MARIANA PĂCURAR

Aparatura ortodontică funcţională,

de la clasic la modern
2
 MARIANA PĂCURAR

Aparatura ortodontică funcţională,

de la clasic la modern

3
 Târgu Mureş 2007

Autor:
Mariana Păcurar, Conferenţiar
Disciplina de Pedodonţie-Ortodonţie
U.M.F. Târgu-Mureş
Facultatea de Medicină Dentară

Referenţi:
Conf. Univ. Dr. Irina Zetu, U.M.F. „Gr. T. Popa” Iaşi
Facultatea de Medicină Dentară
Conf. Univ. Dr. Michaela Mesaroş, U.M.F. „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca
Facultatea de Medicină Dentară

Aparatura ortodontică funcţională,

de la clasic la modern

ISBN 978-973-7665-90- 4

4
 MARIANA PĂCURAR

Aparatura ortodontică funcţională,

de la clasic la modern

Editura University Press – Târgu-Mureş, 2007

5
Editura University Press – Târgu-Mureş
Director de editură: Prof. Univ. Dr. Alexandru Şchiopu
Corespondenţă / comenzi: U.M.F. Târgu-Mureş, România
Direcţia editurii: Târgu-Mureş, str. Gh. Marinescu, nr. 38, cod 540130
Tel. 0744527700, 0265215551 126
Fax: 0265210407

Tehnoredactare: Mariana Neagoe

@ Copyright Mariana Păcurar

6
 CUPRINS

Prefaţă ....................................................................................................................2

CAP.I Clasificarea aparatelor ortodontice...........................................................3

CAP.II Turnarea amprentei. Soclarea modelelor.................................................9

CAP.III Aparate funcţionale. Rolul planului înclinat..........................................13

CAP.IV Aparate funcţionale clasice. Ocluzia corectată. Posibilităţi tehnice de

realizare în laborator a aparatelor funcţionale
clasice..........................................15

CAP.V Acţiunea ortodontică a activatorului AHP.

Şlefuiri specifice pe activator în funcţie de anomalie.............................37

CAP.VI Aparate funcţionale moderne................................................................52

CAP. VII Rolul aparatelor funcţionale în contenţia ortodontică...........................73

CAP.VIII Bibliografie............................................................................................79

7
 PREFAŢĂ

Aparatele ortodontice reprezintă principala modalitate de tratament a

anomaliilor dento-maxilare şi sunt definite ca şi construcţii complexe care aplicate în
cavitatea bucală generează forţe ortodontice. Progresele înregistrate în ultimele
decenii în terapia ortodontică prin introducerea aparatelor fixe n-au diminuat rolul şi
valoarea aparaturii mobile funcţionale care se realizează în laboratorul de tehnică
dentară.

Aparatele funcţionale sunt aparate mobile care prin caracteristicele

elementelor componente şi prin sistemul de asamblare în cavitatea bucală , au
capacitatea de a modifica activitatea musculară, transformând-o într-o forţă
ortodontică cu efect terapeutic asupra anomaliilor dento-maxilare.

Deşi conceptele terapiei funcţionale au suferit modificări de-a lungul

timpului, existând o serie de controverse legate de explicarea acţiunii acestor aparate,
tratamentul ortodontic funcţional continuă să fie folosit în primul rând prin faptul că
odată cu angajarea musculaturii oro-faciale se captează o sursă semnificativă de
energie.

Catalan, în anul 1808 când a folosit pentru prima dată un aparat ortodontic
pasiv sub forma planului înclinat, ortodonţia funcţională a cunoscut o ascensiune
permanentă, foarte mulţi autori evidenţiind influenţa factorilor de mediu asupra
dezvoltării structurii osoase.
Astfel în anul 1839 Rodrigues a atras atenţia asupra rolului presiunii
musculare anormale în etiologia anomaliilor dento-maxilare.
In anul 1879, Kingsley a folosit pentru prima oară un aparat ortodontic care lucra pe
principiul funcţional: placa superioară cu plan înclinat pentru conducerea drumului de
închidere a mandibulei.

8
 Terapia funcţională a cunoscut o evoluţie continuă prin diversificarea
materialelor şi schimbarea conceptelor vizând eficacitatea forţelor mecanice faţă de
forţele funcţionale datorate unor cercetători renumiţi în Europa ( Andresen, Frankle,
Balters, etc. ). Concomitent, în America, terapia fixă ia amploare prin studiile lui
Angle, Tweed, Begg, Merrifield, dar deşi direcţiile de cercetare au fost diferite, cele
două tipuri de terapii nu se exclud şi ca dovadă în secolul XXI, terapia fixă este
precedată de aparate funcţionale, sau continuată sub formă de contenţie de mijloacele
ortodontice mobile şi mobilizabile.
Lucrarea de faţă doreşte să argumenteze încă o dată rolul de necontestat al
aparaturii funcţionale în terapia ortodontică, insistând şi asupra fazelor clinice de
şlefuiri pe activator, în funcţie de tipul de anomalie, extrem de utile atât medicilor
rezidenţi cât şi tinerilor specialişti în această artă ortodontică.

9
 CAP.I

CLASIFICAREA APARATELOR ORTODONTICE

Succesul şi stabilitatea tratamentului ortodontic cu aparate depind de echilibrul

de forţe dinaintea tratamentului (musculatura periorală, musculatura limbii etc.), din
timpul acestuia, cât şi de cel creat la final, în faza de contenţie şi echilibrare. Fiecare
dintre forţe acţionează pe o direcţie unică, dar deplasarea dinţilor se va face pe o
rezultantă a acestui ansamblu de forţe simultane ale sistemului dento-facial.

Forţele ortodontice utilizate în deplasarea dinţilor

Forţa ortodontică

Din punct de vedere al forţei utilizate în deplasarea dintelui, se pun în discuţie

trei aspecte:
 ritmul de aplicare;
 intensitatea forţei;
 rezistenţa ţesuturilor asupra cărora se aplică.

În ceea ce priveşte ritmul de aplicare al forţei, este important cuplul: durată

de acţiune - durată de repaus. Din acest punct de vedere distingem trei tipuri de
forţe:
 Forţele intermitente. Modul lor de acţiune este caracterizat de
alternanţa
cotidiană a perioadelor de acţiune şi a celor de repaus. Sunt produse de aparate
mobile, activatoare, dispozitive extraorale, dispozitivul acţionând doar o parte din zi.
Dispozitivele extraorale generează forţe puternice, iar perioada de inactivitate de peste
zi permite ţesuturilor să se odihnească şi circulaţiei întrerupte să se reia.
 Forţele discontinue. Sunt produse de firele rigide (edgewise clasic),
care

10
au un raport sarcină/flexie ridicat. Sunt caracterizate de alternanţa perioadelor de
acţiune cu perioade de repaus, ce permit organizarea ţesuturilor. Forţa, crescută pe
parcursul activărilor, se diminuează foarte rapid din momentul deplasării dintelui.
 Forţele continue.Sunt distribuite de aparatele fixe şi resorturile cu
acţiune
îndelungată, care prezintă un raport slab sarcină/flexie. Intensitatea lor rămâne
aproximativ constantă pe tot parcursul deplasării dintelui şi nu solicită activări
frecvente. Sunt lejere şi nu provoacă compresiuni exagerate ale ligamentului şi, prin
urmare, hialinizarea. Folosite cu discernământ, fără a provoca presiuni localizate,
acestea sunt forţele care permit deplasarea dentară cu cea mai mare rată de succes.

Având în vedere intensitatea forţei ortodontice, acestea pot fi împărţite în:

 Forţele mici, lejere. Nu depăşesc 30-40 g/dinte monoradicular.
Ligamentul periodontal este presat, dar nu strivit. Vasele sangvine sunt
încă vizibile. În decurs de 24-48 ore îşi fac apariţia, de-a lungul
suprafeţei de os supuse presiunii, mieloplaste şi se iniţiază resorbţia
directă a osului alveolar, iar în spaţiile reticulare are loc depunerea de
osteoid.
 Forţele mari. Sub efectul lor, ligamentul periodontal este strivit între
dinte şi peretele alveolar. Vasele sangvine sunt închise, iar ligamentul
periodontal devine acelular şi hialin în aparenţă. Osteocitele osului de
dedesubt dispar. Aceste zone sunt deseori bine localizate, iar
mieloplastele apar adiacent de ele şi în spaţiile reticulare ale osului de
dedesubt. Astfel se îndepărtează zona hialinizată şi corticală, dintele
deplasându-se în cele din urmă. Dacă domeniul de acţiune (distanţa de
acţiune) a arcului a fost mare, forţa aplicată va rămâne excesivă şi vor
apărea noi zone de hialinizare.

Este dificil să determinăm forţa ideală ce trebuie aplicată fiecărui dinte pentru
a obţine o deplasare dată în condiţii ideale.

11
 Ceea ce conteză în realitate este presiunea realmente aplicată şi nu forţa
iniţială, care poate fi crescută sau diminuată de către sistemul de transmisie utilizat şi
de către direcţia deplasării în raport cu axul mare al alveolei.
Un alt factor care face imposibilă determinarea unei forţe optime este
diversitatea reacţiilor individuale. La presiune egală fiecare individ reacţionează
diferit, în funcţie de caracteristicile sale individuale: rigiditatea substanţei
fundamentale intercelulare, gradul de mineralizare şi maturizare a osului, precum şi
rezistenţa mecanică a ţesuturilor. Forţa aplicată pe dinte este imediat transmisă osului,
la fel ca şi ţesuturilor din regiune.

In literatura de specialitate, aparatele ortodontice sunt clasificate după mai

multe criterii:

1) După modul de acţiune:

a. Active: care generează forţe ce duc la modificarea poziţiei dinţilor sau
a relaţiilor ocluzale. Aceste forţe pot fi artificiale sau naturale.
Forţele artificiale sau mecanice sunt forţe generate de aparatele ortodontice
în cavitatatea bucală şi care se datorează elasticităţii materialelor componente sau
elementelor mecanice (ex.şurubul ortodontic). Intensitatea acestor forţe este reglată
periodic de către medic. Sunt generate de plăci şi aparate fixe.
Forţele naturale sau funcţionale sunt forţe ce apar în urma contracţiilor
musculaturii orofaciale, iar aparatul ortodontic este acela care provoacă contracţia
musculară pe de o parte şi pe de altă parte dirijează forţele rezultate în sensul
corectării anomaliilor dentomaxilare. Sunt generate de aparatura funcţională.
b. Pasive: care au drept scop să menţină poziţia dinţilor şi a relaţiilor
ocluzale. Ex.: menţinătoarele de spaţiu sau aparatele de contenţie
(placa Hawley şi arcul lingual).
2) După sediu:
a. Aparate intraorale: zona de sprijin şi zona de aplicare a forţei se
găsesc în cavitatea bucală. La rândul lor acestea pot fi:
 Monomaxilare: ambele zone se găsesc la nivelul aceluiaşi maxilar;
12
  Bimaxilare: zona de sprijin se găseşte pe un maxilar, iar zona de
aplicare a forţei pe celălalt;
 Cu acţiune reciprocă: forţele acţionează între două zone ale
aceleiaşi arcade care sunt de implantare identică, fiecare din ele
servind ca punct de aplicare a forţei pentru modificarea sa şi ca
sprijin pentru deplasarea zonei opuse.
b. Aparate extraorale: ambele zone (de sprijin şi de aplicare a forţei) se
află în afara cavităţii bucale.
c. Aparate intra/extraorale: zona de sprijin şi de aplicare a forţei se
găsesc în interiorul cavităţii bucale. Exemplu: arcul facial.

Forţa sau forţele ortodontice acţionează asupra unor dinţi izolaţi sau asupra
unei întregi arcade, a bazelor maxilare sau ATM. Dinţii, arcadele sau maxilarul asupra
căruia îşi exercită acţiunea reprezintă punctul sau zona de aplicare a forţei. Pentru
a-şi exercita acţiunea este necesar ca forţa să aibă şi un punct sau zonă de sprijin.
Aceasta poate fi reprezentată de dinţi situaţi pe aceeaşi arcadă, de către arcada
antagonistă sau cutia craniană. Sprijinul trebuie asigurat de o zonă cel puţin egală ca
rezistenţă cu zona de aplicare a forţei.
Forţa, punctul (sau zona) de sprijin şi punctul (sau zona) de aplicare a sa
alcătuiesc împreună trinomul ortodontic.
Dacă cele două zone opun o rezistenţă egală forţa le deplasează egal. Dacă
rezistenţa este inegală, zona mai puţin rezistentă va suferi sub acţiunea forţei, o
deplasare mai accentuată, ea reprezentând zona de aplicare deoarece în timpul
tratamentelor ortodontice zona de sprijin este frecvent supusă unor deplasări mai mult
sau mai puţin dorite. Ancorajul aparatelor trebuie atent conceput, reprezentând o
condiţie esenţială în biomecanica ortodontică. El poate fi realizat prin folosirea unui
număr mai mare de dinţi care nu necesită deplasare sau a unei arcade în totalitate.

3) După modul de agregare:

13
 a. Aparate mobile: care nu au nici un fel de elemente de ancorare, fiind
menţinute în cavitatea bucală prin forţa contracţiei musculare
(aparatele funcţionale);
b. Aparate mobilizabile: care se agrega în cavitatea bucală prin croşete
sau gutiere şi pot fi inserate sau dezinserate în cavitatea bucală atât de
medic cât şi de către pacient;
c. Aparate fixe: se fixează în cavitatea bucală prin cimentare sau colare,
putând fi îndepartate numai de către medic.

4) După natura forţelor dezvoltate:

a. Aparate funcţionale: aparate care acţionează asupra activităţii
musculare modificând-o în vederea obţinerii unui efect terapeutic;
b. Aparate mecanice: aparate care dezvoltă forţe artificiale prin
deformarea componentelor elastice sau prin acţiunea unor elemente
mecanice.

CLASIFICAREA APARATELOR ORTODONTICE FUNCŢIONALE

Aparatura funcţională, cu impact primordial asupra scheletului facial şi cu

acţiune de modelarte a aparatului dento-maxilar spre forma sa normală, a fost
clasificată de numeroşi autori după mai multe criterii:
a) după sediul (spaţiul) pe care îl ocupă:
- în spaţiul enoral (în interiorul cavităţii orale, spaţiu delimitat de
arcadele
dentare);
- în vestibulul bucal;
- mixte (unele elemente sunt plasate în spaţiul enoral, altele în
vestibul).
b) după modul de racordare la arcadele dentare:

14
 - mobile (se menţin strict prin contracţie musculară);
- mobilizabile (posedă şi unele elemente de ancorare);
- fixe (cimentate în cavitatea bucală).
c) după gradul de deplasare al mandibulei:
- aparate miodinamice (produc o deplasare moderată a mandibulei,
stimulând activitatea musculară);
- miotonice (se bazează pe elasticitatea muşchilor şi fascililor,
producând
o deplasare importantă a mandibulei).
d) după grupul muscular utilizat:
- aparate care utilizează muşchii ridicători ai mandibulei;
- aparate care utilizează grupul muscular extern;
- aparate care utilizează grupul muscular intern.

e) după modul de acţiune asupra grupelor musculare şi efectele asupra

structurilor morfologice:
- aparate active;
- aparate de inhibiţie;
- aparate cu efecte combinate.
f) după interesarea uneia sau ambelor arcade:
- aparate monomaxilare;
- aparate bimaxilare.
g) dup complexitatea acţiunii terapeutice:
- aparate funcţionale simple (se adresează reeducărilor funcţionale sau
decondiţionării obiceiurilor vicioase);
- aparate funcţionale complexe (rezolvă multiple obiective terapeutice
în
anomaliile deja constituite).
h) după raportul dintre componenta acrilică şi metalică:

15
 - aparate funcţionale pline (componenta acrilică este majoritară;
aceasta dă
o anumită rigiditate aparatelor ortodontice). Din aceste
considerente
aparatele funcţionale pline de genul monoblocului activatorului se
mai
numesc şi aparate rigide.
- aparate funcţionale scheletizate (masa acrilică se reduce mult,
fiind
înlocuită de elemente din sârmă, care dau elasticitate
construcţiei
ortodontice). Din aceste considerente aceste aparate se mai
numesc şi
aparate elastice .
La această clasificare se adaugă categoria aparatelor improvizate, din care fac
parte: năsturelul, spatula, etc. utilizate în exerciţiile de miogimnastică.
Întrucât ortodonţia este o specialitate dinamică, cu o evoluţie rapidă în timp,
am încercat în această carte o prezentare a aparatelor funcţionale în ordinea apariţiei,
realizând o clasificare în: - aparate ortodontice funcţionale clasice şi
- aparate ortodontice funcţionale moderne.

16
 CAP.II

TURNAREA AMPRENTEI. SOCLAREA MODELELOR.

