Sunteți pe pagina 1din 14

Universitatea de Stat din Moldova

REFERAT
Disciplina: “Evoluția ritului și ritualului funerar la comunitățile barbare din Europa”

TEMA: ”Practici funerare la comunitățile tracilor timpurii din spațiul est-


carpatic (culturile Chișinău-Corlăteni, Cozia-Saharna, Basarabi-Șoldănești)”

A elaborat: A verificat:

Galagan Fiodor Zanoci A.

Chișinău 2018

1
CUPRINS:
Introducere
Practici funerare la comunitățile tracilor timpurii est-carpatici:
• Cultura Chişinău-Corlăteni
• Cultura Cozia-Saharna
• Cultura Şoldăneşti (Basarabi – Şoldăneşti)
Concluzie
Bibliografie

2
Introducere

Tranziţia de la epoca bronzului la epoca fierului în spaţiul carpato-dunărean, inclusiv est-


carpatic, a fost marcată de un proces de reformare etnoculturală radicală, provocat de
restructurările culturale profunde ale Europei Centrale și de Sud-Est de la sfârșitul epocii
bronzului.
Pornind de la aria de formare – marginea vestică a spaţiului carpato-balcanic, purtătorii acestei
noi sinteze culturale (grupuri de păstori și agricultori războinici, conform calificativului lui I.
Nestor) pun în mișcare o puternică expansiune spre răsărit, asimilând în calea lor toate culturile
și grupurile culturale din perioada târzie a epocii bronzului. În așa mod se realizează o nouă și
mare unitate culturală, cea a hallstattului timpuriu carpato-balcanic, sau a blocului tracic. În
cadrul acesteia se disting două complexe culturale, cu anumite trăsături specifi ce – primul, cel
de vest, nord-vest și nord, caracterizat prin culturi cu ceramică neagră canelată, atribuit tracilor
de nord. Al doilea complex – cel de sud, sud-est și est, caracterizat prin culturi cu ceramic
decorată prin incizare și imprimare, atribuit tracilor de sud. Ambele, cu tendinţe de extindere
continuă către răsărit, inclusiv până în bazinul Nistrului și, respectiv, spre sud și sud-est, în
Peninsula Balcanică, până în nord-vestul Asiei Mici.
Astfel, limita de est a teritoriilor populate de tracii timpurii se extinde până la râul Nistru, care,
în același timp, marchează și frontiera de sud-vest a masivului cultural nord-pontic.1

Practici funerare la comunitățile tracilor timpurii est-carpatici

Cultura Chişinău-Corlăteni

Originea și evoluţia culturii Chișinău-Corlăteni în spaţiul carpato-nistrean nu au putut fi pe


deplin elucidate. Analiza materialelor și observaţiile de care dispunem în prezent, referitor
la complexul cultural hallstattian cu ceramică canelată, au pus în evidenţă suficiente argumente,
conform cărora culturile și grupurile culturale aparţinând acestuia s-au constituit în vestul
spaţiului carpato-dunărean, în afara ariei complexului cultural Noua-Sabatinovka-Coslogeni –
în zona de sud-vest a României, nord-estul Serbiei și nord-vestul Bulgariei (Banat, Voivodina,
Srem, Oltenia). Formarea acestui complex cultural a avut loc în baza fondului cultural local din
perioada târzie a epocii bronzului reprezentat prin culturile Cruceni-Belegiš, Žuto Brdo-Gârla
Mare, Balta Sărată etc., cu contribuţia semnificativă a manifestărilor târzii ale complexului
cultural central-european al mormintelor tumulare Hügelgräberkultur și, mai apoi, a contactelor
cu grupurile estice ale culturii câmpurilor de urne Urnenfelderkultur, parţial contemporană cu
civilizaţia hallstattiană timpurie din sud-estul Europei. Sintezele culturale, constituite aici, în
ultimele secole ale mileniului II î.Hr. (începutul/ mijlocul fazei HaA1 – secolul XII î.Hr.),
reprezintă principalele manifestări culturale, deja ale perioadei de tranziţie de la epoca
bronzului la prima epocă a fierului, cu o evoluţie „în sens hallstattian”, care, mișcându-se spre
est, a contribuit la „hallstattizarea” întregii regiuni carpato-balcanice și a spaţiului carpato-

Zona de silvostepă. Tracii timpurii “Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V)”, (O. Leviţki),p.329
1

