Sunteți pe pagina 1din 6

Cat de violente erau confruntarile dintre daci si romani.

,,Munti" de trupuri
sfartecate, ramasi pe campurile de lupta
Iulian Bunila,

Inca din scoala aflam istoria confruntarilor armate ale dacilor si romanilor, mai ales detalii despre cele doua
razboaie de la 101-102 si 105-106, care au la baza texte ale unor cronicari ai vremii, scenele de pe columna lui
Traian, dar si descoperirile arheologice. Cu ajutorul acestor repere, istoricii au strans informatii legate de modul
in care se produceau ciocnirile intre cele doua armate.

Istoricul confruntarilor dintre daci si romani incepe in iarna dintre anii 85 si 86 e.n., cand dacii regelui Duras
organizeaza incursiuni la sud de Dunare pentru a-i ataca pe legionarii imparatului Domitian.

Deoarece la Roma s-a produs mare agitatie, pentru ca cetatenii capitalei se temeau ca dusmanul va patrunde in
imperiu si va devasta totul, Domitian a fost nevoit sa treaca, cu intreaga sa armata in Iliria si Moesia, ultima
impartita acum in Superior si Inferior, poruncind unui comandant al sau, Cornelius Fuscus, sa treaca peste
Dunare, la nord.

Dacii au raspuns atacurilor si, inca de la prima ciocnire, au reusit sa obtina impotriva romanilor o importanta
victorie, cucerind tabara acestora printr-o ambuscada. In aceste conditii, in anul 87 e.n., Duras i-a cedat puterea
lui Decebal, care se remarcase deja in luptele cu romanii.
Au urmat cele doua razboaie daco-romane

Atras de aurul dacic si de alte bogatii ale acestei zone dar si de pozitia strategica a Daciei, noul imparat, Traian,
el insusi un soldat si tactician experimentat, a inceput pregatirile pentru un razboi decisiv impotriva Daciei. La
25 martie 101, imparatul Traian a parasit Roma si s-a indreptat cu fortele romane spre Moesia Superior.

Armata lui Traian era alcatuita din patru legiuni panonice: I, II Adiutrix, XIII si XIV Germina, doua legiuni
moesice din Moesia Superior: IV Flavia si VII Claudia, trei legiuni moesice din Moesia Inferior: I Italica, V
Macedonica, XI Claudia, si altele aduse de la Rin, in total fiind 13-14 legiuni. In total, numarul celor care
participau la forta de invazie era de 150.000 de oameni. Comanda trupelor a fost incredintata unor generali si
ofiteri veterani, ca Iulius Sabinus, Terentius Scaurinus, Iulius Quadratus Bassus, care vor fi guvernatorii Daciei.

Foto Muzeul Judetean Buzau

Potrivit unor istorici, armata dacilor era alcatuita 50.000 de soldati, din calareti ce luptau cu arcuri si pedestrasi
inarmati cu palose curbe - siccae, sabii drepte sau curbe - falces, si aveau ca stindard balaurul-draco.

Dupa o scurta perioada de pace, razboaiele daco-romane au fost reluate in 105 - 106, episod presarat cu multe
inclestari si incheiat cu sinuciderea lui Decebal.

Potrivit istoricilor, luptele dintre cele doua armate erau extreme de violente si totodata asimetrice. "Este greu de
precizat numarul exact al combatantilor, sursele oferind mai multe indicii in acest sens, asta ca sa nu amintim
subiectivitatea surselor istorice din acea perioada. Cert este ca in Razboaiele Dacice romanii au folosit in jur de
100.000 soldati, legiuni, trupe auxiliare etc. Numarul dacilor si al aliatilor lor nu poate fi estimat, insa forta
acestora nu se putea compara cu cea a romanilor, daca avem in vedere aici echipament, pregatire tactic", spune
istoricul Daniel Costache, directorul adjunct al Muzeului Judetean Buzau.
Grafica Radu Oltean

Din masa mare de soldati, nu toate trupele participau in acelasi timp la lupta ci in functie de situatie. Asediile
cetatilor presupuneau o tactica si un echipament militar specific, confruntarile directe altele, iar ambuscadele
erau altfel gandite.

Ca si in razboaiele moderne, si atunci existau iscoade care strangeau informatii utile pentru generalii sau
capeteniile care desenau strategiile de lupta. "Cum dacii au intrat in contact cu romanii cu mult inainte de
conflictele din timpul imparatului Traian, este evident ca aveau cunostinte despre relieful, caile de acces si
asezarile acestora. In ceea ce priveste existenta iscoadelor romane in teritoriul dacilor este clar ca acestea au
existat, fiind vorba de personal militar special instruit in acest sens, dar nu numai", spune Daniel Costache.

