe
caracterul nevăzut al lui Dumnezeu în cadrul teofaniei sinaitice. În special prin modul în care
tratează acest subiect, Deut 4:1-40 se arată a depăși cadrul restrâns al cărții Deuteronomului
(din care face parte și în peisajul teologic și literar al căreia se înscrie), îndeplinind anumite
roluri inedite în cadrul extins al istoriografiei din Gen – 2 Rg.
Studiul de față relevă faptul că, în cadrul larg al istoriografiei din Gen – 2 Rg,
cuvintele lui Moise din Deut 4:1-40 îndeplinesc un rol revelator atât la nivel local, cât și la
nivel global.
La nivel local, întrucât, precum s-a arătat în capitolul al treilea, excursul din Deut 4:9-
24, 25-31 face dovada unei ample asumări și a unei abile valorificări și elaborări, pas cu pas, a
întregului text din Ex 20:2-6 referitor la cel dintâi cuvânt decalogic (Deut 4:15-20 ← Ex 20:2-
5a; Deut 4:21-24 ← Ex 20:5bα; Deut 4:25-31 ← Ex 20:5bβ-6), partea principală a prologului
deuteronomic oglindește și subliniază unitatea acestui prim paragraf legislativ al Decalogului.
Cu alte cuvinte, grație excursului din subsecțiunile centrale ale sale, Deut 4:1-40 constituie o
prețioasă mărturie intra-biblică a caracterului unitar al celui dintâi cuvânt decalogic.

15
 La nivel global însă, prin natura contextuală a elaborării textului din Ex 20:2-6, același
excurs din Deut 4:9-31 face ca partea principală a prologului deuteronomic să reflecte unitatea
istoriografiei din Gen – 2 Rg. Caracterul contextual al elaborării în Deut 4:9-31 a materialului
legislativ din Ex 20:2-6 ancorează dezvoltarea exegetică a acestuia în principalele momente
ale firului narativ al marii opere istoriografice, fapt care dezvăluie capacitatea acestui pasaj
deuteronomic de a reflecta, în mod sintetic, întreaga colecție de cărți de la Geneză la 2 Regi.
Menționarea succesivă a făpturilor create de Dumnezeu în zilele a patra, a cincea și a șasea ale
săptămânii creației (vezi Deut 4:16b-19a), viziunea bipartită asupra lumii ca cer și pământ
(vezi Deut 4:26a), precum și referirile la patriarhi și la legământul încheiat de Dumnezeu cu
aceștia (vezi Deut 4:31) reflectă importante locuri din conținutul cărții Genezei. Menționarea
exodului din Egipt (vezi Deut 4:20), evocarea pe larg a teofaniei sinatice și a celor legate de
legământul din Horeb (vezi Deut 4:9-14, 15b, 23) sunt ecouri teologice și textuale ale cărții
Exodului. Trecerea Iordanului și luarea în stăpânire a țării făgăduite (vezi Deut 4:14b, 21)
anticipează relatarea cuceririi țării Canaanului din cartea lui Iosua Navi. Locuirea în țară și
încălcarea prevederilor celui dintâi cuvânt decalogic (și în special a interdicției realizării și
venerării de chipuri cioplite; vezi Deut 4:25), reflectă nu doar parcursul istoric instabil din
punct de vedere religios al israeliților stabiliți în țara făgăduită, ilustrat în cărțile Jud – 2 Rg,
cât mai ales momentele culminante ale apostaziei celor două regate israelite care au condus la
distrugerea, rând pe rând, a amândurora și la ducerea în exil a fiilor lui Israel (vezi Deut 4:26-
27), fapte relatate în 2 Regi 17–25. În sfârșit, întoarcerea acestora la Dumnezeu și întrezărirea
restabilirii (vezi Deut 4:29, 30b, 31) corespund modului vag dar sugestiv în care istoriografia
se încheie în ultimul capitol al celei de-a două cărți a Regilor, prin consemnarea reabilitării
statutului regelui Iudei dus în surghiun (vezi 2 Rg 25:27-30).
Reflectând, într-o manieră sintetică, întreaga istoriografie din Gen – 2 Rg, de la
începutul până la sfârșitul acesteia, în cadrul elaborării celui dintâi cuvânt decalogic, Deut
4:1-40 transmite un mesaj discret, dar deosebit de profund, anume că întreaga desfășurare a
evenimentelor (și în special parcursul istoric al israeliților de la ieșirea din Egipt) depinde de
fidelitatea față de Dumnezeu, manifestată în respectarea, implicit și / sau explicit, a acestui
prim și de căpătâi paragraf legislativ al Decalogului.