3
nistrean. Acest proces a condus la substituirea complexului cultural Noua-Sabatinovka-
Coslogeni, care, cu rare excepţii, nu a transmis nimic noilor culturi, originare din bazinul
Dunării de Mijloc.
Provenienţa culturii Chișinău- Corlăteni din mediul cultural Cruceni II – Belegiš II, și în special
din cel caracteristic grupurilor culturale Susani, Bobda II, Ticvaniul Mare-Karaburma III,
Moldova Nouă, Hinova-Mala Vrbiţa, se manifestă în componentele principale ale culturii
materiale, mai întâi de toate în ceramică, în special în cea fină, inclusiv în recipientele cu pereţii
bicromatici (bine lustruită, de culoare neagră la exterior și galben-oranj în interior) și în ritul și
practicile funerare. Edificatoare, în această ordine de idei, sunt și cele mai răspândite, la
comunităţile hallstattiene timpurii de la est de Carpaţi, tipuri de bronzuri, îndeosebi uneltele –
celturile și secerile, originare cu precădere din zona de la vest de Dunărea de Mijloc.
Derularea nemijlocită a procesului de hallstattizare a spaţiilor de la est de Olt, inclusiv a celui
est-carpatic, în stadiul actual al cercetărilor, este prezentat de specialiști în mod diferit. Unii
consideră că formarea acestei culturii este rezultatul pătrunderii efective prin teritoriul limitrof
malului stâng al Dunării (Oltenia, Muntenia) a unor comunităţi de tip Belegiš II sau Bobda II
Susani-Belegiš II, care, pătrunzând în spaţiul est-carpatic, au pus capăt evoluţiei culturii Noua
undeva în perioada HaA1. Alţii discută doar de elemente culturale (ceramica cu decor canelat)
de tip Ticvaniul Mare-Caraburma III, care s-au extins, probabil, pe linia Dunării, până în zonele
est-carpatice, în aria manifestărilor de tipul Chișinău-Corlăteni. Cu totul deosebit se prezintă
traseul de răspândire a purtătorilor tradiţiilor din zona Dunării de Mijloc, în baza analizei și
localizării pieselor de metal, care, conform lor, pornea din zona Banatului dunărean, în sus, pe
Mureș, în centrul Transilvaniei și, mai departe, pe râul Olt și peste trecătoarea Breţcu spre zona
interfluviului Siret și Nistru.
În stadiul actual al cercetărilor, este greu de răspuns univoc la întrebarea cum a derulat procesul
de hallstattizare a spaţiului est-carpatic și de constituire a culturii Chișinău-Corlăteni – în urma
pătrunderii nemijlocite a unor comunităţi de la Dunărea de Mijloc sau, doar ca rezultat al
influenţelor culturale puternice. Transformarea culturală radicală a spaţiului estcarpatic,
intervenită la sfârșitul epocii bronzului-începutul Hallstattului, soldată cu substituirea culturii
Noua, al cărei aspect nu atestă o evoluţie în stil hallstattian, considerăm că prezintă o dovadă
evidentă în favoarea unor deplasări de populaţie.
Procesul transformării culturale a spaţiului carpato-nistrean și apariţia culturii Chișinău-
Corlăteni, în opinia specialiștilor, încep încă în cursul perioadei HaA1 (sec. XII î.Hr.), populaţia
locală a culturii Noua, parţial fiind asimilată, parţial retrăgându-se pe alte teritorii – în zona
nord-pontică și la Dunărea de Jos, populate de comunităţile complexului cultural Noua-
Sabatinovka-Coslogeni.
Comunităţile complexului hallstattian cu ceramică canelată, originare din zonele premontane,
ajunse în spaţiul est-carpatic pentru locuri de habitat, iniţial au preferat de asemenea regiuni
fizico-geografice similar sau apropiate celor de la baștină – ţinuturile subcarpatice, pe cele
colinare și de podișuri cu pădure, ca mai apoi să populeze întreaga zonă de silvostepă est-
carpatică. Descoperirile hallstattiene cu ceramică canelată din teritoriile intermediare – părţile
de nord ale Olteniei și Munteniei de asemenea erau situate în unităţi fizicogeografice similare.
Aceasta, împreună cu depozitele de bronzuri și piesele de bronz de tradiţie de la Dunărea de
Mijloc și central-europene, în ultima instanţă, marchează și traseul deplasării purtătorilor
complexului hallstattian cu ceramică canelată spre est de Carpaţi, așezarea de la Cândești, din
zona Subcarpaţilor de Curbură, reprezentând punctul de legătură cu masivul monumentelor
culturii Chișinău-Corlăteni.
4
Caracterul omogen al culturii materiale și specificul ritului și ritualului funerar practicat de
comunităţile hallstattiene timpurii din vestul și estul spaţiului carpato-dunărean, în linii
generale, mărturisesc că acestea se aflau la același nivel de dezvoltare social-economică și
social-politică și că, în ritmul evoluţiei istorice a acestor spaţii, dacă a și existat un oarecare
decalaj, acesta, în fond, era nesemnificativ.
Relaţiile dintre comunităţile bănăţene-oltene și cele est-carpatice continuă și în perioada ce a
urmat deplasării primului val de populaţie în direcţia est – nord-est, pe parcursul perioadei
HaA1 (mijlocul sec. XII î.Hr.). Ceramica, piesele de bronz și în special apariţia, la comunităţile
est-carpatice, a metalurgiei bronzului, aprovizionată, probabil, cu materie primă din zona
Dunării de Mijloc, din Carpaţii Apuseni, prezintă dovezi semnificative în favoarea unor noi
impulsuri din aceste regiuni în direcţia spaţiului est-carpatic, deja în decursul perioadei HaA2
(sec. XI î.Hr.). Aceste relaţii intensive au și condus la consolidarea definitivă a procesului de
hallstattizare și la asigurarea evoluţiei paralele a acestor două zone ale lumii hallstattiene
timpurii și în perioada următoare până pe la mijlocul fazei Ha B1 (sec. X о.Hr.).
Astfel, existenţa culturii Chișinău-Corlăteni nu a reprezentat doar un scurt episod în protoistoria
spaţiului est-carpatic. Evoluţia ei poate fi urmărită începând cu perioada timpurie a epocii
hallstattiene, probabil din HaA1 (mijlocul sec. XII î.Hr.) și până la mijlocul fazei HaB1 (sec. X
î.Hr.), când teritoriile populate de comunităţile acestei culturi (cu excepţia Podișului Moldovei
de Nord, unde au pătruns grupuri de populaţie estică, de origine Černyj Les II-Bondariha
târzie), vor intra în stăpânirea purtătorilor culturii Cozia-Saharna-Solonceni, cu toate că în ceea
ce privește limita cronologică finală a culturii Chișinău-Corlăteni nu există încă un consens.
Avem în vedere ipoteza unor specialiști potrivit căreia cultura Cozia-Saharna-Solonceni a
ocupat doar o parte neînsemnată a arealului culturii Chișinău-Corlăteni, acestea coexistând în
teritorii învecinate de-a lungul secolelor X-IX î.Hr.
În prezent, deși încă nu avem suficiente descoperiri datate sigur pentru elaborarea unei
periodizări strict argumentate, în evoluţia culturii Chișinău-Corlăteni pot fi schiţate trei etape:
veche/timpurie – mijlocul – a doua jumătate a fazei HaA1 (respectiv, a sec. XII î.Hr.);
mijlocie/„clasică” – sfârșitul fazei HaA1 – a doua jumătate/sfârșitul fazei HaA2 (sfârșitul sec.
XII – a doua jumătate/sfârșitul sec. XI î.Hr.) și
finală/târzie – sfârșitul fazei HaA2 – mijlocul fazei Ha B1, (sfârșitul sec. XI – prima jumătate
(mijlocul/sfârșitul) sec. X î.Hr.).