Pentru obţinerea unor modele ortodontice corecte avem nevoie de amprente

ale ambelor arcade.
Amprenta superioară trebuie să cuprindă:
- palatul osos cu rugile palatine;
- rafeul median;
- tuberozitatea maxilară;
- frenurile superioare.
Amprenta inferioară trebuie să cuprindă:
- faţa linguală a mandibulei până la planşeu;
- frenul lingual;
- frenul buzei inferioare.
Turnarea amprentelor se face în laborator şi cuprinde următoarele faze:

Spălarea amprentelor
După îndepărtarea amprentelor din cavitatea bucală, vor fi spălate cu apă rece,
pentru a îndepărta toate resturile de sânge şi salivă din interiorul lor, permiţând
ulterior gipsului să curgă fluid în toate detaliile pentru a obţine modele de calitate.
Apoi amprentele vor fi transportate în laborator în tăviţe sau în şerveţele umede.
Înainte de turnare modelele vor fi uscate prin suflare de aer comprimat. Vor fi turnate
cât mai repede posibil pentru evitarea modificărilor volumetrice. Se vor obţine două
sau un singur model, după indicaţia medicului ortodont.
 Modelul de studiu se toarnă din ghips alb ortodontic;
 Modelul de lucru se toarnă din ghips tare Moldano.

17
 Prepararea gipsului
In prepararea gipsului se utilizează sulfat de calciu bihidratat CaS04H2O a
cărui priză este condiţionată de următorii parametrii:
 Dozarea gipsului
 Temperatura amestecului;
 Timpul de spatulare;
 Umplerea amprentei.
Pentru formarea bazelor se pot folosi forme prefabricate din cauciuc, mai uşor
de utilizat atât de către un tehnician începător, cât şi de unul cu experienţă.

Etapa de demulare
Îndepartarea modelului din amprente se va face numai după ce gipsul s-a
întărit complet. Timpul de priză variază între 30 şi 60 de minute în funcţie de viteza
de întărire a gipsului. Deci se va aştepta cel puţin o oră după turnarea gipsului şi
numai după acest interval se va face demularea, pentru a nu fractura fragmente din
model.

Soclarea modelelor
Soclul reprezintă baza modelelor (partea de deasupra sau dedesubtul
fundurilor de sac vestibulare ale modelelor) pe care sunt poziţionate elementele
propriu-zise ale aparatului dento-maxilar. Soclul are rolul de a permite o manipulare
şi depozitare mai uşoară a modelelor şi ajută la evidenţierea corectă a poziţiei dinţilor.
Codiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un soclu:
 Baza soclului superior şi inferior să fie paralelă cu planul de ocluzie.
Dimensiunea verticală a soclului în zona anterioară să reprezinte un
sfert din înălţimea totală a modelului, iar arcada dento-alveolară şi
procesele alveolare celelalte trei sferturi;
 Faţa posterioară a soclului (superior şi inferior) realizează un plan
vertical perpendicular pe planul de ocluzie, pe care dacă sunt aşezate
modelele rămân poziţionate reciproc în relaţii de ocluzie habituală;

18
  Suprafaţa bazei soclului are o formă poligonală configurată astfel:
 Vârful anterior al poligonului coincide cu linia mediană şi este
delimitat de suprafeţele marginale incisive care formează cu
planul transversal un unghi de 30 ;
 Zonele laterale tăiate simetric sunt suprafeţele marginale
premolare şi formează cu linia transversală un unghi de 70;
 La unirea suprafeţelor marginale premolare cu suprafaţa
posterioară, soclul este secţionat oblic şi se obţin două suprafeţe
molare înguste, care formează cu suprafaţa posterioară un
unghi de 115, iar cu transversala ce trece prin unghiurile
formate de suprafeţele premolare cu suprafeţele molare un
unghi de 70.

Finisarea modelelor
Această etapă cuprinde următoarele faze:
 Suprimarea bulelor: - bulele de la nivelul lizereului gingival vor fi
indepărtate cu o chiuretă universală;
- bulele provenite din zona muco-bucală vor fi
îndepărtate cu un raclator Kingsley. În lipsa acestor instrumente se va
folosi un cuţit de ceară bine ascuţit.
 Finisarea propriu-zisă se va face cu o piatră cu granulaţii fine Trimmer
pe toate feţele modelului. Cu o hârtie glasată impermeabilă se înlătură
asperităţile mai fine.
 Lustruirea modelelor: se face cu o piatră tip Arkansas sub răcire
continuă pe toate suprafeţele plane pentru a elimina eventualele
asperităţi. Dupa uscarea modelului se aplică talc obişnuit şi se mai face
o lustruire cu o bucată de stofă din păr de camilă care dă un aspect
vizual plăcut.

19
 Marcarea modelelor
Pentru ca modelele să fie uşor identificate ele vor trebui marcate notând pe
faţa posterioară de sus în jos:
 Numele şi prenumele pacientului;
 Data la care s-a luat amprenta;
 Numărul de înregistrare din fişă.
Pentru a înscrie aceste date, în practică se utilizează marcatorul de modele
Tucker. Acesta este alcătuit din:

 Stativ –menghină, care fixează modelele;

 Măsuţa orizontală, ce are o riglă cu caractere tipografice diferite;
 Port-stilou, care permite deplasarea marcatorului pe faţa posterioară a
modelelor. Marcatorul imprimă literele de pe rigla pe model.
La sfârşit modelele vor prezenta un scris în relief, uşor de citit şi care nu se
deteriorează în timp.
Dacă nu dispunem de acest marcator, modelele vor fi scrise cu litere de tipar
cu ajutorul unui creion chimic sau cariocă, ce nu va fi uşor de şters.

20
 CAP. III

APARATE FUNCŢIONALE. ROLUL PLANULUI ÎNCLINAT.

Planul înclinat

Definiţie: Planul înclinat este acea parte a aparatului ortodontic (sau aparatul
ortodontic în întregime) care prezintă o suprafaţă netedă oblică – mai aproape de
verticală decât de orizontală – ce determină prin aceasta o modificare a forţelor
naturale spontane sau provocate de la nivelul aparatului dento-maxilar, cu apariţia
unor rezultante cu tendinţe orizontale.

CLASIFICAREA PLANURILOR ÎNCLINATE

 In funcţie de scopul terapeutic pot fi:

- Planuri înclinate care servesc pentru ghidarea erupţiei dentare
(schimbări de direcţie a dinţilor în timpul erupţiei şi migrări
corporale mezio-distale cu amplitudine mică);
- Planuri înclinate, care ghidează drumul mandibulei în timpul mişcării
de închidere a gurii;
- Planuri înclinate, care servesc la corecţia oro-vestibulară a poziţiei
incisivilor şi efectuarea de salturi articulare;
- Planuri înclinate incluse în activator.

 In funcţie de modul de solidarizare la aparatul dento-maxilar pot fi:

- Planuri înclinate realizate în cadrul aparatelor fixe
- Planuri înclinate realizate în cadrul aparatelor mobile

21
  In funcţie de sediul, poziţia şi regiunea de sprijin a planurilor
înclinate pot fi :
 În raport cu maxilarul :
- Superioare
- Inferioare
- Pe ambele maxilare cu acţiune de conducere prin mecanism de
culisare sau glisare reciprocă.
 În raport cu sectorul arcadei :
- Anterioare
- Laterale
- Posterioare.

 În funcţie de numărul lor

Din acest punct de vedere planurile înclinate pot fi :
- Unice
- Duble
- Multiple (microplanuri înclinate).

 În funcţie de raportul planului înclinat cu regiunea căreia i se

adresează:
- Planuri înclinate cu raporturi directe, nemediate (vin în contact
direct cu elementele ce urmează a fi deplasate);
- Cu raporturi indirecte, mediate prin intermediul altui aparat.

22
 CAP. IV

APARATE FUNCŢIONALE CLASICE

Ocluzia corectată

Poziţia mandibulei faţă de maxilar se va hotărî în funcţie de tipul anomaliei, de

gravitatea sa şi de vârsta cronologică şi biologică a pacientului. În principiu, cu cât
propulsăm mai mult mandibula, cu atât înălţăm mai puţin, respectând cu stricteţe
corespondenţa simetriei frenurilor (Valentina Dorobăţ). Această poziţie mandibulară
va fi înregistrată cu ajutorul cerii de ocluzie. Poziţia mandibulo-maxilară, care va fi
înregistrată, trebuie explicată pacientului, cu care se vor face exerciţii de deplasare
mandibulară.
Conceptul repoziţionării mandibulare a fost studiat de Bjorg, care a plasat markeri
metalici în os ( matricea internă ) şi în fibrele inserţiei musculare (matricea externă ).
A utilizat o serie de radiografii înainte şi după tratamentul ortodontic, măsurând
gradul de întindere musculară la noua poziţie mandibulară, ajungând la concluzia că
fibrele musculare se reaşează întotdeauna într-o poziţie de maxim avantaj pentru
mandibulă.
Înregistrarea propriu-zisă se va face cu un rulou de ceară, pătrat pe secţiune,
cu grosime de 1-1,2 cm, care a fost obţinut prin ramolirea şi rularea succesivă a unei
plăci de ceară. Ruloul astfel obţinut este prins între degetul mare şi arătătorul de la
fiecare mână, dându-i-se o formă pătrată pe secţiune şi rulându-l în formă de
potcoavă. Ruloul nu va depăşi în lungime molarul de 6 ani. Există şi rulori
preformate, care pot fi utilizate după menţinerea lor câteva minute într-o baie
termostatată la 400-450C. Ruloul astfel ramolit se aplică pe modelele de ceară umede,
care sunt poziţionate în plan sagital şi transversal. Modelul mandibular trebuie
mezializat până la obţinerea unui raport sagital neutral sau uşor în hipercorecţie.
Distanţa dintre cele două modele trebuie să fie asfel stabilită încât să putem
realiza atât acoperirea muchiei incizale a dinţilor inferiori, cât şi să existe spaţiul
necesar unei eventuale retrudări a dinţilor frontali superiori.
23
 Liniile mediane ale maxilarelor superior şi inferior trebuie să coincidă. În
acest moment ceara se îndepărtează de pe modele, verificându-se ca ea să nu fi refluat
prea mult în zona orală, pentru ca odată poziţionată în cavitatea bucală, să interfereze
cu mişcările limbii. După efectuarea eventualelor corecturi (scurtare, îndepărtarea
cantităţii în exces) ceara se aplică în cavitatea bucală a pacientului, iar mişcările pe
care acesta le execută trebuie să fie foarte lente, astfel încât practicianul să poată să
controleze în fiecare moment raportul mandibulo-maxilar. De regulă, se urmăreşte
menţinerea aproape totală a poziţiei sagitale şi transversale stabilite pe modelul de
lucru.
Trebuie arătat că aplicarea unui rulou de ceară foarte moale între arcade face
ca, chiar la pacienţii „cuminţi”, cu un simţ ocluzal foarte bun, determinarea de ocluzie
să se facă anevoie. Poate că, sub acest aspect, introducerea valului de ceară între
arcade, când consistenţa acestuia este mai mare, este mai avantajoasă. Inconvenientul
îl reprezintă posibilitatea ca pacientul să execute o mişcare de propulsie mai
importantă. Atunci când am hotărât că relaţia mandibulo-maxilară este cea pe care
dorim să o înregistrăm, valul de ocluzie se îndepărtează încet din gura pacientului şi
se răceşte uşor. Se îndepărtează eventualele zone de ceară în exces (lame pătrunse
interdentar, zone care au acoperit prea mult feţele vestibulare sau orale ale dinţilor).
Ceara se aplică din nou în cavitatea bucală a pacientului şi, după
poziţionarea mandibulei, acesta este invitat să mai execute o minimă mişcare de
închidere. Ceara se răceşte cu aer şi apă. Se îndepărtează, se aplică pe model şi se
verifică corectitudinea înregistrării. Nu se recomandă sub nici o formă menţinerea
celor două modele în ocluzie corectată sprijinite pe ceara de ocluzie şi, cu atât mai
mult, fixarea lor cu un elastic prin intermediul cerii de ocluzie. Aceasta deoarece,
indiferent cât de bine a fost răcit valul de ceară, datorită greutăţii modelului şi gumei,
în masa cerii apare fenomenul de clivaj şi aceasta se deformează.
Alt argument ar fi că modelele până la momentul transportului în laborator şi
apoi până la momentul montării în ocluzor urmează să aştepte în cabinet, dar mai
important, pe masa tehnicianului, în apropiere de sursă de căldură.

24
 Posibilităţi tehnice de realizare în laborator
a aparatelor funcţionale clasice

Aparatura funcţională clasică cuprinde următoarele tipuri de aparate:

1. MONOBLOCUL ANDRESEN

Monoblocul este un dispozitiv ortodontic funcţional, denumirea provenind de

la faptul că sunt unite mai multe aparate într-un singur tot unitar. Deşi nu este cel mai
vechi aparat mobil funcţional, este considerat prototipul aparatelor funcţionale pentru
că mecanismul său de acţiune oferă date esenţiale utile pentru înţelegerea tuturor
celorlalte aparate.
Elementele componente ale aparatului sunt:
- placa maxilară
- placa mandibulară
- masa interocluzală.
Placa maxilară acoperă bolta palatină şi faţa orală a arcadei, are 2-3 mm
grosime şi este răscroită pe linia mediană mai mult decât o placă obişnuită. Această
răscroire se poate întinde până la nivelul intersecţiei liniei mediane cu diametrul
premolar. Are următoarele elemente:
- arc palatinal tip Coffin confecţionat din sârmă de oţel elastică de 1,2 mm;
- arc vestibular din sârmă de 0,7-0,8 mm fixat prin cele 2 extremităţi
retentive în baza plăcii superioare. Acesta încalecă arcada dentară prin nişa
dintre canin şi premolarul prim. Prezintă două bucle de activare
cvadrangulare sau rotunjite (în liră) în vestibulul superior şi are curbura
principală în contact cu faţa vestibulară a incisivilor.
Placa mandibulară are o adâncime de 5-10 mm şi o grosime de 2-3 mm şi
prezintă în componentă :

25
 -planul înclinat reprezentat de partea sa anterioară mai îngroşată, înclinarea
este de jos în sus şi dinapoi-înainte;
- aripioarele (prelungirile) paralinguale, care reprezintă continuarea bazei
dincolo de coletul dentar până în fundurile de sac paralinguale.

Masa interocluzală în zona laterală se întinde până la nivelul vârfului

cuspizilor vestibulari ai arcadei superioare, iar în zona frontală îmbracă uşor muchiile
incizale superioare şi inferioare (Fig. 1).

Fig.1. Monobloc.

Realizarea aparatului
Este nevoie de modele de lucru şi ocluzia construită:
Amprentele vor fi controlate astfel:
-amprenta inferioară trebuie să cuprindă adâncimea fundului de sac
lingual, până în dreptul ultimului molar mandibular; deasemenea
amprenta trebuie să redea cu precizie arcada dentară şi cât mai mult din
versantul alveolar vestibular;
-amprenta superioară trebuie să cuprindă bolta palatină, arcada dentară şi
arcada dento-alveolară până în fundul de sac vestibular în zona
anterioară.
Modelele se toarnă în ghips tare, soclul va fi cu dimensiune mică (1-1,5mm) şi
va fi fasonat vestibular

26
 Modelul inferior va fi curăţat şi deretentivizat. Se marchează pe modelul
inferior cu un creion chimic sau cu unul rezistent la apă limitele linguale ale plăcii
inferioare a monoblocului
In acest moment modelele vor fi aşezate în poziţie de ocluzie corectată prin
intermediul cerii de ocluzie şi fixate într-un ocluzor. Modelele vor fi montate în
ocluzor fie lateral, adică linia mediană a modelului formează un unghi de 90 cu
ocluzorul, fie complet invers, zona incisivă plasându-se în dreptul articulaţiei
ocluzorului, dinspre zona posterioară. Această modificare este necesară pentru a crea
un acces foarte bun. Apoi se îndepărtează ceara de ocluzie.
Pe fiecare model în parte se realizează eventualele elemente de acţiune, cum ar
fi: arcuri în ciupercă, arcuri vestibulare, arcuri de torque.

Confecţionarea aparatului se începe cu elementele din sârmă din

componenţa plăcii superioare: arcul Coffin şi arcul vestibular.
Pentru macheta plăcii superioare, pe modelul ud se aşează o placă de ceară
ramolită la căldură. Cu spatula încălzită, trecând-o pe la limita dintre faţa palatinală şi
faţa ocluzală a arcadei, precum şi la limita răscroirii posterioare, se îndepărtează
surplusul de ceară.
Arcurile se înglobează în ceară după prealabila încălzire a extremităţilor.
Pentru macheta plăcii inferioare se aşează o placă de ceară pe faţa linguală a arcadei
alveolo-dentare inferioare, care se întinde până în fundurile de sac paralinguale. Se
adaugă prin picurare ceară pentru îngroşarea părţii anterioare a machetei şi a
aripioarelor paralinguale.
În continuare modelele trebuie montate în ocluzor. Se montează invers decât
în mod normal, cu zona incisivă spre articulaţia ocluzorului pentru ca tehnicianul să
aibă acces mai uşor în zona din interiorul arcadelor, atunci când face unirea celor
două machete.
Relaţia intermaxilară va fi dată de ceara de ocluzie corectată.

27
 Se aplică un sul de ceară încălzită pe faţa ocluzală a uneia dintre arcade şi se
închide complet ocluzorul. Cu spatula de ceară încălzită se face asamblarea tuturor
părţilor.
Proba machetei în cavitatea bucală este foarte importantă, mişcările se fac cu
foarte mare atenţie.
Ambalarea machetei nu se poate face cu ambele modele datorită
dimensiunilor chiuvetei. Ambalarea se face numai cu modelul superior.
În continuare transformarea în piesă acrilică se face după tehnica obişnuită.
Piesa acrilică se secţionează median şi nu ne oprim până secţionarea nu este
completă, în caz contrar acrilatul se poate rupe.

