Sunteți pe pagina 1din 2

Doina populară

Floricica
(text cules de Vasile Alecsandri)
Literatura populară este un izvor nesecat de opere de artă prin care se
dezvăluie sufletul românesc. Printre multele ei specii literare (basmul, balada,
strigăturile etc.), se evidenţiază doina, un cântec intonat fără acompaniament
muzical, specific patrimoniului naţional. Doina este opera lirică scrisă în versuri,
aparținând literaturii populare, în care sunt exprimate în mod direct, sentimente
puternice de dragoste, dor, jale, ură, aparținând omului din popor. Consider că
poemul Floricica, ce a fost cules de poetul român Vasile Alecsandri, prezintă toate
trăsăturile esenţiale ale unei doine.
În primul rând, textul literar a fost publicat de poetul binecunoscut, dar a fost
cules din folclor. Ca text folcloric, doina Floricica este creaţia colectivă şi anonimă a
poporului român, caracterizată prin oralitate şi sincretism. Astfel, doina a fost
transmisă din generaţie în generaţie în forma ei cântată.
În al doilea rând, textul se dovedeşte a fi liric prin prezenţa mărcilor lexicale
şi gramaticale ale eului poetic: formele verbale şi pronominale de persoana I
singular (mă dusei) domină în ambele secvenţe/tablouri. Prima secvenţă are drept
voce lirică o voce masculină, care îşi împărtăşeşte îngrijorarea cu privire la destinul
unei flori: Frunză verde de alună,/ Mă dusei noaptea pe lună,/ Să găsesc o floricică/ Care
mult inima-mi strică. Secvenţa a doua prezintă o altă voce lirică, cea a florii
personificate, care poate fi asemănată unei tinere femei: Arde sufletu-mi și geme,/ Căci
mă trec fără de vreme.
Se remarcă acum alte trăsături specifice doinei populare: sentimentul
dominant este cel de jale (tristeţe adâncă), cauzată de trecerea neiertătoare a
timpului. Versurile Trei zile sunt înflorită/ Ş-apoi cad de vânt pălită sau Şi pe mine
cade-ndată/ Umbră neagră-ntunecată sugerează ideea că frumuseţea şi viaţa naturii, ca
şi ale omului, sunt trecătoare. Prin personificarea florii, autorul popular dă glas unor
sentimente omeneşti. Se demonstrează astfel comuniunea dintre om şi natură, adică
afecţiunea ce există între fiinţa umană şi elementele naturii, dar şi asemănarea
destinelor lor. În întreg textul domină, de altfel, câmpul semantic al suferinţei:
suspină, jale, geme, pălită.
Nu în ultimul rând, realizarea artistică a textului este specifică unei doine. Pe
lângă personificare, folosirea diminutivului floricică sugerează ataşamentul
autorului popular faţă de acest element al naturii. Formula iniţială Frunză verde, cu
rol în crearea muzicalităţii, este un alt procedeu specific doinei, a cărui frecvenţă a
determinat numirea acestei opere “cântec de frunză”. De asemenea, textul versificat
nu este organizat pe strofe, prezintă rimă împerecheată şi măsura de 8 silabe, toate
acestea fiind elemente de prozodie caracteristice acestei specii populare.
În concluzie, poemul Floricica, publicat de Vasile Alecsandri, întruneşte
trăsăturile unei doine de jale, prin utilizarea temelor şi a procedeelor de expresivitate
poetică specifice.
Floricica
culeasă de Vasile Alecsandri

Frunză verde de alună,


Mă dusei noaptea pe lună,
Să găsesc o floricică
Care mult inima-mi strică,
Și s-o-ntreb de ce-n grădină
Pleacă fruntea și suspină?
„Eu mă plec, floarea-mi răspunde,
Căci o jale mă pătrunde,
Arde sufletu-mi și geme,
Căci mă trec fără de vreme.
Trei zile sunt înflorită
Ș-apoi cad de vânt pălită.
De-abia cresc și mă fac floare,
Abia mă-ncălzesc la soare,
Și pe mine cade-ndată
Umbră neagră-ntunecată,
Încât nime nu mă vede,
Floare sunt ori iarbă verde.