Ritul și practicile funerare


Pentru comunităţile culturii Chișinău-Corlăteni sunt caracteristice necropolele plane, amplasate
în apropierea așezărilor, pe loc înalt (Mândrești) și, episodic, înmormântări sub tumuli
(Braniște, Frunzeni). Unicul rit funerar cunoscut este cremaţia cu depunerea resturilor cinerare
în urne și, mai rar, în gropi simple. În urne, împreună cu oasele calcinate, se puneau podoabe
mici și piese vestimentare de bronz, iar în preajma lor – vasele de ofrandă, incineraţiile depuse
în gropi fiind lipsite de inventar. Tumulii, ridicaţi din piatră și acoperiţi cu un strat de pământ,
erau destinaţi pentru o singură înmormântare, depusă în centru într-o groapă rectangulară. În
calitate de inventor funerar se practicau doar recipient ceramice.
Comunităţile grupului Holercani-Hansca, de asemenea, utilizau necropolele plane, pe locuri
înalte, ritul funerar practicat fiind însă înhumaţia (uneori оn pereche) în poziţie chircită

5
pe o parte, cu capul orientat spre nord-vest, precum și ritualul reînhumărilor secundare, cu
depunerea oaselor în aceeași groapă, însoţite de vase de ofrandă, de obicei căniţe scunde cu
toarta mult supraînălţată, piese de podoabă și vestimentare de bronz.2

Cultura Cozia-Saharna

Către începutul anilor 1000 î.Hr., în bazinul Dunării de Jos, Dobrogea și spaţiul de la nord de
Munţii Balcani, se constituie o comunitate cultural-istorică nouă, caracterizată printr-o cultură
materială și spirituală omogenă, al cărei element definitoriu îl constituie ceramica lustruită și
bogat ornamentată cu motive incizate și imprimate.
Purtătorii acesteia, deși practicau un mod de viaţă sedentar-agrar, manifestă la început și o
mobilitate evidentă.
Valorificând în întregime teritoriile menţionate, pe la sfârșitul sec. XI î.Hr., o parte din
purtătorii acestei culture se extind spre est și nord-est, până în zona de silvostepă din bazinul
Nistrului.
Ajungând în regiune, migratorii au afectat iniţial teritoriile populate de către comunităţile
culturii Holercani-Hansca și au strâmtorat partial populaţia culturii Chișinău-Corlăteni.
Ulterior (începutul – prima jumătate a sec. X î.Hr.), populaţia culturii Chișinău-Corlăteni, sub
presiunea noilor veniţi, este nevoită să se strămute spre nord-vest și să valorifice teritorii noi, în
ţinuturile mai îndepărtate ale silvostepei din bazinul Prutului. Pe de altă parte, între migratori și
populaţia locală a culturii Holercani-Hansca se stabilesc relaţii pașnice. O parte din populaţia
nou-venită, s-a așezat în sătucurile deja existente, altă parte a întemeiat noi așezări în locuri
învecinate. În continuare, viaţa în regiune s-a derulat în conformitate cu noile standarde, aduse
și implementate aici de migratori, în scurt timp acceptate și de către populaţia culturii
precedente.
Astfel, în scurt timp, către mijlocul secolului X î.Hr., purtătorii culturii cu ceramică
ornamentată, cu motive incizate și imprimate, se vor extinde pe un spaţiu imens, care includea
zona de silvostepă, mărginită la vest de valea Siretului, iar la est de cea a Nistrului.
Totodată, cea mai mare concentrare a așezărilor și, respectiv, a vieţii în ele, se afla în două
sectoare: la vest – zona Prutului de Mijloc (bazinele râurilor Bârlad, Bahlui și Jijia), iar la est –
bazinul Nistrului de Mijloc și al afluentului său din dreapta – Răutului.
Numele purtătorilor acestei culture rămâne necunoscut. În tradiţia arheologică, ea a fost
desemnată conform denumirilor primelor obiective cercetate – cultura Cozia-Saharna, după
așezarea din preajma satului Cozia din dreapta Prutului, și, respectiv, așezarea și necropola
cercetate în apropierea satului Saharna Nouă din bazinul Nistrului.
Întrucât populaţia acestei culturi a migrat din regiunile tradiţional examinate ca teritorii
populate de tracii de sud (sau prototraci), se consideră că cultura arheologică Cozia-Saharna de
asemenea ar fi putut aparţine acestei etnii. Deși până în prezent, unii cercetători mai susţin
ipoteza despre originea netracică și existenţa predecesorului local, nord-pontic al culturii

Cultura Chișinău-Corlăteni (O. Leviţki) “Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V)”p.333
2

6
Saharna, majoritatea specialiștilor sunt adepţii originii sud și sud-vest-dunărene a culturii și,
respectiv, a migrării purtătorilor acesteia din zona Dunării și spaţiul nord-est-balcanic în zona
de silvostepă a bazinului Nistrului și, respectiv, în spaţiul nord-vest-pontic.

