Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Iulian ROMANESCU
2 | 44 TEORIA PRELUCRĂRILOR PRIN AŞCHIERE
TPA Cap. 5d
Cap. 5 Parametrii procesului de prelucrare prin aşchiere 44 | 3
Fig. 5.1. Cinematica şi parametrii regimului de aşchiere pentru principalele procedee de prelucrare:
(a) – strunjirea longitudinală; (b) – rabotarea plană; (c) – găurirea (burghierea cu burghiu elicoidal cu 2
dinţi); (d) – frezarea (cu freza cilindro-frontală)
Viteza de aşchiere sau viteza efectivă de aşchiere (ve) sau viteza rezultantă de aşchiere
este viteza instantanee pe direcţia rezultantă de aşchiere a unui punct considerat pe tăişul
sculei. Se exprimă în [m/min] sau [m/s].
Viteza principală de aşchiere (v), numită şi viteza mişcării principale de aşchiere, este
viteza liniară instantanee relativă sculă - piesă pe direcţia mişcării principale a unui punct
considerat pe tăişul sculei.
Iulian ROMANESCU
4 | 44 TEORIA PRELUCRĂRILOR PRIN AŞCHIERE
La realizarea mişcării efective (rezultante) de aşchiere sunt posibile două cazuri distincte:
realizarea mişcării/mişcărilor de avans simultan cu mişcarea principală (caracterizează
majoritatea procedeelor de prelucrare);
realizarea mişcării/mişcărilor de avans în mod intermitent, înaintea fiecărei curse active a mişcării
principale. În acest caz, mişcarea de avans se produce practic în afara fazei de aşchiere (ex:
rabotarea, mortezarea).
În consecinţă, pentru calcularea vitezei efective (rezultante), vor fi utilizate relaţiile:
în primul caz: ve v vs ' vs" (5.6)
în cazul al doilea ve v (5.7)
La majoritatea procedeelor de prelucrare (strunjire, burghiere, frezare) există o singură mişcare de
avans, drept pentru care viteza efectivă se calculează cu relaţia:
ve v v s (5.6’)
Având în vedere că viteza de avans este pronunţat mai mică decât viteza principală, la proiectare
se admite ca viteza de aşchiere ve să se considere egală cu viteza principală v.
Adâncimea de aşchiere (t) este distanţa dintre suprafaţa generată şi suprafaţa de aşchiat,
măsurată perpendicular pe suprafaţa prelucrată (perpendicular pe direcţia mişcării de avans).
Adâncimea de aşchiere poate fi definită şi ca grosimea stratului de material îndepărtat la a
trecere a sculei.
Valorile adâncimii de aşchiere sunt limitate de rezistenţa elementelor componente ale
sistemului M.U.S.D.P. şi se stabilesc/fixează la începutul aşchierii, prin mişcarea de reglare.
Se notează cu t şi se măsoară în mm.
Lăţimea de frezare (B) – mărime utilizată la operaţia de frezare, este distanţa dintre
suprafaţa generată şi suprafaţa de aşchiat, definită într-un plan perpendicular pe direcţia de
avans şi măsurată pe direcţie paralelă cu axa frezei. În acest caz, adâncimea de aşchiere t se
măsoară în acelaşi plan normal la s, dar perpendicular pe B (v. fig. 5.1, d)1.
În cazul unor procedee complexe de prelucrare prin aşchiere, în care există mai multe
mişcări de avans (mişcări interdependente între sculă şi semifabricat) – cum ar fi danturarea roţilor
dinţate – e mai dificilă reprezentarea parametrilor regimului, în special a mărimii avansului.
1
Unii specialişti utilizează, în cazul frezării, termenii adâncimea radială de aşchiere (în locul adâncimii
de aşchiere t) şi adâncimea axială de aşchiere (în locul lăţimii de frezare B).
Iulian ROMANESCU
6 | 44 TEORIA PRELUCRĂRILOR PRIN AŞCHIERE
sunt îndepărtate aşchiile din zona de aşchiere. Poate fi o suprafaţă plană sau curbă, cu sau fără faţetă
(fig. 5.4). Faţetele (înguste de câteva zecimi de mm) au orientare diferită faţă de suprafaţa de
degajare (în mod frecvent γ0 < γ) şi servesc la îmbunătăţirea rezistenţei termomecanice a muchiei
aşchietoare (tăişul activ).
Fig. 5.2. Părţile componente ale sculelor aşchietoare: (1) – partea activă; (2) – partea de poziţionare-
fixare; (3) – corpul sculei. (a) – cuţit pentru strunjire; (b) – burghiu elicoidal cu coadă conică; (c) – freză
cilindro-frontală cu alezaj; (d) – broşă pentru canal de pană
Iulian ROMANESCU
8 | 44 TEORIA PRELUCRĂRILOR PRIN AŞCHIERE
a b
Fig. 5.3. Elementele constructiv-geometrice ale dintelui aşchietor
Faţa (suprafaţa) de aşezare principală (Aα) este suprafaţa părţii aşchietoare a sculei orientată
spre suprafaţa instantanee de aşchiere de pe semifabricat. Poate fi o suprafaţă plană sau curbă, cu
sau fără faţetă, orientată la un unghi α0 (0 < α0 < α) (fig. 5.4, b). Faţeta are rolul de a îmbunătăţi
contactul dintre suprafaţa de aşezare
şi suprafaţa instantanee de aşchiere,
în scopul diminuării vibraţiilor.
Uneori dintele aşchietor are
suprafaţa de aşezare în trepte, cu
scopul de a evita interferenţa cu
suprafaţa prelucrată, dar păstrând
geometria optimă în vecinătatea
tăişului (cazul cuţitelor de strunjire
interioară pentru diametre mici) (fig.
5.5), ori pentru a permite reascuţirea
a b c
(refacerea calităţii aşchietoare)
plăcuţelor din CMS brazate (fig. Fig. 5.4. Forma suprafeţelor active ale dintelui aşchietor: (a) – fără
faţete; (b) – cu faţetă de degajare; (c) – cu faţetă de aşezare
5.6).
Faţa (suprafaţa) de aşezare secundară (A’α) este suprafaţa părţii aşchietoare a sculei orientată
spre suprafaţa generată.
Muchia aşchietoare (m.a.), obţinută ca intersecţie a feţei (feţelor) de degajare cu feţele de
aşezare, realizează, în prezenţa mişcării de aşchiere, tăierea (decuparea) adaosului de prelucrare.
Ea materializează planul de grosime infinit mică ce caracterizează aşchierea ideală şi trebuie să
posede o bună capacitate de tăiere. Muchia aşchietoare este formată din două sau mai multe tăişuri,
rectilinii şi/sau curbilinii.
Tăişul este partea din muchia aşchietoare ce rezultă ca intersecţie între faţa de degajare şi una
din feţele de aşezare.
În funcţie de contribuţia la desfăşurarea procesului de aşchiere, tăişurile pot fi active sau
inactive, principale, secundare, generatoare, de trecere şi auxiliare (v. fig. 5.3):
Tăişul principal (T) reprezintă partea muchiei aşchietoare cu cea mai mare contribuţie la
TPA Cap. 5d
Cap. 5 Parametrii procesului de prelucrare prin aşchiere 44 | 9
transformarea în aşchii a adaosului de prelucrare; este orientat în sensul mişcării de avans. Tăişul
principal reprezintă fizic intersecţia feţei de degajare (Aγ) cu faţa de aşezare principală (Aα).
Tăişul secundar (T’) nu participă în mod direct la procesul de aşchiere, dar asigură o construcţie
rezistentă pentru dintele sculei. El este materializat de intersecţia feţei de aşezare secundare (Aα’)
cu faţa de degajare (Aγ) şi este orientat în direcţie opusă tăişului principal. De forma şi calitatea
acestui tăiş depinde în cea mai mare măsură rugozitatea suprafeţei prelucrate.
