CUPRINS

Cap. I LEGISLAŢIE DE MEDIU – DATE GENERALE

I.1. CRIZA MEDIULUI. STAREA ACTUALĂ A PLANETEI
I.2. POLUAREA APEI
I.3. POLUAREA ATMOSFEREI
I.4. POLUAREA SOLULUI. EFECTE
I.5. PROBLEME ACTUALE ALE OMENIRII
I.6. APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA REGLEMENTĂRILOR PRIVIND MEDIUL
I.7. PRINCIPIILE LEGII MEDIULUI
I.8. PROTECŢIA MEDIULUI – PRINCIPII DE BAZĂ
I.9. PRINCIPIUL PENTRU ELABORAREA UNEI STRATEGII DE PROTECŢIA
MEDIULUI
I.10. POLITICI DE MEDIU
I.11. STRATEGIA DE MEDIU - PRINCIPII
I.12. INSTRUMENTE ECONOMICE ŞI DE REGLEMENTARE ÎN DOMENIUL
PROTECŢIEI MEDIULUI
I.13. PÂRGHII ECONOMICE ŞI FISCALE DE PROTECŢIOA MEDIULUI
I.14. LEGEA NR.347/2004 – A MUNTELUI
I.15. ORDONANŢA DE URGENŢĂ NR. 57/2007
I.16. PROGRAMUL “NATURA 2000”
CAP.II MANAGEMENTUL MEDIULUI
II.1. FUNCŢIILE MANAGEMENTULUI
II.2. SISTEME ŞI INSTRUMENTE ALE MANAGEMENTULUI PRIVIND
MEDIUL
II.3. REGLEMENTĂRI ÎN DOMENIUL MANAGEMENTULUI DE MEDIU
II.4. ETAPELE NECESARE PROIECTĂRII ŞI IMPLEMENTĂRII UNUI SISTEM DE
MANAGEMENT DE MEDIU
II.5. DOCUMENTAŢIA SISTEMULUI DE MANAGEMENT DE MEDIU
ANEXA 1 – TERMENI ŞI DEFINIŢII
ANEXA 2 – CERINŢELE SISTEMULUI DE MANAGEMENT DE MEDIU
BIBLIOGRAFIE

1
 CAPITOLUL I - LEGISLAŢIE DE MEDIU
DATE GENERALE

Micul Dicţionar Enciclopedic, ediţia 1986, defineşte mediul drept complex teritorial în care se
îmbină elementele de relief, structura geologică şi resursele de subsol, apele şi condiţiile de
climă, solul, vegetaţia şi fauna, care constituie cadrul natural de desfăşurare a vieţii materiale a
societăţii umane.
Mediul natural este un adevărat factor de producţie, caracterizat prin:
o este un sistem viu şi deschis, care întreţine un permanent schimb de
o resurse cu mediul economico – social;
o între elementele mediului există o puternică intercondiţionare, ceea ce
o face ca utilizarea excesivă a unor elemente din ansamblu, să provoace
o dezechilibre ecologice;
o dinamica mediului este dată de schimbul de substanţă, energie şi
o informaţie;
o odată distrus, mediul este neregenerabil (ofertă limitată);
Din această cauză, în cadrul activităţilor de producţie, mediul trebuie folosit în condiţii de
maximă eficienţă, fără risipă şi fără distrugerea iremediabilă a unor componente.
Managementul economiei mediului operează şi el, cu conceptul de eficienţă economică.
Fenomenul degradării mediului este efectul unui ansamblu de procese aflate în interacţiune:
creşterea demografică, creşterea economică, progresul tehnico – ştiinţific, urbanizarea, etc.
Prin managementul actual al mediului se urmăreşte o îmbunătăţire a gestiunii resurselor, plata
daunelor, legislaţie adecvată, finanţarea unor proiecte de mediu fundamentarea unor politici
economice sănătoase în raport cu factorii de mediu.

I.1. CRIZA MEDIULUI. STAREA ACTUALĂ A PLANETEI

Acţiunile umane la scară planetară au început să devină nocive în sec. XX din cauza creşterii
exponenţiale a populaţiei (205 mild. în 1950, peste 6 mild. în prezent) şi a dezvoltării economiei
mondiale. Efectele acestora asupra mediului înconjurător s-au manifestat după cum urmează:
o triplarea consumului de apă, mai ales pentru irigaţii şi scăderea
o periculoasă a debitelor unor fluvii (Nil, Amu – Daria, Sir – Daria);

2
 o secătuirea pânzei freatice;
o creşterea emisiilor de gaze cu efect de seră ca urmare a creşterii
o consumului de combustibili fosili;
o distrugerea stratului de ozon ca urmare a utilizării freonilor şi halonilor;
o descărcarea crescândă de ape uzate în marile fluvii, cu afectarea gravă a
o ecosistemelor acvatice;
o dezvoltarea populaţiei a determinat creşterea consumului de proteine de
o origine animală, creşterea şeptelului având ca efect păşunatul excesiv şi
o apariţia degradării covorului vegetal, ecoziunea.
I.2. POLUAREA APEI
Nivelul poluării apelor a crescut simţitor în ultimul secol, în anumite zone fiind vorba de o
adevărată criză.
I.2.1. CLASIFICAREA SURSELOR DE POLUARE A APEI
1. După modul de organizare:
o surse organizate (canalizări, evacuări industriale)
o surse neorganizate (difuze)
2. După acţiunea în timp:
o permanente,
o nepermanente,
o accidentale
3. După modul de generare:
o surse naturale
o surse artificiale.
I.3. POLUAREA ATMOSFEREI
Ca şi în cazul apei, este mobilă, ceea ce permite dispersia poluanţilor.
o Surse naturale şi surse antropice;
o Surse fixe şi surse mobile;
o Efecte asupra sănătăţii populaţiei, ploi acide, etc.
I.4. POLUAREA SOLULUI – EFECTE
o diminuarea cantităţii de humus,
o acidifierea solului,

3
 o deficitul de fosfor,
o eroziunea solului,
o deficitul de microelemente,
o sărăturarea solului,
o excesul de umiditate,
Aprecierea poluării prin reducerea producţiei agricole:
o sol nepoluat – sub 5 %
o sol slab poluat – 6 – 10 %
o sol moderat poluat – 11 – 25 %
o sol puternic poluat – 26 – 50 %
o sol foarte puternic poluat – 51 – 75 %
o sol excesiv poluat – reducere peste 75 %
I.5. PROBLEME ACTUALE ALE OMENIRII
Probleme globale Probleme de mediu
- Suprapoluarea
- Penuria de hrană
- Poluarea
- Schimbările climatice
- Epuizare resurse
- Instabilitate economică
- Dispariţii specii
- Analfabetism
- Instabilitate socială şi politică
- Sistem sanitar inadecvat
- Pericolul unui război nuclear
- Creşterea criminalităţii
- Schimbări climatice
- Deprecierea stratului de ozon
- Accidente majore
- Acidifierea
- Pierderi în biodiversitate

4
- Ozon troposferic şi alţi poluanţi oxidanţi
- Gestiune deficitară a apei dulci
- Degradarea pădurii
- Instabilitatea zonelor de coastă
- Deşeuri
- Stresul urban
- Risc chimic
I.6. APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA REGLEMENTĂRILOR PRIVIND MEDIUL
Ecologia nu este numai o ştiinţă, o doctrină sau o mişcare, ea reprezintă şi un izvor de drept, tot
atât de vechi precum lumea întrucât este dreptul care guvernează raporturile omului cu mediul
său.
De altfel, întreaga istorie a umanităţii nu este decât o succesiune de adaptări sociale şi
tehnologice care au permis utilizarea naturii, deopotrivă tot mai eficace şi mai productivă, până la
limita în care s-a depăşit pragul de echilibru şi care reclama, ca o necesară contrapondere,
protecţia mediului.
Într-o asemenea perspectivă, este de presupus că primele norme de conduită socială s-au referit la
vănat, pescuit, protecţia focului şi apărarea colectivă împotriva fenomenelor naturale ori
atacurilor animalelor sălbatice, astfel că însuşi dreptul s-a născut ca o necesitate privind
raporturile omului cu mediul.
Potrivit izvoarelor istorice, în anul 242 î.e.n., în Judia, împăratul Asoka a dispus prin lege
ocrotirea peştilor , animalelor terestre şi a pădurilor. A înfiinţat şi un fel de rezervaţii naturale
numite „Abhaya – rana”, ce ocupau teritorii relativ întinse.
În Roma antică, poluatorii râurilor erau urmăriţi de riveranii din aval şi de autorităţile publice. În
sec. al V-lea, oamenii se plângeau că Tibrul era serios poluat cu deşeuri orăşeneşti şi protestau
contra mirosurilor ce veneau de la unele locuinţe.
La Atena, în aceleaşi vremuri, poluatorii epocii (tăbăcarii, fabricanţii de brânzeturi), erau scoşi în
afara oraşelor şi aşezaţi în locuri special amenajate.
Mari gânditori, precum Platon, deplângeau despăduririle masive ale munţilor din motive
economice iar Hippocrates în al său Tratat despre aer, apă şi lacuri sublinia că bunăstarea
individului este dependenţa de mediu.

