Sunteți pe pagina 1din 3

Cum a ajuns un neamt pe tronul Romaniei.

De ce romanii nu au mai vrut in ruptul


capului sa fie condusi de un voievod din neamul lor, ci de un strain
Cosmin Zamfirache,

Carol I al Romaniei este unul dintre suveranii emblematici ai Romaniei moderne. Prezenta sa pe tronul
Romaniei, desi de origine germana, era reflectarea unei nevoi a societatii romanesti, spun specialistii, de a fi
condusi de un principe strain si nu de unul roman. Inscaunarea sa a fost o adevarata aventura.

Carol I, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, a fost primul rege al Romaniei si unul dintre liderii emblematici
ai poporului roman. A domnit din aprilie 1866 pana in octombrie 1914. In timpul carmuirii sale, Romania a
pasit pe drumul modernizarii, nu lipsit de convulsii sociale, scandaluri si chiar revolte. In timpul domniei lui
Carol I, Romania isi obtinea independenta fata de Imperiul Otoman, in urma razboiul ruso-turc din 1877-1878, s-
a construit prima cale ferata, a inceput modernizarea infrastructurii, iar tara noastra devenise o putere regionala
in zona Balcanilor.

Accederea lui Carol I pe tronul Romaniei a fost insa o adevarata aventura. Specialistii spun ca alegerea unui
strain ca rege al romanilor a fost de fapt o nazuinta mai veche a acestui popor, ale carui elite nu mai doreau in
ruptul capului un voievod sau lider autohton.

Print strain cu orice pret

Pe 11/23 februarie 1866, o coalitie politica formata din cele mai influente personaje ale politicii romanesti de
mijloc de secol XIX reusea sa-l faca pe Alexandru Ioan Cuza, "domnitorul unirii", sa abdice. De altfel Cuza, cel
acceptat printr-un compromis al Marilor Puteri sa guverneze Principatele Romane Unite, a parasit tara. In locul
sau ramanea o locotenenta domneasca, formata din Lascar Catargiu, N. Golescu si colonelul N. Haralambie.
Situatia principatelor era delicata, iar tara dupa plecarea lui Cuza se afla in haos. Romanii erau din nou, direct, la
mana marilor puteri. "Fata de noul fapt implinit savarsit de romani, Puterile garante nu au ezitat sa reactioneze,
socotindu-l o grava incalcare a tratatului de la Paris(1856) si a Conventiei din august 1858. Recunoasterea
acestui act ar fi reprezentat - in opinia cercurilor diplomatice europene - un precedent periculos, un pas
important spre proclamarea imediata a independentei Romaniei si, totodata, ar fi provocat profunde tulburari in
sud-estul Europei, inclusiv declansarea unui conflict general", se arata in lucrarea "Istorie si Societate", volumul
II coordonat de Stela Cheptea, Marusia Cirstea si Horia Dumitrescu.

Mai mult decat atat, romanii doreau neaparat un print strain. Daca in tot secolul fanariot elitele romanesti
grupate in "Partida Nationala" doreau reinstaurarea "domnilor pamanteni" si alungarea grecilor sau albanezilor
pusi de turci pe tronul Principatelor, de la inceputul secolului al XIX-lea intelectualii si politicienii romani
doreau neaparat un printa strain sa conduca Principatele. Mai mult decat atat, nu doreau in ruptul capului sa mai
auda de domnitori romani.

"Chiar in contextul redactarii Regulamentelor Organice, Iordache Catargiu propunea unirea celor doua tari,
Valahia si Moldova, sub un principe strain. Regasim ideea unui domn european in 1839, la comisul leonta Radu,
care considera ca un asemenea personaj ar putea sa exercite autoritatea asupra acelei federatii moldo-valaho-
sarbe despre care am mai pomenit. Ideea e prezenta si la 1848: Ion Maiorescu propunea unirea romanilor sub un
principe austriac. Comitetul Unirii cerea, la infiintarea sa, in 30 mai/11 iunie 1856, apoi in februarie 1857, un
principe "de rasa latina, dintre familiile domnitoare din Europa, afara de dinastiile staturilor megiesite. (...)
Treptat in cultura politica de la noi s-a consolidat ideea ca salvarea era de asteptat de la un principe care nu era
roman: european, de ginta latina sau austriac, numai roman nu!,,, scrie si specialistul in politologie Cristian
Preda, in lucrarea sa "Rumanii fericiti. Vot si putere de la 1831 pana in prezent".

Unul dintre motive era evitarea nepotismelor, peschesurilor si favoritismelor tipic balcanice recunoscute,
culmea, chiar de un fost domnitor, care la randul sau, sustinea, paradoxal, numirea cu orice pret a unui domnitor
strain. ,,De li s-ar da un print pamantean, li s-ar face iarasi un cel mai mare rau, pentru ca din experienta cunosc
aceasta. Cu rusinea mea marturisesc ca, in timp de sapte ani, cat am guvernat Moldova, a facut o multime de
nedreptati si de nelegiuiri. Cugetul ma mustra, Dumnezeu sa se indure a ma ierta. Insa ce era sa fac, cand eram
in inrudire si in amicitie cu toti boieriiC Cum era sa nu pun ministru pe varul meu, logofat mare pe cuscrul meu,
postlenic pe fiul meu, presedinte al Divanului pe cumnatul meu,ispravnici pe nepoti si amici", se tanguia fostul
domnitor Grigore Alexandru Ghica intr-o scrisoare catre contele Walevski, ministrul de Externe al Frantei,
explicandu-i de ce romanilor le trebuie print strain. Si apoi, arata specialistii, un print strain cu o mare influenta
in Europa ar fi salvat Romania, credeau elitele din aceea perioada.