Dar prin reflectarea unității celui dintâi cuvânt al Decalogului și a unității istoriografiei
mai sus menționate, Deut 4:1-40 îndeplinește și un rol canonic, indicând faptul că înainte
și mai presus de orice divizare a celui dintâi paragraf decalogic în două porunci (Ex 20:2-3 și
Ex 20:4-6, i.e. prohibiția venerării „altor dumnezei”, respectiv interdicția „chipurilor
cioplite”), iar a istoriografiei în două colecții (Gen – Deut și Ios – 2 Rg, i.e. Tora /

16
Pentateuhul, respectiv Profeții Anteriori), precum și în ciuda oricăror „asperități” de natură
teologică și literară ale textului biblic, atât materialul din Ex 20:2-6, cât și ansamblul Gen – 2
Rg au fost concepute ca întreguri ce își descoperă pe deplin profunzimea numai atunci când
sunt tratate și receptate, fiecare în parte, în mod unitar.
Având însă în vedere că, potrivit analizei din capitolele 3-6, Deut 4:1-40 nu reflectă
unitatea istoriografiei sau a celui dintâi cuvânt decalogic în mod detașat, ci este angajată în
ample relații bilaterale și multilaterale cu patru importante pasaje ale Gen – 2 Rg (narațiunea
creației din Gen 1:1–2:3; relatarea legământului sinaitic din Ex 19–24, 32–34; episodul
sfințirii Templului lui Solomon din 1 Rg 8; narațiunea sfârșitului regatelor israelite, Israel și
Iuda, din 2 Rg 17–25), rolul revelator mai sus menționat este dublat de un rol coeziv .
Așadar, funcția cuvintelor lui Moise din Deut 4:1-40 în cadrul istoriografiei din Gen – 2 Rg
implică și rolul acestui pasaj deuteronomic de element de coeziune.
La nivel global, Deut 4:1-40 reprezintă un factor unificator nu doar pentru că
surprinde și valorifică mari momente din cadrul istoriografiei (de la începutul și până la
sfârșitul acesteia), ci și pentru că stabilește legături între acestea, fortificând coeziunea
segmentelor firului narativ ce se desfășoară de-a lungul unui vast material împărțit în 9 (sau
11) cărți. De asemenea, valorificând teologic și textual pasaje din Gen – Num (în special din
Gen 1:1–2:3 și mai cu seamă din Ex 19–20) și fiind valorificat în Ios – 2 Rg (în 2 Rg 17–25,
dar mai ales în 1 Rg 8), discursul lui Moise din Deut 4:1-40, în general, iar excursul din vv. 9-
31, în special, joacă un rol de segment biblic unificator în cadrul colecției cărților de la
Geneză la 2 Regi, ca unul ce reflectă și susține traiectoria firului narativ al întregii
istoriografii. Mai mult decât atât, prin valorificarea în 1 Rg 8 a unor teme sau pasaje (precum
menționarea în 1 Rg 8:9 a tablelor de piatră – cf. Deut 4:13, și afirmarea în 1 Rg 8:23 a
viziunii bipartite asupra creației exprimată în limbajul interdicției decalogice a chipurilor
cioplite – cf. Deut 4:26, 39), la rândul lor preluate în discursul deuteronomic din Deut 4:1-40
din cărți precum Exodul și Geneza, partea principală a prologului se arată a îndeplini și un rol
de punte de legătură în cadrul istoriografiei din Gen – 2 Rg.
