Sunteți pe pagina 1din 7

UTILIZAREA METODELOR EURISTICE LA FORMAREA

COMPETENȚELOR DE REZOLVARE A PROBLEMELORDE


STEREOMETRIE ÎN CLASA XII
Termenul „euristic” provine din limba greacă: heuriskein - a afla, a descoperi. Strategiile
didactice euristice reprezintă strategii mentale de exploatare pentru descoperirea informației,
stimulează operațiile gândirii, judecățile și raționamentele elevilor, conduc la învățare activă,
conștientă. Învățământul tradițional, centrat pe cadrul didactic și pe materia de învățat, este
înlocuit cu învățământul modern, centrat pe elev. Pentru îndeplinirea acestui deziterat este
necesar ca profesorul să apeleze la strategii euristice de predare - învățare. Aceasta presupune nu
doar o simplă metodă de tip euristic - cum de-a lungul secolelor a fost considerată conversația
euristică, cunoscută de la Socrate care o vedea sub forma unui dialog prin întrebări meșteșugite,
prin contraziceri, prin polemică, prin descoperirea adevărului. Astăzi, strategia euristică implică
o serie bogată de metode.

O tehnica importanta in rezolvarea problemelor de stereometrie reprezint metodele euristice,


precum:

1. Metoda analogiei.

2. Generalizarea și particularizarea

3. Conversația

4. Exercițiul

6. Descoperirea

7. Metodei Piramidei

Acestea sunt doar cîteva dintre multiplele metode, procedee, tehnici,la care profesorul de
matematică poate face apel în realizarea strategiilor didactice euristice.
Pentru rezolvarea problemelor de stereometrie curriculumul național propune umatoarele metode
euristice: metoda exerciţiului; analogia; algoritmizarea; activitatea în grup; studiul de caz cu
aplicaţii practice;

FOLOSIREA ANALOGIEI IN PREDAREA STEREOMETRIEI

Rezolvarea problemelor de geometrie in spatiu prezinta doua serii de dificultati: imaginea


figurii si rationamentul. In cazul in care rationamentul este strans legat de cel folosit intr-o
problema corespunzatoare de geometrie plana este bine sa subliniem si sa folosim aceasta
analogie. Odata analogia stabilita rezolvarea problemei de geometrie in spatiu comporta un punct
de plecare logic si acesta dezvolta la elevi nu numai gandirea functionala ci si deprinderea de a
incerca sa gaseasca noi posibilitati, noi proprietati, chiar generalizari pe baza celor cunoscute.
Este bine ca elevii , fiind numai dirijati de profesor, sa stabileasca analogia.

Problemă. Să se determine volumul unui cilindru circular drept cu aria totală de


72𝜋(1 + √3)𝑐𝑚2, știind că un segment determinat de centrul unei baze și un punct de pe centrul
celeilalte baze este congruent cu diametrul bazei.
Rezolvare. Considerăm o secțiune axială ABCD a cilindrului. Fie E și F centrele bazelor
cilindrului. Din enunțul problemei deducem că ∆𝐸𝐴𝐵 este echilateral, deci EA=EB=AB=2R, unde
𝐴𝐵∙√3
R este raza bazei cilindrului. Înălțimea cilindrului 𝐸𝐹 = = 𝑅√3 = 𝐻.
2

Aria totală a cilindrului


𝐴𝑇 = 2𝜋𝑅(𝑅 + 𝐻) = 2𝜋𝑅(𝑅 + 𝑅√3) = 2𝜋𝑅 2 (1 + √3).

Obținem ecuația: 2𝜋𝑅 2 (1 + √3) = 72𝜋(1 + √3), din care aflăm 𝑅 = 6 (𝑐𝑚).
Prin urmare, volumul cilindrului
𝑉 = 𝜋𝐹𝐵 2 ∙ 𝐸𝐹 = 𝜋 ∙ 62 ∙ 6√3 = 216𝜋√3 (𝑐𝑚3 ).
Răspuns. 216𝜋√3 𝑐𝑚3.