Istoria cercetării monumentelor culturii Cozia-Saharna cuprinde trei etape, fiecare deosebindu-
se prin caracterul ei.
Prima epocă a fierului (sec. XII-VIII/VII î.Hr.) Prima etapă – mijlocul anilor ’40 până la
începutul anilor ’60 ai sec. XX – ţine de activitatea arheologului Gheorghe D. Smirnov, unul
dintre primii care au evidenţiat și cercetat o serie de așezări deschise, cetăţi și necropole în
împrejurimile satului Saharna (raionul Rezina). În baza particularităţilor materialelor depistate,
obiectivele cercetate au fost întrunite sub denumirea: „grupul Saharna-Solonceni”.
Cercetările, în scurt timp, vor fi continuate de Ana I. Meliukova, care a întreprins investigaţii în
așezarea de la Solonceni și necropola Saharna II. A.I. Meliukova îi revine și prima tentativă de
sistematizare a materialelor acumulate.
Acestea vor fi atribuite epocii fierului (sfârșitul sec. VIII – începutul sec. VII î.Hr.), în același
timp indicându-se și sincronismul lor cu cele din ţinuturile de sud ale bazinului Dunării.
În ceea ce privește interpretarea fenomenelor culturale nou-descoperite, se remarcă și aportul
semnificativ al celor două seminare româno-sovietice (1958– Chișinău, 1963 – București).
Etapa a doua cuprinde anii ’70 și, parţial, anii ’80 ai sec. XX. Este marcată cu noi și importante
cercetări de teren în bazinele râurilor Prut, Siret și al Dunării, soldate cu identifi carea unor noi
grupuri culturale hallstattiene timpurii – Cozia, Babadag, Insula Banului, precum și ale culturii
Pšeničevo în raioanele centrale și de est ale Peninsulei Balcanice. Anume în această perioadă va
fi evidenţiat complexul hallstattian timpuriu cu ceramica incizată și imprimată sau blocul
culturilor est-balcanice, datat cu secolele X-IX о.Hr. (S. Morintz, M. Čičikova, D. Dimitrov).
Acest fapt a influenţat benefic cunoașterea mai profundă a grupului cultural Saharna, în special,
a originii și cronologiei acestuia.
Apariţia grupului Saharna din zona Nistrului (datat deja cu sfârșitul sec. IX– începutul sec. VII
î.Hr., sau a doua jumătate a sec. VIII î.Hr.) va fi pusă în directă legătură cu deplasarea în
această zonă a populaţiei sud-tracice din bazinul Dunării. De tradiţii hallstattiene, sud-vestice
vor fi recunoscute și manifestările similare, specifice ceramicii culturii Černyj Les târzie din
zona Niprului de Mijloc (S. Morintz, B. Hansel, А. Vulpe, G. Kossack).
În etapa a treia (mijlocul anilor ’80– mijlocul anilor ’90 ai sec. XX) au fost efectuate
investigaţii noi, de proporţii, ale siturilor din bazinul Nistrului. Graţie acestora, au fost depistate
date importante privind sanctuarele, ritul funerar, prelucrarea și metalurgia fierului
ș.a., studiate structurile așezărilor (în special așezarea Alcedar 3). Au văzut lumina tiparului o
serie de lucrări de sinteză referitor la culturile hallstattiene timpurii din zona Dunării de Jos,
bazinul Siretului și interfluviul Nistru-Prut (Morintz 1987;mLeviţki 1994; Golţeva, Kașuba
1995).
Ca rezultat al analizei și sintezei datelor acumulate pe parcursul a circa 50 de ani, a fost posibilă
elaborarea unei concepţii noi, privind evoluţia cultural- istorică a comunităţilor culturale de tip
Cozia-Saharna și Basarabi-Șoldănești, din sec. X-VIII î.Hr. la est de Carpaţi (Kașuba, 2000,
2003).
În ultimii 10-15 ani, cercetările culturii Cozia-Saharna au fost concentrate prioritar în
microzona Saharna, bogată prin diversitatea culturală a siturilor din mai multe perioade ale
epocii fierului timpuriu, unde, a început crearea unui muzeu cu parc arheologic sub aer liber. În

7
paralel, continuă sistematizarea materialelor și concretizarea locului acestei culturi în sistemul
cultural-cronologic vest-european și, respectiv, a antichităţilor est-europene (eurasiatice).