Print belgian, ales domn fara sa stie

Pentru a evita o interventie a Puterilor Garante, elitele romanesti din Principate trebuiau sa se grabeasca in
alegerea unui domnitor strain. Prima optiune nu a fost Carol I, ci un print belgian, Filip conte de Flandra si duce
de Saxonia. Specialistii spun ca aceasta alegere nu era intamplatoare. "Belgia era in aceea vreme un model
pentru Romania. Astazi, urma acestei influente, nu mai este asa de vizibila ca atunci. Cel mai cunoscut camp de
influenta e cel constitutional. Intr-adevar constitutia belgiana de la 1831, a servit ca reper proiectului primei
constitutii elaborate de Cuza, in octombrie 1859", preciza, in lucrarea "Rumanii fericiti. Vot si putere de la 1831
pana in prezent", Cristian Preda. Culmea, graba a fost asa de mare incat Filip de Flandra a fost proclamat
domnitor al Principatelor Unite fara ca macar sa stie.

A fost proclamat sub numele de Filip I, cu o unanimitate de voturi. Tot fara sa stie, lui Filip i-a fost jurata si
credinta. "Jur supunere constitiunii si legilor tarii, jur a fi credincios principelui suveran al Principatelor Unite,
Filip I", se arata in juramantul pe care au trebuit sa-l presteze toti functionarii statului. Abia dupa aceea a
inceput balamucul. Locotenenta domneasca i-a trimis o depesa, prin care-l informau pe principele belgian de
faptul ca era, fara sa-si fi dat acordul, domn al Principatelor Romane Unite. Abia peste o luna, romanii au primit
raspunsul. Principele de Flandra refuza onoarea, prin ministrul de externe al Belgiei, care a trimis o nota
diplomatica. Se presupune ca Filip a fost influentat de Napoleon al III-lea al Frantei sa refuze. Lucrurile se
complicau pentru romani, dar era o solutie de rezerva.

Karl Eitel accepta sa conduca Principatele Romane

"Incercand sa evite eventualele intelegeri secrete la nivelul democratiei europene, pe seama Principatelor,
autoritatile romane s-au oprit asupra candidaturii Printului Carol de Hohenzollern Sigmaringen, ce era inrudit
atat cu familia regala prusiana, cat si cu familia imperiala franceza", se precizeaza in lucrarea "Istorie si
Societate", volumul II. In aceste conditii, romanii au trecut la vot. Practic aveau la dispozitie doar 70 de ore ca
prin plebiscit sa spuna daca sunt sau nu de acord cu aducerea acestui prusac pe tronul Principatelor Romane
Unite. Au participat la vot romanii cu varsta de peste 25 de ani in perioada 2-8 aprilie, urnele fiind deschise de
la 8 la 18.00. Carol a fost ales cu unanimitate de voturi, iar rezultatul trimis imediat. Printul german era dorit de
romani.

Carol I nu mai fusese niciodata prin Romania. Era un militar de cariera, nu inalt, dar bine legat si impunator. La
aceea data, avea 27 de ani, era nascut in Principatul Hohenzollern-Sigmaringen si era cel de-al doilea fiu al
printului prusac Karl Anton. A urmat cariera militara, pornind de jos ca si cadet, ajungand rand pe rand
sublocotenent de dragoni, locotenent secund de artilerie, ajungand in 1866 la gradul de capitan in armata
prusaca. S-a inrolat volunat in armata si la 1864 participase la cel de-al doilea razboi al Schleswigului,
remarcandu-se in cadrul unor asalturi de fortificatie. Printul german dorit de romani a acceptat pe loc.

Drumul sau pana la Bucuresti avea sa fie o adevarata aventura. Si asta fiindca Prusia, tara sa natala, era in razboi
cu Austria, zona prin care trebuia sa treaca neaparat. In primul rand si-a luat un nume fals, acela de Karl
Hettingen, si a venit in tara insotit de Bratianu si Rosetti, recomandandu-se negustori in drum catre Odessa. A
mers cu trenul deghizat pe ruta Dusseldorf - Bonn - Freiburg - Zurich - Viena - Budapesta, intrand in tara pe la
Drobeta-Turnu Severin.

"Frica de a fi recunoscut era atat de mare, incat Carol si-a scos monogramele de pe lenjerie, ca si litera C de pe
obiectele de toaleta. Biograful sau oficial ne spune ca viitorul principe s-a ascuns in tren in spatele unor ochelari
sau al unui ziar. De la Buzias la Turnu-Severin, Carol ar fi calatorit la clasa a II-a, printre saci, cutii si lazi",
arata Cristian Preda, in lucrarea deja mentionata. In cele din urma, isi continua drumul cu trasura, alaturi de
Bratianu, fiindca in Principate nu era retea de cale ferata. Trece pe podul Mogosoaiei, iar la Bucuresti este
intampinat cu flori. Pe 10/22 mai 1866, Carol era in Bucuresti si a depus juramantul alaturi de sotia sa, pe legile
tarii. "Jur", a fost primul cuvant rostit in romaneste, de neamtul Karl Eitel, cel care va deveni Carol I de
Romania.

Va recomandam sa cititi si urmatoarele stiri:

Povestea regelui ,,ratat" de Romania. Cine este printul Filip, propus inainte de Carol I sa conduca
Principatele Romane

Un secol de la moartea primei regine a Romaniei. Elisabeta a fost mama ranitilor si poeta Carmen Sylva