Tăişul de trecere (T0) este un tăiş de lungime mică, practicat în scopul rigidizării muchiei şi pentru
realizarea unei calităţi superioare a suprafeţei. Este un tăiş netezitor.
Tăişul auxiliar (T1) este practic obţinut din tăişul principal (T) şi are rolul de a conferi muchiei
aşchietoare o rezistenţă termo-mecanică sporită.
Tăişurile ce formează muchia aşchietoare pot fi rectilinii sau curbilinii, iar fiecăruia îi
corespunde câte o suprafaţă de aşezare: principală Aα, secundară A’α, de trecere Aα0, auxiliară Aα1
(v. fig. 5.3, a).
În general, muchia aşchietoare are în componenţă un tăiş principal T şi un tăiş secundar T’,
dar, în cazul muchiilor complexe, mai poate conţine, suplimentar, un tăiş de trecere (generator) T0
şi/sau un tăiş auxiliar T1 (v. fig. 5.3, b).
Fig. 5.5. Geometria cuţitului de strunjire interioară cu Fig. 5.6. Suprafaţă de aşezare în trepte la dintele
suprafaţa de aşezare în trepte aşchietor armat cu plăcuţă din CMS brazată
La un dinte aşchietor se definesc unul sau mai multe vârfuri, ca intersecţie a două tăişuri
successive. Vârfurile ce participă la generarea suprafeţei de prelucrat se numesc vârfuri principale
sau generatoare (A şi B pentru cuţitul din fig. 5.3, b).
De obicei, se utilizează dinţi aşchietori cu un singur vârf, obţinut ca parte de legătură între
tăişul principal şi cel secundar (fig. 5.7). Vârful poate avea o formă rotunjită, caracterizată de raza
la vârf rε (v. fig. 5.7, a) sau poate fi obţinut ca intersecţie neracordată (v. fig. 5.7, b).
Raza de rotunjire (bontire) a tăişului ρ, măsurată într-un plan normal la tăiş, este raza nominală
a rotunjirii ce rezultă la intersecţia feţei de degajare cu faţa de aşezare, datorită în special
posibilităţilor tehnologice actuale de ascuţire şi reascuţire a sculelor (fig. 5.8).
Iulian ROMANESCU
10 | 44 TEORIA PRELUCRĂRILOR PRIN AŞCHIERE
independente sau dependente de procesul de aşchiere, sunt definite mai multe sisteme de referinţă:
sistemul de referinţă constructiv;
sistemul de referinţă pasiv ;
sistemul de referinţă cinematic (conform STAS) sau funcţional (conform vechii denumiri).
Ca urmare, după sistemul de referinţă la care se raportează, pe dintele aşchietor se disting
mai multe categorii de unghiuri:
unghiurile constructive – definesc geometria dintelui aşchietor considerat ca un corp
geometric independent (în afara procesului efectiv de aşchire). Ele caracterizează strict scula
aşchietoare prin desenul de execuţie al acesteia şi rezultă în urma ascuţirii sau reascuţirii ei;
unghiuri pasive (efective) – sunt determinate de geometria constructivă a sculei şi de poziţia
relativă sculă - piesă, în absenţa procesului de aşchiere (fără a lua în considerare mărimile
vitezelor de lucru).
La poziţionarea corectă/normală a sculei în suport şi în raport cu piesa semifabricat, unghiurile
pasive sunt identice cu cele constructive;
unghiurile funcţionale – caracterizează geometria sculei în procesul de aşchiere propriu-
zis şi au în vedere condiţiile concrete în care se desfăşoară acesta (geometria constructivă,
poziţia relativă sculă - semifabricat cât şi cinematica procesului de aşchiere).
a b
Fig. 5.7. Forma vârfului dintelui aşchietor: Fig. 5.8.
cu rază (a) şi fără rază (b) la vârf Raza de rotunjire a tăişului
TPA Cap. 5d
Cap. 5 Parametrii procesului de prelucrare prin aşchiere 44 | 11
Iulian ROMANESCU
12 | 44 TEORIA PRELUCRĂRILOR PRIN AŞCHIERE
utilizează planul de baza [B]2, planul tăişului [T] şi planul secant normal [N]. În acest caz, cele trei
plane constructive formează un triedru drept, cu vârful în punctul M.
Sunt definite şi alte poziţii particulare ale planului secant, utilizate de obicei la reglarea
dispozitivelor de ascuţire - reascuţire a sculelor:
planul secant [SX], este planul secant ce are ca normală axa My;
planul secant [SY], este planul secant ce are ca normală axa Mx.
Observaţii:
Poziţia planelor constructive [T] şi [S] (sau [N]; [SX]; [SY]) şi, prin urmare, şi mărimea unghiurilor
constructive (definite în aceste plane), este în principiu diferită de la un punct M la altul, de-a lungul
aceluiaşi tăiş (a se vedea tăişul curbiliniu), motiv pentru care trebuie precizată cu exactitate poziţia
pe tăiş a punctului generic M, în care se definesc unghiurile constructive.
Planele constructive se definesc pentru fiecare tăiş, căpătând denumirea tăişului respectiv: plan
... principal, plan ... secundar, plan ... auxiliar, plan ... de trecere, iar notarea se face cu indicele
corespunzător tăişului (v. fig. 5.3, a).
Unghiurile constructive – definite şi măsurate în planele sistemului de referinţă constructiv, se
pot grupa în:
unghiuri pentru definirea poziţiei tăişului;
unghiuri pentru precizarea poziţiei feţei de aşezare şi a celei de degajare.
Unghiurile de poziţie ale tăişului
Pentru definirea poziţiei fiecărui tăiş se utilizează următoarele unghiuri: unghiul de atac κ;
unghiul la vârf εr ; unghiul de înclinare λ (fig. 5.10).
Unghiul de atac (Κ) al tăişului este unghiul definit în planul de bază constructiv [B] şi măsurat
(în punctul M) între planul tăişului [T] şi direcţia Mx (direcţia avansului principal)3.
Unghiul de atac constructiv se defineşte pentru fiecare tăiş şi capătă denumirea corespunzătoare
acestuia: unghi de atac principal Κ, unghi de atac secundar Κ’, unghi de atac auxiliar Κ1, unghi de
atac de trecere Κ0.
Unghiul de vârf (la vârf) (εr) este unghiul, definit în planul de bază constructiv [B] şi măsurat
între planele tăişurilor ce delimitează vârful respectiv al dintelui aşchietor (sau unghiul măsurat
între urmele celor două tăişuri vecine pe planul de bază constructiv).
Între unghiurile Κ, Κ’ şi εr există relaţia evidentă:
' r 180 (5.4)
Poziţia tăişului principal faţă de corpul sculei este caracterizată de unghiul complementar de
atac (ψ), măsurat în planul de bază [B] între planul tăişului [T] şi planul secant [SY]. Pentru orice
punct M considerat pe tăişul principal este valabilă relaţia:
90 (5.5)
Unghiul de înclinare al tăişului (λ) este unghiul definit în planul tăişului [T] şi măsurat între
planul de bază [B] şi urma tăişului în [T]4.
2
Stabilirea corectă a poziţie planului de bază [B] se face prin raportarea la direcţia principală de aşchiere
Mz şi nu la suprafaţa de sprijin a sculei, care numai în cazuri particulare este paralelă cu planul de bază
(cazul cuţitelor de strung şi de rabotat).
3
La strunjire există două direcţii posibile de avans (longitudinal şi transversal), dintre care avansul
longitudinal (în lungul axei Ox) se consideră ca fiind avansul principal.
4
Unghiul de înclinare mai poate fi definit şi altfel: este unghiul măsurat în [T], între [B] şi tangenta la tăiş
în punctul M, conţinută în planul [T].