5
Îngrijorarea faţă de degradarea naturii a devenit semnificativă după anul 1000 şi viza în special
pădurea şi fauna sălbatică. Astfel, începând din sec. al XIII-lea, ţările europene au elaborat
reglementări privind protejarea mediului natural, mai ales pădurile.
În Franţa, de pildă, o administraţie a apelor şi pădurilor a fost pusă la punct la sfârşitul sec. al
XIII-lea. În paralel, problemelor pădurii şi faunei li s-au adăugat, în unele zone, praful şi fumul.
În 1273, Eduard I al Angliei a editat câteva ordonanţe cu privire la fumul de cărbune.
În sec. al XIV-lea, Charles al IV-lea interzicea la Paris, fumurile rău mirositoare şi dezgustătoare.
Alături de aemenea reglementări generale, sunt de remarcat eforturile depuse la nivelul dreptului
urbanismului, pentru a reglementa dificultăţile create de poluare la nivelul aşezărilor umane.
În 1681, de exemplu, Marea Ordonanţă a lui Colbert asupra marinei, interzicea, sub pedeapsa
amenzii, aruncarea de gunoaie în apele portuare sau depunerea lor pe chei ori pe insule.
Mai târziu, urbanizarea s-a extins considerabil (populaţia tuturor oraşelor din Europa, exclusiv
Rusia era de 8,4 mil. locuitori în 1500, 13,2 mil. în 1700, 20,9 mil.
Una dintre ele a fost cea a colectării şi eliminării deşeurilor menajere. La Paris, de exemplu, la
01.03.1884, o decizie prefectorială decreta obligativitatea utilizării de recipiente pentru depunerea
gunoaielor. Decizia impunea „pubela”, iar pe această cale, iniţiatorul, prefectul de Sena, Eugen
Rene Poubelle, intra în istorie.
În perioada de început, dreptul mediului prezenta două carenţe:
- În primul rând, el proteja întotdeauna individul, victimă a vătămării, nu grupul.
Ori formele noi de poluare, în special prin amploarea efectelor, aduceau un
prejudiciu la un mare număr de oameni, care erau susceptibili a se grupa pentru a se adresa
justiţiei.
- În al doilea rând, vechiul drept nu stabilea o protecţie a mediului decât în privinţa speciilor, ori
dacă drepturile unui proprietar erau ameninţate printr-o poluare.
Astfel, dreptul mediului se concentra numai în jurul noţiunii de proprietate şi nu se putea aduce
nici un reproş industriaşului care de exemplu otrăvea iazul ori polua terenul pe care le deţinea în
proprietate.

Mult timp neplăcerile create de industrie au fost considerate drept un însoţitor inevitabil al
progresului, în 1865, de exemplu, Camera Lorzilor din Anglia aducea în faţa justiţiei pe cel care
se plîngea de fumul urban nociv. Înalta cameră argumenta că individul nu era îndreptăţit să se

6
plângă în justiţie, întrucât, o dată ce a optat a trăi în oraş, a acceptat şi riscul suportării tuturor
consecinţelor ce decurg de aici. Odată cu revoluţia industrială, măsurile de protecţie s-au
multiplicat şi diversificat.
De exemplu, un decret napoleonian din 15.oct.1810, aplicabil în Franţa, Belgia şi Olanda, se
referea la uzinele şi atelierele insalubre, periculoase şi care emiteau mirosuri dezagreabile.
S-au conturat şi afirmat o serie de principii comune vizând combaterea pericolelor şi pagubelor
cauzate de echipamentele poluante, prevăzând obligaţia obţinerii unei autorizaţii pentru a crea sau
modifica astfel de echipamente.
Şi în Germania (1869) şi Luxemburg (1872) s-au prevăzut sisteme de licenţe ori autorizaţii. O
serie de măsuri contra poluării atmosferice de origine industrială au fost stabilite în Anglia (1863)
şi în Italia (1865, 1888). În paralel, preocupările de conservare a unor resurse economice şi
factori naturali de mediu în faţa ameninţărilor de epuizare au condus la reglementarea exploatării
comerciale a pădurilor, vânatului, peştelui, porcilor. De pildă, în 1735, în Finlanda, s-a adoptat o
lege privind pădurile, sub impactul dispariţiei unei păduri de pin foarte importantă, datorită tăierii
pentru export.
Au urmat apoi legea privind protecţia pădurilor din Bohemia (1852), Codul silvic din Romînia
(1881), Legea elveţiană privind pădurile(1902).
Prima rezervaţie naturală pare a fi fost înfiinţată în Franţa, prezentată prin pădurea Fontainbleau,
reglementată de decretul din 13 august 1861.
Concepţia rezervaţiilor de suprafaţă mare şi de parcuri naţionale a apărut în S.U.A., unde ia fiinţă
în 1864, în California, rezervaţia naturală menită să protejeze arborii Segnoia, iar în anul 1872
este creat în zona Munţilor Stîncoşi, Parcul Naţional Iellowstone.
Criza ecologică declanşată în deceniul a şase al sec.XX a declanşat o reacţie fermă, inclusiv în
plan legislativ şi instituţional, de apărare a mediului ambiant. În paralele, evoluţii deosebite s-au
înregistrat şi în planul cooperării internaţionale şi reglementării interstatale care au condus, în
cele din urmă, la constituirea şi afirmarea ca disciplină ştiinţifică şi sector juridic, a dreptului
internaţional al mediului.

I.6.1. MEDIUL ÎN ROMÂNIA. REGULI VIZÂND NATURA ÎN VECHIUL DREPT

ROMÂNESC

7
Vechiul drept românesc cuprindea o serie de reguli şi instituţii privind ocrotirea, în vederea
regenerării, a unor factori de mediu precum pădurea, apele, solul. Încă din sec. al XIV-lea,
instituţia braniştei desemna o rezervaţie unde erau interzise, doborârea arborilor, păşunatul,
vânătoarea şi pescuitul, fără autorizarea expresă a proprietarului.
Cei care încălcau legea braniştei erau aspru sancţionaţi, cu pedepse corporale şi cu confiscarea
tuturor lucrurilor pe care le aveau asupra lor în momentul comiterii faptei.
O serie de acte domneşti (Vlad Vintilă – 1533, Ştefan Tomşa – 1621, şi Matei Basarab – 1646) se
referea expres la braniştele sau „opreliştele de stricare a naturii”. Această instituţie a funcţionat şi
în Transilvania.
În 1739, s-a instituit în Banat, serviciul silvic permanent, iar prima reglementare oficială în
materie, în Transilvania, datează din 1781.
Prima lege silvică românească este considerată „Orânduiala de pădure” pentru Bucovina, tipătită
în 1786; a urmat apoi „anaforaua” pentru codru, dumbrăvi şi lunci reglementare referitoare la
pădure apare în 1973. Unele evoluţii socio – economice şi politice au consecinţe importante
pentru mediul natural.
Aplicarea Tratatului de la Adrianopol (1829) favorizează din punct de vedere comercial, cultura
cerealelor, cerute la export, ceea ce determina creşterea suprafeţelor agricole mai ales prin
defrişarea pădurilor.
Regulamentele organice în Ţara Românească şi Moldova introduc o serie de resticţii în
exploatarea patrimoniului natural precum şi o serie de măsuri de administrare şi gestionare
publică a acestuia.
Perioada modernă (1850 – 1900) se caracterizează printr-o serie de noi acte normative, legate
strict de marea reformă juridică a lui Cuza.
Codul penal roman, promulgat la 1.oct.1864 şi pus în aplicare la 1.mai 1865, prevedea restricţii
privind vânătoarea în parcuri închise şi oprea otrăvirea peştilor, sancţionând de asemenea
incendierea pădurilor şi a fâneţelor. Aceste prevederi au fost dezvoltate prin Legea pentru poliţie
rurală din 25.dec.1868, al cărei art.102 a introdus pentru prima dată în ţara noastră, oprirea
vânătorii timp de patru luni pe an, interzicerea distrugerii cuiburilor şi a ouălelor păsărilor de
interes cinegetic, precum şi unele măsuri de combatere a dăunătorilor şi bolilor la plante şi
animale. La rândul său, Codul civil din 1864 a cuprins unele dispoziţii referitoare la regimul
juridic general al unor elemente ale patrimoniului natural.

8
Acum s-au pus bazele cercetării biologice de teren, remarcându-se o serie de studii şi cercetări
privind flora din munţii Rodnei, flora Transilvaniei, realizarea primelor grădini botanice la Cluj şi
Bucureşti, a întâielor rezervaţii paleontologice din România.
Tot acum se afirma o serie de reglementări referitoare la o serie de factori naturali (pădure, ape,
vânătoare, pescuit) sau la poluare (reguli de igienă publică, privind zgomotul). Astfel, în anul
1872 apare prima lege a vânătorii, în 1874 este adoptată legea asupra serviciului sanitar iar în
1896, Legea asupra pescuitului. Sub raport legislativ, la 18 iunie 1881 este adoptat primul Cod
silvic al României care oferă o reglementare de ansamblu a regimului de exploatare a tuturor
pădurilor. Se instituia necesitatea igienizării pădurilor indiferent de proprietar, a lucrărilor
antierozionale şi de regularizare a regimului râurilor.
O serie de măsuri cu semnificaţii antipoluante au fost fixate de noua Lege sanitară din 1885 pe
baza căreia s-a elaborat, la 24.sept.1894, Regulamentul pentru industriile insalubre, ce prevedea
sancţiuni aspre, care mergeau pînă la închiderea industriile insalubre, ce prevedea sancţiuni aspre,
care mergeau pînă la închiderea stabilimentului industrial necorespunzător exploatat sau
întreţinut.
Alte măsuri de sănătate publică au fost luate prin Regulamentul pentru condiţiile de igienă şi de
salubritate publică, din 7.oct.1893, care cuprindea reglementări referitoare la poziţia
construcţiilor şi alinierea străzilor, completate prin Regulamentul pentru alinierea satelor şi
construirea locuinţelor ţărăneşti din14.iun.1894.
La 16.mai.1900 apare Legea pentru crearea unui fond necesar pădurilor, menţinerea coastelor şi
fixării terenurilor pe moşiile statului, în sfîrşit, la 21.oct.1899 este publicat Regulamentul pentru
măsurile de apărare a sănătăţii publice faţă de exploatările de petrol.10
Apariţia şi dezvoltarea legislaţiei ecologice
În 1909, în Transilvania, funcţionarii Ministerului Agriculturii au întocmit o listă cu
monumentele de interes istoric sau ştiinţifico-economic ce urmau să fie protejate prin lege.
După război, preocupările în materie s-au multiplicat. În 1919, Sfatul Naţional de la Sibiu, a
introdus în art.2 din Legea agrară următorul alineat: „Toate locurile care prezintă un deosebit
interes ştiinşific să fie expropiate în întregime, pentru ştiinţă”.
Este considerată drept prima măsură legislativă românească pentru protecţia naturii.
În Bucovina, prima măsură de protecţia naturii datează din 1904.