Conducerea tratamentului cu ajutorul monoblocului

Datorită volumului său mare, aparatul nu poate fi purtat decât în timpul
somnului şi, mai greu, în timpul zilei, când copilul îşi face lecţiile.
În prima săptămână, monoblocul este purtat nesecţionat pentru ca bolnavul să
se obişnuiască mai uşor. Secţionarea se face pe linia mediană cu ajutorul unui disc
Horico sau al unui fierăstrău. În ultima eventualitate este de reţinut amănuntul că, din
moment ce începem fierăstruirea, nu ne vom opri până la despicarea completă a
aparatului, altfel se blochează pânza fierăstrăului în masa acrilică şi se rupe.
Activarea arcului Coffin se face la intervale de aproximativ 3 săptămâni, prin
deschiderea buclei sale. Cel mai bine, această operaţie se face cu ajutorul unui cleşte
lat, între fălcile căruia este prins mijlocul buclei. Se strâng ramurile cleştelui până
când cele două jumătăţi ale monoblocului se îndepărtează în regiunea anterioară cu
aproximativ 2 mm.
Arcul vestibular se activează prin închiderea buclelor şi modificarea curburii
principale, numai dacă există sau au apărut spaţii între dinţii frontali. Activarea
arcului va fi precedată de şlefuiri corespunzătoare făcute în acrilatul plăcii superioare
la nivelul acestor dinţi, pentru a lăsa totdeauna un spaţiu mic, unghiular cu vârful în
sus şi posterior, necesar retrudării dentare.

28
 Modul de acţiune
Adepţii metodei atribuie monoblocului o acţiune foarte complexă, care l-ar
face apt să rezolve toate anomaliile dento-maxilare. Din descrierea aparatului rezultă
că nu are elemente de ancorare şi datorită gravitaţiei are tendinţa să cadă din cavitatea
bucală. Pentru a evita ieşirea, copilul închide gura în mod reflex. Astfel se exercită
următoarele acţiuni:
a) apare o contracţie a muşchilor închizători, un fel de miogimnastică, care
asigură o mai bună dezvoltare a lor.
b) creşte afluxul de sânge în muşchi şi în mod reflex în oasele maxilare, care,
fiind mai bine nutrite, au condiţii mai bune de dezvoltare.
c) prin excitarea circulaţiei şi salivaţiei, aparatul ar avea o acţiune sigură în
profilaxia cariei (Petrick).
d) masa aparatului are rol de ecran, ce împiedică respiraţia bucală, uşurând
pe cea nazală. Nu are acţiune nefavorabilă asupra sistemului dentar şi A.T.M.
Fiind purtat numai noaptea, permite o reeducare funcţională lentă şi
progresivă. După secţionarea monoblocului, arcul palatinal depărtează cele două
jumătăţi şi, datorită pereţilor înclinaţi ai boltei palatine, aparatul nu se va aplica
complet decât dacă cele două jumătăţi sunt apropiate una de alta. Apropierea se face
prin intermediul contracţiei musculare: potcoava arcadei inferioare apăsată pe pereţii
plăcii respective învinge rezistenţa opusă de arcul palatinal.
Contracţia musculară este însă de această dată mult mai puternică decât cea
declanşată pentru menţinerea aparatului. Prin apropierea celor două jumătăţi, este pus
în tensiune arcul palatinal, care, ca orice corp elastic, tinde să-şi ia poziţia de repaus.
Deci, la rândul său, arcul caută să deplaseze spre vestibular cele două jumătăţi ale
monoblocului şi prin intermediul lor apasă asupra dinţilor şi regiunilor alveolare,
determinând o lărgire a ambelor arcade. Datorită formei şi poziţiei arcului Coffin,
lărgirea este în formă de evantai, mai accentuată anterior. Desfacerea celor două
jumătăţi pune în tensiune şi arcul vestibular; ea trebuie potenţată prin activări la
nivelul buclelor şi adaptări ale curburii principale.

29
 Planul înclinat anterior dirijează mandibula în propulsie. Când copilul
încearcă să închidă gura, incisivii vin în contact cu partea inferioară a planului înclinat
care determină mişcarea de propulsie. La deplasarea înainte a mandibulei participă de
fapt toată placa inferioară, de aceea componenta de înclinare vestibulară a incisivilor
este minimă. Se produce o miogimnastică a propulsorilor şi apar modificări la
nivelul A.T.M..
După Andresen, aripioarele paralinguale exercită o presiune moderată, prin
intermediul mucoasei asupra osului mandibular, stimulând chiar creşterea ramurii
orizontale. Este influenţată probabil mai mult activitatea periostală (resorbţie pe faţa
internă şi apoziţie pe cea externă). Alungirea este în primul rând rezultatul
modificărilor de la nivelul ramurii ascendente şi a condilului.
Masa acrilică interocluzală desfiinţează angrenajul interarcadic, favorizând
acţiunea celorlalte părţi componente ale aparatului. Cu ajutorul ei se pot determina
modificări verticale la nivelul dinţilor laterali. Pentru a permite egresiunea molarilor şi
premolarilor, se şlefuieşte din masa acrilică astfel încât între ea şi faţa ocluzală a
dinţilor să rămână un spaţiu. Şlefuirea trebuie să elibereze şi partea supraecuatorială a
feţei orale a dintelui. Apare fenomenul de căutare a antagonistului. Prin şlefuiri şi
adăugiri de acrilat autopolimerizabil sau gutapercă la nivelul impresiunilor dentare se
pot determina deplasări meziodistale ale premolarilor şi molarilor.
Din această prezentare rezultă că monoblocul are o acţiune foarte complexă.
Totuşi, în practică, rezultatele sale nu sunt aşa evidente. Absenţa sau amploarea foarte
redusă a modificărilor în multe cazuri considerăm că are mai multe explicaţii:
 fiind un aparat foarte voluminos, este incomod şi nu este purtat un timp
suficient;
 deşi este un aparat funcţional, nu poate beneficia de momentul
funcţional cel mai important din punctul de vedere al intensităţii
forţelor: momentul masticator;
 volumul mare stânjeneşte activitatea limbii şi o obligă la o poziţie
posterioară, în timp ce mandibula este deplastă înainte. Apare o

30
 dereglare în sinergismul de acţiune a acestor două elemente
(„homotopia linguo-mandibulară”);
 arcul Coffin, deşi conferă aparatului o anumită elasticitate, antrenează
însă şi componente verticale, care tind să desprindă monoblocul,
contribuind astfel la crearea stării de incomoditate în timpul purtării, pe
care o acuză bolnavii.

31
 2. ACTIVATORUL CU ŞURUB MEDIAN

Terapia funcţională ia amploare în anul 1927, când ANDRESEN şi HAUPL

au perfecţionat monoblocul , considerând că acest tip de aparat poate provoca
restructurări dento-maxilare prin activarea musculaturii, motiv pentru care l-au şi
numit activator. In opinia lor “aparatul ar juca rolul unui mediator între musculatură
şi os” (Fig. 2).

Fig. 2. Schiţa activatorului cu şurub.

Congresul de Ortodonţie de la Heidelberg (1929), când Viggo Andresen a
prezentat rezultatele obţinute cu activator, marchează începutul utilizării forţelor
funcţionale în ortodonţie, forţe biologice, intermitente, iar terapia cu aceste aparate a
fost numită terapie ortopedică funcţională.
Sherrington a arătat încă din anul 1917, că stimuli aplicaţi în regiunea
anterioară a cavităţii bucle provoacă o deschidere a gurii, urmată apoi de un reflex de
închidere, declanşat de întinderea muşchilor ridicători “ reflex miotatic “, urmat apoi
de reflexul de deschidere , ce va funcţiona atât timp cât între arcade va exista ceva . In
acest fel e declanşată contracţia reflexă a muşchilor ridicători ai mandibulei,
compensând lipsa fiziologică a funcţiei de masticaţie din timpul nopţii.
Este foarte asemanator cu monoblocul, dar în loc de arc Coffin prezinta şurub
median. Acest şurub este prezent la nivelul trecerii de la arcada superioară la cea
inferioară.

32
 Primul aparat, având o astfel de conformaţie, a fost construit de P. Robin în
1902, pentru tratamentul pacienţilor cu sindrom Robin (Fig. 3), fiind numit aparat
eumorfic, pentru a scoate în evidenţă acţiunea sa normalizatoare complexă.

Fig. 3. Pacient cu sindrom Robin.

Pentru poziţionarea perfectă a aparatului, dar şi pentru păstrarea caracterului

mobil al acestuia, se folosesc anse de poziţie în contact cu faţa mezială a primilor
molari permanenţi.
În funcţie de necesitate pot fi folosite şi alte elemente: arcuri de conducere a
dinţilor laterali către lingual (Schwarz), către vestibular sau mezio-distal.
Arcul vestibular poate avea forme sau trasee variate sau pot fi chiar două,
unul superior şi unul inferior, în ocluzia deschisă.
În ceea ce priveşte alcătuirea şi modul de acţiune al activatorului cu şurub median se
aseamănă în foarte mare măsură cu monoblocul Andresen. Deosebirea principală, din
care de fapt decurg şi celelalte particularităţi, este dată de faptul că nu prezintă arc
Coffin, ci el este înlucuit printr-un şurub.
Robin l-a numit aparat eumorfic, pentru a scoate în evidenţă acţiunea sa
normalizatoare complexă şi a considerat ca maliţioasă etichetarea acestui aparat ca

33
„monobloc” de către Sauvez, acceptând-o pe cea de activator, denumire reluată şi de
Häupl, Petrick şi Eschler, care i-au valorificat în cea mai mare măsură posibilităţile
terapeutice.
Similitudinea, în ceea ce priveşte alcătuirea şi acţiunea, dintre activator şi
monobloc fac pe unii să le considere ca identice şi chiar să le cuprindă cu denumiri de
ansamblu: activatoare sau aparate ale F.K.O.. Există însă elemente distinctive între
aceste două aparate. Prin înlocuirea arcului Coffin cu şurub, aparatul pierde din
elasticitatea pe care i-o conferea arcul şi aceasta ar putea fi considerată ca o deficienţă,
deoarece un tratament prin dispozitive elastice ar corespunde mai bine reactivităţii
aparatului dento-maxilar stimulând mai bine jocul forţelor. Dar s-a văzut că purtarea
aparatului cu arc Coffin este mai incomodă.
Şurubul solidarizează în toate planurile cele două jumătăţi ale aparatului,
astfel încât el se prezintă ca un bloc rigid. Şurubul nu are rolul de a declanşa forţe
transversale. Lărgirea arcadelor se face datorită impulsurilor pe care aparatul le
transmite la nivelul oaselor maxilare prin intermediul mucoasei şi sistemului dentar,
ca urmare a contracţiilor musculare pe care le declanşează. Astfel, după cum s-a
arătat, rolul şurubului este de a mări activatorul, ca să poată urmări modificările
produse. După Petrick, o activare săptămânală a şurubului cu 1/8 din tură ar putea să
fie mare.
Clasic, şurubul se montează la nivelul plăcii superioare. Braţul de pârghie la
nivelul părţilor mandibulare este astfel mare şi cu timpul (după o anumită deschidere
a şurubului şi la purtătorii mai în vârstă), se constată deformarea aparatului: marginile
inferioare se orientează spre linia mediană. Acest fenomen se observă uşor, dacă se
examinează frontal zona de secţiune a aparatului şi se vede cum ea se îngustează
progresiv spre inferior şi cele două jumătăţi ale activatorului apar ca răsturnate cu
partea superioară în afară. Se modifică astfel nefavorabil transmiterea forţelor la
nivelul structurilor celor două maxilare. Pentru evitarea acestui neajuns, s-a trecut
sistematic la modificarea poziţiei de montare a şurubului, în sensul că el a fost adus
anterior, la nivelul trecerii de la placa superioară la cea inferioară, astfel încât planul
său de orientare devine din orizontal, vertical.

34
 Aparatul trebuie prevăzut cu mijloace care să-i asigure totdeauna o poziţionare
precisă, fără nici o deviere, dar elementele utilizate nu trebuie să prejudicieze asupra
caracterului de aparat mobil ce stă liber în cavitatea bucală, deci să nu aibă elemente
de ancorare. Se preferă aplicarea unor anse de poziţie (Korkhaus, Müller) situate în
contact cu faţa mezială a primilor molari permanenţi. O adaptare exactă prin căptuşiri
face inutilă prezenţa anselor de poziţie.
În funcţie de necesităţile cazului clinic, activatoarele, pe lângă arcul vestibular,
şurub şi ansele de poziţionare, mai pot fi prevăzute şi cu alte elemente urmărind o
acţiune particulară asupra unor dinţi, aplicarea unor presiuni suplimentare cu ajutorul
lemnului de portocal sau ichory (Petrick), gutapercii, arcurilor de conducere a dinţilor
laterali către lingual (Schwarz), către vestibular sau meziodistal, resorturilor
auxiliare din sârmă (Fig. 4).

Fig. 4. Activator cu resorturi în formă de 8.

Acestea sunt elemente care conferă proprietăţi mecanice aparatelor, dar nu
schimbă caracterul de aparat integral funcţional al activatoarelor, datorită faptului că
nu sunt ancorate. De asemenea, arcul vestibular poate avea forme sau trasee variate, în
funcţie de necesităţile terapeutice. El poate veni în contact cu dinţii frontali inferiori,
în prognaţia mandibulară sau se aplică arcuri duble, unul superior şi altul inferior.
Reamintim şi forma arcului vestibular dată de Eschler, care nu avea rol stimulator
asupra musculaturii labiale.
Eschler a studiat influenţa activatorului asupra musculaturii aparatului
dentomaxilar, făcând înregistrări E.M.G din muşchii maseteri, temporali şi
orbiculari. Când subiectul dormea fără aparat, electromiograma arăta un repaus
35
muscular. Au apărut trasee de acţiune numai când se produceau mişcări ale
extremităţilor, răsuciri ale corpului şi în deglutiţie. Introducerea unui aparat produce o
coborâre a mandibulei cu 3 mm, între dinţii laterali determină o activitate crescută în
maseter. La o coborâre de 6 mm, amplitudinea bipotenţialelor de acţiune este foarte
mare. La o coborâre de 10 mm, timp de 30 minute se produc contracţii permanente
fără pauză, apoi se instalează o perioadă îndelungată de oboseală, după care reîncep
contracţiile.
Anomaliile dentomaxilare sunt considerate şi ca un rezultat al pierderii, într-o
măsură mai mică sau mai mare, a controlului privind autoreglarea dezvoltării. Pe
măsură ce anomalia progresează, ea s-ar reduce. Eficienţa aparatelor funcţionale
devine astfel dependentă de posibilităţile pe care le oferă capacitatea de autoreglare.
Conservarea unor potenţe suficiente din acest punct de vedere ar putea explica
şi obţinerea rezultatelor terapeutice la vârste mai mari (au fost observate unele efecte
inclusiv la adulţii tineri). În afară de proba terapeutică, nu există însă criterii precise
pentru a evidenţia şi eventual a cota aceste potenţe de autoreglare.
Ghidarea, în conducerea tratamentului, se bazează încă în mare măsură pe
simţul clinic şi experienţa terapeutică a medicului curant. Indiscutabil, eficienţa
aparatelor bimaxilare funcţionale nu poate fi separată de durata zilnică de purtare. În
această direcţie se constată cele mai mari deficienţe.
Fazele de lucru, clinice şi de laborator, privind confecţionarea activatorului
sunt în mare măsură asemănătoare cu cele de la monobloc. Activatorul vine în cabinet
secţionat. Modul de aplicare şi supraveghere este asemănător ca la monobloc. Unii
autori recomandă asocierea de exerciţii de gimnastică musculară, cu şi fără aparatul
introdus în cavitatea bucală.
In Clinica de Ortodonţie din Tg.-Mureş se utilizează acest aparat în faza
finală de tratament a anomaliilor dento-maxilare, ca mijloc pentru echilibrarea finală,
la care se asociază, în mod curent, aşa-numitele „exerciţii de maseter” cu aparatul
aplicat în cavitatea bucală, zilnic trei şedinţe (dimineaţă, prânz şi seara) a câte 50 de
contracţii ale muşchilor ridicători.

36
 Pe lângă tonifierea funcţională a muşchilor, se transmit forţe excentrice la
nivelul structurilor dentomaxilare, se potenţează acţiunea generală de plan înclinat a
aparatului, cele două arcade fiind presate ritmic, puternic pe acest trunchi de con.
După mulţi autori, care au folosit metoda, lărgirea medie a arcadelor este de 2-3 mm
pentru întregul tratament; Stockfisch o situează la 4 mm, dar aplică metoda în special
între 7 şi 9 ani.