GENERALIZAREA ȘI PARTICULARIZAREA

Noțiunile, conceptele, sunt forme de reflectare a realității obiective. Ele se formează pe baza
unor operații de gândire, cum ar fi generalizarea și altele. Generalizarea presupune extinderea
acestor proprietăți la o clasă de obiecte. Generalizarea noțiunii presupune trecerea de la o noțiune
cu o sferă mai restrânsă, la o alta, a cărei sferă este mai cuprinzătoare (se trece de la o noțiune
specie la o alta tip gen). Pentru a se realiza acest lucru, Ținând cont de relația dintre conținutul şi
sfera unei noțiuni, trebuie să trecem de la noțiunea de bază la o alta cu un conținut mai redus. În
cazul determinării (concretizării) noțiunii, se aplică procedeul invers, deci se caută noțiuni cu
conținut lărgit. Uneori, pentru a familiariza elevii cu anumite noțiuni noi, se propun probleme cu
date concrete, a căror rezolvare conduce la noțiunea vizată.

Exemplu: Pentru ca elevul sa însușească noțiunea de trunchi de con îi reamintim ce înseamnă


noțiunea de con și cum arată el.

Definiție. Corpul geometric format din reuniunea segmentelor ce unsesc punctele discului D
cu punctul S se numește con circular.

Intersectând conul C cu un plan 𝛽 ∥ 𝛼 (β intersectează [𝑆𝑂] într-un punct interior), obținem


două corpuri. Conul 𝐶 ′ are vârful S și baza discul 𝐷′ , care se obține în planul secant β. Al doilea
corp, obținut prin înlăturarea din conul C a conului 𝐶 ′ , fără discul de la bază, se numește trunchi
de con circular.

CONVERSAȚIA

Extrem de mult folosită în matematică, metoda conversației constă în dialogul dintre


profesor şi elevi, în care profesorul este un partener care nu doar întreabă dar şi răspunde
întrebărilor elevilor. Ea determina o participare activă a elevilor.
Este recomandabil a deprinde elevii să adreseze întrebări profesorului atunci când nu
înţeleg ceva. Se obţine astfel un ritm de muncă în care sunt atraşi şi elevii neatenţi sau mai puţin
disciplinaţi.
Formele de conversaţie pot fi clasificate după mai multe criterii:
1. După numărul de persoane cărora li se adresează întrebarea:
 individuală (profesor şi un elev);
 frontală (întrebările se adresează întregii clase şi răspunsurile vin de
la diferiţi elevi);
2. După obiectivele urmărite:
 introductivă (pentru captarea atenţiei şi reactualizarea cunoştinţelor
anterioare);
 în cadrul prezentării materialului nou;
 pentru fixare noilor cunoştinţe (când materialul predat se discută
eventual sub o alta formulare);
 pentru recapitulare;
 în procesul de evaluare a cunoştinţelor;
3. După adresabilitatea intrebării:
 euristică (când întrebările se adresează raţionamentului);
 catihetică (când întrebările se adresează memoriei).

Conversaţia euristică prezintă un dialog, ce are loc între profesor şi elev, trezind la interes
elevul printr-un set de întrebări, care în final duc la aflarea adevărului. Prin această metodă,
elevii sunt determinaţi să facă propriile plimbări în universul cunoaşterii, şi să facă legăturile
necesare dintre cunoştinţele găsite. Aceste conexiuni între informaţiile primite ajută la aflarea de
noi cunoştinţe.

EXERCIȚIUL

Metoda se referă la executarea conştientă, sistematică şi repetată a unei acţiuni. În principal,


prin această metodă se urmăreşte învăţarea unor deprinderi, dar mai pot fi atinse şi alte obiective,
cum ar fi consolidarea cunoştinţelor sau stimularea unor capacităţi sau aptitudini.