TPA Cap. 5d
Cap. 5 Parametrii procesului de prelucrare prin aşchiere 44 | 13
Fig. 5.10. Reprezentarea unui dinte aşchietor în planele de referinţă constructive, cu evidenţierea
unghiurilor de poziţie ale tăişurilor şi ale feţelor de degajare şi de aşezare
(cu 1, 2, 2’ şi 3 este marcată ordinea de reprezentare grafică a proiecţiilor)
La fel ca la unghiul de atac Κ, unghiul de înclinare λ se defineşte pentru fiecare tăiş şi primeşte
denumirea tăişului respectiv.
Unghiurile de poziţie ale suprafeţelor active (faţa de degajare şi faţa de aşezare)
Unghiurile care precizează poziţia feţelor de degajare şi de aşezare se definesc în planul
secant (în mod frecvent, în planul secant normal [N]) şi sunt: unghiul de degajare, unghiul de
aşezare, unghiul de ascuţire şi unghiul de aşchiere (v. fig. 5.10).
Unghiul de degajare constructiv (γ) este definit în planul secant [S] şi se măsoară între planul
tangent în punctul M la faţa de degajare Aγ şi planul de bază [B] ce conţine acest punct.
Pentru poziţiile particulare ale planului secant, unghiul de degajare se notează cu indicele
corespunzător acestuia: γN – în planul [N]; γX – în planul [SX]; γY – în planul [SY].
Unghiul de aşezare constructiv (α) este definit în planul secant [S] şi se măsoară între planul
Iulian ROMANESCU
14 | 44 TEORIA PRELUCRĂRILOR PRIN AŞCHIERE
tangent la faţa de aşezare Aα în punctul M dat şi planul tăişului [T] prin acel punct.
Se măsoară în acelaşi plan secant cu unghiul γ şi se notează după caz cu α, αN, αX, αY,
Unghiul de ascuţire (de pană) constructiv (β), măsurat în planul secant [S], este unghiul dintre
planul tangent la faţa de aşezare Aα în punctul M şi planul tangent la faţa de degajare Aγ în acelaşi
punct.
Se măsoară în acelaşi plan secant cu unghiurile de degajare γ şi de aşezare α şi se notează
după caz cu β, βN, βX, βY.
Unghiul de aşchiere constructiv (δ), definit în acelaşi plan secant cu γ, α, β, este unghiul dintre
planul tangent la faţa de degajare a sculei şi planul tăişului [T], în punctul M considerat.
După caz, capătă notaţiile δ, δN, δX, δY.
Pentru determinarea unghiurilor constructive ale cuţitelor de strung, se utilizează un
dispozitiv special (MASSI), ce permite măsurarea unghiului de atac К – în [B], a unghiurilor de
aşezare αN şi de degajare γN – în [N] şi a unghiului de înclinare λ – în [T]. Unghiul la vârf εг – în
[B] şi unghiurile de ascuţire β şi de aşchiere δ – în [N] se calculează ulterior din relaţiile 5.4 şi,
respectiv. 5.6 şi 5.7:
90 (5.6)
90 (5.7)
În afara elementelor prezentate, asupra modului de defăşurare a procesului de aşchiere
influenţează alte două unghiuri de bază, care au în vedere dispunerea dinţilor aşchietori pe corpul
sculei (la sculele cu mai mulţi dinţi):
unghiul de înclinare al dinţilor ω (v. fig. 5.5b şi 5.5c);
unghiul φ dintre doi dinţi succesivi (pasul unghiular) (v. fig. 5.5b).
Valorile acestor unghiuri influenţează în general uniformitatea desfăşurării aşchierii si se
constituie ca parametri ai procesului de aşchiere. Împreună cu unghiurile suprafeţelor active şi
tăişurilor formează geometria constructivă a sculei aşchietoare.
Observaţii asupra unghiurilor constructive
1. Unghiurile de atac Κ, Κ’, Κ0, … şi unghiurile de vârf εг – măsurate în [B] sunt, prin definiţie,
considerate pozitive5.
2. Unghiul de degajare γ, ca unghi de înclinare a feţei de degajare în raport cu planul de bază,
capătă valori negative sau pozitive, semnul lui fiind impus, prin convenţie, de mărimea unghiului
de aşchiere δ (v. rel. 5.7.): pentru δ < 90o , efectul de pană al sculei este mai accentuat şi se consideră
γ pozitiv, iar pentru δ > 90o se consideră γ negativ (în planul secant din fig. 5.10. s-a prezentat
cazul γ pozitiv).
3. Ţinând cont că planul de măsurare constructiv (secant) [S] poate ocupa orice poziţie particulară
– cu condiţia de a conţine punctul M şi de a fi perpendicular pe planul de bază [B] – se observă că
planul tăişului [T] este de fapt un caz particular de plan secant. Rezultă implicit că unghiul de
înclinare λ (definit în [T]) este un caz particular de unghi de degajare. De aceea, semnul unghiului
de înclinare λ respectă aceeaşi regulă ca unghiul γ: λ este negativ când tăişul, în mişcarea lui,
precede vârful sculei şi pozitiv când vârful sculei aşchietoare precede tăişul (fig. 5.11).
4. Unghiurile constructive constituie, alături de celelalte dimensiuni ale sculei, elemente
obligatorii pe desenul de execuţie.
5. În cazul sculelor cu mai multe vârfuri pe un dinte aşchietor (broşe, freze melc, cuţite de strung
pentru retezare, cuţite de raboteză ş.a.), unghiurile tăişurilor şi semnele lor se stabilesc în raport cu
5
Nu există noţiunea de unghi de atac negativ.
TPA Cap. 5d
Cap. 5 Parametrii procesului de prelucrare prin aşchiere 44 | 15
a b c
Fig. 5.11. Semnul unghiului de înclinare λ al tăişului la un dinte aşchietor)
Comparând aceste noi plane funcţionale cu planele sistemului constructiv, se poate afirma
că sistemul de referinţă funcţional este alcătuit din trei plane:
planul de presiune [P], a cărui normală coincide cu direcţia vectorului viteză de aşchiere
(rezultantă) 𝑣⃗ e ‒ plan corespunzător planul de bază [B] din sistemul de referinţă constructiv;
planul de aşchiere [A], care conţine vectorul 𝑣⃗ e şi este tangent la suprafaţa instantanee de aşchiere
‒ similar planului tăişului [T] din sistemul constructiv;
planul secant funcţional [Sf], care conţine vectorul 𝑣⃗ e, deci este perpendicular pe planul de
presiune [P] ‒ plan similar cu planul secant din sistemul constructiv.
În aceste condiţii, în sistemul de referinţă funcţional pot fi definite următoarele unghiuri:
unghiul de aşezare funcţional αf ‒ este definit în planul secant [Sf], între planul tangent la
suprafaţa de aşezare [FA] şi planul de aşchiere [A] (direcţia vectorului 𝑣⃗ e);
unghiul de degajare funcţional γf ‒ definit în planul secant [SF], între planul tangent la suprafaţa
de degajare [FD] şi planul de presiune [P];
unghiul de atac funcţional Kf ‒ măsurat în planul de presiune [P] între planul de aşchiere [A] şi
direcţia rezultantă de avans (se consideră cazul general al simultaneităţii mai multor mişcări de
avans, cu o viteză rezultantă de avans vxy, conţinută în planul de bază constructiv);
unghiul de înclinare funcţional λf ‒ măsurat în planul de aşchiere [A], între tangenta T la tăiş şi
planul de presiune [P].
În mod asemănător, se pot defini unghiul de aşchiere funcţional δf şi unghiul de ascuţire
funcţional βf, definite în planul secant funcţional [Sf].
Exemple de determinare a unghiurilor funcţionale
În practica prelucrărilor prin aşchiere apar dese cazuri în care mişcarea de avans are valoare
mare, ceea ce conduce la diferenţe apreciabile între valorile unghiurilor funcţionale şi cele
constructive. Este cazul strunjirii longitudinale sau transversale cu avansuri mari, strunjirea filetelor
cu pas mare, detalonarea dinţilor frezelor profilate, ori situaţii în care scula aşschietoare nu respectă
‒ din condiţii voite sau nu – poziţia normală/standard, cu vârful „la linia centrelor” (lucrul cu vârful
sculei subînălţat sau supraînălţat faţă de axa semifabricatului).