9
Adoptarea la 7 iunie 1930 a primei legi pentru protecţia monumentelor naturii a marcat începutul
unei noi etape a procesului de organizare a activităţii de ocrotire a mediului în ţara noastră. Pe
baza acestui act normativ s-a înfiinţat prima Comisiune pentru ocrotirea monumentelor naturii
(36 de rezervaţii naturale cu o suprafaţă totală de aproximativ 15 000 ha, 15 specii de plante şi 16
specii de animale, parcul naţional Retezat – 1935).
Totodată, au fost elaborate o serie de norme tehnice, precum cele de aplicare a legii, cele privind
marcajul traseelor turistice şi respectarea toponimiilor autohtone, normele vizînd ocrotirea
păsărilor migratoare.
Perioada 1950-1989 – Protecţia „planificată”
o Decretul nr. 237/17.oct.1950 privind ocrotirea naturii, însoţit de un
regulament de aplicare aprobat prin HCM nr. 518/1954
Comisia pentru ocrotirea naturii este reorganizată şi plasată sub autoritatea Academiei. La nivel
local, administrarea monumentelor naturii a fost încredinţată primăriilor iar în locul fostelor
comisii regionale din anii 1930, au fost create subcomisii pe lîngă filialele Academiei, la Cluj
(1955), Iaşi (1956) şi pe lîngă baza de cercetări ştiinţifice din Timişoara (1959)
o Apariţia unor reglementări speciale pentru diferiţi factori de mediu:
protecţia resurselor de apă (Decretul nr. 1058/1967), Gospodărirea apelor (Legea nr.5/1972).
Sub raport legislativ, în anul 1973 s-a adoptat Legea privind protecţia mediului înconjurător
(nr.9/20.06.1973) care a consacrat regimul juridic general al ocrotirii mediului, inclusiv crearea
unui cadru instituţional adecvat. Pe această bază juridică generală, s-au adoptat ulterior Legea
apelor nr. 8/1974, Legea privind gospodărirea raţională, protecţia şi asigurarea calităţii apelor nr.
5/1989, Legea fondului funciar nr. 58/1974 şi cea privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor
urbane şi rurale nr. 59/1974, Legea privind conservarea, protejarea şi dezvoltarea pădurilor,
exploatarea lor raţională, economică şi menţinerea echilibrului ecologic nr. 2/1987.
De asemenea, au fost instituite norme speciale referitoare la unele substanţe şi produse chimice
sau alte produse care prin natura lor pot afecta negativ mediul(substanţele toxice, explozive,
material nuclear).
Ca o expresie a strategiei dezvoltării planificate, au fost elaborate şi investite cu putere de lege, o
serie de programe privind protecţia mediului:
o Programul naţional de perspectivă pentru amenajarea bazinelor
hidrografice (Legea nr. 1/1976)

10
Programul naţional pentru conservarea şi dezvoltarea fondului forestier în perioada 1976-2010
(Legea nr.2/1976)
Sub raport instituţional, în 1973 s-a creat Consiliul Naţional pentru Protecţia Mediului
Înconjurător, ca organ central al administraţiei de stat, cu filiale teritoriale departamentale.
Transformările social-politice produse după 1989, determinate în primul rînd de schimbarea
tipului de proprietate, au imprimat dimensiuni noi modului de abordare şi soluţionare a
problematicii mediului.

I.7. PRINCIPIILE LEGII MEDIULUI

1. Principiul integrării politicii de mediu în celelalte politici sectoriale.
2. Principiul precauţiei în luarea deciziilor.
3. Principiul acţiunii preventive.
4. Principiul reţinerii poluanţilor la sursă.
5. Principiul „poluatorul plăteşte”.
6. Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului natural.
7. Utilizarea durabilă a resurselor.
8. Informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor precum şi accesul la justiţie pe
probleme de mediu.
9. Dezvoltarea colaborării internaţionale pe probleme de mediu.
I.8. PROTECŢIA MEDIULUI – PRINCIPII DE BAZĂ
Prin natura şi importanţa excepţională a calităţii mediului pentru lumea vie, protecţia,
conservarea şi dezvoltarea sa constituie un „obiectiv de interes public major” (art.1 din
Legea nr. 137/1995). Constituţia din 1991 se referea în mod indirect la acest principiu atunci când
stabileşte obligaţiile statului de a exploata resursele naturale „în concordanţă cu interesul
naţional” (art.134, alin.2, lit.d). Legea protecţiei mediului, precizându-şi în primul articol obiectul
de reglementare, îl califica drept „obiect de interes public major” (art.1 din Legea nr. 9/1973
definea protecţia mediului drept o „problemă de interes naţional”.
Ca atare protecţia mediului este o responsabilitate publică, o obligaţie a statului, ceea ce implică
reglementarea activităţilor de protecţie şi control asupra acestora

11
Principiul conservării
Prevăzut expres în art.3, litera c din Legea protecţiei mediului este formulat drept„principiul
conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural”.
Totodată, potrivit art.134(2) (e) din Constituţie, statul trebuie să asigure printre altele şi
„refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic”.
Obiectiv fundamental al problematicii protecţiei mediului, conservarea urmăreşte să menţină un
nivel al resurselor ecologice. Aceasta presupune un management adecvat al resurselor
regenerabile şi o atenţie deosebită utilizării resurselor neregenerabile.
Potrivit strategiei mondiale de conservare a UICN (1980), conservarea propune:
o menţinerea proceselor ecologice esenţiale şi a sistemelor care reprezintă
o suportul vieţii;
o prezervarea diversităţii genetice;
o realizarea utilizării durabile a speciilor şi ecosistemelor;
La rândul său Europa (1990) îşi propune ca scop să promoveze respectarea naturii pentru ceea ce
este şi nu pentru ceea ce aşteptam de la ea, respectiv satisfacerea nevoilor şi aspiraţiilor legitime
ale cetăţenilor. În cadrul politicilor de mediu, trebuie să se acorde prioritate strategiilor preventive
şi active, mai degrabă decât celor corective şi reactive.
Aşadar, conservarea presupune menţinerea nivelurilor cantitative şi calitative durabile ale
resurselor mediului; ea nu vizează în general calitatea mediului ci numai menţinerea condiţiilor
minimale necesare pentru existenţa resurselor permanente. Legea română, care priveşte
conservarea în mod conjugat cu elemente strategice precum dezvoltarea durabilă, menţinerea şi
ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate este în consens total cu
documentele internaţionale.
Principiul prevenirii
Consacrat prin art.3 b din lege ca „principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii
daunelor”, porneşte de la realitatea că o astfel de atitudine comportă costuri mult mai reduse
decât remedierea calităţii factorilor de mediu, iar pe termen lung, continua refacere şi compensare
a pagubelor conducând chiar la frânarea dezvoltării.
Prevenirea implică evaluarea riscurilor pentru a evita pericolele potenţiale, acţiune ce se poate
face prin cunoaşterea exactă a situaţiei prezente.

12
Principiul presupune atât acţiuni asupra cauzelor care produc poluarea sau degradarea (prin
retehnologizarea ecologică a proceselor de producţie), cât şi activităţi de limitare a efectelor
distructive sau nocive pentru mediu. Este edificatoare în acest sens, obligaţia de a lua în calcul
cerinţele protecţiei mediului cu ocazia oricărei acţiuni publice sau private care riscă să aibă un
impact asupra calităţii factorilor de mediu (studii de impact, bilanţuri de mediu, programe de
conformare).
Principiul precauţiei în luarea deciziei (art.3a)
Prevenirea presupune un studiu de risc care să presupună evitarea pagubelor şi cunoaşterea
tuturor implicaţiilor. Precauţia reclamă ca măsurile de protecţie să fie adoptate, chiar dacă o
pagubă nu se prefigurează în orizontul apropiat.
Din punct de vedere istoric, principiul precauţiei a fost enunţat pentru prima dată la nivel
internaţional în cadrul OCDE şi într-o declaraţie ministerială din 1987 adoptată în urma şi sub
influenţa celei de-a doua Conferinţe internaţionale asupra protecţiei Mării Nordului(Londra).
Ulterior, principiul a fost frecvent invocat în contextul reglementărilor vizând poluările marine,
schimbările climatice, deşeurile toxice şi produsele periculoase.
La nivel european, Tratatul de la Maastricht cuprinde regula precauţiei în art. 130 R iar
directivele comunitare privind utilizarea şi diseminarea organismelor modificate genetic
conferinţei ONU de la Rio de Janeiro (1992) afirmă că în caz de risc de pagube grave ori
inevitabile, absenţa certitudinii ştiinţifice nu poate servi ca pretext pentru a amâna luarea unor
măsuri efective de prevenire a degradării mediului.
Principiul poluatorul plăteşte (art. 3 d)
Adoptat mai întâi de OCDE (1972), principiul semnifică cerinţa imputării poluatorului a
cheltuielilor făcute de autorităţile publice pentru ca mediul să fie menţinut într-o stare
acceptabilă.
Pentru a imputa poluatorului costurile consecinţelor activităţii sale, autorităţile publice pot
recurge la mai multe instrumente care, luate izolat, nu au eficacitate şi de aceea sunt utilizate, de
regulă, în mod conjugat. Este vorba de taxarea poluărilor, instituirea de norme tehnice
antipoluante, aplicarea de diverse mecanisme de compensaţie (fondul de mediu).
Principiul este recomandat să fie aplicat şi poluărilor transfrontiere.
Înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea
oamenilor.