Izvoarele. Actualmente, graţie cercetărilor de mai multe decenii, cultura Cozia-Saharna din
spaţiul carpato-nistrean este cunoscută prin circa 130 de situri, dintre care 24 de așezări și
necropole cercetate prin săpături, celelalte fiind semnalate doar în urma perieghezelor.
În aria acestei culturi sunt cunoscute de asemenea unele depozite (Bârlad) și o serie de obiecte
de bronz, care însă nu pot fi cu certitudine puse în legătură directă cu purtătorii culturii Cozia-
Saharna. În acest context, se impune îndeosebi observaţia că monumentele acestei culturi sunt
cercetate inegal, mai pe larg cercetate și complet valorificate știinţific fiind cele din bazinul
Nistrului, corespunzătoare culturii Saharna.
Periodizarea. O analiză a datelor acumulate arată în mod evident – cultura arheologică Cozia-
Saharna a existat în regiune cel puţin 200 de ani, de la sfârșitul sec. XI până la începutul
sec.VIII î.Hr. Evoluţia acestei culturi nu a fost uniformă, fapt ce permite delimitarea în cadrul ei
a trei etape: timpurie, mijlocie-clasică și târzie, cărora le corespund trei grupuri cronologice,
fiecare cu propriile caracteristici.
În viziunea actuală, evoluţia culturii Saharna se prezintă în succesivitatea următoare:
Etapa Saharna I (sfârșitul sec. XI– mijlocul sec. X î.Hr.) corespunde momentului de apariţie a
populaţiei culturii Saharna în bazinul Nistrului. Ea se manifestă prin reamenajarea, într-un mod
nou, a așezărilor deja existente (Solonceni și Saharna Mică), întemeierea unor noi așezări
(Ţăhnăuţi) și desemnarea locurilor pentru necropole în care vor fi efectuate primele
înmormântări (necropola I de la Saharna). Apar locuinţe adâncite în sol de dimensiuni mici,
precum și construcţii de suprafaţă construite pe un schelet lemnos, uns pe ambele părţi cu un
strat gros de lut, prevăzut pe la colţuri cu stâlpi, pe care se sprijinea și acoperișul. Mult mai
variată a devenit vesela, în cadrul căreia își fac apariţia vasele lustruite de culoare neagră,
ornate cu motive geometrice, realizate, cu precădere, în tehnica inciziei. Cele mai timpurii
înmormântări vor fi însoţite de piese de import, care relevă statutul deosebit al celui decedat. Se
are în vedere un nou tip de veșminte deschise– manta, pelerină, marginea părţii superioare a
cărora se prinde-încheie cu o fibulă de metal. Pentru prima dată în regiune, femeile încep să
practice, pentru împodobirea părului împletit în cozi, inele din placă de bronz cu nervure
orizontale paralele. Pe parcursul etapei Saharna II (mijlocul sec. X – al doilea sfert al sec.IX
î.Hr.), populaţia continuă valorificarea teritoriului ocupat. În același timp, acesteia i se alătură
noi grupuri de migratori veniţi din zona Dunării de Mijloc. Unul dintre acestea, pe la mijlocul
sec. X î.Hr., a adus cu sine și o veselă nouă, mult mai elegantă, ale cărei motive geometrice se
deosebeau nu numai prin varietatea, dar și prin realizarea lor într-o tehnică mixtă – incizie și
imprimare. În această etapă, drept rezultat al creșterii numărului populaţiei, se întemeiază noi
așezări, cum ar fi Mateuţi și Saharna Mare. Noii veniţi se deosebeau și prin credinţele lor
religioase, ca urmare, în această perioadă a fost înfiinţat cunoscutul centru de cult – sanctuarul
Hlijeni 2.
Pe la mijlocul – sfârșitul sec. IX î.Hr. – etapa Saharna IIb-Saharna târzie– în bazinul Nistrului
apare o populaţie de tradiţie culturală Černyj Les, care popula ţinuturile amplasate mai sus, pe
cursul Nistrului, precum și mai la est – regiunea Bugului de Sud și chiar bazinul Niprului de
Mijloc. Ca urmare, în regiune apar locuinţele adâncite în sol (semibordeie), de formă pătrată în
plan, prevăzute cu vetre deschise și cuptoare (Alcedar 3), precum și noi tipuri de veselă, printre
care și vasele în formă de lalea, prevăzute sub margine cu un brâu în relief.

8
Etapa târzie sau finală – Saharna-Șoldănești (hotarul sec. IX Ceramică lustruită. Saharna Mare,
Hligeni 2 Ceramică fină. Saharna, Hligeni 2, Solonceni-Hlinaia VIII/ primul sfert al sec. VIII
î.Hr.) a constituit perioada de maximă populare a regiunii. Aici, la începutul sec. VIII î.Hr.,
apare un nou val de populaţie.
Deși migrează din aceeași zonă a Dunării de Mijloc, acesteia îi erau proprii noi standarde
culturale, elaborate în mediul complexului cultural Basarabi, caracteristic deja pentru
următoarea perioadă – hallstattiană mijlocie – a evoluţiei cultural-istorice a Europei
Centrale și de Sud-Est. Apogeul evoluţiei culturii corespunde orizontului Saharna IIb și celor
mai târzii complexe Saharna-Șoldănești.