Indicaţii şi conformaţii în raport cu tipul de anomalie

Cele mai bune rezultate se obţin în:

- compresiunea de maxilar (endalveolia) în special în forma cu protuzie;
- ocluzia adâncă, unde trebuie prevăzut un platou sau o gutieră frontală
pentru incisivii inferiori, iar masa interocluzală se desfiinţează pentru a
permite egresiunea dinţilor laterali;
- ocluzia deschisă, când partea anterioară trebuie să nu împiedice
eventuala egresiune a incisivilor, iar la nivelul masei interocluzale se
poate aşeza gutapercă pentru ingresiunea dinţilor laterali. Aparatul, în
totalitate, nu trebuie să reducă prea mult din spaţiul limbii (macroglosie,
deglutiţie infantilă) pentru a putea fi purtat.
- ocluziile mezializate şi ocluziile inverse frontale, unde se aplică şi arc
vestibular inferior (pentru retrudarea incisivilor inferiori). Arcul
vestibular superior stă la distanţă de faţa vestibulară a incisivilor,
protejându-i de presiunile buzei superioare. Aparatul se şlefuieşte
retroincisiv inferior şi se păstrează masa interocluzală, care poate fi mai
groasă decât la alte anomalii.
La Clinica de Ortodonţie din Tg.- Mureş, prof. Radu Cristoloveanu, a
folosit activatorul ca mijloc de bază pentru terapia integrală a anomaliilor dento-
maxilare.

37
 Prof. Gheorghe Boboc, la Bucureşti, restrânge indicaţiile activatorului
pentru:
- anomaliile de etiopatogenie predominant funcţională;
- la vârste mai mici;
- la cazurile la care se întâlnesc modificări multiple, dar de amplitudine
mică (exceptând prodenţia superioară), deoarece oferă posibilitatea unei
acţiuni simultane în toate sensurile;
- în perioadele de schimbări iminente ale dinţilor din regiunile laterale,
deoarece nu necesită elemente de ancorare şi oferă posibilitatea unor
modificări periodice, care pot fi precedate şi succedate de alte tipuri de
aparate.
Locul activatorului este situat în ultima etapă de tratament, cea a echilibrării
finale, pentru care oferă posibilităţi mari. Cu alte cuvinte, metoda F.K.O. nu este o
terapie exclusivă, ci o metodă în cadrul arsenalului terapeutic, cu indicaţiile,
avantajele şi limitele ei, cu rigori specifice de conducerea tratamentului.

Reguli cu privire la purtarea activatorului

Fiind un aparat care nu se ancorează la nivelul arcadelor dentare, micul

pacient trebuie să colaboreze activ cu ortodontul, iar pentru aceasta medicul trebuie
să-i câştige încrederea. Fără colaborarea activă a copilului orice tratament ortodontic
este sortit eşecului. De aceea ortodontul trebuie să fie un bun psiholog pentru a
recunoaşte cu uşurinţă tipul reacţional al copilului şi pentru a recurge la mijloacele
cele mai adecvate capacităţii de înţelegere a acestuia. Medicul trebuie să-i explice cu
multă sinceritate rostul şi mersul tratamentului, făcându-l pe copil să înţeleagă că fără
ajutorul lui nu va putea duce tratamentul la bun sfârşit.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru aparţinătorii copilului. Explicaţiile trebuie
să fie întotdeauna simple şi clare. Ar fi nevoie şi de sprijinul cadrelor didactice din
şcoală.
Se vor da instrucţiuni de purtare şi manevrare a aparatului cu multă claritate,
verbal sau, de preferat, în scris :

38
  aparatul se aplică în cavitatea bucală seara, la culcare, şi copilul va
dormi toată noaptea cu el;
 în timpul zilei aparatul se păstrează într-o cutie potrivită şi într-un loc
bine stabilit (de preferinţă lângă peria şi pasta de dinţi a copilului);
 dimineaţa, după purtare, aparatul se spală bine cu peria de unghii, apă
şi săpun, clătindu-se apoi cu un jet abundent de apă;
 după 2-3 zile de la aplicare copilul trebuie să vină la control pentru a-i
spune medicului cum s-a obişnuit cu aparatul.
Se pot ivi următoarele situaţii:
a) Încă din prima noapte aparatul a fost bine suportat, fără a provoca oboseală
musculară sau articulară.
b) Aparatul nu a căzut din gură în timpul somnului însă copilul simte o jenă
musculară sau articulară. În acest caz aparatul va fi purtat timp de încă o
săptămână. Dacă fenomenele nu dispar se va reduce amplitudinea deplasărilor
de ocluzie forţată atât în sens vertical cât şi în sens sagital. Apariţia acestei
jene musculare depinde de fapt de tonusul muscular general al copilului, aşa
că încă înainte de începerea tratamentului, reactivitatea muşchilor oro-faciali
poate fi prevăzută ( Fig 5, Fig. 6). Un copil sportiv, cu un tonus muscular bun,
va reacţiona mai bine ca unul fragil, cu musculatura flască şi neantrenată .

Fig. 5. Activator aplicat în cavitatea bucală. Fig. 6 Final de tratament cu activator

c) Aparatul cade noaptea din gură. Acest fapt se poate datora:

39
  aparatului, prin hiperactivarea arcului vestibular sau corectarea
exagerată a ocluziei;
 pacientului, datorită hipotoniei musculare descrisă mai sus,
caracteristică respiratorilor bucali.
Din categoria respiratorilor bucali trebuie excluşi de la bun început cei cu
obstacole apreciabile pe căile aeriene superioare. În aceste cazuri tratamentul
ortodontic cu ajutorul activatorului se poate începe doar după eliberarea rino-
faringelui de orice obstacol. In aceste condiţii este absolut necesară colaborarea cu
medicul specialist ORL.
Persistenţa respiraţiei bucale ca obicei vicios după înlăturarea obstacolelor de
pe căile aeriene superioare constituie de asemenea o piedică serioasă pentru
tratamentul cu ajutorul activatorului. Acest obicei vicios trebuie înlăturat înaintea
începerii tratamentului.
Copiilor care dorm cu gura deschisă li se recomandă să poarte un timp bărbiţa
cu capelină sau li se aplică, la nivelul fantei labiale, benzi adezive de tipul
leucoplastului. Aceleaşi mijloace se folosesc şi când copilul purtător de activator
continuă să doarmă cu gura deschisă.
În cazul în care survine o rinită sau o rino-faringită şi activatorul nu poate fi
suportat noaptea, el trebuie purtat câteva ore ziua pentru a nu se pierde continuitatea
tratamentului.
Reeducarea respiratorie nocturnă va merge în paralel cu un control riguros al
respiraţiei în cursul zilei.
După alte 10 zile copilul revine la control. Cu această ocazie se verifică modul
de adaptare a aparatului.
Când activatorul este prevăzut cu şurub e bine ca acesta să se învârtă cu o
optime de turaţie (45) la interval de două săptămâni, pentru readaptarea aparatului.
Controlul se va efectua la acelaşi interval după cercetările lui Schmuth.
Căptuşirile ca şi şlefuirile selective trebuie efectuate odată la 2-4 săptămâni.
Readaptarea se face cu acrilat autopolimerizabil, obţinându-se astfel un raport intim al
activatorului cu feţele orale ale dinţilor. Aceste contacte se creează conform

40
necesităţilor de moment ale tratamentului. Totodată trebuie avut grijă ca un dinte care
urmează să fie deplasat să nu întâmpine nici cel mai mic obstacol în sensul în care
trebuie deplasat.
Durata tratamentului este variabilă, depinzând de natura şi gravitatea
anomaliei, de reactivitatea ţesuturilor şi de disciplina copilului.
Când obiectivele tratamentului au fost atinse, activatorul va fi purtat în
continuare ca aparat de contenţie, pentru menţinerea rezultatului obţinut. Şurubul
poate fi suprimat pentru ca aparatul să fie mai uşor şi mai bine suportat. Timp de o
lună aparatul de contenţie va fi purtat în fiecare noapte. În luna a doua, purtarea lui se
va suprima o noapte pe săptămână, în luna a treia, două nopţi, în luna a patra, trei
nopţi etc. În felul acesta obţinem o perioadă de contenţie de 6-7 luni. În ultimă
instanţă, durata contenţiei depinde de felul şi de gravitatea anomaliei.

41
 3. KIBERNATORUL SCHMUTH

Sesizat de dificultăţile întâmpinate în purtarea activatoarelor pline, Schmuth

şi-a propus realizarea unui aparat mai suplu, care să poată fi purtat ziua şi noaptea,
deci un aparat cu caracteristicile activatoarelor, dar a cărui eficienţă creşte prin
mărirea duratei de purtare în raport cu cea de repaus.
Denumirea are darul să sublinieze natura lui de aparat ce acţionează exclusiv
prin intermediul funcţiilor, dirijând autoreglarea aparatului dento-maxilar cu ajutorul
musculaturii sale. Pentru a realiza un aparat comod, a redus substanţial din masa
acrilică. Ca aspect, kibernatorul este un „activator deschis” şi se apropie de
bionatorul Balters faţă de care prezintă unele deosebiri importante:

 arcul vestibular are buclele ca la activator (nu prelungite lateral ca la

Balters);
 este secţionat median, putând avea şurub;
 arcul palatinal, tip Coffin, este suplu, confecţionat din sârmă de 1,1–
1,2 mm grosime (nu o bară rigidă ca la Balters).

Aparatul este confecţionat în relaţii de ocluzie corectată după criteriile

activatoarelor. Adăugarea diferitelor elemente de acţiune trebuie să fie în concordanţă
cu acest principiu al autoreglării. Pentru instituirea tratamentului, elementul vârstă
trebuie apreciat şi în raport cu amploarea modificărilor care alcătuiesc tabloul clinic al
anomaliei şi cu posibilitatea înlăturării disfuncţiilor.
Prof. Victor Boboc de la Sibiu, are rezultate favorabile în tratamentul cu
kibernator.

42
 4. PROPULSORUL MÜHLEMAN

Acest aparat poate fi considerat ca o formă mai simplificată de activator. Este

un aparat bimaxilar, a cărui parte inferioară este situată în interiorul arcadei
mandibulare, iar partea superioară este dispusă în afara arcadei maxilare şi în vestibul.
Poate fi prevăzut şi cu un şurub cu acţiune transversală.
Aparatul se adresează în special anomaliilor din clasa II/1 Angle, urmărind
reeducarea respiraţiei, poziţionarea anterioară a mandibulei şi lărgirea arcadelor
dentare. Astăzi este foarte puţin folosit. Rechembach şi Hoffmann, aplicând în 1950-
1951 metoda la 1700 de copii n-au obţinut rezultate decât într-o proporţie de 15 %.
Acest gen de aparate poate fi considerat ca făcând tranziţia între aparatele care
folosesc ca sediu principal interiorul cavităţii bucale şi cele care folosesc ca sediu
vestibulul bucal.

43
 5. ACTIVATOARELE FENESTRATE ANTERIOR

Principalele critici aduse monoblocului şi activatorului (aşa-numitele

„activatoare pline”) pornesc de la faptul că sunt voluminoase, incomode la purtat,
reduc mult spaţiul pentru limbă, care este împinsă înapoi, deşi conduita terapeutică a
multor cazuri ar cere o poziţionare anterioară a ei. Au apărut astfel preocupări pentru
reducerea volumului aparatelor şi pentru modificarea spaţiului limbii.

a) Activatorul Klammt
Klammt a desfiinţat partea anterioară a plăcii superioare atât la monobloc, cât
şi la activator, construind aparate funcţionale (denumite tot activatoare) rigide,
semielastice sau foarte elastice. Regiunea incisivilor şi a osului alveolar adiacent
rămâne liberă pentru acţiunile limbii. Uneori desfiinţează şi partea anterioară a plăcii
inferioar (Fig. 7).

Fig. 7. Activator Klammt.

Şurubul sau arcul Coffin este aşezat la placa superioară. Arcul Coffin poate fi
aşezat cu curbura (bucla) anterior sau posterior în funcţie de necesităţile de dirijare a
limbii (se prefigurează, într-un anumit sens, apariţia bionatorului lui Balters).
Aparatul fiind redus de volum şi deci mai comod, autorul îl recomandă pentru a fi
purtat pe timpul zilei. Tipul standard constă din:

44
  două porţiuni acrilice laterale;
 un arc palatinal;
 un arc vestibular superior şi inferior;
 arcuri secundare de ghidaj pentru incisivii superiori şi inferiori.
Porţiunile acrilice se extind de la canini până înapoia ultimului molar prezent.
Ele vor fi cât mai subţiri, pentru a rămâne un spaţiu cât mai mare pentru limbă.
Stabilitatea porţiunilor acrilice este asigurată de contactele cu feţele linguale ale
caninilor maxilari şi mandibulari.
Arcurile vestibulare ies din masa de acrilat între canini şi primii premolari. Ele
trebuie modelate în aşa fel încât să nu împiedice expansiunea laterală sau creşterea
verticală, inclusiv erupţia dinţilor. Arcurile merg până la marginea distală a
premolarilor secunzi, unde fac o buclă, întorcându-se spre anterior.
În ultima vreme se observă mărirea interesului pentru utilizarea de aparate de
tip Klammt, justificat şi de comoditatea mai mare la purtare şi de rezultatele obţinute.
Impedimentul, pentru răspândirea lor, îl constituie dificultatea confecţionării (se pot
folosi şi elemente prefabricate).
Aparatul este indicat pentru expansiune în anomaliile de clasa I şi II/1 Angle
( fig. 8), obţinându-se rezultate favorabile în timp scurt ( Fig. 9).

Fig. 8 Aparat Klammt pe modele de lucru (Clasa II/1 Angle )

45
 Fig. 9 Aspect intraoral după tratament cu aparat Klammt

b) Activatorul Van Thiel

Activatorul Van Thiel este, de asemenea, fenestrat anterior. El are şurubul

plasat la placa inferioară şi aparatul în ansamblu seamănă mai mult cu o placă
inferioară prelungită cu pelote palatinale. Uneori, aparatul are şi elemente de ancorare,
devenind, în aceste condiţii, un aparat cu caracter mixt (mecanic şi funcţional).

46
 CAP.V

ACŢIUNEA ORTODONTICĂ A ACTIVATORULUI AHP.

ŞLEFUIRI SPECIFICE PE ACTIVATOR ÎN FUNCŢIE DE ANOMALIE.

Relieful ocluzal al dinţilor naturali are o importanţă decisivă în definirea

caracteristicilor morfologice ale ocluziei.
O concepţie funcţională asupra ocluziei ne permite să atribuim planurilor
înclinate rolul determinant în corectarea ocluziei.Aceste planuri devin active prin
contracţia muşchilor ridicători ai mandibulei.
Aparatele ortodontice funcţionale de tip activator AHP urmăresc realizarea
unui relief ocluzal terapeutic, care plasat interarcadic să determine efecte ortodontice
prin mecanisme identice celor care determină dezvoltarea spontană a ocluziei
normale.
Activatorul finalizat în laborator este un aparat inactiv. Masa acrilică
interocluzală cuprinde în întregime
 faţa ocluzală a dinţilor laterali inferiori, parţial şirul cuspidian oral şi faţa
ocluzală a dinţilor superiori.
 feţele orale ale dinţilor laterali şi cu versantele orale ale proceselor alveolare,
componenta acrilică venind în contact intim cu acestea (Fig. 10).

Fig. 10. Relaţia activatorului Petrik cu procesele dento-alveolare în regiunea

laterală. Secţiune frontală, la nivel molar.

47
  în regiunea frontală superioară, aparatul vine în contact intim cu versantul
palatinal al procesului alveolar şi cu
 faţa palatinală a dinţilor incluzând pe o înălţime de 0,5 mm şi marginea
incizală a acestora
 dinţii frontali inferiori sunt cuprinşi în intregime de aparat împreună cu
procesul lor alveolar (Fig. 11).

Fig. 11. Relaţia activatorului Petrik cu procesele dento-alveolare în regiunea

frontală. Secţiune medio-sagitală.

Activarea este un act terapeutic de mare fineţe, care necesită o înţelegere a

mecanismului de acţionare şi a scopului urmărit.
Transformarea aparatului inactiv în aparat funcţional activ constă în realizarea
prin şlefuire a unor „suprafeţe de conducere” (planuri înclinate) individualizate pentru
fiecare dinte sau grup de dinţi în parte.
Încercarea unei sistematizări a şlefuirilor ne arată că principiul lor de realizare
în masa interocluzală a paratului respectă reguli identice indiferent dacă sunt
practicate la dinţii laterali (superiori sau inferiori) şi reguli diferite pentru dinţii
frontali superiori şi dinţii frontali inferiori (gutieri).

Dirijarea forţelor în masa interocluzală

masticatoare prin şlefuiri

în regiunea frontală
48
 ant-sup gutieră

ŞLEFUIRI ÎN MASA INTEROCLUZALĂ

Un număr mare de anomalii au ca obiectiv terapeutic: stimularea dezvoltării

arcadelor dento-alveolare laterale în sens vertical şi transversal.
Şlefuirile necesare pentru obţinerea acestor efecte ortodontice constituie
puncte de plecare pentru alte şlefuiri mai complicate, de aceea se numesc şlefuiri de
bază (1). Prin completarea şlefuirii de bază se pot obţine stimuli ortodontici
funcţionali de mezializare sau distalizare, şlefuiri secundare (2), după cum există şi
situaţii de şlefuiri cu totul speciale, şlefuiri speciale (3).