Influenţa vitezei de avans asupra unghiurilor funcţionale.
A La strunjirea cilindrică cu avans longitudinal (fig. 5.12), prin sumarea vitezei principale cu
viteza de avans, traiectoria descrisă de un punct M de pe tăiş este o elice cilindrică. Viteza rezultantă
de aşchiere ve, tangentă la suprafaţa instantanee de aşchiere şi la elice, va fi cu atât mai înclinată
faţă de direcţia principală de aşchiere cu cât raportul dintre viteza de avans vs şi viteza principală v
este mai mare. În figura 5.12 a fost considerat un caz particular, de utilizare a unui cuţit cu unghiul
λ = 0º şi unghiul de atac principal κ = 90º, caz în care planul secant normal (constructiv) [N] în
punctul M de pe tăişul principal este identic cu planul secant funcţional [Sf] şi conţin vectorii viteză
principală v, viteză de avans vs şi viteză efectivă ve. Se poate uşor observa în secţiunea N-N diferenţa
dintre unghiurile funcţionale αNf, γNf şi cele constructive αN, γN: unghiul de degajare funcţional
creşte cu unghiul θ dintre planul de bază şi cel de presiune, iar unghiul de aşezare funcţional scade
cu aceeaşi valoare.
B Strunjirea cu avans transversal
Chiar dacă vârful cuţitului se află în poziţie normală (standard) ‒ în acelaşi plan orizontal cu
axa semifabricatului, la strunjirea cu avans transversal (cazul prelucrării unei suprafeţe plane
frontale cu generatoare cinematică, cazul generării unei suprafeţe cilindrice înguste cu Γ
materializat, ori la debitarea/retezarea pe strung) (fig. 5.13), pe măsură ce diametrul piesei se
TPA Cap. 5d
Cap. 5 Parametrii procesului de prelucrare prin aşchiere 44 | 17
micşorează, viteza principală scade (la menţinerea constantă a turaţiei piesei) şi creşte continuu
unghiul θ dintre viteza rezultantă de aşchiere şi viteza principală, astfel încât creşte continuu
unghiul de degajare funcţional şi scade continuu unghiul de aşezare αf.
Fig. 5.12. Unghiurile funcţionale la strunjirea cilindrică cu Fig. 5.13. Unghiurile funcţionale la strunjirea cu
avans longitudinal avans transversal
Dacă s-ar continua avansarea sculei până în apropierea centrului piesei cu menţinerea
constantă a avansului şi fără creşterea vitezei principale, s-ar atinge valori negative ale unghiului
αf, ceea ce ar cauza distrugerea sculei sau/şi a piesei.
La maşinile-unelte automate şi cu CN se evită astfel de situaţii, prin creşterea continuă a
turaţiei piesei pe măsură ce tăişul se apropie de axa de rotaţie.
C Frezarea cilindrică cu freza cu dinţi drepţi NU Examen
La frezarea cilindrică cu freza cu dinţi drepţi, planul normal la axa sculei conţine vectorul
viteză principală de aşchiere, viteză de avans (şi viteză efectivă). Dacă vectorul vs este identic ca
direcţie şi modul pentru oricare dinte din aşchiere, vectorul viteză principală ‒ tangent la cercul
înfăşurător al vârfurilor dinţilor ‒ are poziţia diferită, în funcţie de poziţia unghiulară a dintelui (fig.
5. 14).
Iulian ROMANESCU
18 | 44 TEORIA PRELUCRĂRILOR PRIN AŞCHIERE
NU ExamFig. 5.14. Variaţia unghiurilor funcţionale cu poziţia instantanee a dintelui la frezarea cilindrică
Astfel, pentru dintele 1 care intră în aşchiere, direcţia lui v coincide cu vs, în timp ce pentru dintele
3, ce urmează a ieşi din aşchiere, unghiul θ dintre v şi ve este maxim. În figură a fost considerat
cazul simplificator în care unghiul de degajare constructiv este nul.
Influenţa geometriei pasive asupra unghiurilor funcţionale
Unghiurile funcţionale sunt influenţate şi de poziţia relativă sculă-piesă (geometria pasivă).
Astfel, dacă scula aşchietoare este poziţionată într-o poziţie diferită faţă de cea normală,
standardizată, vârful acesteia fiind subînălţat (fig. 5.15, a) sau supraînălţat (fig. 5.15, b) faţă de axa
piesei, unghiurile de degajare şi de aşezare funcţionale pot fi mult modificate.
Strunjirea transversală cu vârful cuţitului supraînălţat faţă de axa piesei (fig. 5.15, b)
Poziţionarea vârfului dintelui aşchietor mai jos sau mai sus de «linia centrelor» conduce în
mod inevitabil la modificarea unghiurilor pasive şi, în final, a celor funcţionale.
La poziţionarea subînălţată a vârfului dintelui (fig. 5.15, a) unghiul de aşezare funcţional αf
este mai mare decât cel constructiv, iar unghiul γf este mai mic. Odată cu micşorarea diametrului
piesei la valori apropiate de subînălţarea h unghiul γf poate atinge valori negative pronunţate, ce
pot conduce chiar la ruperea sculei.
Un efect negativ mai pronunţat îl reprezintă cazul poziţionării supraînălţate a vârfului
dintelui aşchietor (fig. 5.15, b), când unghiul de aşezare funcţional este mai mic decât cel
constructiv. Pericolul producerii interferenţei dintre suprafaţa de aşezare şi suprafaţa instantanee
de aşchiere (pentru valori negative ale lui αf) este amplificat şi de “contribuţia” diminuării
diametrului pe măsura avansării transversale a sculei. Creşterea continuă a turaţiei semifabricatului
constituie o soluţie de diminuare a efectului de scădere a unghiului αf – cauzată de micşorarea
diametrului piesei, dar nu poate înlătura efectul negativ produs de supraînălţare.
Fig. 5.15. Unghiurile funcţionale la strunjirea cu avans transversal, cu vârful sculei aşezat subînăltat (a) sau
supraînălţat (b) faţă de axa piesei
Astfel, suprafeţele de aşezare ale dinţilor aşchietori se prezintă sub diferite forme (5.16).
La sculele monodinte (cuţite de strung, de raboteză sau morteză) faţa de aşezare este în general o
suprafaţă plană, cu unghi de aşezare pozitiv (fig. 5.16, a). La sculele cu mai mulţi dinţi dispuşi pe
un corp de revoluţie (cazul frezelor, a tarozilor) faţa de aşezare este curbilinie, convexă, cu unghi
α pozitiv (fig. 5.16, b). La multe scule – ca broşe, freze, cuţite – geometria dinţilor este optimizată
prin practicarea unor faţete plane, de lăţime redusă lf, în lungul tăişului, la un unghi de aşezare α0
Iulian ROMANESCU
20 | 44 TEORIA PRELUCRĂRILOR PRIN AŞCHIERE
mai mic decât unghiul feţei de aşezare (fig. 5.16, c). La unele scule, pe suprafaţa de aşezare sunt
practicate faţete înguste supraînălţate, la unghiuri de aşezare α0 pozitive (fig. 5.16, d); acestea
permit ascuţirea şi reascuţirea facilă, fără a afecta geometria şi lăţimea faţetei. În alte construcţii –
precum dinţii unor broşe sau suprafeţele de aşezare secundare ale burghielor elicoidale – faţetele
supraînălţate sunt dispuse la unghiuri de aşezare nule (fig. 5.16, e), ele căpătând funcţia de ghidare
a sculei sau de curăţire a suprafeţei prelucrate [Con-98].