13
  crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului;
 utilizarea durabilă;
 menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor
 deteriorate;
 crearea unui cadru de participare a organizaţiilor neguvernamentale şi a
 populaţiei la elaborarea şi aplicarea deciziilor;
dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului.
Modalităţile de implementare a principiilor şi a elementelor strategice sunt prevăzute de art.4 din
Legea nr. 137/1995, republicată.
Dezvoltarea durabilă
O lungă perioadă de timp, până în urmă cu circa 25 de ani, se acorda prioritate creşterii
economice, excluzând problemele de protecţia mediului. Desigur, perspectiva creşterii economice
înaintea protecţiei mediului este posibilă.
Se poate susţine o astfel de strategie prin faptul că o economie stabilă generează fonduri şi
permite o intensă muncă socială în domeniul protecţiei mediului. Această situaţie este
caracteristica ţărilor în curs de dezvoltare şi favorizează pagube ecologice şi consecinţe asupra
sănătăţii generaţiilor actuale şi viitoare.
În general, cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile includ următoarele:
o redimensionarea creşterii economice având în vedere o distribuţie mai
o echitabilă a resurselor şi accentuarea laturilor calitative ale producţiei;
o eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale pentru loc
o de muncă, hrană, energie, apă, locuinţă şi sănătate;
o asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil (creştere
o demografică controlată);
o conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii
o ecosistemelor, supravegherea impactului activităţilor economice asupra mediului;
o reorientarea tehnologiilor şi punerea sub control a riscurilor;
o descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare
la luarea deciziilor şi colaborarea deciziilor privind mediul şi dezvoltarea pe plan naţional şi
internaţional.

14
I.9. PRINCIPII PENTRU ELABORAREA UNEI STRATEGII DE PROTECŢIE A
MEDIULUI
Principii ce acţionează pe plan intern
1. Principiul potrivit căruia protecţia mediului trebuie să constituie un element esenţial al politicii
economice şi sociale a statului.
Protecţia mediului – prioritate în cadrul activităţii de restructurare şi redimensionare a economiei.
2. Principiul exercitării de către stat a dreptului suveran de a exploata resursele sale naturale în
aşa fel încât să nu aducă prejudicii altor state.
3. Principiul priorităţilor sănătăţii şi bunăstării populaţiei.
4. Principiul apărării factorilor naturali ai mediului înconjurător prin folosirea atentă , raţională, a
resurselor în funcţie de nevoi.
5. Principiul participării populaţiei la protecţia şi ameliorarea mediului înconjurător – presupune
dreptul individual de a fi informat în legătură cu proiectele şi programele ce vizează relaţia sa cu
mediul
6. Principiul interzicerii poluării.
7. Principiul poluatorul plăteşte.
Principii ce acţionează pe plan extern
1. Principiul informării şi cooperării între state
2. Principiul bunei vecinătăţi
3. Principiul notificării şi consultării
4. Principiul protejării patrimoniului comun

I.10. POLITICI DE MEDIU

Apariţia problemelor de mediu, datorită caracterului general şi complex al acestor probleme,
implică asumarea responsabilităţilor de către guvern. Problemele de mediu fac parte din acea
categorie de probleme care se acumulează treptat, dar într-un timp relativ scurt şi care necesită o
perioadă mai mare de timp pentru a fi rezolvate.
Aceasta înseamnă că administraţia este în măsură să anticipeze cel mai bine problemele de
mediu numai printr-o atentă planificare a politicii de mediu înainte ca aceste probleme să ia
proporţii şi să fie recunoscute ca probleme publice. Politica însemnă urmărirea strategică a unor

15
obiective specifice, ce vor fi relevate de schimbarea comportamentală a societăţii de-a lungul
unei evoluţii determinate.
o politică de mediu preventivă şi nu reactivă
Succesul unei politici de mediu este strâns influenţată de elucidarea unor aspecte legate de :
1. Grupurile de persoane (organizaţii şi grupuri sociale) implicate în problemă şi care pot
contribui la elaborarea, dar şi la revederea periodică a politicii de mediu.
2. Domeniile pe care problema a fost aleasă să le trateze. Succesul poate fi atins de diferite
combinaţii de mai multe domenii ale politicii.
3. Instrumente fundamentale ale politicii care sunt mecanismele disponibile pentru a influenţa
comportamentul persoanelor, firmelor sau altor organizaţii în raport cu necesarul îndeplinirii
diferitelor obiective ale politicii de mediu.
Trei stadii în elaborarea politicilor de mediu:
 întâi, problemele importante pentru populaţie
 apoi, evaluarea costurilor necesare pentru rezolvarea acestor probleme
 trei: identificarea politicilor cel mai puţin costisitoare
4. Problemele de mediu trebuie să fie clar definite:
 să se evite transferarea problemelor de la o componentă de mediu la alta.
reducerea consumului de cărbune –efecte benefice (reducerea emisiilor de SO2, diminuarea
ploilor acide, efectul de seră)
5. Prevenirea este mai ieftină decât reducerea sau acumularea efectelor.
Politica de protecţia mediului trebuie să se bazeze pe conformarea voluntară a societăţilor
comerciale.
6. O abordare bazată pe reglementări este de obicei adecvată în cazul micropoluanţilor, cum sunt
metalele grele şi cele mai multe din substanţele chimice toxice.
Costurile şi dificultatea monitorizării emisiilor de acest gen sunt mari. O reglementare adecvată
include standarde tehnologice care obligă întreprinderile să utilizeze anumite tipuri de procese
tehnologice şi anumite dispozitive de control.
7. Standardele sau limitele pentru emisii pot fi folosite fie pentru a impune folosirea unei anumite
tehnologii, fie ca instrumente pentru a atinge nivelul dorit de calitate a mediului în afara societăţii
în cauză. Deoarece un monitoring continuu este foarte costisitor, de obicei se fac controale la

16
întâmplare, prin sondaj sau există un program de monitorizare intermitent pentru a se asigura
respectarea standardelor.
8. Taxele de poluare (se pot aplica la pulberi sedimentabile, SO2, NOx, anumite metale grele) –
se aplică acolo unde monitorizarea nu este prea costisitoare.
9. Permisele negociabile de emisie – oferă o anumită cetitudine asupra nivelului emisiilor (SUA)
– eliminarea Pb din benzină .
10. Taxele pe produs şi schemele de rambursare a depozitelor bancare au fost folosite cu succes
în cazul diferitelor tipuri de deşeuri solide şi pentru a încuraja reciclarea sticlei şi aluminiului.
Instrumentele politicii de mediu pot fi definite ca un mecanism de bază care stau la dispoziţia
guvernelor democratice, prin care pot influenţa populaţia şi organizaţiile, pentru a schimba
mentalităţile oamenilor, în direcţia atingerii obiectivelor şi scopurilor dorite.
Mijloacele de implementare pot fi definite ca metode sau unelte, care pot ajuta componenta
operaţională în intenţia de a alege strategia politică şi setul de instrumente într- un mod mai
eficient şi activ.
Fiecărui tip de instrument îi corespunde o multitudine de mijloace de implementare.
H. Bran formuleză următoarea definiţie:
„un ansamblu de măsuri elaborate la nivel macro şi microeconomic, în scopul reducerii
procesului de diminuare a calităţii sănătăţii omului şi a mediului”
Politici de mediu:
o de reglementare
o de stimulare economică şi fiscală,
o de influenţare a comportamentului consumatorului,
o ale surselor de informare şi comunicare.
Etapizarea proiectării politicilor de mediu:
o cunoaşterea tendinţei de evoluţie a calităţii mediului.
o proiectarea mecanismelor necesare funcţionării sistemelor naturale.
Definirea priorităţilor în legătura cu problemele de mediu.
restricţii de natură financiară şi umană, restricţii de natură tehnico – materială,
o presiuni politice internaţionale,

17
angajamente asumate prin acorduri şi convenţii internaţionale, stabilirea obiectivelor politicilor
de mediu prin formularea de strategii şi tactici, asigurând claritate în formulări, mărirea gradului
de audienţă la public,
o evaluarea posibilităţţilor de finanţare,
o realizarea planurilor de acţiune,
o implementarea politicilor de mediu prin:
măsuri directe (instrumente legislative, instrumente economice – taxe, subvenţii, permise de
poluare),
măsuri indirecte (revizuirea instituţiei proprietăţii privind modul de folosire a terenurilor)
măsuri economice (stimularea folosirii unor tehnologii nepericuloase pentru mediu).
Legătura dintre tipurile de instrumente de politică şi mijloace de implementare
Tipuri de instrumente
Reglementări Economice Sociale Tehnice
Mijloace de implementare
Legi
Cercetare
Impozite
Norme
Management de proiect
Informaţie
Management de proiect
Taxe
Informaaţie
Cercetare
Educaţionale
Motivaţionale
Informaţie
Legi
Norme
Cercetare
Tehnologie