1. ŞLEFUIRI DE BAZĂ

In primul rând se îndepărtează zonele din aparat care se opun efectului

ortodontic dorit.
Exemplu: pentru obţinerea efectului de vestibularizare şi stimulare a
dezvoltării verticale a procesului alveolar in anomaliile clasaII`/2 etapele şlefuirii
sunt:
a) şlefuirea masei interocluzale ce vine în contact cu suprafaţa ocluzală.
Această şlefuire se realizează în plan înclinat respectându-se conturul suprafeţei
ocluzale a dintelui. Planul de şlefuire trebuie să realizeze un unghi de minim 45 0 cu
planul ocluzal ţinând cont de faptul că efectul dilatării în spaţiu e cu atât mai mare cu
cât unghiul este mai mic. In acelaşi timp trebuie avut în vedere faptul că un unghi mai
mic al planului de şlefuire micşorează intensitatea forţei transversale şi rezultă forţe
nefavorabile stimulării dezvoltării verticale a procesului dento-alveolar.
Rezultatul este că situaţia extremă de înclinaţie de 450 este mai rar folosită,
preferându-se unghiuri mai mari şi pante mai abrupte (a).

b) Şlefuirea de la punctul (a) se completează , pătrunzând în profunzime cu

freza de acrilat până la impresiunea lăsată de ecuatorul protetic al dintelui. Stratul
49
de acrilat îndepărtat trebuie să fie de grosime uniformă pe toată suprafaţa, păstrându-
se astfel înclinaţia planului obţinută prin şlefuirea de la punctul (a).
c) Prin şlefuirile a şi b este asigurată acţiunea operaţiei în sens vertical şi
transversal asupra dintelui, dar este împiedecată participarea procesului alveolar la
dezvoltarea verticală pentru că aparatul pătrunde la nivelul coletului (Fig. 12).

Fig. 12. Şlefuirea de bază în masa interocluzală.

In concluzie, trebuie să eliberăm atât papila gingivală cât şi jumătatea

gingivală a zonei ecuatoriale a feţei palatinale a dintelui.
In urma celor 3 etape de şlefuire (a,b,c) rezultă suprafeţe de conducere în
formă de semilună, fiind plasată imediat lângă ecuatorul protetic al dintelui gingival
de acesta (suprafaţa x).
Şlefuirile de bază încep la dinţii superiori. De obicei se şlefuiesc perechi de
dinţi, exemplu M1 superior-inferior, stânga-dreapta.
Dacă există dinţi în erupţie, se şlefuieşte din acrilatul aparatului, stimulând
erupţia pentru că acest fenomen fiziologic are un mare potenţial de înălţare a ocluziei.

2. ŞLEFUIRI SECUNDARE

Aceste şlefuiri sunt efectuate cu scopul obţinerii unor efecte ortodontice în

plan sagital şi au ca punct de plecare şlefuirea de bază. In ordinea execuţiei şlefuirile
sunt:

50
 a) şlefuirea pentru mezializare (Fig. 13)
Această acţiune de mezializare se obţine prin îndepărtarea pe o profunzime de
aproximativ 1 mm jumătatea mezială a suprafeţei de conducere în semilună obţinută
prin şlefuirea de bază (y în schiţă).
Efectul de mezializare este favorizat de şlefuirea operată în zona
corespunzătoare procesului alveolar situat imediat mezial faţă de dintele a cărui
mezializare o dorim.

Fig. 13. Şlefuire secundară în masa interocluzală.

Este foarte important să nu pătrundem vertical până la marginea superioară a

aparatului, lăsând întotdeauna o zonă de contact între aparat şi mucoasa palatinală.

b) şlefuire pentru distalizare

Din punct de vedere tehnic se realizează identic cu şlefuirea anterioară,

atacând însă zonele similare distale, atât din suprafaţa de conducere, cât şi din aripa
palatinală a activatorului.

3. ŞLEFUIRI SPECIALE

51
 In această grupă aparţin situaţiile în care îndepărtarea acrilatului nu trebuie să
aibă ca pornire şlefuirea de bază. In ordinea execuţiei, aceste şlefuiri sunt:

a) şlefuirea la nivel vertical stabilit

Se practică pentru dinţii a căror dezvoltare verticală a atins sau urmează să
atingă planul ocluzal înaintea altor dinţi de pe aceeaşi arcadă, lipsind în acelaşi timp
condiţiile ocluzale ce inhibă erupţia continuă (lipsa dinţilor antagonişti, deformarea
planului ocluzal al arcadei antagoniste).
Exemplu: situaţia în care este necesar să limităm erupţia unor dinţi superiori
care se află în faţa unei curbe de compensaţie foarte accentuată la arcada antagonistă.
In practică apar două posibilităţi:
 Şlefuirea la nivel vertical în situaţia de moment

Fig. 14. Şlefuire la nivel vertical în situaţia de moment.

Considerând suficientă dezvoltarea pe verticală a dintelui, sau chiar necesară

obţinerea unei intruzii, şlefuirea se practică pe verticală până la planul orizontal
indicat de cel mai ocluzal cuspid (Fig. 14).
Procedeul poate fi aplicat la şlefuirea pentru mezializare sau distalizare în
funcţie de efectul ortodontic dorit.

 Şlefuirea la nivel vertical stabilit în perspectivă

Această şlefuire este indicată la dinţii cu dezvoltare verticală neterminată, dar
care nu prezintă în perspectivă condiţiile inhibiţiei spontane a erupţiei.

52
 Analiza atentă a modelelor de gips ne permite să stabilim nivelul vertical la
care este necesară inhibarea erupţiei (Fig. 15).

Fig. 15. Şlefuire la nivel vertical stabilit în perspectivă.

Se poate asocia cu alte tipuri de şlefuire (mezializare sau distalizare) în funcţie

de efectul ortodontic dorit.

b) Şlefuire pentru palatinizare (lingualizare)

Această deplasare se obţine prin şlefuirea aparatului (îndepărtăm acrilatul în

contact cu faţa palatinală, respectiv linguală a dinţilor interesaţi). In acest caz este
necesar să respectăm o zonă de închidere marginală (contact între aparat şi mucoasă).
(Fig. 16)

Fig. 16. Şlefuire pentru palatinizare.

53
 Efectul de palatinizare se obţine sub acţiunea grupului muscular extern,
aparatul ortodontic acţionează prin mecanism de inhibiţie asupra activităţii linguale.
Este posibilă asocierea cu şlefuirea la nivel vertical.

Din punct de vedere al zonei asupra căreia se intervine în şlefuirile pe

activator, există şlefuiri în regiunea antero-superioară şi şlefuiri în gutieră.

ŞLEFUIRI ÎN REGIUNEA ANTERO-SUPERIOARĂ

Efectele obţinute cu activatorul sunt:

 Palatinizări
 Vestibularizări
 Derotări dentare
 Posibilitatea stimulării verticale în cadrul tratamentelor ocluziilor
deschise

1. Şlefuirea pentru palatinizare

Un activator AHP corect confecţionat are vizibile impresiunile marginilor

incizale ale dinţilor frontali superiori, acestea constituind repere importante pentru
şlefuire (Fig. 17).
a) In prima etapă se îndepărtează din faţa vestibulară a gutierei impresiunile
incizale, asigurându-se continuitatea feţei vestibulare a gutierei cu zona
acrilică situată în contact cu faţa palatinală a incisivilor (a).
b) In etapa a II a se eliberează faţa palatinală a incisivilor superiori şi versantul
palatinal al procesului alveolar aferent (b).
 Este bine ca şlefuirea (b) să nu depăşească în profunzime 2 mm pentru
a nu fi posibilă insinuarea buzei inferioare între incisivii superiori şi
aparat.

54
  Este important să se păstreze o zonă de închidere de 2-3 mm în
porţiunea antero-superioară a activatorului, cu rol de terapie
etiologică:
- face imposibilă respiraţia orală;
- rol stimulativ asupra bazei procesului alveolar prin activarea
circulaţiei sanguine +limfatice+sprijin;
- asigurarea unui spaţiu de aproximativ 2 mm palatinal pentru
incisivii superiori permite evoluţia terapeutică pe o perioadă de
6-8 săptămâni şi dă posibilitate medicului să evalueze metric
evoluţia cazului;

Fig. 17. Şlefuirea pentru palatinizare.

- necesitatea unei palatinizări mari este asigurată prin şlefuiri

succesive la intervale de 6-8 săptămâni.

2. Şlefuirea pentru vestibularizare

Are ca punct de plecare:

a) şlefuirea de eliberare a marginilor incizale a dinţilor frontali
superiori.
Când este utilizată în terapia ocluziei adânci acoperite, această şlefuire trebuie să aibă
în vedere asigurarea posibilităţii de palatinizare a rădăcinilor incisivilor superiori.
b) şlefuirea în zona de închidere marginală la nivelul alveolar.

55
 Fig. 18. Şlefuirea pentru vestibularizare.

Contactul activatorului cu faţa palatinală a incisivului este suficient pentru a

determina o vestibularizare de aproximativ 1 mm măsurată la nivelul marginii incizale
(Fig. 18).
O vestibularizare mai mare este posibilă prin adăugarea unor dispozitive
speciale în contact cu 1/3 anterioară a feţei palatinale a incisivilor (resort auxiliar în 8
etc.).
Un efect similar se obţine prin căptuşirea periodică a feţei antero-superioare
a aparatului cu acrilat autopolimerizabil şi reluarea celor două tipuri de şlefuiri (a+b).
c) A treia a şlefuire este indicată pentru incisivii superiori cu cingulum foarte
pronunţat şi se face pentru a desfiinţa contactul dintre cingulum şi acrilatul
aparatului.

3. Şlefuirea pentru stimularea dezvoltării verticale

Se asigură şi se controlează participarea procesului alveolar superior în

tratamentul ocluziei deschise.

56
 Se eliberează cele 2/3 superioare ale feţei palatinale ale incisivului (a) şi
versantul palatinal al procesului alveolar (b), lăsându-se intactă zona de închidere
marginală aferentă (Fig. 19).
Contactul intim dintre aparatul ortodontic şi baza procesului alveolar asigură
transmiterea la acest nivel a stimulilor funcţionali determinând procesele de remaniere
osoasă.
Contactul între aparat şi 1/3 inferioară a feţei palatine a incisivului asigură
dezvoltarea verticală a procesului dento-alveolar fără să apară şi componenta de
palatinizare care ar favoriza evoluţia ocluziei deschise spre ocluzia inversă frontală.
In cazul în care anomalia dento-maxilară pretinde dezvoltare verticală şi
retruzie, şlefuirea a+b este completată cu şlefuirea c.

Fig. 19. Şlefuirea pentru stimularea dezvoltării verticale

In ocluzia deschisă funcţională, procesul alveolar inhibat în dezvoltarea
verticală prin disfuncţii răspunde cu promptitudine la acţiunea aparatului şi va avea o
dezvoltare verticală rapidă.

ŞLEFUIRI ÎN GUTIERĂ

57
 Toate şlefuirile prezentate anterior sunt realizate pe suprafeţe uşor accesibile
atât ochiului cât şi instrumentelor (cele mai utilizate sunt frezele de acrilat în formă de
pară).
Şlefuirile în gutieră sunt mai dificile, iar controlul clinic mai greu.
Instrumentarul folosit este reprezentat de freze fisură.
Prin şlefuiri în gutieră se obţin descompuneri ale forţelor musculare cu efecte
similare celor obţinute prin şlefuirea în regiunea antero-superioară.

1. Şlefuirea pentru lingualizare

Pentru a favoriza oralizarea dinţilor frontali inferiori trebuie îndepărtată toată
zona acrilică care vine în contact cu faţa linguală a dintelui (a).
Se indică eliberarea contactului marginii incizale cu zona profundă a gutierei
(b), realizând un plan înclinat cu înclinaţie supero-posterioară (Fig. 20). Aceasta e
impusă pentru a exclude inhibarea parţială sau totală a excitaţiilor de lingualizare
transmise de contactul feţei vestibulare a dintelui cu gutiera.
Această şlefuire (b) se controlează vizual şi prin palpare cu sonda pentru a
exclude existenţa pragului din profunzimea gutierei.

Fig. 20. Şlefuirea pentru lingualizare

Efectul ortodontic de lingualizare poate fi potenţat şlefuind zona de contact a

gutierei cu dintele în zona alveolară vestibulară şi corespunzător celor 2/3 gingivale

58
ale feţei vestibulare a incisivilor (c). Prin aceasta se păstrează contactul vestibular
doar în 1/3 incizală a dintelui.

2. Şlefuirea pentru vestibularizare

Urmăreşte aceleaşi etape ca cea pentru oralizare, dar pe feţe opuse (Fig. 21).
Astfel :
a) se eliberează faţa vestibulară;
b) se realizează planul înclinat din zona profundă a gutierei, cu înclinare antero-
superioară;
c) se şlefuiesc cele 2/3 inferioare ale feţei linguale precum şi zona
corespunzătoare procesului alveolar.

Fig. 21. Şlefuirea pentru vestibularizare

3. Şlefuire pentru dezvoltare verticală

Indicată în tratamentul ocluziei deschise, şlefuirea este relativ simplă şi

urmăreşte desfiinţarea tuturor contactelor dintre dinte şi procesul alveolar pe de o
parte şi pereţii interiori ai gutierei, pe de altă parte (Fig. 22).

59
 Fig. 22. Şlefuire pentru dezvoltare verticală

Efectul ortodontic se obţine în acest caz prin mecanism de inhibiţie. Fiind

suprimate toate forţele ce se opun dezvoltării verticale se creează posibilitatea de
validare a tendinţei la erupţie spontană la dinţii lipsiţi de contact ocluzal.
Practicarea unei şlefuiri corecte, presupune execuţia corectă a aparatului, astfel
încât să fie vizibile toate reperele necesare, în special impresiunile de la nivelul
coletelor dentare.

In concluzie, putem schematiza şlefuirile pe activator în funcţie de tipul de

anomalie, astfel:
CLASA II/1
La dinţii posteriori:
- şlefuirea pentru înălţarea ocluzală (plan înclinat, semilună etc);
- se începe cu o pereche de dinţi stânga-dreapta, superior, inferior;
- dacă există dinţi în erupţie, se şlefuiesc aceştia.
Zonă tabu: între aparat şi mucoasa palatinală.

La dinţii anteriori:
- şlefuirea pentru palatinizare (faţa palatinală +versantul palatinal al
procesului alveolar);

60
 - se şterg impresiunile versantului palatinal al procesului alveolar.

În gutieră:
- şlefuire pentru vestibularizare;
Arcul vestibular se plasează în 1/3 mijlocie.

CLASA II/2

La dinţii posteriori:
- şlefuirea pentru înălţarea ocluzală. Se începe cu ultima pereche de dinţi.
- şlefuirea se face în oglinjoară, eliberând spre distal şi păstrând
impresiunea mezială.

La dinţii anteriori:
- ştergerea marginii incizale
- şlefuire pentru vestibularizare
- se eliberează procesul alveolar dinspre palatinal pentru efectul de torc
corono-vestibular (radiculo-palatinal).

În gutieră:
- se desfiinţează septurile interdentare inferioare în formă de jgheab (freză
fisură);
- se şlefuieşte pentru vestibularizare (în funcţie de poziţia incisivului
inferior);
- se păstrează contactul cu marginea incizală.
Arcul vestibular se plasează în 1/3 incizală pentru intruzie.

Ocluzia deschisă

La dinţii posteriori:

61
 - şlefuire specială – şlefuire la nivel vertical în situaţia de moment
(dezvoltarea verticală este suficientă sau dorim intruzie).

La dinţii anteriori:
- şlefuirea pentru stimularea dezvoltării verticale (se eliberează cele 2/3
superioare ale feţei palatinale ale incisivului şi versantul palatinal al
procesului alveolar);
- şlefuire pentru palatinizare.
Zona tabu este zona de închidere marginală.

In gutieră:
- şlefuirea pentru dezvoltarea verticală – desfiinţarea contactului între dinţi
şi procesul alveolar şi gutieră.
Arcul vestibular se plasează în 1/3 gingivală pentru extruzie.

62
 CAP.VI

APARATE FUNCŢIONALE MODERNE

Evoluţia continuă a conceptelor ortodontice se manifestă şi în perfecţionarea

designului aparatelor funcţionale. In primul rând s-a încercat reducerea din ce în ce

mai mare a masei acrilice, care a dus la apariţia unor aparate aproape integral

scheletizate. In al doilea rând au fost adăugate elemente, în vederea diversificării

acţiunii terapeutice, cum ar fi tubuşoarele sau cârligele pentru forţe extraorale.

1. Activatoare cu acţiune sagitală

Activatorul Wunderer

Anomaliile din clasa III Angle sau progeniile autorilor germani beneficiază de
mijloace terapeutice multiple, printre care se numără şi activatorul lui Wunderer.
Principiul de acţiune al acestui aparat constă în conducerea orizontală spre
distal a mandibulei, prin secţionarea lui transversală la nivelul planului de ocluzie,
fiind indicat în toate formele de progenie. Activarea şurubului cu acţiune sagitală care
uneşte cele două plăci, la interval de 14 zile, face ca dinţii superiori să primească un
impuls mezial, iar cei inferiori unul distal.
Aparatul se caracterizează prin faptul că se menţin suprafeţe triturante acrilice
corespunzătoare molarilor şi premolarilor superiori şi inferiori, ca şi o margine care
acoperă uşor feţele vestibulare ale incisivilor inferiori. La nivelul incisivilor superiori,
care trebuie vestibularizaţi, această margine este suprimată.
Posterior aparatul se extinde până la feţele distale ale ultimilor molari
superiori.