Suprafeţele de degajare ale dinţilor aşchietori au, de asemenea, diferite forme (fig. 5.17).
Marea majoritate a dinţilor aşchietori au faţa de degajare plană (fig. 5.17, a), cu unghi de
degajare pozitiv, zero sau negativ; forma se întâlneşte în mod frecvent la scule mono-dinte (cuţite)
şi la freze. La broşe, la unele cuţite şi freze, dinţii au faţa de degajare plană, cu unghiul γ pozitiv şi
faţetă de lăţime lf, tot cu unghi de degajare pozitiv, dar γf < γ (fig. 5.17, b). Faţeta de pe faţa de
degajare poate fi şi la un unghi de degajare negativ (fig. 5.17, c), ceea ce conferă rezistenţă mărită
muchiei aşchietoare; la prelucrarea întreruptă a materialelor dure şi tenace, intrarea dintelui în
material se face cu şoc, în acest caz evitându-se primul contact cu muchia aşchietoare.
TPA Cap. 5d
Cap. 5 Parametrii procesului de prelucrare prin aşchiere 44 | 21
Cea mai simplă formă de muchie aşchietoare este formată din două tăişuri rectilinii,
poziţionate la unghiurile de atac κ şi κ’ şi intersectate într-un vârf (fig. 5.18, a).
În practică, tăişul principal şi cel secundar prezintă în vârf o zonă de racordare, de rază rε
(fig. 5.18, b), cu rol important în creşterea calităţii suprafeţei generate şi a durabilităţii sculei.
La limită, raza de racordare poate fi atât de mare, încât practic muchia aşchietoare capătă/are
o formă curbilinie (fig. 5.18, c).
Pentru creşterea rezistenţei şi a capacităţii de evacuare a căldurii de aşchiere, în condiţiile
creşterii productivităţii, din tăişul principal se practică un tăiş auxiliar la unghiul de atac K1 < K
(fig. 5.18, d); în aceste condiţii se poate creşte mărimea avansului s.
O formă a muchiei aşchietoare ce conferă dintelui aşchietor şi rezistenţă, şi capacitate de
evacuare a căldurii, dar şi posibilitatea lucrului cu valori mari ale avansului, fără a afecta calitatea
suprafeţei generate, este forma compusă dintr-un tăiş principal rectiliniu, un tăiş secundar, un tăiş
auxiliar şi un tăiş de trecere (netezitor), la unghi de atac K0 = 0º, ultimul având o lungime de 1 …
1,2 mm (fig. 5.18, e).
La sculele profilate forma muchiei aşchietoare este conjugata formei suprafeţei de generat
(fig. 5.18, f).
Iulian ROMANESCU
22 | 44 TEORIA PRELUCRĂRILOR PRIN AŞCHIERE
6
Practic, temperatura de stabilitate reprezintă limita superioară de temperatură la care poate fi încălzit şi
menţinut timp de 2 ÷ 3 ore un material, fără ca, după răcire, duritatea să scadă cu mai mult de 2 ÷ 3 HR.
Limita de termostabilitate se obţine prin controlul temperaturii de revenire în cazul oţelurilor pentru scule,
iar la carburile metalice sinterizate şi la materialele mineralo-ceramice este asigurată prin tehnologia de
elaborare.
Iulian ROMANESCU
24 | 44 TEORIA PRELUCRĂRILOR PRIN AŞCHIERE
TPA Cap. 5d
Cap. 5 Parametrii procesului de prelucrare prin aşchiere 44 | 25
microstructura oţelului.
Principalele grupe de oţeluri de scule utilizate în mod frecvent la construcţia părţii
aşchietoare a sculelor sunt oţelurile carbon de scule, oţelurile aliate şi oţelurile rapide.
A. Oţelurile carbon pentru scule
Sunt caracterizate printr-o prelucrabilitate foarte bună şi cost scăzut.
Sunt oţeluri carbon de calitate superioară, hipereutectoide sau eutectoide, cu un conţinut de
carbon între 0,65 şi 1,45% .
Proprietăţile acestor oţeluri sunt influenţate esenţial de conţinutul de carbon şi de tratamentul
termic aplicat. Mărirea conţinutului de C peste 0,7% conduce la creşterea durităţii în zona centrală
a sculei, contribuind astfel la îmbunătăţirea caracteristicelor mecanice ale acesteia.
Mărcile de oţeluri carbon de scule produse în Romania se simbolizează cu OSC: OSC7, OSC8,
OSC8M, OSC9, OSC10, OSC10M, OSC12, OSC13, conform STAS 1700-66) în care cifrele
reprezintă conţinutul de carbon în zecimi de procente..
După realizarea geometriei sculelor prin prelucrări mecanice {şi înainte de ascuţire} acestea
se supun unui tratament termic de călire, urmat de revenire. Duritatea după călire atinge 64 ÷ 67
HRC, iar după revenirea joasă (la 150º ÷ 180ºC, în scopul menţinerii structurii martensitice după
călire) duritatea scade cu câteva unităţi, până la 61 ÷ 63 HRC. La sculele cu construcţie fragilă
(burghie cu diametru sub 1 mm) temperatura de revenire este ceva mai mare (200 ÷ 240º C), iar
duritatea finală atinge numai 58÷61 HRC.
Oţelurile carbon de scule, în pofida avantajul oferit de un preţ de cost redus şi al unei bune
prelucrabilităţi, au o utilizare limitată la construcţia sculelor ce lucrează cu viteză mică de aşchiere
(maxim 10 ÷ 15 m/min), preponderent la sculele cu acţionare manuală (tarozi, filiere, pile, pânze
de ferăstrău), limitări datorate unor dezavantaje:
temperatură mică de termostabilitate (200...250ºC);
riscul crescut de deformare la tratamentul termic, impune evitarea utilizării în cazul sculelor cu
formă complexă şi de dimensiuni mari;
pericol de decălire la ascuţire (după tratamentul termic) şi reascuţire.
B. Oţelurile aliate pentru scule (STAS 3611-88) conţin, în afară de C într-un procent ridicat
(0,7 ÷ 2.11% C) şi elemente de aliere (vanadiu, volfram, molibden, crom, mangan, cobalt, siliciu,
nichel ş.a.), care asigură proprietăţi aşchietoare şi tehnologice (duritate şi proprietăţi mecanice)
superioare oţelurilor carbon de scule, şi anume:
duritate mai mare, până la 64 ÷ 65 HRC;
temperatură de termostabilitate de 350 ÷ 400º C, ce permite lucrul cu viteze de aşchiere mai mari
(20 ÷ 30 m/min).
Influenţa unui element de aliere asupra caracteristicilor oţelurilor de scule depinde atât de
procentajul ocupat, cât şi de interacţiunea cu carbonul şi cu celelalte elemente de aliere, precum şi
de tratamentul termic aplicat.
Conform standardului românesc, simbolul acestor oţeluri este format dintr-un grup de cifre
ce reprezintă conţinutul de carbon în sutimi de procente, simbolurile chimice ale principalelor
elemente de aliere (în ordinea ponderii ocupate) şi un alt grup de cifre care reprezintă conţinutul
principalului element de aliere în zecimi de procente.
În funcţie de procentul elementului de aliere majoritar, oţelurile aliate pentru scule se
clasifică în 2 grupe:
oţeluri slab aliate, la care elementul de aliere majoritar este sub 6%;
Iulian ROMANESCU
26 | 44 TEORIA PRELUCRĂRILOR PRIN AŞCHIERE
TPA Cap. 5d
Cap. 5 Parametrii procesului de prelucrare prin aşchiere 44 | 27
relativ mari.
STAS 7382-66 prevede următoarele mărci de oţeluri rapide: Rp1, Rp2, Rp3, Rp4, Rp5, Rp6,
Rp7, Rp8, dintre care Rp1, Rp2 si Rp6 sunt suprarapide. Cel mai utilizat în construcţia sculelor este
Rp3 (18% W, 4% Cr, 1% V) corespondentul oţelului rusesc P18 şi a celui american 18/4/1.
