Sunteți pe pagina 1din 7

REABILITAREA DEPENDENŢELOR ÎN CÂMPUL UNEI COMUNITĂŢI

TERAPEUTICE EXEMPLIFICATĂ PRINTR-UN STUDIU DE CAZ

Dr. Holger Lux, Sibiu

„Numai tu singur poţi reuşi, dar nu poţi reuşi de unul singur”


Rezumat: După o scurtă trecere în revistă a dezvoltării profesionale a autorului, cu accentul pe influenţa
metodei Balint şi a Gestalt-terapiei asupra conducerii procesului terapeutic într-o comunitate terapeutică
pentru reabilitarea psiho-socială a unor pacienţi dependenţi de alcool şi alte droguri, se prezintă sub
forma unui studiu de caz evoluţia unui pacient în timpul şi după cura efectuată în acest cadru. Se
evidenţiază principalii factori care devin activi în acest câmp terapeutic: psihoterapia de grup secondată
de cea individuală şi ergoterapia. Prin ele se urmăreşte ajungerea la o abstinenţă stabilă ca bază pentru
creşterea autonomiei pacientului, asumarea responsabilităţii pentru propria viaţă, maturizarea emoţională
(inclusiv creşterea toleranţei la frustrare), capacitatea de a comunica autentic şi de a construi relaţii
bazate pe o interdependenţă constructivă.
Cuvinte cheie: comunitate terapeutică, recuperare dependenţe de alcool şi droguri, terapie de grup,
abstinenţă
Abstract: After a short presentation of the professional development of the author, emphasizing on the
influence of the Balint method and of the Gestalt-therapy upon the coordination of the therapeutical
process in a therapeutical community for alcohol and drug addicts, there is presented the evolution of one
patient during and after his recovery treatment in this center. There are revealed the main factors involved
in this therapeutical field: group therapy completed by individual therapy and ergotherapy. Through them
we give support to the pacient to obtain a long-term sobriety as a base for increasing the pacients
autonomy, the taking over of responsability for his own life, emotional maturization (including increasing
tolerance for frustration), the capacity of authentic communication and tu built relationships based on
constructive interdependence.
Key words: therapeutical community, alcohol and drug addiction recovery, group therapy, sobriety