63
 Arcul vestibular superior se confecţionează din sârmă de viplă de 0,9 mm
grosime, la distanţă de dinţi, rolul lui fiind acela de a feri incisivii superiori de
presiunile orbicularului buzelor, favorizând astfel vestibularizarea lor.
Arcul vestibular inferior se confecţionează normal contribuind la
lingualizarea incisivilor.
La cazurile care necesită şi o înălţare a ocluziei, Feijoo suprimă acrilatul
interocluzal la nivelul premolarilor şi molarilor.
În scopul măririi spaţiului necesar limbii Weise a înlocuit în 1958 şurubul
Fischer cu şurubul care îi poartă numele.
Grivu şi colaboratorii au imaginat un dispozitiv de fixare a şurubului Fischer,
prin care se suprimă masa acrilică ce ocupă porţiunea anterioară a cavităţii bucale.
Dispozitivul se compune din următoarele elemente:
 bucată de sârmă de viplă de 1,2 mm grosime, îndoită în U, în aşa fel încât să
îmbrăţişeze şurubul. Extremităţile sârmei se îndoaie în unghi drept fiind
incluse in masa acrilică a părţii inferioare.
 capă de viplă perforată pe ambele feţe şi aplatizată în aşa fel încât să îmbrace
jumătate de şurub (cea distală). Capa se plasează peste sârmă.
 şurub, a cărui jumătate mezială e inclusă în masa acrilică a plăcii superioare;
cealaltă jumătate este fixată în dispozitiv cu acrilat autopolimerizabil. Excesul
va ieşi prin orificiile practicate în capă.
 pinten - Pentru a asigura stabilitatea transversală a aparatului, ţinând cont că
fixând şurubul Fischer clasic, în masa acrilică a plăcii superioare şi inferioare,
cu timpul poate să apară un joc lateral al plăcilor, Grivu şi colaboratorii au
făcut unele modificări. Au aplicat pe versantul lingual al plăcii superioare, în
partea posterioară, bilateral, câte un „pinten”, în formă de V, de-a lungul
căruia alunecă placa inferioară în plan sagital.

Activatorul Hoffmann

64
 Este indicat tot în anomaliile din clasa III Angle, fiind de fapt un activator
Wunderer modificat. Modificarea constă în faptul că aparatul este prevăzut cu două
şuruburi laterale cu acţiune sagitală, ceea ce-i conferă stabilitate în plan transversal.

Activatorul Karwetzky

Constă dintr-o placă maxilară şi una mandibulară, unite de fiecare parte printr-
un arc în U dispus în zona primilor molari permanenţi. Plăcile se extind pe feţele
ocluzale ale dinţilor.
Arcul în U (unul drept, unul stâng) se confecţionează din sârmă de viplă de 1,1

mm grosime, aşa că cele două plăci acrilice trebuie să fie suficient de groase pentru a

asigura ancorajul arcului.

Tubuşoare pentru headgear sau cârlige pentru J-hooks-uri se ataşează pentru

aplicarea forţelor extra-orale.

Arcurile vestibulare (superior şi inferior) se confecţionează din sârmă de 0,9

mm grosime, ca şi cele pentru menţinerea unor spaţii. Dacă se aplică şi diverse arcuri
secundare închise, ele se vor confecţiona din sârmă de 0,7 mm grosime.
După felul cum sunt dispuse arcurile în U există trei tipuri de activatoare
Karwetzky.
Tipul I se foloseşte pentru tratamentul anomaliilor din clasa II Angle. La
acest aparat braţul lung al arcului în U este plasat posterior. Strângând bucla, placa
mandibulară este dirijată anterior.
Tipul II se foloseşte pentru tratamentul anomaliilor din clasa III Angle. Braţul
lung al arcului în U este plasat anterior. Strângerea buclelor are efect retrusiv asupra
mandibulei.
Tipul III se foloseşte pentru a influenţa mandibula maai mult în sens
transversal decât sagital, în vederea rezolvării unei asimetrii faciale sau a unei ocluzii
încrucişate unilaterale. La acest tip un braţ lung al unui arc în U este plasat posterior,

65
în timp ce celălalt este plasat anterior. Tendinţa de deplasare laterală a mandibulei este
de partea opusă braţului lung posterior.
Pentru o activare precisă se poate plasa o scală gradată între braţele buclelor.
Activarea se face cu un cleşte cu vârf plat.

Activatorul cu arcuri elastice al lui Schwarz

Este format tot din două plăci, una superioară şi una inferioară, unite prin două
arcuri elastice din sârmă de viplă de 0,9-1 mm grosime. Arcurile pot fi prevăzute şi cu
bucle rotunde.
După Schwarz, mobilitatea transversală a aparatului dă naştere unui stimul
suplimentar. Acest activator este indicat în anomaliile din clasa II Angle,
subdiviziunea 1, în special în dentaţia temporară (Taatz).
În funcţie de necesităţi se poate aplica un şurub de expansiune fie în placa
superioară, fie în cea inferioară. Dacă se aplică pe placa inferioară un plan înclinat din
sârmă aparatul poate fi folosit şi pentru tratamentul anomaliilor din clasa III Angle.
În porţiunea anterioară, între plăci, se aplică o lamă de cauciuc pentru a
absorbi şocurile şi pentru a înălţa ocluzia.

Activatoare rigide modificate de GRIVU

În scopul deplasării distale a unor grupuri dentare în cazul unor anomalii

asociate cu ectopii de canini s-au adus unele modificări activatorului rigid.
În vederea rezolvării unei laterodevieri mandibulare spre dreapta cu ectopia lui
43 şi mezializarea dinţilor laterali inferiori de partea respectivă s-a conceput un
activator cu gutieră pe dinţii laterali inferiori, secţionată orizontal şi unită cu aparatul
printr-un şurub cu acţiune sagitală. Activatorul rezolvă laterodevierea iar gutiera
distalizează dinţii, permiţând alinierea caninului ectopic.
În cazul unei endoalveolii bimaxilare cu proeminenţă dreaptă şi ectopia
ambilor canini de partea respectivă s-a confecţionat un activator cu şurub, secţionat
asimetric de aşa manieră încât aparatul să distalizeze dinţii laterali de pe hemiarcadele
66
drepte, realizând şi expansiunea unilaterală. În felul acesta se obţine şi spaţiul necesar
alinierii caninilor ectopici pe arcadă.
Într-un caz de incongruenţă dento-maxilară cu ectopia lui 13, 23 şi 33 s-a
confecţionat un activator secţionat bilateral, prevăzut cu două şuruburi cu acţiune
sagitală; în dreapta secţiunea a fost orizontală, pentru a permite doar distalizarea lui
14 – 16, iar în stânga secţiunea a fost totală, pentru a distaliza grupele 24 – 26 şi 34 –
37.

BIONATORUL BALTERS

Acesta se bazează pe faptul că limba este factorul esenţial în dezvoltarea normală

a cavităţii orale.
Sunt trei tipuri de aparate:
- aparatul de bază (tipI) - folosit în ocluzia distalizată, în compresiile de
maxilar, în care limba e hipotonă şi este necesară
deplasarea ei anterioară.
- aparatul inversat (tip II) - în ocluzia deschisă frontală.
- aparatul inversat (tipIII) - în ocluzia mezializată, prognaţia mandibulară
funcţională.

APARATUL STANDARD
Elemente componente sunt:
-părţi din acrilat
-elemente din sârmă (Fig. 23).

67
 Fig. 23. Bionator Balters tip I.

Părţile din acrilat au imprimate suprafeţele vestibulare şi orale ale dinţilor de

pe ambele arcade.
La mandibulă este o placă linguală obişnuită, care se întinde de la suprafaţa
distală a molarului 1 dreapta-stânga şi coboară cu 2-4 mm mai jos de coletul dinţilor.
La maxilar apar două aripioare (pelote palatine) ce se întind de la faţa distală a
molarului 1 până la faţa mezială a primului premolar pe o distanţă variabilă. Palatul
este liber de la caninul din partea stângă până la cel din dreapta, limba păstrând
contactul direct cu mucoasa boltii palatine şi suprafaţa palatinală a frontalilor
superiori.
Partea inferioara se uneşte cu cele două aripioare palatinale în ocluzie cap la
cap a incisivior. Stratul interocluzal acoperă suprafaţa molarilor permanenţi şi a
premolarilor şi nu permite înfundarea lui. Acesta se îndepărtează de pe suprafaţa
molarilor primi şi a dinţilor în erupţie.
Elementele din sârmă sunt:
- bara palatinală
- arcul palatinal (pentru limbă)
- arcul vestibular.

Arcul palatinal este din sârmă de viplă cu diametrul de 1,2 mm. Limita
anterioară este în dreptul primului premolar, imită forma palatului şi este la 2 mm

68
distanţă de acesta. Limita posterioară este la linia care uneşte suprafeţele distale ale
molarilor primi permanenţi. Aici arcul palatinal serveşte doar la poziţionarea limbii.
Arcul vestibular modificat este din sârmă de 0,9 mm şi are trei porţiuni:
- o porţiune centrală-orizontală, care se întinde din centrul feţei vestibulare
a caninului din stânga până la cel din dreapta. Este la distanţa de frontali,
fiind situată în treimea incizală a dinţilor superiori.
- două porţiuni laterale-buclele buccinatoare, cu următorul traseu: după
ce sârma a ieşit din acrilat între canin şi premolarul prim inferior, urcă
aproape perpendicular spre caninul superior, unde face un unghi către
posterior şi după un traseu orizontal, paralel cu planul ocluzal şi la
înălţimea coletului dinţilor, ajunge la nivelul feţei meziale a primului
molar permanent. Aici face o buclă de reîntoarcere, tot paralelă cu planul
ocluzal, de-a lungul arcadei inferioare până la nivelul caninului inferior.
La acest nivel face un unghi şi se îndreaptă în sus până la nivelul
jumătăţii feţei vestibulare a caninului superior, de unde se continuă cu
porţiunea orizontală. Pe partea opusă bucla laterală este identică.
Buclele buccintoare se amplasează la 2-3 mm distanţă de arcadele
dentare, pentru a îndepărta tensiunile generate de musculatura obrajilor.

APARATUL DE PROTECŢIE (TIP II)

Este folosit în ocluziile deschise datorate deglutiţiei infantile.

Aripioarele acrilice sunt unite între ele printr-o prelungire acrilică frontală,
care împiedică interpunerea limbii între arcadele frontale. După realizarea contactului
corect al incisivilor, aceasta poate să fie îndepărtată.
Porţiunea orizontală a arcului vestibular se găseşte în dreptul fantei labiale,
între marginile incizale ale caninilor superiori şi inferiori (Fig. 24).

69
 A

Fig. 24. Bionator tip II.

APARATUL INVERSAT (TIP III)

Este indicat în prognaţiile mandibulare cu ocluzie inversă frontală.

Prezintă unele modificări:
- masa interocluzală se prelungeşte în zona frontală sub forma unui
platou, pentru a permite mişcările libere ale frontalilor superiori.
- bucla palatinală este deschisă spre posterior pentru a ghida limba spre
înainte şi în sus, în scopul vestibularizării dinţilor frontali superiori şi
anulării acţiunii ei de vestibularizare a frontalilor inferiori.
- porţiunea orizontală a arcului vestibular este aşezată în treimea incizală
a inferiorilor, pe care-i ligualizează prin activare.
- porţiunile laterale ale arcului vestibular trebuie să se situeze la nivelul
treimii medii a lateralilor superiori şi nu în dreptul celor inferiori, pentru
că urmărim vestibularizarea celor superiori (Fig. 25).

Ocluzia corectată fixează rapoartele între cele două maxilare la începutul

tratamentului, poziţia dorită a dinţilor sectoarelor laterale, cu propulsia mandibulei.
Pentru confecţionarea bionatorului se folosesc două metode: directă şi
indirectă.
În metoda directă, pe modelele menţinute ferm în poziţia funcţională, se
realizează direct aparatul.

70
 Metoda indirectă constă în realizarea machetei din ceară a aparatului şi
celelalte faze cunoscute.

Fig. 25. Bionator tip III.

APARATUL FRANKEL

O nouă concepţie în teoria funcţională este cea a lui Rolf Frankel, care creează
în anul 1960 “reglatorul funcţional”, bazat pe principiul că reechilibrarea funcţiilor
musculaturii oro-faciale va conduce la modificări semnificative în structura osoasă
obţinând armonie morfo-funcţională şi stabilitate.
Prin gama extinsă a aparatelor de tip I, II, III şi IV, Frankel a pus la dispoziţia
clinicienilor miloacele terapeutice adecvate în majoritatea formelor de anomalii
dento-maxilare. Reglatorul funcţional Frankel este un dispozitiv care stimulează
funcţiile normale şi elimină hiperfuncţiile nedorite ale orbicularilor, muşchiului
mentalis şi buccinator, acordând un rol primordial limbii .
Aparatul Frankel este un aparat funcţional ce are sediul predominant în
vestibulul bucal. El este alcătuit din două pelote acrilice jugale ce se întind de la faţa
distală a caninilor până la faţa distală a ultimilor molari şi din fundul de sac vestibular
în cel inferior (Fig. 26).

71
 Fig. 26. Aparatul Frankel tip I.

Tipul clasic de aparat Frankel are următoarele elemente:

- două anse de poziţionare în jurul caninilor superiori;
- un arc transpalatinal, prelungit cu pinteni ocluzali la nivelul molarilor
de 6 ani;
- un arc vestibular superior, ce poate palatiniza incisivii superiori;
- două pelote acrilice labiale inferioare, unite între ele printr-un segment
de sârmă ce ocoleşte frenul buzei inferioare şi unite de cele două pelote
jugale prin alte două segmente de sârmă , ce pot prezenta câte o buclă de
activare;
- un arc lingual inferior, ce prezintă două bucle laterale, fie chiar un scut
lingual. Aceste bucle nu sunt în contact cu faţa linguală a frontalilor
inferiori pentru a nu îi vestibulariza, ci ating doar fibromucoasa linguală
pentru poziţionarea mandibulei.

Există patru tipuri ale aparatului Frankel:

- Frankel I - pentru clasele I si II/1 Angle
- Frankel II - pentru clasele II/1 şi II/2
- Frankel III - pentru clasele III
- Frankel IV - pentru unele ocluzii deschise scheletate.
72
 Aparat Frankel tip I
Pentru a construi acest aparat avem nevoie de ocluzia corectată care se
realizează prin avansarea cu 2,5-3 mm, iar în zonele laterale să existe un spaţiu
vertical de 2,5-3 mm prin care să treacă sârmele ocluzale.
Modelele se vor grava în continuare. Pentru pelotele jugale modelul maxilar se
va grava la nivelul fundurilor de sac vestibulare laterale, astfel încât adâncimea
acestora trebuie să fie de 10-12 mm de la marginea gingivală. La nivelul zonei laterale
mandibulare această gravare nu este necesară.
Pentru pelotele labiale, gravarea va permite ca fundul de sac să fie la minimum
12 mm de la marginea gingivală şi să existe un spaţiu de minimum 7 mm între
marginea gingivală şi elementele de sârmă ce leagă pelotele labiale între ele şi de cele
jugale. Montarea în ocluzor se face cu partea posterioară către axa balama a
aparatului. Se va aplica o cantitate de ceară în zonele în care aparatul trebuie să fie
distanţat de model.
La nivelul pelotelor jugale, ceara se aplică în grosime de 2,5-3 mm către
fundul de sac vestibular superior, 4-5 mm la nivelul arcadelor dentare coronare şi 0,5
mm la nivelul fundului de sac vestibular inferior. Dacă există zone retentive (zona
canină maxilară) este necesară retentivizarea lor cu 3 mm de ceară pentru o
dezinserţie/inserţie facilă.
Cel mai uşor este să se aplice ceara pe fiecare model în parte, modelându-le
apoi după închiderea ocluzorului, astfel încât să se obţină o curbură concavă lină. Nu
este indicată unirea de la început a cerii maxilare cu cea mandibulară, pentru a se
putea lucra mai întâi la plasarea sârmelor pe cele două modele individual. La unirea
pelotelor labiale se aplică un strat subţire de ceară, pentru a preveni traumatizarea
fibromucoasei la acest nivel.
Modelarea elementelor de sârmă se realizează după ce s-a aplicat toată ceara
de distanţare. Ele se îndoaie din sârma elastică, cu grosimi variind între 0,8 şi 1 mm,
şi trebuie să nu fie în contact cu fibromucoasa palatină, pentru a nu produce leziuni

73
mucozale. Ele vor fi distanţate în zonele în care nu sunt înglobate în acrilat cu 1,5-2
mm de mucoasa alveolară pe exteriorul arcadelor şi 1- 2 mm pe partea linguală a lor.
Există însă elemente care vin în contact cu coroanele dentare, nefiind nevoie
de o distanţare. Elementele care urmăresc deplasările dentare se realizează din sârmă
cu diametrul mai mic (0,8 mm), arcul transpalatinal din sârmă de 1 mm, iar restul
elementelor din sârmă cu diametrul de 0,9 mm.
Segmentele din sârmă ce unesc pelotele labiale se realizează din sârmă de 0,9
mm şi ies din pelotele jugale cu un traiect spre inferior, urmărind traseul conturului
mucosal până la nivelul ambrazurii incisivilor laterali, fiind distanţate de procesul
alveolar cu 1mm (Fig. 27 ).

