Sunteți pe pagina 1din 3

În grădina Ghetsemani, Vasile Voiculescu

I. Contextualizare:
Vasile Voiculescu este un poet interbelic și unul dintre cei mai valoroși reprezentanți ai tradiționalismului
în lirica românească (mișcare literară considerată o reacție la adresa modernismului, propunând
conservarea oricărui element de tradiție împotriva tendințelor inovatoare). Începând cu volumul Pârgă
(1921?),Voiculescu descopară filonul religios ca sursă a lirismului și începe să scrie o poezie în care
transcendentul, divinitatea, fiorul mistic devin esența liricului.
Poetul este, așadar, unul dintre cei mai autentici reprezentanți ai liricii religioase în literatura română, unul
dintre cei mai intens interiorizați. În versurile sale, divinitatea este o prezență acceptată, iar omul nu mai
ar enimic din ființa argheziană, chinuită de întrebări și de căutarea dramatică a certitudinii că Dumnezeu
există. Urmărind componenta spirituală a existenței umane, legătura omului cu transcendența, Voiculescu
ilustrează specificul gândirismului/ al ortodoxismului, componentă semnificativă a tradiționalismului
românesc.
Poezia În grădina Ghetsemani valorifică tema religioasă dominantă în volumul menționat, având în egală
masură și o componentă modernă prin intensitatea suferinței, sursă a dramatismului, prin tristețea
metafizică și prin simbolica ilustrare a condiției umane fragile.

II. Sursa de inspirație:

În spiritul unui text tradiționalist, poezia valorifică o sursă de inspirație de natură biblică: ultima
rugăciune a lui Iisus, din gradina Ghetsimani de pe muntele măslinilor, din noaptea trădării sale de către
Iuda. Vasile Voiculescu prelucrează artistic informația din toate cele 4 Evanghelii, fără să facă referire la
toate scenele cunoscute, ci doar la semnificația acestora, redată prin puterea de sugestie a imaginilor
(artistice) poetice.

III. Tema:

Este de natură religioasă și surprinde suferințele lui Iisus, ființă umană, care conștientizează absolutul
destinului său și sacrificiul care se cere. Prin extensie/generalizare, drama înfățișată devine generică
pentru ființa umană, aceasta fiind o problematică existențialistă abordată de obicei în lirica modernă
(omul ca ființă duală, amestec de păcat și virtute).

IV. Titlul:

O structură substantivală care transmite sugestia unei topografii sacre (ebraică: Ghetsemani - locul unde
se strivesc măslinele), loc al rugăciunii și al reculegerii lui Iisus, și un spațiu închis, conotând imaginea
edenului primordial și defavorizând reflecția, interiorizarea, meditația.

V. Particularități structurale:

Poem iconografic, În grădina Ghetsemani se inspiră din motivul biblic al rugăciunii lui Iisus pe
Muntele Măslinilor, după cina cea de taină. Poetul reține din Evanghelie zbuciumul interior: și
fiind în zbucium, mai cu stăruință se ruga. Și sudoarea Luis s-a făcut ca niște picături de sânge
ce cad pe pământ. (Luca, 22:44), dar deplasează accentul dinspre componenta divină spre
omenescul suferinței. Astfel, tema religioasă dobândește accente ale modernității. Poezia este
alcătuită din 4 catrene cu caracter descriptiv. Primele 3 strofe surprind planul subiectiv,
împotriva lui Iisus în fața destinului (Iisus lupta cu soarta și nu primea paharul...), iar ultima
amplifică suferința care se răsfrânge asupra planului exterior, al naturii (Deasupra, fără tihnă, se
frământau măslinii,/Păreau că vor să fugă din loc, să nu-L mai vadă...). Postura christică este
tragică prin omenescul ei: Căzut pe brânci în iarbă se împotrivea întruna.

Organizarea formală a conținutului se împarte în 4 catrene, cu vers amplu, rimă încrucișată), iar
ideile poetice permit identificarea a 3 secvențe lirice, echivalente cu etapele purificării și
transfigurării personajului liric: Iisus – ipostază duală: omul și fiul lui Dumnezeu/ umanul și
sacrul:

a.Prima strofă propune imaginea iconică a lui Iisus, și un pronunțat caracter vizual al imaginilor
(dominat de opoziția cromatică roșu – alb (esența divină închisă/ascunsă în limitele efemrului
trup omenesc), care sugerează atât suferința, cât și ipostaza personajului).

Poezia începe cu sugestia destinului implacabil, aspru, căruia Iisus i se împotrivește; dramatismul
acestei lupte care rezultă din utilizarea verbelor la imperfect cu aspect afirmativ și negativ (lupta,
nu primea, se împotrivea). Imaginea creată în versurile inițiale este o anticipare a zbuciumului
supraomenesc, ilustrat în strofele mediane (crescendo dramatic a stărilor personajului).