La nivel local însă, rolul coeziv al Deut 4:1-40 în raport cu unitatea materialului din
Ex 20:2-6 este dat de faptul că Deut 4:9-31 dezvăluie caracterul unitar al celui dintâi cuvânt
decalogic într-o manieră activă, prin reliefarea și aprofundarea legăturilor dintre părțile
componente, în contextul unei elaborări teologice și exegetice a textului de bază. Astfel,
precum s-a arătat în capitolul al treilea, pe lângă reflectarea unității conținutului primului
cuvânt decalogic, tratarea acestuia în Deut 4:9-31 are meritul de a scoate în evidență
centralitatea interdicției chipurilor cioplite din Ex 20:4 atât din punct de vedere structural

17
(vezi Ex 20:4, față de Ex 20:2-3 și de Ex 20:5-6), cât și teologic (vezi Ex 20:4, față de Ex 20:3
și de Ex 20:5a) în cadrul textului din Ex 20:2-6, precum și de a oferi cheia interpretativă a
urmărilor din Ex 20:5bβ-6 ale respectării sau nerespectării interdicțiilor din Ex 20:3-5a:
urmașii celor care Îl iubesc pe Dumnezeu și păzesc poruncile Lui au (în contul înaintașilor
lor) parte de bunăvoința divină în toate generațiile, atât timp cât sunt fideli voinței lui
Dumnezeu (manifestate în interdicțiile din Ex 20:3-5a); în cazul în care vreo generație a
urmașilor acelora păcătuiesc, venerând „alți dumnezei”, fie aceștia chiar și „chipuri cioplite”
ale adevăratului Dumnezeu, ei cad sub pedeapsa dumnezeiască laolaltă cu copiii lor până la
generația strănepoților.
Aplicată poporului lui Israel, în cadrul istoriografiei din Gen – 2 Rg, o asemenea
interpretare unitară a pasajului din Ex 20:5bβ-6 oferită de către Deut 4:25-31 (și reflectată în
cuvintele din 1 Rg 8:46-50 ale orației lui Solomon de la sfințirea Templului, precum și în
relatarea evenimentelor de pe urmă din 2 Rg 17–25), ar putea fi prezentată astfel: israeliții, ca
urmași ai credincioșilor patriarhi Avraam, Isac și Iacob, au parte, din generație în generație,
de bunăvoința lui Dumnezeu (concretizată în special în scoaterea lor din Egipt și în dăruirea
țării făgăduite de Domnul strămoșilor lor); în cazul în care se vor abate de la voința
dumnezeiească, încălcând prevederile din Ex 20:3-5a (în speță prin realizarea și venerarea de
chipuri cioplite), vor fi grabnic pedepsiți de Dumnezeu; întorcându-se ei la Dumnezeu, El le
va arăta iarăși bunăvoința Lui, din generație în generație, în contul părinților lor, patriarhii.
Rolul coeziv al Deut 4:1-40 în cadrul istoriografiei din Gen – 2 Rg se dezvăluie și în
elaborarea interdicțiilor primului cuvânt decalogic în secvența de discurs din Deut 4:15-20.
Precum s-a arătat, reluarea în Deut 4:16-19a a dispozițiilor prohibitive din Ex 20:3-5a
constituie o dezvoltare teologică și textuală a acestora pe baza categoriilor de făpturi create de
Dumnezeu în zilele a patra, a cincea și a șasea ale săptămânii primordiale, redate însă în
ordine inversă facerii lor, potrivit segmentului narativ din Gen 1:14-31, ce stabilește o
inclusio care încadrează materialul istoriografic cuprins între Gen 1:1–2:3 și Deut 4:1-40, și,
totodată, ocazionează o extindere și o consolidare a relației dintre Decalogul din Ex 20:2-17 și
relatarea creării lumii în șapte zile din Gen 1:1–2:3, stabilită inițial prin întemeierea
cuvântului decalogic referitor la păzirea Sabatului (vezi Ex 20:8-11) pe odihna lui Dumnezeu
din ziua a șaptea a săptămânii primordiale (vezi Gen 2:2-3). De altfel, această nouă întemeiere
a Decalogului pe narațiunea creării lumii în șapte zile face ca partea principală a prologului
deuteronomic să funcționeze nu numai ca liant, ci și ca mediu de aprofundare teologică a
pasajului legislativ pe baza celui narativ.

18
 Tot legat de rolul coeziv al Deut 4:1-40, se observă că, în contextul excursului din
Deut 4:9-31 pe tema celui dintâi paragraf legislativ al Decalogului, discursul mozaic stabilește
o relație între unitatea Ex 20:2-6 și unitatea istoriografiei din Gen – 2 Rg, care astfel se
consolidează reciproc. Practic, Deut 4:1-40 combină în vv. 9-31 unitatea celui dintâi cuvânt al
Decalogului cu unitatea istoriografiei, fortificându-le și pe această cale. Așadar, în demersul
de elaborare a celui dintâi cuvânt decalogic din Deut 4:9-31 unitatea istoriografiei (reflectată
prin evocarea laolaltă a celor mai reprezentative pasaje ale ei) este suprapusă pe unitatea
materialului decalogic, ceea ce face că partea principală a prologului deuteronomic să se
prezinte ca un domeniu de întrepătrundere teologică și literară a două importante suprafețe
textuale biblice cu caracter unitar (cel dintâi paragraf decalogic din Ex 20:2-6, respectiv
narațiunea din Gen – 2 Rg).