Fig. 27 Aparat Frankel aplicat în cavitatea bucală

Ele trebuie să coboare la cel puţin 7 mm sub festonul gingival. Segmentul

mijlociu se modelează sub forma unui V întors, astfel încât să ocolească frenul buzei
inferioare. Aceste fragmente de sârmă se fixează cu ceară în zonele în care nu se va
aplica acrilat (nu pe porţiunile pelotelor labiale şi nici în ceara de distanţare pentru
pelotele jugale).
Arcul transpalatinal se confecţionează din sârmă de 1 mm, prezintă o buclă
palatinală nu foarte accentuată, utilizată pentru a încorpora o cantitate suplimentară de
sârmă în construcţie, necesară activărilor ulterioare. Extremităţile laterale ale arcului
transpalatinal încalecă arcadele, trecând prin ambrazurile create mezial de molarii de
6 ani superiori, contribuind astfel şi la poziţionarea şi retenţia aparatului pe câmpul
maxilar. Pe faţa vestibulară a arcadelor, arcul este recurbat către distal în viitoarea
74
pelotă jugală, ieşind din nou între arcade între cuspizii vestibulari ai molarilor unu
maxilari, unde îndeplinesc rolul de pinten ocluzal. Aceşti pinteni ocluzali trebuie să
fie orizontali, pentru a permite expansiunea molarilor către lateral, fără a-i bloca în
această mişcare.
Arcul vestibular se realizează din sârma de 0,9 mm şi se plasează la nivelul
mijlocului feţei incisivilor superiori. Înălţimea buclei din dreptul caninului se face
până în treimea medie a rădăcinii acestuia, fiind distanţată la aproximativ 2 mm de
acesta. Aceste amănunte sunt importante pentru a permite erupţia şi expansiunea
caninilor fără ca aceştia să intre în conflict cu sârma arcului.
Ansele canine realizate tot din sârmă de 0,9 mm sunt retenţionate în pelotele
jugale la nivel ocluzal. Ele trec prin spaţiul creat între canini şi primii molari
temporari maxilari, încercuiesc caninii pe faţa palatinală, traversează arcada ocluzal
între incisivii laterali şi canini şi se prelungesc către distal la nivelul cuspidului
caninului.
Arcul lingual inferior se realizează din sârmă de 0,8 mm şi având în vedere
că rolul său este doar o poziţionare, a fost indicată şi utilizarea unei sârme moi, în loc
de una elastică, pentru a evita vestibularizarea nedorită a incisivilor inferiori. După
îndoirea şi fixarea cu ceară de lipit a tuturor elementelor de sârmă ce traversează
arcada prin inchiderea ocluzorului ca porţiunile de sârmă ce traversează arcada să nu
atingă feţele ocluzale ale dinţilor laterali. Apoi se unesc porţiunile de ceară de
distanţare în zona interocluzală laterală, pentru a preveni curgerea acrilatului în
această zonă.
Ulterior se aplică acrilatul baropolimerizabil. Grosimea pelotelor nu trebuie să
depăşească 2,5 mm, iar marginile trebuie să fie rotunjite, mai ales în zonele în care vin
în contact cu fundurile de sac vestibulare. Pelotele labiale trebuie să aibă marginea
superioară la cel puţin 5 mm de festonul gingival inferior. După polimerizarea
acrilatului în vasul de presiune, aparatul se îndepărtează cu grijă de pe model şi se
prelucrează cu foarte mare grijă, întrucât , dacă se ating sârmele, ele se vor fractura
uşor .

75
 Aparatul Frankel tip II prezintă suplimentar un arc palatinal confecţionat din
sârmă de 0,8 mm în contact cu feţele palatinale ale incisivilor maxilari. Din această
cauză, ansele canine înconjoară caninii pe feţele vestibulare (Fig. 27).

Aparatul Frankel tip III este construit inversând arcurile vestibulare ale
tipului I. Astfel, pelotele labiale se plasează în vestibulul superior cu rolul de a stimula
dezvoltarea sagitală a maxilarului, iar arcul vestibular se confecţionează pentru
incisivii inferiori. Se plasează şi un arc palatinal asemănător cu cel de la tipul II pentru
a stimula evoluţia către anterior a incisivilor superiori. În cazurile în care nu se
doreşte egresiunea dinţilor laterali, nu se blochează cu ceară spatiul interocluzal,
construind astfel pelote jugale cu masa interocluzală.

Fig. 27. Aparat Frankel tip II.

76
 Aparatul Frankel tip IV se confecţionează cu o masă interocluzală sau se
aplică stopuri ocluzale la nivelul tuturor molarilor de 6 ani.In rest este asemănător
aparatelor tip I şi II.

APARATUL REHÁK

În ultima perioadă a activităţii sale, Rehák a devenit adeptul unei terapii

funcţionale cu ajutorul unei game de aparate de concepţie proprie, pe care, prin
prisma alcătuirii şi proporţiei dintre elementele metalice şi partea acrilică, se situează
între cele fenestratee sau răscroite (gen Van Thiel sau Klammt) şi activatoarele
scheletate (Bimler). Ca principiu de acţiune se bazează pe introducerea unor forţe
corectoare declanşate de contracţia musculară incitată prin relaţii noi intermaxilare
care se stabilesc prin aplicarea aparatului ortodontic (ocluzie corectată). Acţiunea
corectoare a forţelor izvorâte din contracţia musculară este completată de cea a unor
arcuri de forme variabile, care-şi pot exercita acţiunea pe faţa vestibulară sau pe cea
orală a unor sectoare de arcadă. Ele lucrează numai atunci când bolnavul stă cu gura
închisă, ceea ce asigură caracterul funcţional şi pentru aceste forţe. Rehák a renunţat
complet la şurub ca element de acţiune. Tipul principal de aparat „bibloc” se
compune din două valuri acrilice care acoperă sectoarele laterale ale arcadei
superioare şi se prelungesc parţial şi pe versantele laterale ale bolţii. Pe ele este
imprimat relieful arcadei inferioare, sub forma unui jgheab, care permite închiderea şi
deschiderea gurii, dar asigură totdeauna anumite relaţii intermaxilare în poziţia cu
gura închisă.
Pelotele acestor valuri sunt unite cu un arc gros de elasticitate redusă care are
cel mai adesea un traseu transversal, paralel cu bolta palatină. De obicei nu prezintă
arc vestibular, dar Rehák a confecţionat şi aparate, fie cu arc vestibular, asemănător cu
cel de la monobloc, fie cu arcuri vestibulare parţiale ce-şi pot exercita acţiunea numai
asupra unor dinţi situaţi pe arcada superioară sau pe cea inferioară. Unele tipuri de
aparate sunt prevăzute cu al treilea val acrilic aşezat retroincisiv sub formă de plan

77
înclinat unit de celelalte prin arcuri (aparat tribloc). La alte tipuri, în locul planului
înclinat anterior, aparatele sunt prevăzute în funcţie de necesităţile terapeutice:
 cu scut lingual din sârmă fixat cu extremităţile în cele două pelote;
 cu arc lingual cu curbură principală pentru vestibularizarea incisivilor;
 cu resorturi auxiliare.
Mai rar, autorul a folosit, în locul valurilor acrilice laterale intermaxilare,
gutiere acrilice fenestrate prelungite palatinal cu pelote. Rehák acordă o mare
importanţă grosimii, întinderii şi formei porţiunilor acrilice, ca având mari aplicaţii
asupra mişcărilor linguale; el pune accentul deci pe utilizarea presiunilor linguale
pentru modelarea osoasă şi alinierea dentară.

ACTIVATOR SCHELETAT BIMMLER

Acest aparat face parte din categoria activatoarelor foarte elastice

„Gebissformer” aparate dinamico-funcţionale.
Bimmler şi-a propus să reducă la maximum masa acrilică a activatorului şi s-o
înlocuiască cu arcuri, care să confere aparatelor o mai mare elasticitate. Denumindu-l
conformator de ocluzie, el îl defineşte ca „aparat ortopedic bimaxilar, mobil în
cavitatea bucală şi care, pentru influenţarea ortopedică a aparatului dento-maxilar,
foloseşte dinamica reflexă a structurilor orofaciale în mişcare, precum şi schimbările
fiziologice de poziţie a dinţilor în timpul permutării şi maturizării dentiţiei”.
Aparatul este standardizat în trei tipuri de bază şi şapte variante. Cele trei
tipuri de bază sunt:

78
  tipul I, zis tip standard (indicat în tratamentul compresiunilor cu
protruzie –Angle II/1);
 tipul II pentru ocluziile adânci acoperite (Angle II/2, cu variante şi
pentru ocluziile deschise);
 tipul III pentru anomaliile din grupa progeniilor (Angle III).

Tipul I (standard) se compune din:

- două pelote acrilice, care sunt aşezate pe cele două versante ale bolţii
palatine şi care sunt unite între ele printr-un arc palatinal, gen Coffin. Din
aceste pelote pornesc:
- un arc vestibular a cărui construcţie a fost preluată de la arcul
Ainsworth. Fixat cu extremităţile sale în partea anterioară a pelotelor,
arcul încalecă arcada superioară prin nişele dintre canin şi primul
premolar, se îndreaptă distal până la jumătatea premolarului II (simetric) şi
se întoarce fîcând o curbură de 1800, prin în sus către anterior, având
curbura principală în regiunea incisivă. Rolul acestui arc este de a
îndepărta obrajii de arcada dentară (prin porţiunile sale laterale) şi de a
presa asupra incisivilor (la nivelul curburii principale).
- tot din partea anterioară a pelotelor mai pot porni arcuri parţiale, cu
rol de a exercita presiuni elective asupra unor dinţi sau de a dirija
mişcările limbii;
- eventual un arc Coffin uneşte cele două pelote;
- un arc cu un traseu deosebit de complex, care are extremităţile fixate
în partea posterioară a pelotelor şi îşi exercită acţiunea la nivelul arcadei
inferioare. El conferă proprietăţile bimaxilare întregului ansamblu.
Traseul acestui arc complex, urmărit de la o extremitate la cealaltă, este:
după ce iese din partea distală a unei pelote palatinale, se întoarce făcând o
buclă de 1800 şi se continuă pe faţa orală a molarilor, premolarilor şi
caninilor inferiori. La marginea mezială a caninilor, face din nou o
întoarcere de 1800, luând un traseu distal până la nişa dintre cei doi

79
 premolari, unde, încălecând arcada dentară, trece vestibular şi se îndreaptă
anterior în regiunea incisivă. Se continuă cu un traseu similar la nivelul
hemiarcadei opuse şi, după o ultimă întoarcere de 1800, făcută în sens
vertical, se termină în pelota palatinală corespunzătoare. Partea anterioară
a arcului poate susţine o gutieră incisivă cu interiorul neted, care serveşte
pentru poziţionarea aparatului şi pentru o mai bună stabilire a noilor relaţii
intermaxilare.
H. Cadenat, observând că, în ceea ce priveşte modificările arcadei inferioare,
rezultatele sunt mai slabe, a adăugat la tipul standard aripioare linguale din acrilat, pe
care le-a unit cu un arc.
Celelalte tipuri de aparat prezintă particularităţi de alcătuire datorită scopurilor
terapeutice diferite.

La tipul II (pentru ocluzia adâncă), arcul Coffin este înlocuit cu un şurub şi

aparatul mai prezintă resorturi auxiliare pentru vestibularizarea incisivilor superiori.
Dacă incisivii laterali superiori sunt vestibulo-înclinaţi se aplică arcuri tip pentru
oralizarea lor.

Principala particularitate la tipul III o constituie traseul arcului vestibular care

nu mai presează asupra incisivilor superiori, ci asupra celor inferiori. Şi arcul periferic
inferior are traseul modificat, presând spre lingual caninii şi premolarii I inferiori.
Confecţionarea manuală a aparatului este foarte dificilă, datorită traseului
complicat şi a arcurilor. De aceea, s-a recurs la tipizarea lor pe forme şi mărimi,
tehnicianul făcînd numai mici modelări.
Aceleaşi dificultăţi se întâmpină şi în ceea ce priveşte activarea sa în cabinet.
Fiecare aplicare de cleşte, fiecare modificare, chiar asupra unui sector limitat, are
repercusiuni asupra întregului ansamblu. De aceea trebuie făcute modificări mici
(eventual repetate) şi prevăzute toate consecinţele lor. Este necesară o foarte bună
manualitate şi multă experienţă clinicoterapeutică.

80
 Bine confecţionat şi bine adaptat, aparatul este foarte comod. Copiii îl poartă
şi ziua şi în general toate funcţiile se pot desfăşura cu aparatul în cavitatea bucală
(inclusiv masticaţia). O altă calitate a aparatului o constituie protecţia parodonţiului
marginal, nici un element al său nevând contact cu el.
Bimmler subliniază încă două calităţi ale sistemului:
- autoactivarea ( aparat dinamicofuncţional ). Prezenţa aparatului în
cavitatea bucală declanşează, reflex, contracţii musculare, la care se
adaugă mişcările din timpul diferitelor acte funcţionale. Ele pun în
acţiune elementele elastice, din care este alcătuit aparatul „activându-
le”. După Bimmler, aparatul său este subordonat mecanismului de
activare neuroreflexă a subiectului tratat şi prin aceasta ar corespunde
cel mai bine noţiunii de tratament individualizat.
- autolimitaţia: efectul aparatului ar înceta de la sine în momentul în
care s-a restabilit echilibrul individual, atunci când s-a atins „limita
fiziologică a adaptabilităţii”.

Prin măsurători periodice la diferite niveluri ale arcadelor s-ar putea constata
momentul acestei autolimitaţii şi anume, atunci când modificările se opresc. De fapt,
stabilirea acestui moment este mai mult teoretică. În general, ritmul modificărilor la
nivelul aparatelor dento-maxilare este lent în decursul tratamentului (cu aparate
funcţionale în mod special ) şi deseori se observă apariţia unor pauze urmate de
reluarea procesului de corectare; de altfel, însăşi creşterea este un proces ritmic.
În concluzie, locul sistemelor Bimmler în arsenalul terapeutic este determinat:
- de volumul foarte redus pentru un aparat bimaxilar (şi comoditatea la
purtare ce decurge de aici );
- de elasticitatea deosebită a elementelor componente;
- de protecţia parodontală, iar pe de altă parte, de dificultăţile tehnice
mari privind confecţionarea aparatului şi conducrea tratamentului.
După studii comparative, eficienţa terapeutică este asemănătoare cu cea a
activatoarelor pline.

81
 Totuşi tendinţa la recidivă este extrem de mică deoarece aparatul foloseşte la
maximum capacităţile şi tendinţele de restructurare funcţională, fără a periclita
ligamentul alveolo-dentar sau rădăcinile dinţilor.

KINETORUL STOCKFISCH

Acest aparat se compune din două plăci (superioară şi inferioară), cu şurub,

care nu sunt prevăzute cu elemente de ancorare şi sunt solidarizate între ele elastic, cu
ajutorul a două anse de sârmă (0,9 mm diametru), ce au fiecare capetele fixate: un
capăt în acrilatul plăcii superioare, celălalt în acrilatul plăcii inferioare.
Ansele care stau la o distanţă de aproximativ 2 mm de feţele vestibulare ale
dinţilor se întind posterior până la nivelul ultimilor molari, protejând astfel arcadele
dentare de acţiunea coercitivă a musculaturii obrajilor. Acţionând la nivelul acestor
anse, se pot modifica poziţiile reciproce ale plăcilor, în vederea unor corectări ale
relaţiilor intermaxilare în cele trei planuri spaţiale.
Deoarece cele două plăci sunt împinse de arc către bazele maxilarelor, a
devenit posibilă renunţarea la orice fel de ancorare şi păstrarea caracterului funcţional
al aparatului. Pentru a amplifica impulsurile generate de deplasările mandibulare şi
linguale, Stockfisch aşează între cele două plăci, bilateral, câte un tub de cauciuc, care
se întinde pe faţa linguală a arcadelor de la canin până la ultimul molar. Tuburile sunt

82
menţinute cu ajutorul unor sârme fixate de obicei în acrilatul plăcii superioare (Fig.
28).

Fig. 28. Aparat Stockfisch.

Tuburile au fost adăugate de autor, deoarece, după părerea sa, contactele dintre
materialul dur al plăcilor sunt percepute în mod neplăcut de către bolnav şi limitează
mişcările. Aparatul trebuie construit în aşa fel încât plăcile să nu ajungă în contact
direct, chiar dacă se exercită o presiune maximă asupra kinetorului.
Poziţia tuburilor de cauciuc trebuie să fie de aşa natură incât ele să nu
pătrundă între feţele ocluzale ale dinţilor (cu excepţia cazurilor de ocluzie deschisă) şi
să să rămână în contact cu feţele lor orale. Aparatul se construieşte pe modele montate
în ocluzor, în poziţie de ocluzie corectată. Kinetorul, în caz de necesitate, poate fi
completat şi cu alte elemente (arcuri, şuruburi) utilizate la plăci.

ACTIVATORUL TEUSCHER-STÖCKLI

Bazele moderne şi principiile eficientizării aparaturii ortodontice funcţionale ,

împreună cu explicarea sistemului de forţe direcţionale se datorează lui Teuscher.
Analizând implicaţiile bio-mecanice ale vectorilor forţă şi centrii de rezistenţă osoasă
83
(maxilar şi mandibulă), autorul arată că activatorul simplu poate produce retrudarea
punctului A cu rotaţia posterioară a planului bispinal şi retruzia incisivilor superiori,
deci o eficienţă scăzută în corectarea anomaliilor clasa II/2 (Fig. 29).