Ultimul vers al acestei strofe anunță planul natural, exterior, configurat în ultima strofă și
vizează/surprinde comuniunea omului cu natura, capacitatea acestuia de a intra în rezonanță cu
ea (amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna).

b. strofele mediane (2 și 3) orientează atenția asupra suferinței și a luptei lăuntrice, de o


intensitate impresionantă. Iisus apare astfel în ipostaza de fiu al Cerului, al lui Dumnezeu căruia i
s-a hărăzit un destin înalt/superior. Predestinat absolutului, Iisus va ispăși prin auto-sacrificiu
păcatele omenirii. Puterea de a izbăvi lumea de păcate este sugerată prin opoziția sterlici de
miere – venin goaznic care conotează în același timp și noțiunile de puritate, virtute, respectiv
păcat. În acelși timp, aceste expresii reprezintă metafore care redau ispitirea, amplificare deci a
luptei și iminență a sacrificiului. Această secvență începe cu 2 metafore ale divinității/destinului:
mana neîndurată și grozava cupă, care anticipează finalitatea jertfei și definesc condiția
supraumană a personajului.

În fiecare dintre cele două strofe, în versurile finale se găsesc elemente care potretizează
personajul liric (fălcile-ncleștindu-și), insistând în mod deosebit asupra portretului spiritual. Este
surprinsă astfel capacitatea lui Iisus de a-și depăși condiția existențială inițială și de a-și
descoperi esența de natură divină (bătându-se cu moartea, uitase de viață).

Momentele dramatice al experinței lui Iisus sugerează că fiul omului poate să devină fiul lui
Dumnezeu, dar pentru asta trebuie să treacă prin jertfa de sine, depășind astfel pragul morții.
Astfel, opoziția uman-divin este anulată și transformată în identitatea celor două ipostaze. De
asemenea, experiența lui Iisus, amintește de cele trei trepte care definesc, în viziunea lui Rudolf
Otto, orice experință religioasă sau întălnire cu sacrul: teamă (misterium tremendum), fascinație
(misterium fascinans) și adorația/comuniunea (maestas).

c. Ultima strofă: supradimensionarea cosmică a suferinței lui Iisus. Imaginile sunt pe alocuri
hiperbolizate, predominante fiind imaginile dinamice (cadru apocaliptic a suferinței lui Iisus):
deasupra, fără tihnă, se frământau măslinii.

Agitația naturii care se manifestă după jertfirea lui Iisus este redată cu ajutorul personificării (se
frământau măslinii), păstrându-se astfel ideea comuniunii planurilor uman/divin-natural. De
asemenea, opoziția sugerată de structurile bătăi de aripi – uliii de seară conotează lupta dintre
angelic și demonic, reiterare a opozițiilor valorificate de-a lungul întregii poezii, și pe care jertfa
lui Iisus le conciliază. Poezia se încheie în aceeași notă dramatică în care a început, limbajul
conține semne prevestitoate de rău sau de moarte (vraiștea, uliii, pradă).

VI. Limbajul poetic:

Este bogat în simboluri ale sacrului, care generează un câmp semantic, în acord cu tema religioasă a
poeziei. Astfel, pe de o parte, impresionează metaforele destinului neîndurător și al sacrificiului: paharul,
mână neîndurată, grozava cupă, sete uriașă. Pe de altă parte, frecvența epitetelor, cele mai multe
antepuse, insistă asupra intensității și a dramatismului suferinței, confirmând parcă modul în care autorul
însuși își explică viziunea asupra unui episod biblic: spectacolul ritualic al Bibliei, cu aspra lui
grandoare, devine susrsă a emoției lirice.

Construită pe ideea opoziției/dualității, textul/poezia construiește/dezvoltă, în fiecare dintre secvențele


sale, antiteze care susțin mesajul luptei, al încordării sufletești. În prima secvență, metafora sudori de
sânge și comparația chipu-i alb ca varul transcriu opoziția suferință umană – esență divină. În secvența a
doua, antiteza venin – dulceață duce cu gândul la asocierea contrariilor, aspect care definește tot ce există
în lume. Iar în ultima secvență, binele și răul, viața și moartea, se regăsesc în antiteza bătăi de aripi – uliii
de pradă.

VII. Rolul elementului vizual:

De la început până la sfărșit, textul oferă sugestive imagini vizuale, mai ales prin imaginea iconică din
prima strofă, marcată de violența cromatică a contrastului alb – roșu și prin cadrul tradițional, evanghelic,
completat cu imaginile din ultima strofă. Prin plasticitatea lor, imaginile amintesc de iconografia christică,
așa cum se regăsește ea în pictură, de la cea renascentistă, până la cea modernă (Caravaggie El Greco,
Durer).