Nu mai puțin evident este faptul că, grație excursului din Deut 4:9-31, partea
principală a prologului deuteronomic îndeplinește și un rol exegetic central în cadrul
istoriografiei din Gen – 2 Rg, întrucât, pe lângă reflectarea și de susținerea unității acesteia,
oferă singura elaborare exegetică, intra-biblică, integrală și autentică a celei mai importante
porunci a legământului din Horeb și a întregii legi mozaice, în raport cu respectarea sau
nerespectarea căreia sunt evaluați fiii lui Israel și reprezentanții acestora, și le este urmărit și
determinat parcursul istoric de la ieșirea din Egipt până la ultimele zilele petrecute în țara
făgăduită (și chiar dincolo de acestea). Așadar, cuvintele lui Moise din Deut 4:1-40 tratează în
vv. 9-31 un subiect central și determinant pentru istoriografia din Gen – 2 Rg, păstrarea
raportului corect cu adevăratul Dumnezeu, iar implicit și cu creația Lui, constituind un
laitmotiv al destinului istoric al israeliților urmărit în Ex – 2 Rg, idee călăuzitoare anticipată în
narațiunea patriarhilor Avraam, Isac și Iacov (Gen 12–50), și întemeiată pe coordonate
teologice ale narațiunii creării lumii în șapte zile (Gen 1:1–2:3).
Funcția teologică a Deut 4:1-40, concretizată în rolurile pe care acest pasaj
deuteronomic le îndeplinește în cadrul întregii istoriografii din Gen – 2 Rg, este susținută de
cumulul de roluri pe care și le asumă Moise în acest context. Dacă, prin anunțarea și
pregătirea demersului său de expunere a legiuirilor și hotărârilor divine, își dezvăluie
autoritatea de transmițător și învățător al legii din Horeb, iar prin elaborarea singulară a celui
dintâi și mai important cuvânt decalogic el se dovedește a fi și cel mai mare interpret al
acesteia, Moise își asumă totodată și un rol profetic, mai bine zis al celui mai mare profet (cf.
Deut 34), ca unul ce surprinde întregul spectru narativ de la crearea lumii până la exilul
babilonian, adică de la începutul până la sfârșitul istoriografiei, și străbate chiar dincolo de
acest sfârșit, anticipând restabilirea poporului dus în surghiun.

19
 Deut 4:1-40 nu este singurul pasaj din Deuteronom sau din Gen – 2 Rg în care se
anticipează nerespectarea celei dintâi porunci decalogice, stârnirea mâniei divine, atragerea
distrugerii și a exilului, întoarcerea la Dumnezeu și restabilirea. Aceste momente sunt
suprinse și în Deut 29–30, 1 Rg 8:46-50, iar parțial în Deut 28, 31. Totuși, niciun alt pasaj din
marea operă istoriografică alcătuită din cărțile de la Geneză până la 2 Regi nu oferă o sinteză
a întregului spectru al firului narativ, de la crearea lumii (Gen 1:1–2:3) până la distrugerea
regatelor israelite, exilarea poporului și întrezărirea restabirii (post)exilice (2 Rg 17–25).
Toate acestea dezvăluie reprezentativitatea discursului mozaic din Deut 4:1-40 în
cadrul Gen – 2 Rg, centralitatea teologică pe care o deține și funcția unică pe care o
îndeplinește în cadrul acestei mari colecții istoriografice, care, în acord cu cea mai târzie
perioadă istorică avută în vedere în vv. 27-31, reflectă contextul exilic al israeliților duși în
surghiun în Babilon, un context al întoarcerii în sine (deopotrivă personale și comunitare) și la
Dumnezeu, dar și al răspunsului pozitiv al Acestuia față de căutările „cu toată inima și cu tot
sufletul” ale poporului Lui, care le oferă temeiuri pentru a nădăjdui într-o viitoare reîntorcere
în țara făgăduită.

20