18
Monitorizare
Managementul implementării politicilor de mediu
Incertitudini ştiinţifice – sunt legate de marea dificultate de a primi anumite date despre probleme
de mediu
Ex: schimbările climatice datorate creşterii CO2
o toxicitatea cumulativă a unui amestec de mai multe substanţe chimice
Incertitudini normativ – politice – sunt legate de valorile şi opiniile societăţii şi persoanelor.
Incertitudini sociale – poziţii, interese ale grupurilor implicate care sunt numai parţial cunoscute.
Etape:
o Analiza şi definirea problemei
o Stabilirea ţintelor
o Linii de orientare a strategiilor
o Abordări alternative
o Stabilirea priorităţilor
o Decizia politică
Elemente opţionale, consolidarea legăturii cu implementarea – planurile de acţiune
o Analiza şi definirea problemei
o Listă pentru definirea problemelor de mediu
Caracteristicile de mediu ale problemei
Constituenţii principali ai problemei de mediu:
 procesele ecologice destabilizante
 funcţiile de folosinţă a terenurilor limitate
Efectele asupra mediului
 pierderea unor ecosisteme
 eutrofizarea apelor de suprafaţă
 poluarea pânzei freatice
Substanţe relevante: (N, P)
Sectoare principale din economie:
 Industrie
 Agricultură
 Populaţie

19
Cauze principale (în ordine)
 utilizarea excesivă a fertilizanţilor
 afluenţii industriali
 afluenţii ddin depozitele de deşeuri menajere
 noxele din atmosferă (imisii)

I.11. STRATEGIA DE MEDIU – PRINCIPII

Strategia de mediu
Strategia este o formă de comportament într-un context dat, un mod de localizare a organizaţiei în
raport cu mediul său extern.
Etapele elaborării unei strategii de mediu:
1) Identificarea problemelor ecologice prioritare.
Constă în analiza extinderii şi intensităţii problemelor ecologice pe baza unor criterii clare şi
selectarea celor considerate a fi critice.
2) Definirea acţiunilor prioritare, stabilirea obiectivelor şi alegerea instrumentelor specifice.
3) Punerea în aplicare a planului de acţiune pentru protecţia mediului.
1. A preveni este mai eficient decât a remedia.
2. Impactul asupra mediului trebuie luat în considerare în cea dintâi fază de concepţie a unui
obiectiv sau a unei acţiuni.
3. Exploatarea naturii care poduce dezechilibre ecologice trebuie abandonată.
4. Adoptarea de măsuri trebuie să se facă pe baza unei bune cunoaşteri ştiinţifice.
5. Principiul „poluator – plătitor” se traduce prin suportarea costurilor de către poluator pentru
prevenirea poluării şi remedierea poagubelor produse.
6. Activităţile dintr – un stat membru nu trebuie să producă daune mediului din alt stat
7. Politica de protecţie a mediului din statele membre trebuie să ia în considerare şi interesele
ţărilor în curs de dezvoltare.
8. CEE şi statele membre trebuie să promoveze o politică de protecţie a mediului prin organizaţii
internaţionale.
9. Protecţia mediului constituie o responsabilitate a tuturor, fiind necesare, în acest scop, acţiuni
educaţionale.

20
10.Măsurile de protecţie a mediului trebuie luate la nivel adecvat, ţinând seama de tipul de
poluare, acţiunile necesare şi zona geografică ce trebuie protejată. Acest principiu este cunoscut
sub numele de „subsidiaritate”.
11.Programele naţionale de protecţia mediului trebuie să se bazeze pe o concepţie unitară pe
termen lung, iar politicile naţionale trebuie să se armonizeze în cadrul Comunităţii.
I.11.1. INSTRUMENTE PENTRU APLICAREA STRATEGIEI
Politica reglementărilor globale – se referă la ansamblul agenţilor economici de stat sau privaţi,
la toţi cetăţenii.
o legi cadru, generale ale mediului
o standarde, norme, limite
o studii şi analize de impact
Politica reglementărilor specifice
o responsabilităţi pentru produse periculoase
o responsabilitatea riscului
o dreptul de informare corectă şi în timp real
Politica prin convingere (cea mai eficientă)
o promovarea tehnologiilor ecologice şi a cercetării
o utilizarea mecanismelor de piaţă
o promovarea conştientizării şi educaţia
Politica transferului de informaţie (instrumente de comunicare socială)
o educaţie
o mass – media şi relaţii cu publicul
o sisteme informaţionale accesibile publicului
Politica de stimulare financiară şi economică
o scutiri de impozite pentru investiţii de protecţia mediului
o subvenţii şi impozite
o taxe şi penalităţi
Instrumente pentru acţiune
o SMM
o politica de mediu
o ecomarcarea

21
 o pârghii economice
o înţelegeri voluntare
o parteneriat
Instrumente de comunicare în interiorul întreprinderii şi în afara ei
o rapoarte anuale
o informaţii pentru media, clienţi, angajaţi
o rapoarte interne pentru evidenţa SMM
Declaraţia de mediu şi ecomarcarea (ISO 14020)
o produse prietenoase mediului
Principii
declaraţia şi ecomarcarea trebuie să fie precise, verificabile, relevante şi neamăgitoare.

I.12. INSTRUMENTE ECONOMICE ŞI DE REGLEMENTARE ÎN DOMENIUL

PROTECŢIEI MEDIULUI
Instrumente de reglementare:
o standarde de mediu
o standarde pentru emisii şi efluenţi;
o standarde pentru tehnologii;
o standarde pentru produse – stabilesc un plafon legal pentru cantitatea totală sau
concentraţia de poluant ce poate fi evacuată în mediu raportată la unitatea de producţie;
o standarde pentru procese.
Sistemul de management de mediu reprezintă componenţa sistemului general de management ce
include structura organizatorică, activităţile de planificare responsabilităţile, practicile,
procedurile, procesele şi resursele pentru elaborarea implementarea, realizarea, revizuirea şi
menţinerea politicilor de mediu.
Seria ISO 14001 are următoarele componente:
 sistemul de management de mediu;
 auditul de mediu;
 evaluarea performanţei de mediu;
 eco – marcarea;
 evaluarea ciclului de viaţă al produsului;

22
  aspectele de mediu în standardele de produs;
 termene şi definiţii;
 permise, licenţe şi autorizaţii
Instrumente economice:
taxe asupra poluării (taxa utilizatorului, taxa pe produs, taxe adminmistrative, taxe diferenţiate);
 permise comercializabile;
 asigurările pentru răspundere;
 subvenţiile;
 reducerile sau scutirile de taxe;
 sisteme de garanţii rambursabile (la ambalaje, acumulatori);
COMUNICAREA ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI
Comunicarea reprezintă acea activitate prin intermediul căreia indivizii şi/sau organizaţii îşi
transmit reciproc informaţii, mesaje, ceea ce permite desfăşurarea în bune condiţii, a activităţii
economico – sociale.
Întregul proces managerial de mediu apare ca un proces de însuşire şi transmitere a informaţiilor.
Momentul cel mai important al acestui proces îl constituie actul de adoptare al deciziei care
constă în alegerea unuia din numeroasele mijloace de acţiune. Decizia este comunicată la
executanţi sub formă de sarcini, planuri, normative, comenzi ce servesc unor scopuri manageriale
precise. Legătura cu exteriorul se păstrează tot prin comunicare.
Comunicarea în domeniul protecţiei mediului se face atât în situaţii normale cât şi în situaţii de
urgenţă, cu scopul de a schimba mentalităţi şi comportamente individuale sau organizaţionale.
Subsistemul informaţional – componentă a managementului mediului.

I.13. PÂRGHII ECONOMICE ŞI FISCALE DE PROTECŢIA MEDIULUI

Măsuri stimulatorii, economice şi fiscale

Nu este posibil şi nici de dorit să se pună un jandarm în spatele fiecărui cetăţean, iar apoi nu
trebuie ignorat faptul că acest supraveghetor public poate să fie purtătorul unui interes personal,
care sa afecteze aplicarea normelor de protecţie.

23
În faţa unei asemenea situaţii, legislaţiile diferitelor state au experimentat şi aplicat o serie de
pârghii economice şi fiscale precum taxele, subvenţiile, sistemele de consignaţie şi bursele de
poluare.
Taxele sunt folosite frecvent pentru penalizarea produselor ori activităţilor care aduc atingere
mediului.
În raport cu scopul direct urmărit, taxele pot să se prezinte în următoarele ipostaze:
-taxe percepute dupa cantitatea ori calitatea substanţelor poluante eliberate în mediu;
-taxe pe produsele care sunt poluante, fie în timpul fabricării acestora, fie în timpul utilizarii lor,
de asemenea, pot fi taxate produsele devenite învechite, pentru care a fost introdus un sistem de
eliminare;
-diferenţierea taxelor pentru a favoriza un produs relativ curat prin introducerea unei taxe pentru
un produs echivalent, care este poluant; diferenţierea permite practicarea de preturi mai
avantajoase pentru produsele curate;
-redevente utilizate pentru acoperirea cheltuielilor colectivitaţii, de pildă pentru tratarea
deşeurilor;
-taxe administrative plătite pentru diverse servicii administrative, precum înregistrarea produselor
chimice ori pentru aplicarea anumitor reglementări.
Aceste taxe urmăresc, prin diversitatea lor, două obiective principale. Mai întâi, funcţia de
colectare de fonduri pentru un scop dat; în acest sens, nivelul taxelor este relativ scăzut (ex.:
taxele asupra produselor petroliere şi chimice din S.U.A. care alimenteaza Fondul de resorbţie a
descărcărilor periculoase, ori redevenţele pentru zgomotul aeronavelor, care servesc la
indemnizarea vecinilor ori taxa parafiscala asupra poluării atmosferice în Franţa). În al doilea
rând, taxele sunt chemate sa stimuleze un nou comportament favorabil faţă de problemele
protecţiei mediului.
Pentru atingerea acestui scop, este necesar ca nivelul taxelor să fie ridicat şi apare mai ales ca o
penalizare a activităţii negative pentru protectia naturii. Este cazul redevenţelor pentru poluarea
apei, percepute în Franţa ori Olanda, taxa italiana asupra pungilor de plastic nedegradabile, taxa
finlandeză şi norvegiană asupra ambalajelor nerefolosibile.
Dimpotrivă, respectând aceste cerinţe, experienţele austriacă şi a tărilor scandinave, în privinţa
taxelor pentru îngrăşăminte chimice ori pesticide au constituit un eşec.