Fig. 29. Efectul de retracţie musculară

după poziţionarea anterioară a mandibulei (după Teuscher).

Activatorul Teuscher-Stöckli este indicat în anomaliile clasa II/1 Angle şi

prezintă, ca element caracteristic, asocierea forţelor extraorale prin intermediul unui
headgear. Această asociere generează o influenţare foarte bună a creşterii maxilarului
şi mandibulei. Aparatul are aspectul unui activator, cu partea acrilică palatinală redusă
la două pelote laterale unite printr-un arc palatinal rigid (Fig. 30).

Fig. 30. Activator Teuscher

84
 Acrilatul din zona frontală maxilară este redus la o mică gutieră, ce cuprinde
muchiile incizale ale frontalilor superiori, pe o distanţă de 0,5 mm a feţei orale şi 2-3
mm vestibular.
Activatorul Teuscher prezintă două tubuşoare pentru arcul facial, poziţionate
în masa interocluzală între molarii temporari. În funcţie de situaţia clinică, mai poate
prezenta arc vestibular şi arcuri de torque, care au ca scop poziţionarea corectă antero-
posterioară a incisivilor superiori.

ACTIVATORUL HARVOLD – WOODSIDE

Activatorul Harvold-Woodside a fost conceput pentru a realiza o întindere a

musculaturii jugale extremă, urmărind menţinerea aparatului endo-bucal prin această
contracţie extremă. Astfel, ocluzia corectată prezenta o înălţare foarte mare în plan
vertical, putând ajunge până la 20 mm.
Masa interoculzală era modelată neted, în contact cu dinţii laterali superiori,
fiind apoi şlefuită pentru erupţia dinţilor laterali inferiori.
La nivelul frontalilor se confecţionează gutiere pentru ambele arcade şi se
aplică un arc vestibular superior Fig. 32 ).

Fig. 32 Activator Woodside

Woodside susţine că realizarea unei ocluzii verticale modeste va influenţa numai
dezvoltarea orizontală a etajului mijlociu al feţei, în timp ce construcţia unei ocluzii
verticale ample va produce o creştere condiliană şi o dislocare a complexului
mediofacial spre inferior.
85
 După Woodside ( 1984 ), Petrovic şi Moss, creşterea condiliană este expresia
homeostaziei locale de bază pentru crearea şi menţinerea unui sistem stomatognat
echilibrat din punct de vedere funcţional. Cercetările acestor autori au arătat că
muşchiul pterigoidian lateral, joacă un rol decisiv în creşterea condiliană. Pentru
succesul tratamentului ortodontic funcţional sunt necesare o direcţie de creştere
favorabilă şi un stimul de creştere corect.
Activatorul poate, într-o măsură limitată, să contreleze vectorul de creştere
superioară, prin intermediul sincondrozei sfeno-occipitale, care deplasează baza
maxilară înainte. Dacă mandibula nu poate fi poziţionată anterior, creşterea
maxilarului poate fi inhibată şi corectată.
În aceste condiţii activatorul trebuie să condiţioneze şi dacă este necesar să
modifice rapoartele scheletice verticale. Prin schimbarea înclinării bazei maxilare, se
poate compensa rotaţia vectorilor de creştere mandibulari. O dislocare spre inferior a
bazei maxilare îi permite adaptarea ei la o rotaţie verticală a mandibulei. Dacă rotaţia
bazelor osoase în timpul creşterii este nefavorabilă, terapia cu activatorul nu poate fi
eficientă.
În prezent s-a renunţat la distanţarea exagerată intermaxilară, construindu-se
activatorul cu o deschidere moderată, după principiul constanţei (suma dintre gradul
de corectare în plan sagital şi vertical să nu depăşească 8 mm).

APARATUL TWIN-BLOCK

Folosit pe scară largă în Anglia, dar şi în alte ţări europene, foarte modern şi
confortabil, aparatul twin-block conceput de W. Clark s-a impus în terapia
ortodontică prin rezultatele favorabile obţinute într-un timp relativ scurt.
Caracteristica acestui aparat este faptul că este constituit din două părţi separate
(aparatul superior şi cel inferior) având elemente de ancorare (croşete Adams,
respectiv Stahl), planuri înclinate în porţiunile laterale acrilice şi şurub median atât la
placa superioară cât şi la cea inferioară (Fig. 31).

86
 Fig. 31. Aparatul twin-block CLARK.
Aparatul permite un control tridimensional prin:
 planurile de ghidaj ocluzal
 posibilitatea de modelare selectivă a acrilatului
 ghidarea controlată a erupţiei
 şurubul median
Faza ortopedică de tratament cu Twin-Block necesită erupţia molarilor
inferiori, pentru a elimina overbite-ul excesiv şi deficitul în dimensiunea verticală.
Astfel molarii mandibulari nu au contact cu acrilatul şi sunt liberi să erupă.
Desigur, în cazurile de ocluzie deschisă, relieful ocluzal al molarilor vine în
contact cu acrilatul aparatului pentru a inhiba erupţia, închizând asfel ocluzia.
Acest aparat funcţional este capabil să corecteze o anomalie de clasa a II a,
printr-o modalitate neinvazivă, evitând inflamaţia gingivală, retracţiile osoase sau
resorbţiile radiculare.

87
 POZIŢIONATOR DINAMIC

YOSHII (1980) a lansat ideea unui “poziţionator dinamic“, confecţionat dintr-

un material foarte elastic, Orthocon, care ar avea capacitatea de a deplasa dinţii în mai
multe etape, asemănător aparatelor fixe. Mişcările dentare se realizează prin
elasticitatea unui material elastomeric, care permite confecţionarea unei gutiere
bimaxilare pornind de la o machetă ce realizează poziţionarea corectă a dinţilor (set-
up).
“Tooth-positioner” poate fi mono sau bimaxilar şi este indicat în special ca şi
aparat de contenţie (Fig. 32).

Fig. 32. Tooth-positioner.

CAP. VII

ROLUL APARATELOR FUNCŢIONALE ÎN CONTENŢIA ORTODONTICĂ.

88
 ACTIVATORUL CA APARAT DE CONTENŢIE

Activatorul pe post de aparat de contenţie s-a dovedit a fi un mijloc foarte bun

în tatonarea intercuspidării optime şi poziţiei finale a dinţilor. Cu ajutorul lui se poate
observa dacă există tendinţe de recidivă, iar prin mici şlefuiri se pot dirija dinţii către
poziţii de intercuspidare optime, care să asigure stabilitatea rezultatului. De asemenea,
activatorul poate asigura contenţia poziţiei antero-posterioare a mandibulei faţă de
maxilar (de ex. contenţia rezultatului după rezolvarea unei ADM clasa a II-a) .

RETAINERUL FIX (3-3 sau 1-1)

Retainerul fix colat pe faţa orală se utilizează în general pentru contenţia de

lungă durată sau permanentă, în special la nivelul incisivilor inferiori; el se poate
folosi şi la incisivii superiori sau la dinţii laterali, uneori chiar pe feţele
vestibulare.Acest tip de aparate de corecţie este indicat în urmatoarele cazuri:
 pentru a preveni înghesuiala dinţilor frontali se aplică un retainer 3-3 (de la
canin la canin), sau 4-4 (de la premolarul prim la premolarul prim) ce este
colat doar pe faţa linguală a caninului sau la nivelul tuturor dinţilor frontali. El
se plasează la nivelul punctelor de contact şi se realizează fie din sârmă rigidă,
dacă se fixează la nivelul caninilor, sau din sârmă flexibilă, dacă se fixează pe
fiecare dinte în parte. Retainerele care se fixează doar la nivelul caninilor pot
fi confecţionate în laborator din sârmă de 0,030”, recurbată la extremităţi şi
trebuie astfel modelat încât să ia contact liniar cu feţele linguale ale tuturor
incisivilor. El poate fi şi prefabricat, situaţie în care trebuie adaptat în laborator
pe model, la condiţiile individuale ale fiecărui pacient. Pentru a uşura plasarea
retainerului în cavitatea bucală se poate confecţiona un dispozitiv de transfer
de pe model. Se lipeşte retainerul cu ceară pe model în poziţia dorită şi se
amprentează cu un silicon de consistenţă chitoasă (siliconul va amprenta feţele

89
 linguale şi muchiile incizale ale incisivilor, lăsând libere feţele linguale ale
caninilor cu buclele retainerului ce vor fi lipite de aceste feţe). Această
amprentă de transfer va retenţiona retainerul şi-l va menţine în poziţie optimă,
facilitând colajul.
 păstrarea rezultatului obţinut prin închiderea diastemei interincisive se
realizează în unele cazuri prin aplicarea unui retainer 1-1. Acesta poate fi
achiziţionat de la producători şi adaptat pe model pentru a se aplica fidel pe
feţele palatinale ale incisivilor sau poate fi realizat din sârmă răsucită. Trebuie
acordată mare atenţie modului în care se adaptează şi se colează acest tip de
retainer, în special la incisivii superiori, întrucât el trebuie plasat astfel încât să
nu interfereze ocluzia.
 păstrarea spaţiului edentat, în general unidentar, în vederea confecţionării
ulterioare a unei punţi dentare, atât în zona laterală cât şi în zona frontală,
poate fi realizată prin colarea unui segment de sârmă între dinţii limitaţi ai
bresei. Aceasta se face în scopul stabilizării dinţilor la sfârşitul tratamentului
ortodontic şi eventual pentru stabilizarea parodontală în timpul unui tratament
parodontal. În zona frontală, din considerente fizionomice, trebuie fixat
provizoriu şi un intermediar acrilic de segmentul de sârmă. În aceeaşi situaţie
poate fi folosit şi un menţinător de spaţiu mobil (placa ortodontică cu croşete
şi intermediar acrilic);
 menţinerea închiderii ortodontice a unui spaţiu post postextracţional la adulţi
(la care există de multe ori o tendinţă de redeschidere a spaţiului) se poate face
prin colarea pe cei doi dinţi vecini a unor segmente de sârmă răsucită/ gen
multiflex, atât oral cât şi pe vestibular.

POSIŢIONERUL

90
 Posiţionerul este un aparat bimaxilar alcătuit din două gutiere unite la nivel
ocluzal. El este realizat dintr-un cauciuc special sau dintr-o masă plastică specială ce
se aplică pe un model set-up, după corecturile mici efectuate pentru perfecţionarea
poziţiilor dinţilor.
Utilizarea posiţionerului permite, pe lângă mici corecturi ale poziţiilor dinţilor,
şi obţinerea unei intercuspidări optime la sfârşitul tratamentului. Astfel, posiţionerul
face parte din acele aparate de contenţie ce pot avea şi rol activ.
Gutierele se întind cu 2-3 mm supragingival, realizând şi un masaj gingival
consecutiv.
Posiţionerul poate fi confecţionat indirect, prin realizarea prealabilă a unei
machete din ceară pe modelele set-up dublate şi montate în articulator. Ambalarea
modelelor se face împreuna cu macheta de ceară, realizându-se canale de turnare.

SPLINTPOSIŢIONERUL (RETAINERUL GUTIERĂ)

Retainerele gutieră sunt posiţionere monomaxilate transparente, utilizate mai

des pentru menţinerea rezultatului obţinut la sfârşitul tratamentului ortodontic şi mai
rar pentru a produce şi mici mişcări dentare de corectura finală. Ele au avantajul că
sunt uşor de purtat, fiind foarte subţiri şi nevoluminoase, nu deranjează pronunţia,
sunt invizibile, dând chiar un luciu foarte atractiv dinţilor frontali, ceea ce face ca
pacientul să coopereze destul de bine, în general. De asemenea, ele pot fi folosite ca
gutiera suport pentru un gel de fluorizare.
Retainerele gutieră pot fi rigide sau elastice, fiind realizate din diverse
materiale termoplastice (Essix Copyplast, Bioplast, Imprelon etc.) ce se aplică intim
pe model cu ajutorul pompei de vacuum a aparatelor de tip Biostar sau Essix.
În funcţie de obiectivul ce trebuie îndeplinit de către aparat, se aleg foliile cu
grosimi, rigidităţi şi elasticităţi diferite.
Materialele foarte elastice utilizate în grosimi mai mari ale foliilor (Copyplast,
Bioplast) pot fi folosite şi pentru confecţionarea unor posiţionere bimaxilare, prin
tragerea lor în vid la nivelul fiecărui maxilar şi lipirea celor două gutiere la nivel
interocluzal în articulator.
91
92
 IN LOC DE CONCLUZII

Tentantă şi tulburătoare prin menirea sa de a induce modificări ale poziţiei dentare,

ale oaselor maxilare şi chiar ale feţei, ortodonţia a cunoscut o evoluţie spectaculoasă
de-a lungul anilor perfecţionându-şi continuu metodele de diagnostic şi tratament.
Deşi ortodonţia fixă tinde să ocupe o pondere tot mai mare în arsenalul
terapeutic ortodontic, aparatele funcţionale diversificate şi modernizate continua să
rămână un mijloc eficient în terapia anomaliilor dentomaxilare în special în dentaţia
mixtă în cazul tulburărilor funcţionale.
Cu toate controversele legate de modul de acţiune al aparatelor funcţionale,
această terapie rămâne un potenţial valoros în arsenalul ortodontic, dar cu o selecţie
riguroasă a cazurilor clinice, esenţială rămânând vârsta pacientului (creştere activă) cu
un tipar şi o direcţie de creştere favorabilă.
Părţile pozitive ale ortodonţiei funcţionale vor trebui cristalizate şi stimulat
potenţialul organismului, care prin mecanisme specifice de adaptare are posibilitatea
să imprime anumite caracteristici informaţiei terapeutice şi să o dozeze, ducând-o la
parametrii optimi.
Cu o eficienţă crescută în anomaliile clasa II/1 Angle, cu arcade dentare relativ
aliniate şi malocluzii determinate de disfuncţii neuro-musculare, aparatele funcţionale
utilizate în Clinica de Ortodonţie Tg. Mureş sunt, în ordinea frecvenţei: activatorul
AHP, bionatorul Balters, aparatul Klammt, care este şi cel mai agreat de pacienţi.
In ceea ce priveşte stabilitatea rezultatelor terapeutice , aceasta e favorabilă,
deoarece o ocluzie echilibrată în raport cu armonia facială şi folosirea factorilor
naturali de contenţie alături de aparatul funcţional activ utilizat şi în contenţie asigură
o echilibrare finală optimă.

93
 BIBLIOGRAFIE

1. BOBOC L., STANCIU D.: Ortodonţie – Caiet de lucrări practice, Editura

Medicală, Bucureşti, 2000.
2. BRATU ELISABETA: Terapia ortodontică mobilă şi mobilizabilă. Editura
Mirton, Timişoara, 2007.
3. BRATU D.: Aparatul dento-maxilar.Date de morfologie funcţională clinică,
Editura Helicon, Timoşoara, 1997.
4. COCÂRLĂ E.: Stomatologie pediatrică, Editura Medicală Universitară Iuliu
Haţieganu, Cluj-Napoca, 2000.
5. DAUSCH-NEUMANN D.: Kieferorthopädie. În: Band 5 Kieferorthopädie,
Parodontologie. Georg Thieme Verlag, Stuttgart,1987.
6. DIEDRICH P.: Bracket-Adhäsivtechnik in der Zahnheilkunde. Hanser Verlag,
1983.
7. FRASS KUNO: Die Kieferorthopädie in der Zahntechnik. Verlag Neuer Merkur
GmBH, München, 1992.
8. FRÄNKEL R.: Technik und Handhabung der Funktionsregler. VEB Verlag Volk
und Gesundheit, Berlin, 1976.
9. GRABER T.M., SWAIN B.F.: Current orthodontic concepts and techniques. W.B.
Saunders Comp., Philadelphia, 1975.
10. GRIVU O.: Ortodonţie pentru studenţii anului VI. Ed. Mirton, Timişoara, 1998.
11. LANGLADE M..: Croissance Cephalometrique Tridimensionelle.
ENC.MED.CHIR. 2345 A 10, 1983.
12. MILICESCU V.: Examenul clinic în ortodonţie şi ortopedia dento-facială, Editura
Cerma, Bucureşti, 1996.
13. MILICESCU V., MILICESCU-DUDUCA I.: Creşterea şi dezvoltarea generală şi
cranio-facială la copii, Editura Viaţa Medicală Românească, Bucureşti, 2001.

94
14. PĂCURAR M., ZETU I.: Introducere în tehnica arcului drept, vol.1, Analize
necesare, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1998.
15. SALZMANN J.A.: Orthodontics in daily practice. J.B. Lippincott Comp.,
Philadelphia, 1974.
16. SCHWARZ A.M.: Gebißreglung mit Platten. Urban & Schwarzenberg, 1990.
17. STANCIU DRAGOŞ: Sindromul de inocluzie verticală. Ed. Medicală, Bucureşti,
1987.
18. STANCIU DRAGOŞ, SCÎNTEI DOROBĂŢ V.: Ortodonţie, Editura Medicală,
Bucureşti, 1991.
19. VERNESCU LEHENI V.: Anomalia dento-alveolară, Editura Medicală,
Bucureşti, 1999.
20. ZETU IRINA, PĂCURAR MARIANA : Introducere în tehnica arcului drept,
Editura Lyra, Tg. Mureş, 2003

95
96
ISBN 978-973-7665-90 - 4

97