Zilele acestea se împlinesc 11 ani de când am preluat conducerea primei


comunitãþi terapeutice pentru bãrbaþi dependenþi de alcool ºi alte droguri care s-a
înfiinþat în România. Este vorba de „Aºezãmântul Nazaret“ din Comuna ªura Micã, aflatã
la câþiva kilometri de Municipiul Sibiu, oraºul meu natal. Acest centru are ca obiectiv
reabilitarea psiho-socialã a bãrbaþilor dependenþi de alcool ºi alte droguri ºi în prezent o
capacitate de maxim 25 de locuri. Este patronat de Asociaþia “Crucea Albastrã din
România”.
Privind în urmă, consider şi acum preluarea conducerii unei asemenea comunităţi
ca un act de curaj. Aveam 30 de ani şi tocmai terminasem specializarea în medicină
generală, când diaconul Friedhelm Massmann de la Comunitatea Diaconica Nazaret din
Germania, un om care la rândul său a dedicat o mare parte din viaţa sa consilierii şi
terapiei persoanelor dependente, şi care era mentorul asociaţiei noastre la acea vreme, m-
a întrebat dacă nu aş fi dispus să preiau conducerea centrului.
Atunci l-am vizitat pe doctorul Klaus Richter, un medic psihiatru care înfiinţase în
Munţii Harz în cadrul unui Spital al Diaconiei Bisericii Evanghelice Luterane o
comunitate terapeutică pentru reabilitarea dependenţilor de alcool şi cu care mă
împrietenisem cu ocazia unei călătorii în fosta Republică Democrată Germană, pentru a
mă consulta cu el. I-am spus că nu ştiu dacă sunt suficient de pregătit ca tânăr medic
generalist să preiau conducerea unui asemenea proiect. M-a surprins răspunsul său:
“Holger, crezi că poţi iubi aceşti oameni?”. Am înţeles că dincolo de cunoştinţe teoretice
şi metode terapeutice el punea cel mai mare accent pe atitudinea în faţa clientului. A
continuat explicându-mi: “Ceea ce facem noi într-o asemenea comunitate este mai puţin
medicină clasică, şi mai mult o ‚şcoală a vieţii’. Primim şi acceptăm un om aşa cum ne
vine, îl ajutăm să se ridice, îl însoţim o bucată de drum, şi pe urmă îi redăm libertatea
pentru a se conduce singur mai departe.”
Consider că pentru mine a fost o şansă deosebită că în octombrie 1995 am
participat pentru prima dată la o Conferinţă a Asociaţiei Balint din România şi m-am
înscris ca membru. Acolo am cunoscut o metodă de grup coerentă, dezvoltată pentru
umanizarea relaţiei medic-pacient. Pe mine această metodă m-a ajutat foarte mult în
aprofundarea aspectelor esenţiale ale relaţiei medic-pacient şi în înţelegerea şi conducerea
dinamicii grupului, în primii ani în care am coordonat activitatea comunitaţii noastre
terapeutice. Chiar am adaptat metoda Balint, inclusiv elemente ale psihodramei Balint,
pentru terapia de grup cu persoane dependente. De regulă odată pe săptămână un pacient
îşi prezenta „povestea vieţii” în cadrul grupului după regulile grupului Balint. În centrul
travaliului era pe de o parte relaţia sa cu drogul şi pe de altă parte relaţiile cu familia sa.
Aici îmi aduc aminte de un comentariu al lui Anne Caïn, cea care a dezvoltat psihodrama
Balint, despre modul cum a fost percepută de către unii balintieni adepţi ai metode
„clasice”: „Cum îşi putea permite cineva să schimbe vreun detaliu într-o tehnică atât de
bine pusă la punct şi practicată de unii cu brio? Cum putea cineva – având un scop, se
pare, identic, cel de a aprofunda relaţia medic-pacient, - adăuga sau elimina o parte dintr-
un obiect atât de precis, a cărui definire tehnică era completă (...) ?” (1). Aici l-aş
parafraza pe Fritz Perls, părintele Gestalt-terapiei, care a spus „Metoda mea este prea
bună pentru a fi dedicată numai bolnavilor.” (2) şi aş spune la rândul meu: Metoda Balint
este prea bună pentru a fi dedicată numai medicilor.
O altă etapă importantă au fost atelierele de psiho-somato-terapie (gestalt-terapie,