24
Pentru a evita asemenea situaţii, s-a optat, pentru a nu taxa decât suprapoluările, dar la un nivel
deosebit de ridicat. Semnificativă, în acest sens, este redevenţa instituită în Olanda, în 1987,
asupra excedentelor deşeurilor agroalimentare răspândite pe câmp, cele din Germania şi Italia
asupra poluării apei, care penalizează mai ales poluatorii ce depăşesc normele regulamentare.
În unele state vestice se manifestă tendinţa ca fiscalitatea ecologică să se substituie altor
fiscalităti. Aşa de exemplu, în Germania, taxele asupra poluării autovehiculelor au înlocuit
vechea taxa de circulaţie, fără ca fiscalitatea globală asupra maşinilor să fie modificată.
În acelaşi context, noua taxă suedeză asupra oxizilor de azot produşi în centralele electrice va fi
în întregime redistribuită acestor centrale (in raport cu rata de energie produsă, astfel încât, la o
producţie egala de energie, cele care vor polua mai puţin, vor câştiga prin această redistribuire).
Mai mult, în Olanda, s-a prevăzut chiar o modulaţie ecologica a TVA, de exemplu, taxând cu
sume mai mari bunurile de echipament şi cu altele mai mici reparaţiile, în scopul de a frâna
obiceiul “totul se aruncă”.
În alte ţări, creşterea extensivă a animalelor, pe mari suprafeţe, este penalizată prin taxa funciară,
în timp ce creşterea industrială de păsări sau porci, foarte intensivă este scutită de taxe.
O problemă ivită în practică este cea de măsurare şi aplicare corectă a taxelor, altfel fiind de
preferat renunţarea la aplicarea lor, aşa cum a procedat Olanda în 1988, în privinţa unei redevenţe
asupra zgomotului industrial stabilită în 1983. Ideile de inovare nu lipsesc nici în acest domeniu,
unii propunând respingerea actualului sistem fondat pe taxarea activităţii.
Ar fi bine să se aplice taxe asupra energiei, materiilor prime, poluărilor.
Politica preţurilor în favoarea conservării mediului
Frecvent, preţurile produselor nu reflectă costul pentru mediu al producţiei, ori cel al emisiilor
rezultate în urma folosirii acestora, ele urmând să fie suportate la nivelul întregii societăţi. Ca
atare, politicile în materie pot să garanteze luarea în calcul a costului pentru mediu pe care il
comportă bunurile şi serviciile.
Este, de exemplu, cazul în care statul este proprietarul care controlează resursele naturale precum
pădurile sau minereurile.
Detaxările şi subvenţiile
Ridicarea taxelor la benzina fără plumb a permis, stabilirea unor preţuri mai reduse ca la benzina
obişnuită, ceea ce a favorizat utilizarea unui combustibil mai curat. O diminuare a fiscalităţii se

25
practica si pentru autovehiculele care respectă norme de poluare mai stricte decat cele instituite
pe cale legala.
În privinţa subvenţiilor, menţionăm ajutoarele financiare acordate la nivel national pentru
epurarea apei şi aerului, ori cele oferite la nivel comunitar pentru practicarea unei agriculturi
ecologice. Principala formă de a realiza subvenţiile este reprezentata de fondurile pentru mediu,
create pentru a finanţa direct protecţia mediului. Subvenţiile sunt folosite pentru acordarea de
credite sau diminuarea dobănzilor aferente acestora.
O formă inedită de incitaţie economica este experimentală în Danemarca, respectiv un “bonus
ecologic” prin care se recompensează angajaţii care desfăşoară acţiuni ce reduc consumul de
resurse naturale sau reduc poluarea factorilor de mediu.
Sistemele de consignatie
Practicat de mai mult timp pentru ambalajele din sticlă, sistemul de consignaţie prin reutilizarea
acestora şi rambursarea cheltuielilor a fost extins în unele state si pentru sticlele din plastic si în
Germania este preconizat pentru un larg evantai de ambalaje (pentru băuturi, detergenţi, vopsele).
Un sistem de depozitare a autovehiculelor este utilizat în Norvegia încă din anul 1978, în scopul
de a evita răspândirea necontrolată a deşeurilor.
Tot un fel de consignaţie este şi procedeul conform căruia taxa plătită pentru uleiuri în momentul
cumpărării este returnată în momentul reciclării lor. În sfârşit, este de remarcat şi ideea
constituirii unei cauţiuni de către exploatanţii carierelor de nisip sau piatră, rambursată după
refacerea, la starea initială, a locului.
Bursele de poluare
Acest sistem destul de controversat, nu a fost experimentat decât în SUA, pentru apă şi aer.
Chicago Board of Trade (cea mai mare bursă de materii prime din SUA) a inventat o bursă a
drepturilor de a polua. Societăţile americane pot, de pe această piată, să cumpere asemenea
drepturi, care le permit să satisfacă exigenţele de depoluare, fără a investi ele însele, în depoluare.
Drepturile de poluare pot fi vândute de cei care şi-au ameliorat situaţia. Principiul constă în
următoarele: o uzină poate epura mai mult decât i se cere şi permite astfel alteia de a epura mai
puţin, desigur contra unei anumite plăţi. În SUA s-au format chiar operatori pentru a intermedia şi
facilita asemenea tranzacţii. Sistemul se doreste introdus şi la nivel international, în domeniul
reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră prin “permisele de emisie” negociabile, un stat putând

26
vinde dreptul său de “a polua” la altul şi chiar să se împrumute de la sine în sensul de a reporta
depăşirile de emisie în viitor, asupra generaţiilor următoare.
Principalul abstacol în realizarea unei pieţe mondiale a permiselor de emisie constă în modul de
efectuare a controlului, de impunere în caz de nerespectare, a obiectivelor propuse întrucât
dreptul internaţional public este lipsit de forţă de constrângere necesară aplicării dispoziţiilor sale.
Marca verde
Etichetajul ecologic reprezintă un instrument ecologic de promovare a produselor favorabile
mediului, făcând apel la preocupările publicului şi la prudenţa producătorilor. O asemenea
metodă cere producătorilor să experimenteze întregul ciclu al vieţii produsului (producere,
distribuire, utilizare, eliminare) în scopul de a preveni degradarea mediului în toate stadiile şi cu
privire la toate sectoarele: apă, aer, sol. Sistemul a fost practicat pentru prima data în Germania
(prin apariţia mărcii“îngerul albastru” in 1978), s-a extins apoi în Norvegia, Suedia şi Finlanda, în
Austria, Portugalia, Franţa. În cadrul Uniunii Europene, sistemul a fost adoptat prin
Regulamentul nr8SO/92 la 22.03.1992, creînd un sistem comunitar al etichetelor de mediu.
Situaţia din România
Folosirea instrumentelor economico-fiscale se află în faza incipientă, deşi experienţe sunt
cunoscute de mult timp. Astfel, printr-o lege din 17 mai 1892, se înfiinţa “Fondul pentru punerea
în valoare a pădurilor statului, ca fond special format prin prelevarea anuală a unei sume de 2 %
din veniturile brute ale tuturor vânzărilor de lemne din pădurile statului. Legea nr.137/1995
crează cadrul juridic pentru promovarea instrumentelor economico-fiscale (art.4, lit,d).
Fondul apelor a fost instituit prin art.14 din H.G. nr.1001/1990 privind stabilirea unui sistem
unitar de plăţi pentru produsele şi serviciile de gospodărire a apelor. Reluat prin Legea
nr.107/1996, fondul apelor se constituie din taxele şi tarifele pentru serviciile de avizare şi
autorizare precum şi din penalităţile ce se aplică utilizatorilor de apă în condiţiile stabilite de lege.
Este un fond special extrabugetar gestionat prin buget separat, elaborat de C.N. “Apele Romane”.
Fondul de ameliorare a fondului funciar
-creat prin Legea nr.18/1991, art.67 şi 71 la dispoziţia Ministerului Agriculturii.
Fond special pentru dezvoltarea sistemului energetic
-instituit prin O.G. nr.29/1994 se constituie din taxele şi tarifele de dezvoltare cuprinse în tările
pentru energie electrică şi termică.
Primele de împădurire instituite prin Legea nr.83/1993

27
Pentru suprafeţele care se vor împăduri ca măsură antierozională sau având scop crearea
perdelelor de protectie, proprietarii şi alţi detinători legali, de terenuri beneficiază de prime de
împădurire care se suportă de la bugetul de stat şi se acordă prin intermediul ocoalelor silvice.
Fondul de conservare şi regenerarea pădurilor instituit prin Codul Silvic
(Legea nr.26/1996)
Fondul de protectie a vânatului - introdus prin Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului
nr.103/1996.
Fondul national de mediu
Fonduri locale de mediu