Potrivit istoricului buzoian, din punct de vedere tactic, de atunci lucrurile esentiale nu s-au schimbat prea mult
in ceea ce priveste abordarea unui conflict. Recunoasterea terenului, cunoasterea capacitatilor de lupta ale
adversarului, cunoasterea armelor adversarului erau practicate si in acea perioada. In ceea ce priveste strategia
de lupta, ea era stabilita, ca si astazi, la nivelul factorilor de decizie ai armatei, in frunte cu imparatul.

Scena de lupta intre daci si romani. Autor: Radu Oltean


Confruntarea dintre beligeranti nu aparea spontan, ci sigur era rezultatul unei strategii de atragere in zone cu
vulnerabilitati, din punct de vedere al reliefului.

"Ganditi-va la faptul ca armatele, cea care urmarea sa cucereasca si cea care isi apara teritoriul, aveau cunostinta
in permanenta, mai mult sau mai putin, de pozitia adversarului. De multe ori ce este spontan pentru unii poate fi
o tactica elaborata pentru ceilalti. Erau importante caile de acces, rutele urmate de armata invadatoare, deoarece
favorizau sau nu ambuscadele. Era de asemenea important modul de abordare al traseului, cu trupe in
avangarda. De asemenea erau importante centrele fortificate, care o data scoase din lupta permiteau acces relativ
facil catre urmatoarele", spune istoricul Daniel Costache.

Romanii abordau diferit luptele in camp deschis fata de asediile cetatilor, mai spune cercetarorul buzoian, fiind
folosite arme specifice asaltului: "Evident ca au existat tactici de atragere a adversarului in zone in care sa ai
parte de un avantaj strategic, iar exemplele din istoria noastra sunt numeroase in acest sens".

Scena de pe Columna lui Traian Sursa alba24.ro


Luptele dintre daci si romani din timpul imparatului Traian nu s-au finalizat niciodata prin nimicirea completa a
uneia dintre taberele combatante. Nu era in interesul nimanui si nici nu oferea vreun avantaj, chiar daca aparent
asa stau lucrurile. "In general luptele se incheiau cu retrageri in zone ce ofereau protectie. Ganditi-va ca si in
momentul in care iti alergi adversarul aflat aproape de nimicire ai pierderi de trupe. In cazul asaltului cetatilor,
chiar si acolo existau retrageri in cazul in care asediatorul reusea sa puna presiunea necesara. Evident existau si
cazuri cand cetatile asediate au refuzat predarea si au luptat pana la ultimul soldat, insa nu ne sunt cunoscute
astfel de situatii in conflictele daco-romane", spune Daniel Costache.

Cat priveste durata unei confruntari intre daci si romani, aceasta depindea de multi factori: daca era vorba de o
ambuscada, despre un asediu de cetate ori daca despre o lupta in camp deschis.
"In cazul luptelor in camp deschis, daca ambele tabere aveau forte relativ egale, putea dura de ordinul orelor,
asediile zile ori chiar saptamani. Oastea dacilor era compusa din pedestrasi, care proveneau din randul asa-
numitilor comati si calareti, cei mai multi dintre ei din categoria nobililor - tarabostes, sau pileati. Dacii foloseau
ca arme de atac ale cavaleriei spadele lungi drepte sau scurte si drepte, lanci si sulite si arcuri. Pentru aparare
foloseau scutul care in general avea forma ovala, unii dintre ei acoperiti, cu coifuri si armuri. Pedestrasii utilizau
sulite, lanci, scuturi si sabii curbe cunoscute sub denumirea de falx, falces sau drepte scurte, cutite si pumnale de
lupta, celebrele sica; cel mai probabil unii dintre ei aveau si topoare sau seceri folosite in lupta. Pentru luptele de
la distanta, dacii utilizau arcul de tip "scitic" si lancile si/sau sulitele", precizeaza Daniel Costache.
In urma studiilor efectuate de istorici, s-a ajuns la concluzia ca armele dacilor erau foarte eficiente in inclestarile
cu romanii, care atunci erau cei mai avansati din punct de vedere al dotarii. "Dupa primul razboi dacic al lui
Traian, romanii au luat decizia de a ranforsa castile pedestrimii, la partea superioara, deoarece flaxul dacic
permitea luptatorului dac sa atace in zona capului, scutul roman fiind proiectat in principal pentru apararea
corpului si picioarelor. Practic capul soldatului roman ramanea descoperit in fata unei astfel de arme", explica
istoricul.

Sursa romanialibera.ro
In urma bataliilor care se duceau pe parcursul a cateva ore, ramanea in urma un teren insangerat si cadavre
mutilate. "Evident ca in urma unei astfel de inclestari, in care determinarea ambelor tabere este maxima,
lucrurile erau destul de delicate. Evident ca se murea ca urmare a loviturilor, impunsaturilor, ranilor produse in
lupta. Nu era un peisaj prea placut un camp de lupta dupa incheierea confruntarii", spune Daniel Costache.