Sunteți pe pagina 1din 2

1.1.

Definirea conceptului de minor prin prisma plafonului inferior și superior de vîrstă

Noţiunea copilului în dreptul internțional ar trebui să fie preluată cu prioritate din Convenţia cu
privire la Drepturile Copilului din 1989 care în art. 1 defineşte Copilul „ca orice fiinţă umană sub vârsta
de 18 ani, cu excepţia cazurilor când, în baza legii aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub această
vârstă“.

Deși copilul, cu toate particularitățile specifice vîrstei reprezintă nucleul preocupărilor


Convenției cu privire la Drepturile Copilului, aceasta din urmă nu recunoaște diversitatea tipică
copilăriei, prescriind drepturi și necesități identice pentru toate persoanele în vîrstă de pînă la 18
ani.Stabilirea unei vârste pentru dobândirea unor drepturi şi respectiv pierderea unor privilegii este o
problemă, care necesită o abordare complexă în sensul justificării acestei alegeri. Copilul trebuie privit
ca o ființă ce se bucură de anumite drepturi și ale cărui însușiri sunt resăectate, ținîndu-se seama de
evoluția lui, fapt ce implică obligația statului de a-l proteja.

Definind copilului prin prisma unui interval de timp, două momente se impun a fi precizate:
debutul și sfîrșitul copilăriei.

În ceea ce privește limita inferioară a copilăriei, Convenția cu privire la Drepturile copilului evită
o formulare clară. Textul lasă deschisă problema debutului copilăriei, neprecizînd cînd începe aceasta: la
concepere, la naștere sau în momentul dintre aceste etape.

În Declarația drepturilor copilului adoptata de ONU la 20.11.1959 se menționează că


,,datorită imaturității sale fizice și psihice, copilul are nevoie de ocrotire și grijă specială, inclusiv de o
protecție juridică adecvată, atît înainte, cît și după naștere”.

Astfel in acest context statele au o deplină libertate în vederea aprecierii drepturilor și


intereselor contradictorii implicate în problemele avortului și planificării familiei. Mai mult, art. 41 al
Convenției garantează că standardele sale nu subminează nici o prevedere ,,mai potrivită pentru
înțelegerea drepturilor copilului” care poate fi cuprinsă în legislația națională sau în dreptul internațional
în vigoare.

Evident majoritatea articolelor Convenției pot fi aplicate numai după nașterea copilului. Cu toate
acestea, multe state au considerat de cuviință să facă declarații sau să-și manifeste anumite rezerve –
prin grila propriilor legislații și/sau a propriilor atitudini față de copilul nenăscut încă, în special în
legătură cu dreptul inerent la viață și cu obligația statului de a asigura, la cel mai inalt nivel,
supravețuirea și dezvoltarea copilului, reflectate în art. 6 a Convenției.

Spre exemplu în Argentina stipulațiile convenției se aplică asupra oricărei fiițe umane din
momentul concepereii ei și pînă la vîrsta de 18 ani. Respectiv o persoană poate avea anumite drepturi
prenatale, ca și cum s-ar fi născut deja.

În Marea Britanie se aplică prevederile Convenției numai înurma nașterii unui făt viu. În aceeși
ordine de idei se înscrie și Republica Moldova, care susține că normele convenției sunt aplicabile oricărei
persoane din momentul nașterii și pînă la vîrstade 18 ani.

Alte state precum Luxemburgul, China, Botswana, Malaysia au declarat că vor interpreta art. 1 în
conformitate cu prevederile propriilor legi.
În ce privește plafonul superior al vîrstei, vîrsta de 18 ani se declară a fi limita generală
superioară. Această limită de vîrstă trebuie astfel folosită de către statele-părți, încît să devină o regulă
și o referință pentru determinarea oricărei limite de vîrste.

În unele din reglementările sale Convenţia consacră postulate referitoare la stabilirea vârstei
minime pentru care se interzice pedeapsa capitală (18 ani), neacceptarea participării la conflicte armate
a celor care nu au împlinit vârsta de 15 ani, în altele impune statelor părţi de a fixa limitele minime ale
răspunderii penale (art. 40).

Majoritatea statelor, printre care și Republica Moldova, au preluat plafonul maxim al copilăriei
stabilit de Convenție. Există și state care au formulat opinii separate. Principatul Liechtenstein,
Paragwayul au stabilit atingerea majoratului la vîrsta de 20 de ani. Bolivia și Senegalul au stabilit vîrsta
de 21 de ani. În Convenție nu se impune coborîrea vîrstei de atingere a majoratului pentru statele car au
stabilit un plafon mai inalt de 18 ani.

În același timp Convenția permite statelor să fixeze în anumite privințe, cum ar fi răspunderea
penală, angajarea în cîmpul muncii, consimîămîntul sexual, căsătoria – praguri de virstă mai mici.
Criteriile pe baza cărora se apreciază aceste praguri țin de gradul de înțelegere suficientă, pubertate,
emancipare. În particular conform legislației RM, copii pot fi recunoscuți responsabili penal de la vîrsta
de 14 ani, pot opta pentru carieră profesională de la vîrsta de 15 ani, se pot căsători de la 16 ani, dar nu
pot votă pînă la 18 ani.

Legislațiile naționale operează cu diferiți termeni atunci cînd se referă la persoanele sub 18 ani,
precum ,,minor”, ,,adolescent”, ,,tînar”, ceea ce generează noi dificultăți în definirea noțiunii de copil.
Legislația RM , în Codul Familiei dispune că se consideră copil, persoana care nu a atins vîrsta de 18 ani.
Legislația civilă și cea penală operează cu noțiunea de minor și mai rar cu cea de copil. Această stare
afectează grav aplicarea prevederilor Convenției cu Privire la Drepturile Copilului. Soluția acestei
probleme ar fi uniformizarea terminologiei, în sensul extinderii noțiunii de copil asupra tutror
persoanelor în vîrstă de pînă la 18 ani.