I.14. LEGEA NR. 347/24.07.2004 A MUNTELUI

Zona montană din România constituie un teritoriu de interes naţional special economic, social şi
de mediu.
Prin lege se reglementează modalităţile de dezvoltare şi protecţie a zonei montane prin punerea în
valoare a resurselor, pentru stabilizarea populaţiei, creşterea puterii economice la nivel local şi
naţional, în condiţiile păstrării echilibrului ecologic şi protecţiei mediului natural.
Zona montană prin limitarea considerabilă a posibilităţilor de utilizare a terenului agricol, din
cauza condiţiilor de altitudine şi pantă, este considerată defavorizată. Obiectivele dezvoltării
durabile a zonei montane se realizează prin Agenţia Naţională a Zonei Montane, structură
specializată a Ministerului Agriculturii şi dezvoltării Rurale şi prin structurile specializate din
cadrul direcţiilor judeţene ale acestui minister .
Obiectivele specifice ale politicii pentru zona montană sunt următoarele:
o valorificareea optimă a resurselor naturale (agricole, piscicole, forestiere,
energetice, industriale, artizanale, turistice şi culturale specifice);
o diversificarea activităţilor economice şi de producţie din zona montană,
fără deteriorarea echilibrului ecologic sau degradarea mediului natural;
o asocierea producătorilor pentru aplicarea unei politici montane
competitive;
o recunoaşterea dreptului comunităţilor locale la o dezvoltare specifică;
o dezvoltarea şşi ridicarea calităţii vieţii în zona montană;
o asigurarea unui management performant la nivelul cerinţelor UE şi al

28
convenţiilor la care România este parte.

I.15. ORDONANŢA DE URGENŢĂ NR. 57/20.06.2007 privind regimul ariilor protejate,

conservarea habitatelor naturale, a faunei şi florei sălbatice
Actul normativ garantează conservarea utilizării durabile a patrimoniului natural.
Categorii de arii protejate:
o de interes naţional: rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente
ale naturii, rezervaţii naturale, parcuri naturale;
o de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului natural
universal, geoparcuri,, zone umede de importanţă internaţională, rezervaţii ale biosferei;
de interes comunitar sau situri „Natura 2000”: arii speciale de conservare, arii de protecţie
specială avifaunistică;
o de interes judeţean sau local.
Planurile de management
Prin planurile de management se stabileşte zonarea internă prin definirea şi delimitarea zonelor
cu protecţie strictă, zonelor de protecţie integrală, zonelor tampon, zonelor de dezvoltare durabilă
a activităţilor umane. Zonele de protecţie strictă sunt zonele din ariile naturale protejate, de mare
importanţă ştiinţifică, ce cuprind zone sălbatice în care nu au existat intervenţii antropice sau a
fost redus. Zonele de protecţie integrală cuprind cele mai valoroase bunuri ale patrimoniului
natural din interiorul ariilor naturale protejate.

I.16. PROGRAMUL „NATURA 2000”

Natura 2000 este o reţea ecologica europeană de arii naturale protejate formată din
 Arii Speciale de Conservare (SAC) – pentru conservarea habitatelor naturale, a faunei şi
florei sălbatice incluse în Directiva Habitate ;
 Arii de Protecţie Specială Avifaunistică (SPA) – pentru conservarea păsărilor sălbatice
incluse în Directiva Păsări;
Scopul Reţelei Natura 2000
Să protejeze şi să permită gestionarea speciilor şi habitatelor vulnerabile pe teritoriul lor natural,
în întreaga Europă, fără să ţină cont de graniţele politice.

29
Obiectivele Reţelei Natura 2000
Menţinerea speciilor şi habitatelor din directivele UE şi dacă este cazul refacerea statutului
favorabil de conservare.
De ce NATURA 2000
 Modalitate de bază de conservare a biodiversităţii
 Cerinţă de aderare la UE
 Condiţie pentru alocarea Fondurilor UE
 Condiţie de finanţare UE pentru protecţia naturii
Declararea siturilor Natura 2000 nu înseamnă protecţie strictă, se acceptă promovarea activităţilor
de dezvoltare durabilă care să permită conservarea.
Beneficiile Natura 2000
1. Beneficiile ecosistemului
2. Beneficiile socio - economice
1. Beneficiile ecosistemului
o Evitarea şi reducerea de costuri
o Menţinerea rezervelor de apă
o Evitarea pretratării apei
o Reducerea eroziunii solului
o Evitarea inundaţiilor, alunecărilor de teren şi a viiturilor
o Reducerea cheltuielilor de sănătate
2. Beneficii socio – economice
o Investiţii noi şi fonduri externe
o Producerea şi promovarea de branduri locale
o Turism
o Locuri de muncă
o Relaxarea şi petrecerea timpului liber
o Promovarea tezaurului natural şi cultural
o Oportunităţi pentru educaţie, infrastructură, sănătate etc.
Ce activităţi se pot desfăşura într-un sit NATURA 2000
Toate activităţile pot continua dacă acestea sunt realizate într-un mod durabil şi nu afectează
speciile şi habitatele de interes comunitar;

30
 o Nu există restricţii, ci mai degrabă recomandări şi sprijin pentru:
- utilizarea celor mai bune practici în agricultură
- utilizarea practicilor prietenoase cu mediul în general
- păşunatul
- exploatarea pădurilor
- practicarea turismului ecologic, etc.
În interiorul ariilor protejate şi în apropierea acestora nu trebuie să se cultive organisme
modificate genetic, conform Legii 265/2006.
Compensaţii
Se vor asigura plăţi compensatorii prin Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură din
cadrul Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale pentru:
- fermieri
- proprietari de terenuri
Scutirea de la plata impozitului pe teren (conform Legii 265/2006 privind protecţia mediului
pentru completarea şi modificarea O..U.G. 195/2005)
Obligaţii
Evitarea activităţilor care ar putea afecta în mod semnificativ speciile sau habitatele pentru care a
fost desemnată zona ca sit Natura 2000;
 Adoptarea unor măsuri pentru conservarea speciilor şi habitatelor;
Utilizatorii de terenuri trebuie să asigure menţinerea habitatelor şi a speciilor prin măsuri de
management adecvate, de lungă durată.
Fals
 Includerea terenurilor în siturile Natura 2000 afectează dreptul asupra proprietăţii şi
administrarea lor;
 Toate activităţile economice vor fi stopate;
 Activităţile de vânătoare şi pescuit vor fi oprite;
 Realizarea de infrastructură nouă este interzisă;
 Activităţile zilnice vor necesita evaluări de impact asupra mediului.
Adevărat
 Multe din practicile actuale de folosire a terenurilor vor continua şi după desemnare
deoarece sunt compatibile cu măsurile de conservare a speciilor şi habitatelor;

31
  Reţeaua Natura 2000 asigură o bază excelentă pentru obţinerea de fonduri;
Permite etichetarea unor produse naturale dintr-o zonă şi probabil va contribui la creşterea
vânzărilor la aceste produse;
 Declararea unei zone ca sit Natura 2000 va reprezenta dovada că zona respectivă are o
valoare naturală deosebită putând genera venituri din ecoturism şi alte activităţi asociate;
 Vânătoare, pescuitul, turismul şi alte activităţi recreaţionale pot continua dacă acestea sunt
realizate într-un mod durabil şi nu afectează speciile rare şi habitatele prezente.

CAPITOLUL II - MANAGEMENTUL MEDIULUI

Management = exercitarea funcţiei de planificare, organizare, conducere directă, control şi
supervizare a oricărui proiect sau activitate industrială sau de afaceri, cu asumarea
responsabilităţii pentru rezultate.
Funcţii ale managementului general al unei întreprinderi:
o organizare
o planificare
o financiar contabil
o conducere
o resurse umane
o comunicare
o aprovizionare
o control
o etc.
Seria de standarde ISO 14000 are ca principal obiectiv furnizarea unui cadru comun de abordare
a managementului de mediu, similar cu ISO 9000 pentru managementul calităţii în lumea
întreagă.
Lucrările comitetului tehnic 207 se grupează în următoarele direcţii:
o sistemul de management de mediu
o auditul de mediu
o evaluarea performanţei de mediu
o evaluarea ciclului de viaţă
o aspectele de mediu în standardele de produs

32
 o termeni şi definiţii
Un sistem de mediu (ISO 14000) permite unei organizaţii să stabilească şi să evalueze eficienţa
procedurilor pentru elaborarea politicii de mediu şi a obiectivelor sale de mediu, să obţină
conformitatea cu acestea şi să demonstreze această conformitate altora.
Scopul general este de a susţine protecţia mediului şi de a preveni poluarea în echilibru cu
necesităţile socio – economice.
Este de menţionat faptul că pot fi abordate simultan mai multe cerinţe sau pot fi reconsiderate în
orice moment.

II.1. FUNCŢIILE MANAGEMENTULUI

Procesul de management, ca acţiune umană complexă de dirijare, armonizare şi coordonare a
tuturor resurselor umane şi materiale a unui sistem, îndreptată spre obţinerea eficienţei maxime,
include ca element de conţinut momentul previzional, în cadrul căruia sunt sesizate tendinţele de
dezvoltare a sistemelor.
PREVEDEREA – reprezintă un proces complex şi dinamic, o atitudine şi un mod specific de a
gândi şi acţiona al celor ce conduc, materializate într-un ansamblu de acţiuni metodic efectuate,
în scopul determinării tendinţelor de evoluţie în viitor a proceselor şi activităţilor conduse, în
vederea asigurării unei eficienţe maxime actului managerial.
Exercitarea atributului de prevedere presupune cunoaşterea şi aplicarea unor metode şi procedee
ştiinţifice, pentru determinarea direcţiei de evoluţie a fiecărui fenomen în parte.
Având în vedere amploarea, noutatea şi rapiditatea cu care se succed situaţiile şi fenomenele cu
care ne confruntăm în prezent, considerăm că manifestarea previziunii în conducere nu poate
elimina în totalitate neprevăzutul, dar îi poate elimina efectele negative. Se ştie că orice activitate
umană este supusă, într-o mai mică sau mai mare măsură, acţiunii unor factori perturbatori şi de
risc. Prevederea în conducere are menirea de a limita acţiunea acestor factori şi de a accentua
influenţa celor stimulativi.
Trăsături
o Precede celelalte funcţii ale managementului
o Pune în evidenţă necesitatea exercitării conducerii în perspectivă
o Anticipează evoluţia condiţiilor în care se va afla sistemul condus,
precum şi starea, comportarea şi funcţionarea acestuia.