analiză tranzacţională, întroducere în PNL) urmate în perioada 2000-2003 sub
coordonarea doctorului Andre Moreau din Belgia, la Sibiu şi la Bucureşti. Aici se
îmbinau într-o maniera dinamică şi creativă elemente de terapie personală cu elemente de
formare. Am putut înţelege fenomene psihice precum proiecţia, introiecţia, transferul,
contratransferul etc. Şi mai ales am putut să le verific la mine. De asemenea şi modelele
create de Eric Berne (părintele analizei tranzacţionale) vizavi de instanţele Eu-lui
(părinte, adult, copil) şi rolurile pe care oamenii le joacă „pe scena vieţii” (de exemplu în
„triunghiul dramei”: victimă, salvator, acuzator). Deosebit de util a fost pentru mine că
am putut profita de experienţa de vreo 20 de ani a lui Andre Moreau în conducerea unei
comunităţi terapeutice. Un workshop întreg desfăşurat în mai 2001, chiar în cadrul
comunităţii noastre terapeutice, a fost dedicat acestei tematici.
În locul unei expuneri pur teoretice despre tratamentul dependenţelor într-o
comunitate terapeutică prefer să vă prezint acum cazul lui “Ben”, un fost pacient
dependent de alcool. L-am ales pe el mai ales datorită faptului că, printr-o scrisoare pe
care ne-a trimis-o la aproximativ 8 luni după părăsirea comunităţii noastre terapeutice, ne
oferă un material autentic, foarte bogat şi sintetic asupra modului în care el a ştiut să
asimileze ceea ce i-am putut oferi în acest câmp specific.
Primul contact cu Ben s-a realizat într-un cadru cadru atipic, în biroul doamnei
contabil şef al unui teatru dintr-un judeţ învecinat cu al nostru. Ea ştia de comunitatea
noastră terapeutică de la un actor care a fost internat la noi. Era genul de femeie
“salvator” care încerca să ajute pe toată lumea. (Ea însăşi se descria cu o doză de
autoironie ca “mama tuturor răniţilor”). Mi l-a prezentat pe Ben ca pe un bărbat care “a
pierdut totul” – firmă, familie, locuinţă. Din patron al unei fabrici de încălţăminte, cu
vreo 100 de angajaţi ajunsese practic pe drumuri, fără nici un venit. Ben avea o statură
mai degrabă scundă, o figură negricioasă, cu barbă, o atitudine umilă (poate lăsa această
impresie şi datorită faptului că suferea de o afecţiune a coloanei vertebrale – spondilita
anchilozantă – care îl obliga să stea mai cocoşat). Totuşi m-a impresionat o privire vie, o
anumită vioiciune şi nu-şi pierduse un rest de demnitate nici în această situaţie. Vorbea
cu multă căldură şi o mândrie de părinte despre fiica sa adolescentă, foarte talentată la
pian. Nu avea nici un venit care să-i permită să contribuie financiar pentru suportarea
costurilor terapiei, dar a oferit să contribuie cu resursele pe care le mai avea: capacitatea
sa de muncă. S-a oferit să facă ore suplimentare în ergoterapie, deşi nu i-am pretins acest
lucru.
După un scurt interviu am considerat că are o motivaţie suficient de puternică
pentru a-l putea primi în programul de reabilitare. După ce l-am dus la centrul nostru din
primele zile s-a arătat foarte implicat şi activ. Printre altele a cerut să-i fie încredinţată
microferma noastră cu animale (vaci, oi, porci), deşi în trecut nu avusese tangenţă cu
acest gen de activitate. S-a achitat de sarcinile respective cu foarte multă responsabilitate.
Dar mai ales a fost foarte activ la şedinţele de terapie de grup. Şi ştia să ceara la nevoie şi
consiliere individuală, pentru a lucra pe unele probleme mai intime.
În continuare prefer să vă reproduc scrisoarea lui Ben în forma sa originală,
păstrând pentru autenticitate inclusiv punctuaţia şi ortografia sa. Menţionez că am
acceptul său de a o face publică. Păstrez totuşi confidenţialitatea asupra unor date
personale.

