SIMBOLISMUL

GEORGE BACOVIA
Plumb

CERINȚE:
1. Redactează un eseu, de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți tema și viziunea
despre lume într-un text poetic aparținând lui George Bacovia. Vei avea în vedere:
– evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea într-o perioadă, într-un curent literar
sau într-o orientare tematică;
– prezentarea a două imagini relevante pentru tema și viziunea despre lume;
– ilustrarea a două elemente de compoziție și de limbaj semnificative pentru tema și viziunea
despre lume (imaginar poetic, titlu, relații de opoziție și de simetrie, motive, figuri de stil,
prozodie etc.).

MODEL DE ESEU:
În peisajul liricii simboliste, George Bacovia aduce un timbru nou, inconfundabil,
învăluind lumea în culoarea cenușie și tristă a plumbului, care – așa cum afirmă Lidia Bote -
„transmite în suflet oboseală, descompunere, conștiința mizeriei iremediabile sau nostalgia
dureroasă a evadării”.
Plasată în deschiderea primului său volum, apărut în 1916, poezia Plumb devine o
expresie concentrată a lirismului bacovian, artistul explicându-și viziunea asupra lumii în strânsă
legătură cu starea sufletească pe care aceasta i-o provoacă. Tema poeziei o constituie, așadar,
condiția poetului într-o societate ostilă, într-o lume lipsită de viață. Transmițându-se direct
sentimentele de durere, neputință ori teama de neant, textul poate fi încadrat în lirismul
subiectiv. Mărcile subiectivității se regăsesc în persoana I a verbelor (stam, să strig) sau
adjectivelor posesive (amorul meu).
Titlul este o metaforă-simbol extrem de sugestivă chiar la nivel fonetic. Prezența vocalei
sumbre u, încadrată de două grupuri consonantice grele, pl și mb, sugerează o cădere surdă, o
apăsare sufletească sfâșietoare, exprimând drama adâncă a unui suflet încătușat. Plumbul, un
metal greu, cenușiu, rece, un bun izolator, devine astfel simbolul deznădejdii sufletești a
artistului, care trăiește drama singurătății și a izolării într-o lume în care comunicarea cu
universul exterior devine imposibilă. Într-un interviu din 1929, poetul mărturisea că: „Fiecărui
sentiment îi corespunde o culoare. Acum în urmă mă obseda galbenul, culoarea deznădejdei... În
plumb văd culoarea galbenă. Compușii lui dau un precipitat galben. Temperamentului meu îi
convine această culoare. [...] Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben [...]. Plumbul apasă
cel mai greu pe om”.
Caracterul simbolist al textului este dat de prezența unor procedee literare specifice
acestui curent: utilizarea frecventă a simbolului, care, prin corespondență, sugerează o anumită
stare de spirit; muzicalitatea; folosirea sinesteziei; obsesia cromatică realizată prin repetiția
cuvântului plumb, ce reflectă cenușiul existențial, monotonia și plictisul. Muzicalitatea provine
din folosirea elementelor de recurență. Astfel, simbolul plumb apare de trei ori în fiecare strofă,
în poziții simetrice, devenind laitmotivul poeziei. Se repetă, de asemenea, verbul dormea, care,
urmat de epitetul adânc, devine un simbol al somnului morții. Folosit la imperfect, acest verb
face ca sentimentul deznădejdii să se permanentizeze și actualizează motivul spleenului, nelipsit
din recuzita simbolistă. Senzația de muzicalitate este amplificată de apariția versului refren stam
singur, care evidențiază și alte motive specifice curentului, solitudinea și izolarea. Versurile au o
armonie deosebită datorită ritmului, în poezie alternând iambul cu amfibrahul, ori datorită rimei
îmbrățișate, în care se remarcă asonanța în u și â și aliterația în mb și nt, sunete care sugerează un
spațiu închis, dând sentimentul unui vid lăuntric. Alteori, rima se creează din consoane cu o
puternică acustică, precum r și g, între care se intercalează vocala i, care sugerează o stare de
disconfort, de nevroză. Aceeași senzație o lasă și verbul provenit din interjecție scârțaiau,
integrat într-o imagine sinestezică: Și scârțâiau coroanele de plumb.
Compozițional, poezia este structurată în două catrene cu măsură de 10 silabe, cele două
strofe devenind două tablouri distincte.
Strofa I surprinde elemente ale mediul exterior sumbru, sufocant, în care eul liric se simte
claustrat ca într-un cavou. Elementele decorului funerar și repetarea epitetului metaforic de
plumb sugerează existența mohorâtă, anostă a creatorului. Se remarcă folosirea masivă a unor
termeni din câmpul lexical al morții (sicrie de plumb, flori de plumb, funerar vestmânt, coroane
de plumb, mort, cavou), care dau senzația de prăbușire în neant a întregului univers, atât material,
cât și spiritual, creând în sufletul artistului un acut sentiment de spaimă. Nimic nu scapă invaziei
morții. Se produc chiar metamorfoze neașteptate ale vegetalului. Coroanele sunt de plumb, iar
florile, organisme vii, pline de gingășie și frumusețe, sunt împietrite. Oximoronul flori de plumb
face aluzie la germenii vieții care, atinși de aripa morții, condamnă întreaga lume la pieire. În
acest decor, vântul și frigul devin simboluri ale ostilității mediului înconjurător, datorită căruia
poetul se izolează, trăind drama singurătății: Stam singur în cavou... și era vânt.../ și era frig… .
Punctele de suspensie accentuează și permanentizează deznădejdea acestui suflet chinuit.
Strofa a doua, având ca simbol central metafora amorul meu de plumb, surprinde lumea
interioară a poetului, amorul fiind simbolul tuturor proceselor afective. Asocierea cu epitetul de
plumb, sugerează împietrirea sufletului artistului puternic afectat de mediul sufocant în care
trăiește. Conștientizând acest lucru, el simte o acută stare de spaimă, încearcând să se salveze: și-
am început să-l strig. Dar speranța este anulată, căci sufletul său este mort. Deznădejdea care îl
cuprinde se va reflecta în viziunea pesimistă asupra lumii din lirica bacoviană, epitetul întors
plasându-l în totală opoziție cu ceilalți poeți ai vremii sale. Aripile de plumb devin astfel simbol
al prăbușirii în neant, artistul fiind incapabil să se înalțe către un ideal poetic sublim. Lirica
bacoviană este, așadar, o coborâre în Infern, o radiografie a „sfârșitului continuu” (Ion Caraion),
exprimată prin imaginea obsedantă a unui univers agonizant.
În concluzie, George Bacovia rămâne unul dintre cei mai originali simboliști români.
Încercând să surprindă esența universului său liric, E. Lovinescu considera că acesta se
individualizează printr-o „atmosferă de plumb o stare sufletească identică:[...] o deplină
dezorganizare sufletească prin obsesia morții și a neantului”.