În perioada de apogeu a utilizării oţelului rapid, pentru economia de material, erau confecţionate
din oţel rapid numai partea activă a sculei, în timp ce corpul şi partea de prindere-fixare erau
executate din oţel de construcţie. Una din soluţiile de montare a părţii active pe corpul sculei la
freze, burghie, adâncitoare, alezoare era prin sudare cap la cap (Elementele erau aduse în contact,
presate şi rotite în sensuri opuse; frecare producea încălzirea, iar presarea asigura sudarea
elementelor). La sculele de dimensiuni mari, în special freze sau scule pentru prelucrarea alezajelor,
atât corpul sculei cât şi dinţii (în general amovibili) erau confecţionati din oţel de construcţie, iar
materialul aşchietor sub formă de plăcuţe din oţel rapid era lipit prin brazare (lipire tare cu aliaj pe
bază de cupru şi argint) în locaşuri practicare special pe dinţii sculei.
O direcţie relativ recentă în dezvoltarea sculelor din oţel rapid este obţinerea acestora prin
tehnologia de sinterizare a pulberilor.
Pulberile diferitelor metale sunt, în general, obţinute prin pulverizarea şi solidificarea
(aproape instantanee) a metalului lichid, într-un jet de gaz sau apă sub presiune. Particulele de oţel,
ale căror dimensiuni nu depăşesc 400 µm, sunt apoi sinterizate la presiuni şi temperaturi înalte, în
atmosferă de argon sau de azot. Oţelurile produse astfel sunt caracterizate prin fineţe şi distribuţie
uniformă a carburilor metalice, printr-o foarte bună omogenitate, având în vedere lipsa fenomenelor
de segregare [Cro-02]. Aceste particularităţi le confera o serie de avantaje:
o mai mare tenacitate;
capacitate de aşchiere superioară, influenţată de creşterea durităţii la cald;
deformaţii minime în urma tratamentului termic;
prelucrabilitate superioară la operaţia de rectificare (şlefuire).
Iulian ROMANESCU
28 | 44 TEORIA PRELUCRĂRILOR PRIN AŞCHIERE
TPA Cap. 5d
Cap. 5 Parametrii procesului de prelucrare prin aşchiere 44 | 29
Iulian ROMANESCU
30 | 44 TEORIA PRELUCRĂRILOR PRIN AŞCHIERE
TPA Cap. 5d
Cap. 5 Parametrii procesului de prelucrare prin aşchiere 44 | 31
Pentru Grafit
grupa ISO P este destinată prelucrării materialelor ductile (materiale feroase cu aşchii continue
lungi), ca oţeluri laminate nealiate, slab sau înalt aliate, oţeluri turnate, inoxidabile feritice şi
martensitice (conform standardului STAS: P012, P013, P014, P05, P10, P20, P25, P30, P40, P50);
grupa ISO M recomandată pentru materialele cu prelucrabilitate redusă, de tip oţel inoxidabil
austenitic(conform STAS: M10, M20, M30, M40);
grupa ISO K este destinată prelucrării fontelor maleabile (feritice ‒ cu aşchii scurte şi perlitice ‒
cu aşchii lungi), cenuşii şi cu grafit nodular [Sandvik 2009];
(conform STAS: K01,K05, k10, K15, K20, K30, K40).
grupa ISO N se recomandă pentru metale neferoase: aliaje din aluminiu (forjat, turnat sau
laminat), cupru şi aliaje din Cu [Sandvik 2009];
grupa ISO S ‒ pentru super aliaje (materiale rezistente la temperatură înaltă, pe baza de fier,
nichel, cobalt), pentru titan şi aliaje de titan [Sandvik 2009];[SECO 2016];
grupa ISO H ‒ pentru prelucrarea materialelor dure (oţeluri călite şi temperate, oţeluri pentru
rulmenţi şi pentru scule, oţeluri manganoase, fontă albă ş.a. [Sandvik 2009] [SECO 2016].
În afara acestor sorturi de materiale CMS, unele firme au dezvoltat materiale aşchietoare speciale,
destinate prelucrării materialelor greu prelucrabile (aliaje durificate superficial sau din pulberi
metalice), ori pentru prelucrarea materialelor plastice şi compozite (tab. 5.6) [SECO 2016].
Standardele ce clasifică aceste materiale precizează pentru fiecare grupă de utilizare
materialul recomandat a fi prelucrat, tipul operaţiei (degroşare sau finisare) şi condiţiile de aşchiere,
modul de variaţie a procentajului de carburi şi de Co, modul de variaţie a principalelor caracteristici
mecanice.
Materialele metalo-ceramice se livrează sub formă de plăcuţe cu o mare varietate de forme
şi dimensiuni , fixându-se mecanic pe corpul sculei (plăcuţe amovibile) sau prin lipire cu aliaje de
Cu-Ag (plăcuţe brazate).
În general, plăcuţele brazate se ascut după lipire şi se pot reascuţi (în stare montată) numai
cu discuri abrazive, în timp ce plăcuţele amovibile nu se reascut.
Iulian ROMANESCU
32 | 44 TEORIA PRELUCRĂRILOR PRIN AŞCHIERE
5.4.3. CERMET-uri
Sub acestă denumire sunt cunoscute, în general, acele materiale aşchietoare care conţin o
fază CERamică (oxidică sau nitrurică) şi o fază METalică (Ni pur sau carbură de Ti).
La primele cermeturi produse până în anii `80 (cermet-uri «clasice») faza ceramică era
formată din oxid de aluminiu pur, iar faza metalică din Ni pur. Datorită fragilităţii şi sensibilităţii
la vibraţiile sistemului tehnologic, acestea au avut un domeniu restrâns de utilizare, limitat la
strunjirea de finisare cu viteza mare, dar avans şi adâncime de aşchiere mică.
După 1980 s-a dezvoltat o categorie nouă de cermet-uri, obţinute prin sinterizarea unor amestecuri
de carburi şi nitruri ale unor materiale greu fuzibile (Ti, Ta, Nb), cu utilizarea Co (mai rar a Ni) ca
liant metalic. Datorită conţinutului redus de W, aceste materiale mai sunt cunoscute şi sub
denumirea de «aliaje dure fără W».
Faţă de cermet-urile convenţionale {«clasice»/produse înainte de 1980} noile materiale sunt
caracterizate de rezistenţă sporită la şocuri termice, mecanice şi la uzură. Aceste calităţi sunt
determinate şi controlate prin proporţia de carburi şi de nitruri din masa aliajului.
Datorită structurii fine a constituienţilor se pot obţine scule cu tăişuri având raze mici de
bontire, cu durităţi mari la temperaturi ridicate şi rezistenţă la uzare superioară celei realizată din
CMS.
a b
NU ExamFig. 5.19. Caracteristicile cermet-ului:
(a) – duritatea la temperaturi ridicate [Cro-02/fig. 1.9]; (b) – rezistenţa la uzare [Cro-02/fig.1.10]
wolframul.
Principalele caracteristici ce le recomandă pentru armarea sculelor aşchietoare sunt:
bună rezistenţă la compresiune (până la 170 daN/mm2);
temperatură de termostabilitate ridicată (1100º÷1200ºC)
rezistenţa mare la uzare ;
stabilitate dimensională ridicată (apreciată la prelucrări de precizie);
tendinţă scăzută de aderare la materialul prelucrat, ce limitează condiţiile de apariţie a depunerilor
pe tăiş.
Ca dezavantaje ale materialelor mineralo-ceramice, ce limitează utilizarea lor la prelucrări
de finisare şi semifinisare, cu nivel foarte scăzut de şocuri şi vibraţii, pot fi menţionate:
rezistenţă mică la încovoiere şi la tracţiune (σr = 7,5 daN/mm2)
tenacitate extrem de scăzută (KCU = 0,08 daJ/cm2);
fragilitate ridicată;
prelucrabilitate redusă;
Se produc sub formă de plăcuţe prismatice, cu mai multe vârfuri, care se fixează exclusiv
mecanic pe corpul sculei. Nu se practică reascuţirea lor, iar după folosirea tuturor vârfurilor devin
inutilizabile.