29 sept 2002
(...)

Stimate Domnule Doctor,

Camarazi !

Am să încep cu vechiul “Ich bin Ben“ şi sunt abstinent de un an şi opt săptămîni .


Pe 14 aug. a.c. am trecut în clasa a II-a sau în anul al II-lea de cînd am început o nouă
viaţă.
Totuşi în primul rînd îmi cer scuze pentru că o perioadă aşa de lungă (martie şi
pînă în prezent) nu am dat nici un semn de viaţă. Nu am motive decât poate indolenţa cu
care mă mai confrunt încă.
Am să vă povestesc “ce“ şi “cum” am făcut de la plecarea mea din aşezămînt şi
pînă în prezent .
M-am angajat la o firmă de încălţăminte a foştilor mei angajaţi, şi timp de trei
luni am lucrat cîte 10-12 ore pe zi ca şi necalificat, cu o retribuţie de 50.000 lei pe zi.
Măturam, făceam cafele, spălam baia şi W.C., aprovizionarea locală cu piele şi tălpi mai
ieftine decît în fabrică, avînd cunoştiinţe de cînd eram patron. În restul timpului
executam 2-3 modele noi de încalţăminte - lunar - şi urmăream toată S.D.V.-istica lor
( şabloane –execuţie – finisare )
Vă explic toate acestea pentru a sublinia cît de mult mi-au folosit cele învăţate
în aşezămînt. Mă refer la rezistenţa la frustrare, la gîndirea pozitivă şi terminînd cu
pericolul “beţiei uscate“
În fiecare zi mă lupt să fiu mai bun, mai conciliant, mai întelegător cu alţii şi
lucru greu de crezut m-am împăcat cu mine însumi.
În privinţa alcoolului să vedeţi cum am procedat. În secţia de încălţăminte se
bea masiv, toată lumea – acum realizez – consuma alcool.
Nu pot să spun că pe căldurile din vara asta nu mi-ar fi surîs o bere rece –
aburită pe exteriorul paharului, la o terasă plină cu fete cu fustă scurtă. Dar în fiecare
dimineaţă mi-am spus: “Azi nu beau!” şi mulţumesc lui D-zeu că nu am băut . Poate că
uitându-mă în urmă mă sperie gîndul de a o lua de la capăt.
Am mai intrat şi în bodegile unde beam de la 5 dimineaţa. Am simţit pentru
ceilalţi poate milă, m-am plictisit foarte repede, preţ de o cafea şi mi-am amintit sfaturile
stimatului dl. dr. Lux că nu e bine să ne jucăm cu focul şi am realizat că voi merge toată
viaţa mea pe un pod de ghiaţă.
Cînd spun că m-am înpăcat cu mine mă refer la faptul ca alcoolismul meu îl
consider ca o boală, în acelaşi sistem de referinţă ca cineva bolnav de diabet şi pt. care
zahărul este otravă.
Dacă mai reţine dl. doctor, la şedinţe îi cam dădeam grămadă cu infirmitatea de
a fi privat de un pahar de vin chiar şi la nunta fiicei mele.
Răspunsul este NU! Nu există consum controlat.
Totodată m-am lăudat la toate cunoştiinţele că nu mai beau. Nu ştiu dacă e bine
dar mie mi-a folosit să fiu lăudat pentru că nu mai beau.
De 2 luni lucrez acasă pe balcon la icoane ferecate în alamă, le dau patină de
vechi şi am început să câştig nesperat de bine 6-7 milioane lunar. Dar găurile sunt aşa
de mari (datorii şi acareturi) plus traiul este foarte scump dar mă îmbărbătez cu
„tehnica paşilor mărunţi“ cu ajutorul în „Cel De Sus“ şi cred – sunt convins – că există
şi pentru mine un loc în această lume.
Cu soţia, familia, mama, şi Andra relaţiile sunt relativ bune aş putea spune mai
degrabă conciliante. Atunci cînd sunt tensiuni mi-aduc aminte de T. (inginerul din Sibiu)
şi mai ales de prima discuţie cu dl. dr. Lux din maşină cănd m-a întrebat: “Dar dacă
după ce pleci din aşezămînt şi nu o să te împaci cu soţia ce-o să faci?”
Atunci nu ştiam, dar acum realizez că n-ar fi un capăt de ţară şi că cel mai bun
prieten al meu tot eu însumi sunt.
Mi-aş permite un sfat pentru camarazii din aşezămînt: încercaţi sa luaţi în serios
tot ce vi se explică, chiar si rutina cîntecului de la începutul şedinţei, chiar şi pe Roja (nu
ştiu cum se scrie corect) încercaţi să vă rugaţi lui Dumnezeu pentru că toate au un rost
bine gîndit şi răsplata merită. Veţi fi mai liberi, mai fericiţi, mai împăcaţi cu voi înşivă.
Deşi nu credeam şi uneori luam în derîdere, alteori mă supăram sau nu vedeam rostul,
acum realizez cît de mult au însemnat cele 5 luni pentru mine. Fără a exagera pot spune
cu mîna pe inimă că pentru mine a fost o geneză m-am născut din nou. Sunt altfel. Mai
bun, mai conciliant, mai matur, mai liber, mai împăcat cu mine însumi.
Domnule Doctor Lux si dl. Şoaită, vă mulţumesc pentru tot ceea ce aţi făcut
pentru mine.
Camarazi!!! fruntea sus! Se poate şi merită.

Cu drag, stimă si consideratie, B. R.

P.S. Regret că nu am putut veni la Ziua Aşezământului, dar pentru mine 200.000 lei
reprezintă mîncarea pe o săptămînă. (ÎNCĂ)