Ritul și practicile funerare

Referitor la structura socială a societăţii, în prezent există doar unele date indirecte, oferite de
ritul și practicile funerare atestate în necropole (Saharna, cimitirele 1 și 2, Alcedar, Climăuţii de
Jos, Poiana). Necropolele, de obicei, erau amplasate în preajma așezărilor, mormintele, în
cadrul acestora, fiind dispuse în grupuri (3-6 morminte), ordonate în șiruri. Pentru amenajarea
construcţiilor funerare adesea se folosea piatra, din care se ridicau tumuli cu mantale nu prea
mari, acoperiţi cu un strat de pământ.
Pe lângă acestea se practicau și necropolele plane. Predomina inhumaţia, în cazuri mai rare fi
ind utilizat și ritul incinerării.
În incinta necropolelor, iniţial, se amenajau ringuri din lespezi de piatră, în centrul cărora era
depus unul sau mai mulţi decedaţi, în poziţie chircită.
Ulterior, la locul înmormântării se oficiau pomeniri repetate în memoria celui decedat. Aceste
construcţii prezentau, în felul lor, niște cavouri de lungă durată, deasupra cărora se amenaja un
acoperiș temporar. După un anumit timp, ele se distrugeau (uneori se ardeau), deasupra lor
ridicându-se mantale din piatră și pământ de dimensiuni nu prea mari.
Răposaţii se înmormântau în straiele și cu podoabele personale purtate în timpul vieţii. În zona
capului se depunea băutură (cești și cupe), iar a picioarelor – hrană, în stare lichidă sau solidă
(strachină și/sau oală). Recipientele depuse, fără excepţie, se modelau exclusiv pentru
ceremonia funerară. Într-un caz, în mormânt a fost depus în calitate de ofrandă un picior de cal.
Unele morminte, suplimentar înconjurate cu ringuri de piatră, aparţin, posibil, unor
reprezentanţi ai elitei, fapt confirmat prin piesele de podoabă de prestigiu, ofrandele depuse și
vasele cu destinaţie specială, rituală – vase- pixide. Este evident, așadar, că din punct de vedere
social, comunitatea era deja diferenţiată. În același timp, lipsa absolută a armelor sau a
mormintelor de luptători relevă faptul că mormintele cu statut deosebit nu aparţin unor
căpetenii militare, ci mai degrabă conducătorilor comunităţilor sau chiar ale unor lideri religioși
– slujitori ai cultului.
Ritualurile și practicile funerare constituiau doar o parte a ideologiei și culturii spirituale a
populaţiei, care s-a manifestat de asemenea și în alte multiple domenii.
Unele dintre principalele ceremonii și ritualuri oficiate erau cele legate de cultul fertilităţii.
Printre numeroasele obiecte de cult, cu semnificaţia fertilităţii se încadrează turtele, pâinicile
și pintaderele de lut. Simbolurile pământului, al câmpului arat, al pământului roditor sunt
întruchipate, de asemenea, și în ornamentarea bogată a ceramicii fine cu simboluri geometrice
specifice – triunghiuri și romburi hașurate.

9
Ofrandele dedicate „Pământului roditor” erau depuse în gropi votive speciale, în care, timp
îndelungat, se acumulau obiectele-ofrande. Acestea reprezentau excavaţii rotunde cu fundul
dintr-un strat de lut de culoare verde sau albă, uneori căptușite cu fragmente de la recipiente
ornamentate. Darurile depuse în ele constau atât din produse, alimente și lichide în vase
lustruite, încrustate cu alb, cât și din părţi ale leșurilor de animale sălbatice și domestice.
Întrucât gropile votive erau utilizate timp îndelungat, ele erau prevăzute cu capace speciale sau
acoperiș din materiale ușoare (Hligeni 2, Alcedar 3).
În calitate de daruri se aduceau vase speciale – pixide și vase cu picioare. Unele din acestea
sunt de formă zoomorfă sau ornitomorfă și bogat ornamentate cu motive geometrice.
Importanţa cultului fertilităţii este reflectată și în numeroasele figurine feminine modelate din
lut. Acestea sunt de dimensiuni mici (11-13 cm), de formă triunghiular-ovală alungită.
Cele păstrate în întregime au redate faţa, părul, îmbrăcămintea și piesele de podoabă.
Cultul focului este reflectat, în special, prin ritualul purificării cu foc, în cazul când o parte a
corpului defuncţilor se ardea.
Ritualurile erau oficiate în sanctuare și locuri de cult special amenajate, printre care se
deosebesc cele casnice, teritoriale, atestate în așezările de la Solonceni, Alcedar 3, și regionale,
reprezentate, îndeosebi, prin centrele de cult (Hligeni 2).
Ritualurile aveau loc în sanctuare organizate după un plan strict definit, de lungă durată. Un
astfel de sanctuar a fost cercetat în așezarea Hligeni 2. El era format din ofrande rituale și
diverse gropi votive. Darurile constau din părţi special pregătite ale scheletului uman, depuse
într-un volum de origine organică (pungă de piele, vas de lemn sau coajă de copac), care,
împreună cu vasele cu băuturi și alimente sau cu o masă de lut special pregătită se aranjau, în
calitate de jertfă, într-un loc anumit al sanctuarului.
În interiorul sanctuarului, se evidenţia un centru special, în jurul căruia, pe un cerc cu diametrul
de 22-22,5 m, erau amplasate, în anumită ordine, ofrandele și alte obiecte de cult. Procedurile
principale se oficiau în centrul și în sectorul de sud-est al sanctuarului.
Merită atenţie ritualul la care era supusă o anumită categorie de copii și maturi, care, probabil,
aveau un statut special. El se manifestă prin prepararea specială a dinţilor: tăierea vertical a
dinţilor din faţă, a incisivilor și primilor molari. În unele cazuri, o parte dintre dinţi erau extrași
încă în timpul vieţii, în locul lor implantându-se ceva ce se fixa cu o substanţă de tipul rășinei.
Anume oasele acestor indivizi, inclusiv copii „ritual puri” (de vârsta copilăriei a doua), se
preparau special, ulterior fiind folosite în acţiunile ritual și în calitate de ofrande.
Astfel de ritualuri, care exprimau prin sine jertfele închinate, reprezentau „daruri oferite
zeilor”, în numele cărora se oficiau ritualuri într-un spaţiu larg, din zona Dunării de Mijloc, la
vest, până în bazinul Nistrului, la est. E foarte probabil ca sanctuarul Hligeni 2 să fi reprezentat
un sanctuar regional, loc de închinare atât pentru populaţia locală, cât și pentru comunităţile
mai îndepărtate.
Arta, cunoscută preponderant prin ornamentica ceramicii, avea caracter aplicativ. Predomina
stilul geometric – combinaţii formate din diferite figuri geometrice, aplicate pe suprafeţele
vaselor sau utilizate la împodobirea locuinţelor și îmbrăcămintei.
Predominau figurile mari din linii drepte – triunghiuri și diverse patrulatere, în combinaţie cu
liniile rupte, dispuse în zigzag. În cazuri izolate, pe unele vase se atestă imagini ale calului, care
de asemenea sunt realizate într-un stil geometric schematic. Piesele de podoabă și accesoriile
vestimentare cunoscute, în calitate de decor, sunt prevăzute cu crestături, motive circulare și
proeminenţe.3
3
Cultura Cozia-Saharna (M.Kașuba) “Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V)”p.357
10
Cultura Şoldăneşti (Basarabi – Şoldăneşti)