« Întreaga activitate şcolară are semnificaţia unui îndelungat şi asiduu exerciţiu ». Cuvântul
provine din lat. exercitium, însemnând « efort repetat ». Exerciţiul didactic « constituie o
modalitate de efectuare a unei operaţii şi acţiuni mintale sau motrice, în chip independent şi repetat,
în vederea achiziţionării sau consolidării unor cunoştinţe şi abilităţi » (C. Cucoş, 2004). Metoda
presupune utilizarea unor exerciţii cât mai variate, evitarea monotoniei, plictiselii, captarea atenţiei
elevilor. O astfel de cerinţă implică alternarea conţinutului şi formei exerciţiilor, gradarea lor de la
simplu la complex, stârnirea curiozităţii, a interesului. Având în vedere că, prin această metodă,
eforturile de muncă independentă ale elevilor sunt din plin solicitate, se ţine cont de particularităţile
de vârstă şi individuale ale elevilor

Exerciţiul are o sferă mare de aplicabilitate, putând îmbrăca forme diferite în funcţie de
obiectul de învăţământ la care este utilizat. Pornind de la obiectivele urmărite, exerciţiile pot fi de
mai multe tipuri: introductive, de bază, aplicative, de creaţie.

Eficienţa acestei metode este condiţionată de respectarea următoarelor cerinţe: pregătirea


elevilor, sub aspect teoretic şi motivaţional, pentru executarea acţiunii; explicarea şi demonstrarea
corectă a acţiunii de executat, în vederea formării modelului intern al acesteia; efectuarea repetată
a acţiunii în situaţii cât mai variate; dozarea şi gradarea exerciţiilor; creşterea progresivă a gradului
de independenţă a elevilor pe parcursul exersării; asigurarea unui control permanent, care să se
transforme treptat în autocontrol.

Avantajele metodei sunt concretizate în rezultatele aplicării ei:

- formează o gândire productivă,

- oferă posibilitatea muncii independente,

- oferă posibilitatea analizei diverselor metode şi soluţii de rezolvare a problemelor,

- activează simţul critic şi autocritic şi îi învaţă pe elevi să-şi aprecieze rezultatele şi metodele de
lucru,

- oferă posibilitatea depistării şi eliminării erorilor.

Această metodă nu contribuie numai la formarea priceperilor şi deprinderilor de lucru, ci


aduce un aport substanţial la dezvoltarea unui raţionament flexibil şi operant.

Exemplu : După ce elevii au înțeles cum se rezolvă problema dată se va propune acela-și tip de
problemă numai cu datele schimbate.

Problemă1. Înălțimea unui con este h. Două generatoare reciproc perpendiculare împart
suprafața laterală a conului în două părți ale căror arii se raportă ca 1:2. Să se afle aria laterală și
volumul conului.
Problemă2. Înălțimea unui con este 2H. Două generatoare reciproc perpendiculare împart
suprafața laterală a conului în două părți ale căror arii se raportă ca 1:4. Să se afle aria laterală și
volumul conului.
METODA DESCOPERIRII

Poate fi definita ca o tehnica de lucru, la care elevul este antrenat si se angajeaza in activitatea
didactica, cu scopul aflarii adevarului" . In aceasta metoda este activ, redescopera relatii, algoritmi
de calcul. Aceasta atitudine a elevului nu poate subzista decat pe o pregatire anterioara solida, pe
o exersare ce a creat deprinderi corespunzatoare. Mai mult, intreaga activitate de (re)descoperire
este dirijata de profesor, astfel ca problema centrala ridicata pe metoda este unde si cat sa-l ajute
invatatorul pe elev.

Eficienta metodei depinde esential de raspunsul corect la aceasta intrebare. Aceasta cere
invatatorului tact pedagogic si o cunoastere a problemei in toate articulatiile ei , inclusiv in locul
in care elevii pot intampina dificultati. Tactica folosita de invatator este aceea de a plasa sugestii
"usoare" in momentele de dezorientare ale elevilor, momente ce pot fi citite pe fetele lor.