În prezent se utilizează 2 categorii de materiale ceramice (fig. 5.23) : pe bază de oxid de
aluminiu (Al2O3) şi pe bază de nitrură de siliciu (Si3N4).
Ceramica aşchietoare modernă este mai tenace şi mai sigură în exploatare datorită densităţii
mai ridicate şi structurii cristaline îmbunătăţite, calităţi care se obţin prin:
adăugarea în ceramica pură a oxidului de zirconiu;
adăugarea unor cristale filiforme de carbură de Si (armare cu SiC);
elaborarea unor materiale ceramice prin combinarea cu faze dure, solide, de tipul TiC sau MoC.
În pofida avantajelor oferite de proprietăţile superioare ale materialelor ceramice, ele sunt
mai fragile şi mai puţin rezistente la şocuri decât CMS şi, în mod evident, decât oţelul rapid. De
aceea utilizarea lor este limitată la finisare şi semifinisare, eficienţa maximă înregistrându-se la
prelucrarea materialelor cu capacitate abrazivă mare şi conductibilitate termică scăzută (fontele) .
Iulian ROMANESCU
34 | 44 TEORIA PRELUCRĂRILOR PRIN AŞCHIERE
5.4.6. Diamantul
Material extrem de costisitor, existent atât în stare naturală cât şi sintetică, sub formă de
policristal sau pulbere, diamantul este folosit la:
armarea sculelor aşchietoare destinate prelucrării cu viteze foarte mari, pentru realizarea unor
prelucrări cu precizie deosebită (finisare);
profilarea şi corijarea discurilor abrazive (sub formă de creioane cu vârf de diamant);
şlefuire cu pastă, intrând în componenţa unor paste abrazive, sub formă de praf de diamant.
Fie sub formă monocristală sau policristalină, diamantul ‒ sintetic sau natural, prezintă
următoarele calităţi aşchietoare:
duritate maximă (10 grade pe scara Mohs) dintre toate materialele cunoscute până în prezent;
cel mai mic coeficient de frecare cu majoritatea materialelor şi rezistenţă mare la uzare;
modul de elasticitate şi coeficient de conductibilitate termică ridicat;
temperatura de termostabilitate mare (1600 ÷ 1800ºC)
Dezavantajele majore ale utilizării diamantului la aşchiere sunt fragilitatea, rezistenţa mică
la încovoiere, tendinţa de grafitizare şi de combinare cu materialele din grupa fierului, la
temperaturi mai mari de 700º...800ºC.
Ca material aşchietor, diamantul a cunoscut succesul industrial mai ales în varianta sintetică.
unui strat de policristale depuse pe un suport din carbură metalică sinterizată (CMS). Stratul de
diamant este depus, în funcţie de mărimea suportului, fie pe întreaga suprafaţă a acestuia, fie numai
în zona unui singur vârf.
Materialele la care este justificată prelucrarea prin aşchiere cu diamant sunt:
materiale neferoase ‒ aliaje de Al, cupru, zinc, mangan, carburi de wolfram;
materiale nemetalice ‒ răşini epoxidice, fibra de sticlă, răşini fenolice, grafit, cauciucuri şi
materiale plastice dure, materiale ceramice.
Vitezele ridicate de lucru, precum şi forţele de frecare reduse dintre aşchie şi sculă reduc
tendiţa de formare a depunerii pe tăiş şi asigură o productivitate ridicată.
Iulian ROMANESCU
36 | 44 TEORIA PRELUCRĂRILOR PRIN AŞCHIERE
TPA Cap. 5d
Cap. 5 Parametrii procesului de prelucrare prin aşchiere 44 | 37
capacitate de răcire ‒ calitatea mediului de aşchiere de a absorbi o cantitate cât mai mare de
căldură din zona de aşchiere. Pentru sculă, temperatura ridicată din timpul procesului de lucru poate
accentua procesul de uzare, iar pentru piesa semifabricat căldura acumulată în exces poate conduce
la dilatare termică şi deformare, cu risc de depăşire a câmpului de toleranţă.
capacitate de ungere a suprafeţelor active ale dinţilor aşchietori, prin formarea unei pelicule
subţiri, care diminuează frecările cu aşchia şi cu suprafaţa instantanee de aşchiere.
efect de microaşchiere ‒ capacitatea de pătrundere prin capilaritate în fisurile dintre fragmentele
de aşchie şi de a exercita o presiune mărită (datorată unor aditivi), ce conduce la separarea
fragmentelor de aşchie; astfel, aşchiile se formează cu eforturi diminuate.
micşorarea aderenţei materialului aşchiat. Pelicula formată în special pe suprafaţa de degajare
permite alunecarea mai uşoară a aşchiilor şi împiedică aderenţa particulelor din materialul detaşat.
Condiţiile de frânare a particulelor sub forma tăişului de depunere sunt astfel scăzute.
capacitatea de spălare ‒ proprietatea prin care mediul de aşchiere îndepărtează din zona de lucru
aşchiile formate şi impurităţile desprinse de pe semifabricat. Capacitatea de transport şi de evacuare
a aşchiilor este deosebit de importantă la procesele de aşchiere în spaţii semi-închise (burghiere,
broşare etc.).
capacitatea de protecţie, are în vedere proprietatea mediului de a nu coroda scula aşchietoare,
piesa sau elementele componente ale maşinii-unelte cu care interacţionează, precum şi de a nu fi
nociv pentru operatorul uman care lucrează pe maşina respectivă.
Răcirea şi ungerea sunt efectele de bază ale mediului de aşchiere. Apa este mediul de
aşchiere cu cel mai puternic efect de răcire, iar uleiul asigură cel mai puternic efect de ungere.
Mediile de aşchiere se aleg după efectele produse, cât şi din raţiuni economice.
Ca medii de lucru sunt folosite:
aerul din spaţiul în care se execută procesul de lucru, are efect de răcire-ungere foarte redus, dar
avantajos economic;
soluţii pe bază de apă şi electroliţi (apă + inhibitori de coroziune), cu efect puternic de răcire. Ca
inhibitori de coroziune: carbonat de sodiu, fosfat trisodic ş.a.
soluţii pe bază de apă, substanţe capilar active (săpunuri hidrofile, acizi graşi, produse de
sulfatare) şi inhibitori de coroziune ‒ cu efecte bune de răcire-ungere şi de microaşchiere;
emulsii tip apă-ulei (apă + substanţe capilar active + inhibitori de coroziune + ulei mineral
emulsionat) ‒ cu efecte bune de răcire-ungere şi de microaşchiere;
emulsii activate, cu proprietăţi superioare de ungere şi microaşchiere şi proprietăţi bune de răcire;
uleiuri minerale activate, supraactivate şi cu grafit ‒ cu proprietăţi superioare de ungere şi
microaşchiere, dar mai reduse de răcire. În mod frecevent se folosesc uleiurile minerale de
vâscozitate medie şi uleiurile sulfatate, cunoscute sub denumirea de sulfofrezol.
uleiuri vegetale şi grăsimi animale ‒ au proprietăţi de ungere mai bune, dar sunt mai puţin stabile
decât uleiurile minerale, motiv pentru care sunt indicate numai pentru viteze reduse de aşchiere; se
recomandă utilizarea sub formă de amestecuri de uleiuri minerale şi vegetale.
Pe lângă aceste medii de aşchiere pe bază de apă şi uleiuri au fost experimentate şi alte
medii: cloroform, azot, oxigen, hidrogen, bioxid de carbon, tetraclorură de carbon etc.