Saltul decisiv în utilizarea noului metal – fierul – a avut loc pe parcursul sec. VIII î.Hr., când
producerea oţelului a fost însușită practic în toată Europa și în Caucazul de Nord.
Perfecţionarea tehnologiei a condus la apariţia unor noi unelte de muncă, mai eficiente, la
dezvoltarea artei militare, care, la rândul său, a impulsionat și alte domenii de producţie.
Aceste inovaţii ca atare marchează deja o nouă epocă, care cu referinţe la Europa Centrală și de
Sud-Est a fost desemnată drept hallstattiană

Concomitent, către anul 800 î.Hr., în zona Dunării de Mijloc și a afluenţilor săi din dreapta
(Sava și Drava) se formează o nouă unitate culturală – complexul cultural Basarabi – în
mediul căreia se afirmă noi standarde culturale. Cunoscutul stil geometric capătă un aspect mai
elegant. Motivele ornamentale ale ceramicii sunt realizate cu o mai mare măiestrie, evoluând
deja în stil „tremollo”, când liniile drepte ale figurilor geometrice (îndeosebi ale triunghiurilor)
capătă o anumită curbură și ondulare. Apar volutele și spiralele, hașurarea în carouri și multiple
figuri și detalii. Transformări esenţiale suferă și sfera ideologică.
O expresie nouă capătă cultul Naturii muritoare și renăscătoare, cultul Soarelui, ritualurile
oficiindu-se pe platforme-altare circulare, ornamentate cu meandre și volute. Are loc
perfecţionarea armelor pentru lupta corp la corp. Se modifică costumul și sunt create noi
accesorii vestimentare și podoabe. Aceste transformări au cuprins populaţia dintr-un spaţiu vast,
de la regiunile sud-est-alpine, la vest, până la Arcul Carpatic, Dunărea de Jos, nordul
Mării Negre și chiar regiunea Niprului, la est.
În scurt timp, pe la începutul sec.VIII î.Hr., o parte din purtătorii noilor standarde hallstattiene,
pornind din zona Dunării de Mijloc, migrează spre nord și nord-est, pătrunzând până în bazinul
Nistrului. Astfel, teritoriul regiunii Nistrului de Mijloc, graţie vieţii prospere în acea perioadă,
devine unul dintre centrele de locuire a acestei populaţii.
Numele acestui popor rămâne necunoscut.
În expresia sa materială, conventional el este desemnat drept cultura Șoldănești, după primele și
cele mai semnificative situri cercetate – așezarea și necropola din preajma lor.
Se consideră că cultura Șoldănești aparţine tracilor. În același timp, aportul semnificativ al
comunităţilor din vestul Peninsulei Balcanice în constituirea culturii de tip Basarabi, nu exclude
ca cel puţin o parte a acestui complex cultural să fie atribuită și ilirilor.