În continuare vreau să comentez care sunt pentru mine figurile (pentru a folosi un
termen din Gestalt-terapie) care se detaşează de pe fondul acestei scrisori.
Recunosc în primul rând că această scrisoare mi-a dat o stare de satisfacţie.
Realizez că nu-mi este indiferentă evoluţia unui pacient după părăsirea comunităţii
terapeutice. De aceea există şi o ofertă din partea noastră de a păstra legătura cu foştii
pacienţi prin scrisori, telefon, internet, prin vizite (dacă este posibil împreună cu familia)
şi prin participarea la serbarea anuală de care pomeneşte şi Ben în post scriptum. Îmi dau
seama că şi eu, ca terapeut, şi colegii mei trebuie să ne satisfacem nevoia de a fi utili. Şi
pentru aceasta avem nevoie de o proporţie rezonabilă de “reuşite” ale pacienţilor noştri
pentru a ne menţine motivaţia. Pot să spun că pentru mine acest feedback pozitiv există.
Observ că Ben se adresează atât mie şi colegului psiholog (Vasile Şoaită) cât şi
“camarazilor”, adică pacienţilor internaţi în momentul în care a compus scrisoarea, deşi
era deja o altă generaţie de pacienţi. Eu o văd ca manifestare a unui spirit de solidaritate
a celor care au trecut prin aceeaşi suferinţă (“boală”). El este conştient că prin experienţa
sa în reabilitarea din dependenţa de alcool are ceva valoros de oferit actualilor pacienţi.
De fapt în anii următori a mai motivat şi alte persoane dependente de alcool din anturajul
său să-şi facă terapia la noi.
Remarc umorul folosit de Ben în mai multe rânduri, începând cu “Ich bin Ben”
(probabil singurele cuvinte care le ştia în germană”), “am trecut în clasa a II-a”, “o bere
rece – aburită pe exteriorul paharului, la o terasă plină cu fete cu fustă scurtă”. Consider
că umorul este un element important în comunitatea noastră terapeutică. Unii pacienţi
spun că de mult nu au mai râs atât de mult ca în timpul terapiei.
Mă impresionează nivelul de toleranţă la frustrare la care a ajuns Ben în timpul
terapiei şi care a fost pusă la grea încercare imediat după externare, prin angajarea ca
„femeie se servici“ la o firmă a unor foşti angajaţi ai săi. Creşterea toleranţei la frustrare
printr-o maturizare afectiv-emoţională este într-adevăr unul din obiectivele terapeutice
principale.
Prin “beţie uscată”, un termen preluat de la alcoolicii anonimi, se înţelege lipsa
de modificare a comportamentului celui dependent, chiar şi după renunţarea la băutură.
Este considerată ca un semnal de alarmă pentru apropierea unei “beţii umede”, adică
reluarea consumului. Semne ale acestei atitudini pot fi grandomania, o judecată rigidă
(“prefabricată”), nerăbdare şi exagerare, uneori perfecţionism, precum şi faptul că
persoana în cauză se simte foarte repede ofensată.
Ben este conştient că se află în continuare într-un proces: “În fiecare zi mă lupt
să fiu mai bun, mai conciliant, mai înţelegător …”. Foarte important este că şi-a găsit un
echilibru afectiv: “... m-am împăcat cu mine însumi”.
De-abia după terapie Ben devine conştient că “în secţia de încălţăminte se bea
masiv …”. Câtă vreme era patron şi el însuşi consuma din greu, având subalterni care nu-
l scoteau din “să trăiţi, şefu”, “nu vă faceţi griji, şefu, treaba merge”, dar care după
spusele lui pe la spate îl furau până ce firma a intrat în faliment, nu avea cum sa ajungă la
această stare de awareness (lărgire şi aprofundare a conştiinţei).
Pasajul “Nu pot să spun că pe căldurile din vara asta nu mi-ar fi surăs o bere rece
…” arată că Ben este conştient că dependenţa psihică (“memoria drogului”) încă nu a
dispărut complet. Dar are instrumente suficient de puternice pentru a face faţă acestor
“valuri” ale poftei şi ale tentaţiilor din exterior. Nu şi-a uitat istoria. Şi astfel nu este
condamnat să o repete. Aş spune că este în awareness faţă de situaţiile cu risc de recidivă
şi ştie să le evite sau să le înfrunte, după caz. Are reprezentări mentale noi despre
fenomenul dependenţei şi noul stil de viaţă, bazat pe abstinenţă: “...am realizat că voi
merge toată viaţa pe un pod de ghiaţă”. E o imagine preluată dintr-o revistă americană
care vrea să amintească că la un fost dependent toata viaţa există un risc de recidivă, de