Problemă. Aflați aria suprafeței laterale a trunchiului de con cu razele bazelor R și r și


generatoarea g (Fig. 18).
Rezolvare. Fie 𝐴𝑙 aria suprafeței laterale a trunchiului de con, A aria laterală a conului din care
provine trunchiul de con, iar 𝐴𝑙 aria laterală a conului mic. Notăm prin l generatoarea conului mic,
atunci g+l este generatoarea conului mare.
Obținem
𝐴𝑙 = 𝐴 − 𝐴𝑙 = 𝜋𝑅(𝑙 + 𝑔) − 𝜋𝑟𝑙 = 𝜋𝑅𝑔 + 𝜋𝑙(𝑅 − 𝑟) (*).
Observăm că
𝑅 𝑔+𝑙 𝑟𝑔
= ⟺ 𝑙 = 𝑅−𝑟.
𝑟 𝑙

Substituim în formula (*), obținem:


𝑟𝑔
𝐴𝑙 = 𝜋𝑅𝑔 + 𝜋 ∙ ∙ (𝑅 − 𝑟) = 𝜋𝑔(𝑅 + 𝑟)
𝑅−𝑟
Răspuns. 𝜋𝑔(𝑅 + 𝑟).

METODA PIRAMIDEI

Etapele metodei sunt următoarele:


Faza introductivă

Problemă. O grămadă de grâu de formă conică are înălțimea de 2,4 m, iar suprafața bazei de
25 𝑚2 . Aflați cantitatea de grâu din grămadă, dacă o tonă de grâu ocupă 1,3 𝑚3 .
1. Faza lucrului individual Elevii lucrează pe cont propriu la soluţionarea problemei timp
de 5 minute. În această etapă se notează întrebările legate de rezolvare.

2. Faza lucrului în perechi. Elevii lucrează câte doi pentru a discuta rezultatele individuale
la care a ajuns fiecare. Se notează ideile noi.

3. Faza reuniunii în grupe mari. Deoarece profesorul vrea să prezinte patru rezolvări ale
acestei probleme, va împarţi clasa în 4 grupe. Fiecare grupă va urmări câte o
demonstraţie cu ajutorul unei fişe de indicaţii prezentate gradat. Problema fiind mai
dificiă, elevii au nevoie de aceste indicaţii.Se vor oferi însă, numai indicaţiile esenţiale şi
nu toată rezolvarea problemei. Se va acorda o mare atenţie întrebărilor puse de elevi şi
profesor. Ele trebuie să anticipeye rezolvările problemei.

4. Faza raportărilor soluţiilor colective. Întreaga clasă , reunită, urmăreşte soluţiile


colegilor, le analizează, le completează dacă este nevoie. Dacă elevii nu reuşesc să
rezolve problema în întregime, profesorul poate interveni.

CONCLUZIA

In general este greu să se facă o delimitare clară a strategiilor euristice de predare-învățare,


lecțiile fiind de regulă o îmbinare de strategii. Profesorul trebuie să fie conștient că cel mai mic
efort de a-l implica pe elev în propria instruire este un pas înainte în creșterea motivației învățării
matematicii, în atingerea obiectivelor educației. Așadar profesorul de matematică trebuie să
aleagă, să îmbine, să ordoneze metodele, procedeele și mijloacele didactice astfel încât elevii să
înțeleagă noțiunile, dar să nu se piardă din vedere aspectul științific.

BIBLIOGRAFIA

1. Banea, Horia, Metodica predării matematicii, Ed. Paralela 45, Pitești, 1998

2 Cîrjan, Florin, Didactica matematicii, Ed. Corint, București, 2007

3. Manolescu, Marin, Dezvoltare curriculară , Ed. Univ. Lucian Blaga Sibiu

4. Dicționar de pedagogie - E.D.P., București, 1979