Viața socială și practicile funerare


Despre viaţa și structura socială a comunităţilor culturale de tip Șoldănești putem judeca doar în
baza unor date indirecte, oferite de ritul și practicile funerare atestate în necropolele
Șoldănești 2, Seliște 1, Mateuţi- Curtaia.
Necropolele, în toate cazurile, erau amplasate la distanţe nu prea mari de așezări. Ritul funerar
practicat era incineraţia, care se efectua în crematorii special amenajate, în incinta necropolelor.
Resturile cinerare, împreună cu piesele vestimentare și cele de podoabă, se depuneau în urne,
care, la rândul lor, se amplasau în gropi simple, rotunde cu dimensiuni relativ mici. Gropile mai
mari erau prevăzute cu acoperiș, pe un schelet de lemn lipit cu lut. În calitate de urne erau
folosite de obicei chiupurile, urcioarele sau ceștile de proporţii, care deseori erau acoperite cu o
strachină sau cană. O parte din cei incineraţi se înmormântau direct în gropi, care de asemenea
11
erau acoperite cu vase. În preajma incineraţiilor, în multe cazuri, erau depuse obiecte (unelte de
muncă, arme etc.) fără urme de ardere, precum și vase suplimentare, cu alimente și/sau băutură.
Diferenţierea socială a comunităţii poate fi dedusă din existenţa a două grupuri de morminte cu
statut deosebit: incineraţii cu fibule și complexe funerare cu vвrfuri de lance și piese de
harnașament, care mărturisesc în favoarea prezenţei în cadrul comunităţilor a unor lideri laici și
a unei pături de luptători, înarmaţi cu lănci, destinate pentru lupta corp la corp. Prezenţa lăncilor
de fier în cadrul grupului Șoldănești denotă un nou nivel de militarizare a populaţiei, în
comparaţie cu perioada precedentă. În același timp, se poate considera că militarizarea societăţii
– prioritar agrară – nu era chiar atât de semnificativă.
Funcţionarea în continuare a sanctuarului regional (Hligeni 2) demonstrează că populaţia nou-
venită de asemenea împărtășea un cult specific, legat de venerarea naturii veșnic vie,
muritoare și renăscătoare, tradiţie păstrată însă doar de primele generaţii ale celor nou-veniţi,
ulterior aceasta fiind abandonată.
Cultul Soarelui și cultul Naturii la purtătorii complexului cultural Basarabi, inclusiv al variantei
lui răsăritene Șoldănești, capătă noi expresii.
Pe ceramică și alte obiecte sunt reprezentate pe larg imagini zoomorfe, ornitomorfe și
antropomorfe. Printre cele mai simple imagini geometrizate (figuri geometrice și combinaţiile
formate de acestea), cele mai răspândite devin triunghiul și diverse variante ale crucii.
Triunghiul însuși reprezenta atât un simbol, cât și o expresie a realităţii invizibile. De unul
singur, triunghiul reprezintă simbolul chipului uman geometrizat, după care, în cele mai multe
cazuri, se afla o figură feminină cu braţele ridicate în sus (triunghi cu steguleţe) sau Zeiţa Soare
(triunghi hașurat în asociere cu semnul crucii în vârful de sus).
Figurinele ornitomorfe și înfăţișările zoomorfe în scenele unor procesiuni, care, de fapt,
reprezentau perechi de oameni deghizaţi în animale, se redau prin triunghiuri în pereche cu
vârfurile unite, dispuse orizontal. Imaginea în forma „Crucii de Malta” constituie modelul
omului și varianta geometrizată a Pomului Vieţii, reprezentând veriga de legătură dintre Pomul
Vieţii și om, simbol al unităţii vieţii și al morţii, fertilităţii și nemuririi, esenţa activităţii
masculine, al succesului și prosperării. În totalitate, aceste figure, imagini geometrizate au și
constituit acel stil specific de tipul Basarabi, ca manifestare a unor culte distincte.
Exprimarea rituală-practică a acestora (de genul misteriilor dionisiene) reprezenta anumite
sărbători ale comunităţilor și trapeze comune, al căror atribut era consumarea unor băuturi
ameţitoare pentru a atinge starea de identitate a realităţii și irealităţii, a „logosului” și a
„mitului”.
Arta, ca și în perioadele precedente, avea caracter aplicativ, iar geometrismul predominant al
stilului „tremollo” se evidenţia prin aspectul său întortocheat, hașurarea în carouri și prezenţa
multiplelor figuri și detalii mici. Podoabele și piesele vestimentare prezentau mostre cu
suprafeţe plane.4

Cultura Șoldănești (Basarabi-Șoldănești), (M.Kașuba) ,“Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V)”p.371
4

12
Concluzie
În istoria fiecărui popor cele mai importante cicluri ale vieții au generat obiceiuri şi datini, care
rămân a fi parte integrantă a fenomenelor complexe care i-a unit pe oameni într-o națiune,
alcătuind spiritualitatea poporului.
Conţinutul specific şi caracterul predominant al religiei tracilor constitue vreme îndelungată, şi
continuă să rămână încă, unul dintre cele mai pasionante subiecte de discuţii şi controverse
ştiinţifice, pentru cercetătorii civilizaţiei tracice.
Obiceiurile şi practicile funerare reprezintă, în general, o proiecţie a credinţelor şi mentalităţilor
oamenilor despre “lumea de dincolo”. În funcţie de aceste “scenarii” ale comunităţilor umane
vechi privind postexistenţa pământeană se stabilesc ritul funerar (incinerarea, înhumarea,
expunerea sau aruncarea cadavrului), cât şi ritualurile (locul depunerii, forma gropii, inventarul,
ofrandela, ceremoniile etc.). Uneori riturile şi ritualurile funerare pot depinde şi de vârsta,
poziţia socială, împrejurările în care a decedat defunctul sau de afecţiunea cu totul deosebită
faţă de acesta.
Regula strictă a înmormântărilor, inventarul funerar repartizat în funcţie de sex şi în funcţie de
rolul fiecăruia în societate atestă existenţa unor structuri sociale cu particularităţi în funcţie de
timp şi loc, cu obiceiuri şi reguli destul de stricte, respectate în general de membrii unei
comunităţi. Nu putem spune cu certitudine dacă inventarul funerar reflectă bogăţia defunctului,
dacă piesele care îl însoţesc îi aparţin sau dacă reprezintă cadouri de la membrii comunităţii,
însă ele, cel mai probabil, reflectă statutul individului în societate.
În final, putem afirma că practicile funerare la comunităţile tracilor timpurii din spațiul est-
carpatic sunt mărturii ale organizării sociale; diferenţele funerare reflectând diferenţele sociale
prezente în lumea acelor comunităţi, iar structurarea descoperirilor funerare pe categorii
oglindeşte structura societăţii.5

5
qreferat.com/referate/medicina/IMAGOLOGIA-DEFUNCTIILOR219.php

13
Biliografie
“Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V)” Chișinău, 2010,
dr. hab. Valentin Dergaciov ,
dr. hab. Oleg Leviţki,
dr. hab. Tudor Stavilă,
dr. Maia Kașuba,
dr. Ion Jarcuţchi

qreferat.com

14