parcă s-ar deplasa pe un lac ingheţat, dar depinde în mare măsură de el dacă rămâne pe
gheaţa groasă, sigură, de pe marginea lacului, sau dacă se aventurează pe gheaţa subţire
care se poate sparge sub greutatea sa.
Ben şi-a acceptat dependenţa de alcool ca pe o boală. Nu se mai culpabilizează
pentru faptul ca devenise alcoolic. Şi nici nu se mai victimizează ca înainte (“... îi cam
dădeam grămadă cu infirmitatea de a fi privat de un pahar chiar şi la nunta fiicei
mele…”). S-a împăcat cu ideea că pentru el “nu mai există consum controlat”.
Demn de remarcat este şi faptul că Ben a ştiut să-şi asigure suportul moral al
unor persoane din anturaj prin faptul că “m-am lăudat la toate cunoştinţele că nu
mai beau… mie mi-a folosit sa fiu lăudat pentru că nu mai beau”.
Faptul că după câteva luni în care a acceptat şi muncile cele mai de jos
(“măturam, făceam cafele, spălam baia şi W.C.”) Ben, care este de fapt de profesie
subinginer metalurgist, a început să-şi folosească talentul meşteşugăresc şi artistic pentru
a-şi asigura un nivel de trai mai bun (“lucrez acasă pe balcon la icoane ferecate în
alamă…”), l-aş folosi ca exemplu pentru ajustarea creativă.
Ben a fost reprimit de fosta soţie şi s-a restabilit un oarecare echilibru în relaţia
lor (“relaţiile sunt relativ bune, aş spune mai degrabă conciliante”). El a ajuns la
concluzia că “cel mai bun prieten al meu tot eu însumi sunt.” Nu se mai agaţă de un
“salvator”. Într-adevăr, i-am pus de la prima noastră discuţie întrebarea ce va face dacă
nu se va împăca cu fosta soţie, pentru a-l încuraja să nu meargă pe o singură variantă,
care la un moment s-ar putea dovedi o iluzie. Ulterior am avut ocazia să acord consilere
şi fostei soţii care s-a arătat deschisă şi cooperantă pentru a depăşi la rândul ei vechea
atitudine co-dependentă (oscilarea între „salvator“ şi „persecutor“).
În încheiere Ben exprimă încă odată satisfacţia pentru schimbarea în bine a vieţii
sale („pentru mine a fost o geneză“), adresează încurajări „camarazilor“ („Se poate şi
merită.“) şi nu în ultimul rând exprimă nişte mulţumiri faţă de echipa terapeutică.
Între timp Ben ne-a mai vizitat şi ne-a mai sunat. Avem în continuare veşti bune
de la el. Şi-a dezvoltat din nou afacerile şi a reuşit să-şi doteze un atelier de produse
artizanale cu maşini de ultimă generaţie. Astfel putem considera şi reintegrarea socio-
profesională ca reuşită.
Dacă privesc din perspectiva teoriei câmpului întregul proces descris aş spune că
Ben a găsit in cadrul comunităţii terapeutice un câmp exterior (relaţional) care i-a
permis să-şi reaşeze unele elemente cheie în câmpul său intrapsihic cu privire la
reprezentările sale despre alcool, despre dependenţă şi abstinenţă, despre comunicare şi
relaţii, să-şi dezvolte nişte abilităţi necesare în procesul de reintegrare socială. Prin
trimiterea scrisorii sale, Ben şi-a adus o parte din câmpul său intrapsihic din nou în
câmpul comunităţii terapeutice – chiar dacă el ca persoană nu era prezent fizic. Prin
intermediul scrisorii sale, gândurile, emoţiile, experienţele sale au devenit o parte a
câmpului exterior pentru actualii pacienţi, şi un posibil model pentru ei. Lectura acestei
scrisori s-a reflectat într-un mod sau altul în câmpul intrapsihic al fiecărui cititor sau
ascultător, inclusiv bineînţeles şi în câmpul meu intrapsihic ca terapeut. Alegând să
includ această scrisoare în articolul meu, devine din nou o parte a câmpului exterior,
adresat unui nou cerc de potenţiali cititori, urmând să influenţeze într-o anumită măsură şi
un anumit mod – de la caz la caz – şi câmpul lor intrapsihic.

Doresc să închei cu cuvintele lui Bruno-Paul de Roeck, Gestalt-terapeut olandez, care a


fost timp de şaptesprezece ani călugăr într-un ordin contemplativ:

„Devenirea nu cunoaşte sfârşit


Fluviul curge mai departe
Fiecare clipă este nouă
Durerea creşterii:
Merită”

Bibliografie:
1. Anne Caïn: Psihodrama-Balint, Editura Trei, Bucureşti, 1996, pg. 23-24
2. S. Ginger: Gestalt Terapia – Arta contactului, Editura Herald, Bucureşti, 2002, pg.72
3. B.P. de Roeck – Grass unter unseren Füssen, Rowohlt Verlag, Reinbek, 2006, pg. 90

Adresa de contact:
Dr. Holger Lux
Str. Charles Darwin nr. 12
550019 Sibiu
Holger.Lux@gmx.net