Rezultate bune în ceea ce priveşte rezistenţa la uzare a sculei şi calitatea suprafeţei prelucrate
s-au obţinut în prezenţa bisulfurii de molibden.
Alegerea mediului de aşchiere se face în funcţie de procedeul de prelucrare, natura
materialului aşchiat, natura materialului aşchietor, caracterul prelucrării etc. La degroşare sunt utile
mediile de aşchiere cu efecte bune de răcire, iar la finisare medii cu efecte bune de ungere şi de
Iulian ROMANESCU
38 | 44 TEORIA PRELUCRĂRILOR PRIN AŞCHIERE
Fig. 5.23. Direcţii de introducere a lichidului de aşchiere la metoda exterioară cu lichid pulverizat [Con-98]
Metoda exterioară cu lichid pulverizat este recomandată la strunjire (v. fig. 5.23), frezare şi
abrazare (fig. 5.24).
Metoda interioară se aplică în ideea răcirii exclusive a dintelui aşchietor. Pentru conducerea
interioară a mediului de aşchiere (lichid sau gazos), scula aşchietoare trebuie să aibă o construcţie
TPA Cap. 5d
Cap. 5 Parametrii procesului de prelucrare prin aşchiere 44 | 39
specială. Este o metodă limitată din considerente tehnologice de realizare a sculelor, fiind
experimentată în special la sculele monodinte utilizate la strunjire, cuţite confecţionate din oţel
rapid sau armate cu plăcuţe din CMS brazate (fig. 5.25NU Exam).
Deoarece în acest caz lichidul nu ia contact şi cu zona de aşchiere, cazul este considerat de
unii specialişti ca fiind aşchiere uscată (în aer).
Fig. 5.24. Metoda exterioară de răcire cu lichid Fig. 5.25. Metoda interioară de răcire la strunjirea cu cuţit armat cu
pulverizat la abrazarea cilindrică [Coz-95] plăcuţă din CMS [Coz-95]; [Con-98]NU Examen
Metoda combinată suprapune acţiunea exterioară cu cea interioară. Asigură cele mai bune
rezultate pentru menţinerea calităţii aşchietoare a sculei, creşterea productivităţii şi a calităţii
suprafeţei prelucrare. Sunt exploatate nu numai capacitatea de răcire, ungere, evitarea depunerilor
pe tăiş, dar şi capacitatea de transport a aşchiilor din zona de aşchiere spre exterior. În aceste
condiţii, mediile de aşchiere utilizate (medii gazoase, chiar şi aerul, lichide sau lichide pulverizate
sub forma de ceaţă) se mai numesc şi fluide de răcire-ungere-evacuare. Metoda combinată este
întâlnită la prelucrarea găurilor lungi, a celor adânci şi chiar la burghierea clasică, cu utilizarea unor
scule cu canale interioare pentru conducerea lichidelor în zona de lucru (fig. 5.26NU Examen).
a b
Fig. 5.26. Metoda combinată de conducere a fluidelor de răcire-ungere-evacuare la burghierea găurilor adânci (a) şi
la burghierea clasică (b) [Coz-95]; [Con-98] NU Examen
Iulian ROMANESCU
40 | 44 TEORIA PRELUCRĂRILOR PRIN AŞCHIERE
Fig. 5.27. Metoda combinată NU ExamFig. 5.28. Structura echipamentului de răcire-ungere din dotarea
aplicată la abrazare [Coz-95] maşinilor-unelte, pentru răcirea-ungerea exterioară [Coz-95]
TPA Cap. 5d
Cap. 5 Parametrii procesului de prelucrare prin aşchiere 44 | 41
formă complexă (fig. 5.31) ‒ pentru o muchie aşchietoare formată din mai multe tăişuri active
drepte sau din segmente de dreaptă racordate cu arce.
Fig. 5.30. Secţiune transversală sub Fig. 5.31. Secţiune transversală complexă a aşchiei nedeformate
formă de virgulă întoarsă
În funcţie de mărimea unghiului de atac principal κ (fig. 5.32), forma secţiunii aşchiei teoretice
variază între un paralelogram îngust şi cu înclinare pronunţată ‒ pentru valori mici ale lui κ (fig.
5.32, a) şi un dreptunghi ‒ pentru κ = 90º (fig. 5.32, c). Ca urmare,
aşchiile subţiri (v. fig. 5.32, a) conduc la eforturi pronunţate în direcţie radială, în timp ce
aşchiile groase şi înguste (v. fig. 5.32, c) solicită puternic dintele aşchietor pe direcţie
longitudinală.
a b c
Fig. 5.32. Influenţa unghiului de atac κ asupra formei secţiunii transversale a aşchiei nedeformate:
(a) – aşchie subţire; (b) – aşchie normală; (c) – aşchie îngustă
Iulian ROMANESCU
42 | 44 TEORIA PRELUCRĂRILOR PRIN AŞCHIERE
Fig. 5.33. Influenţa raportului t/s asupra formei secţiunii transversale a aşchiei nedeformate:
(a) – aşchie normală (înaltă); (b) – aşchie întoarsă (joasă)
a b
Fig. 5.34. Parametrii secţiunii transversale a aşchiei nedeformate:
(a) – pentru un tăiş rectiliniu; (b) – pentru un tăiş curbiliniu
Pentru tăişul rectiliniu (v. fig. 5.34, a), grosimea aşchiei teoretice b, lăţimea a şi aria secţiunii
transversale A a aşchiei nedeformate sunt date în relaţiile (5.11), (5.12) şi, respectiv, (5.13).
𝑡
𝑏= , [mm] (5.11)
𝑠𝑖𝑛 𝜅
𝑎 = 𝑠 ∙ sin 𝜅 [mm] (5.12)
2
𝐴 =𝑎∙𝑏 =𝑡∙𝑠 [mm ] (5.13)
Pentru secţiunea de aşchie tip virgulă întoarsă (v. fig. 5.34, b), obţinută cu un cuţit cu raza R de
racordare la vârf, unghiul ψ de contact sculă-piesă este dat de relaţia (5.14),
𝑅−𝑡
𝜓 = 𝑎𝑟𝑐𝑐𝑜𝑠 , [° ] (5.14)
𝑅
în funcţie de care se poate determina lăţimea aşchiei b (relaţia 5.15),
𝜓
𝑏 = 2𝜋𝑅 , [mm] (5.15)
360
TPA Cap. 5d
Cap. 5 Parametrii procesului de prelucrare prin aşchiere 44 | 43
Iulian ROMANESCU
44 | 44 TEORIA PRELUCRĂRILOR PRIN AŞCHIERE
Subiecte de examen
S Parametrii procesului de prelucrare prin aşchiere {enumerare}. Materialul prelucrat.
S Parametrii regimului de aşchiere {definiţii, relaţii, unităţi de măsură}.
S Părţile şi elementele componente ale sculei aşchietoare; exemplificare pe cuţitul de strung,
pe burghiul elicoidal, pe freză (sau broşă).
S Parametrii geometrici constructivi ai dintelui aşchietor – ca parametri al procesului de
aşchiere. Sistemul de referinţă constructiv; exemplificare pe un cuţit de strung.
S Parametrii geometrici funcţionali ai dintelui aşchietor; strunjirea cilindrică cu cuţit având κ
= 90º şi λ = 0º.
S Parametrii geometrici funcţionali ai dintelui aşchietor; strunjirea cu avans transversal
(debitarea / canelarea).
S Forma geometrică a suprafeţelor active şi a muchiei aşchietoare – parametri ai procesului
de aşchiere.
S Materialul aşchietor, ca parametru al procesului de aşchiere.
S Mediul de aşchiere – parametru al procesului de aşchiere. Medii de aşchiere utilizate şi
proprietăţile lor. Modalităţi de conducere în zona de lucru.
S Forma aşchiei nedeformate.
S Parametrii aşchiei nedeformate. Aria reală a secţiunii transversale a aşchiei.
TPA Cap. 5d