33
 o Identifică tendinţele de dezvoltare a proceselor şi fenomenelor existente
o Prefigurează procesele şi fenomenele ce vor avea loc în viitor şi
resursele necesare.
o Vizează termenul maxim în care vor avea loc aceste evoluţii, fără a
micşora valoarea previziunii pe termen scurt
o Realizează legătura între prezent şi viitor
o Este strâns legată de decizie şi control
Forme ale previziunii
Prognozele – reprezintă evaluarea efectuată pe bază ştiinţifică a evoluţiei viitoare a
componentelor cantitative şi calitative ale unui domeniu de activitate.
Prognozele se constituie din ansamblul de măsuri prin care managerul ia în considerare
dezvoltarea, anticipând fenomenele şi procesele care vor avea loc în mod obiectiv.
De regulă, prognozele acoperă un orizont de minim 10 ani şi un caracter aproximativ, nefiind
obligatoriu.
Prognoza este rezultatul unei cercetări complexe prin intermediul cărora se estimează stările
probabile ale domeniului studiat în fiecare moment al perioadei pentru care se face prognozarea
corespunzătoare, ipotezele luate în considerare, restricţiile, prezentând variantele posibile ale
evoluţiei.
Previziunea se bazează pe analiza atentă şi profundă a următoarelor elemente esenţiale:
 Resursele disponibile
 Rezultatele activităţii trecute
 Situaţia actuală
 Scopurile activităţii
Funcţiile prognozei sunt următoarele:
 Dezvăluirea tendinţelor proceselor care se desfăşoară în sistem
 Determinarea alternativelor posibile
 Caracterizarea cantitativă a stărilor viitoare
Planurile – în care se finalizează cea mai mare parte a proceselor de previziune se referă la
perioade cuprinse între 5 ani şi o lună. Aceasta înseamnă evaluarea probabilă, pe baze ştiinţifice,
a evoluţiei viitoare a elementelor componente ale unui sistem, pentru o perioadă delimitată de
orizontul de timp ales.

34
Planificarea managerială constă într-un ansamblu de acţiuni de complexitate variabilă, întreprinse
de organul de conducere, în vederea determinării cât mai clar posibil a tuturor elementelor ce
caracterizează activitatea condusă: obiective, subiect, resurse umane, materiale, financiare şi
informaţionale, probleme de spaţiu, timp, procedee utilizate.
Prin acţiunile metodic efectuate, prevederea şi planificarea prefigurează viitorul previzibil,
stabilind elementele de care depinde înfăptuirea cu certitudine a acestuia
 Planificare pe termen scurt – rezultate imediate
 Planificare pe termen lung
 Planificare succesivă (la diverse structuri)
 Planificare în paralel (angajare concomitentă a salariaţilor)
Programele – specificul lor este orizontul redus, cel mai adesea o decadă, o săptămână, o zi.
Sunt foarte detaliate, elementele cuprinse fiind obligatorii şi prezentând un grad ridicat de
certitudine.
ORGANIZAREA, ca etapă a procesului managerial are scopul de a grupa oamenii, de a aranja
sarcinile şi activităţile şi de a stabili legăturile necesare în vederea dirijării tuturor eforturilor într-
o singură direcţie – atingerea obiectivelor.
 Funcţia – postul
 Compartimentul
Se impun relaţii de autoritate, de cooperare, de control, de reprezentare.
 Delegarea competenţelor
 Standardizarea
 Respectarea proceselor tehnologice
 Circuitul documentelor
Motivaţia – exprimă faptul că la baza conduitei umane se află totdeauna un ansamblu de
mobiluri (oferte, interese, idealuri).
Climatul de muncă – reprezintă starea de spirit generală ce se manifestă în cadrul unui colectiv
în procesul muncii. Climatul de muncă pozitiv stimulează, impulsionează şi-i mobilizează pe
oameni în muncă, inventivitate şi creaţie.
Caracteristici climat pozitiv:
o Atmosferă generală sănătoasă şi optimistă, coeziune internă.
o Lipsa nemulţumirilor cronice, a tensiunilor dintre conducere şi salariaţi

35
 o Rezultate foarte bune în toate domeniile.
Climatul de muncă negativ se caracterizează prin:
o Conflicte, nemulţumiri, reclamaţii
o Muncă din constrângere şi supravegheată
o Dorinţa salariaţilor de a-şi schimba locul de muncă.
o Rezultate sub posibilităţile colectivului
Modalităţi de creare a climatului de muncă pozitiv:
o Cunoaşterea şi aplicarea legilor ţării, a prevederilor actelor normative.
o Principialitate, respect faţă de om, corectitudine, încredere, stimulare, exigenţă, exemplu
personal de competenţă, pregătire generală şi de specialitate.
o Încurajarea iniţiativelor, repartizarea echilibrată a sarcinilor, respectarea timpului liber,
rezolvarea în timp a cererilor, grija faţă de problemele personale ale salariaţilor.
Modalităţi de creare a climatului de muncă negativ:
o Stil autocrat de conducere
o Neîncrederea faţă de subalterni
o Nerespectarea atribuţiilor funcţionale
o Subiectivismul în acordarea stimulentelor
o Repartiţia disproporţionată a sarcinilor
o Exces de şedinţe
o Muncă în salturi.
COORDONAREA
Scopul coordonării este coeziunea sistemului, echilibrul între activităţi şi compartimente.
În procesul de conducere, locul ocupat de coordonare se află între concepţie şi execuţie, deci
după adoptarea deciziei, mai precis pe timpul aplicării acesteia. Coordonarea reprezintă procesul
prin care un conducător crează şi menţine armonia între activităţile, oamenii şi compartimentele
de muncă pe care le conduce, în condiţiile unui mediu ce se află într-o continuă schimbare, pentru
a realiza obiectivele stabilite.
Suportul coordonării îl constituie comunicarea dintre manager şi subalterni, respectiv
transmiterea de mesaje informaţionale, de „sus în jos” sau de „jos în sus”.
Principalele etape ale coordonării sunt:
o Determinarea riguroasă a atribuţiilor, competenţelor şi responsabilităţilor

36
 o Determinarea standardelor de performanţă
o Precizarea modalităţilor de compensare a perturbaţiilor.
Activităţi specifice coordonării:
o Armonizarea – ale activităţii individuale şi colective
o Sincronizarea
o Echilibrul – conlucrarea între părţi
Ordonarea – dispunerea elementelor unui sistem într-o schemă de relaţii care-i potenţează
capacităţile funcţionale.
o Concluzionarea
o Colaborarea, cooperarea, coeziunea.
Realizarea cu eficienţă sporită a funcţiei de coordonare impune respectarea următoarelor reguli:
Cadrele de conducere să coordoneze compartimentele al căror specific îl cunosc cel mai bine,
având astfel posibilitatea să orienteze cu competenţă activitatea lor.
o Coordonarea compartimentelor importante să se realizeze la un nivel mai ridicat al
ierarhiei conducerii.
CONTROLUL – ansamblul proceselor prin care performanţele instituţiei, subsistemelor şi
componentele acestora sunt măsurate şi ccomparate cu obiectivele şi standardele stabilite iniţial,
în vederea eliminării deficienţelor constatate.
A asigura controlul înseamnă a verifica, a evalua, a diagnostica, a stăpâni un proces.
Verificarea presupune asigurarea că o acţiune sau activitate a fost realizată în conformitate cu
regulile stabilite. Diagnosticarea înseamnă a face o constatare asupra unei situaţii şi a analiza
cauzele acesteia.
Evaluarea înseamnă a determina o valşoare a unei acţiuni sau a unui ansamblu de acţiuni, pornind
de la un diagnostic. A stăpâni presupune a ţine în mână o situaţie, un eveniment, un incident.
Principiile funcţiei de control:
o legalitatea controlului
o obiectivitatea controlului
o eficacitatea
o desfăşurarea controlului şi îndrumării în puncte „cheie”
o autocontrolul
o caracter preventiv

37
Funcţii:
o perfectivă
o preventivă
o corectivă
o apreciativ – stimulativa
o educativă
o informativă
o reglatoare
Formele controlului:
 Supervizarea directă – controlul ierarhic tradiţional
 standardizarea procedeelor
 standardizarea rezultatelor
 controlul preventiv
 controlul pe timpul derulării activităţii
 controlul final
Control general (de fond)
o tematic
o parţial
Reguli de control:
o pe bază de criterii şi norme
o fără idei preconcepute
o în spirit constructiv
o cu obiectivitate şi tact
o individualizare pe om şi problemă

AUDITUL DE MEDIU
Auditul de mediu este o metodă multidisciplinară de analiză obiectivă a performanţei unei
întreprinderi aflate în funcţiune, în raport cu mediul. Auditarea acoperă procesele de producţie,
stocarea materialelor, procedurile de funcţionare şi managementul de mediu şi are ca scop să
identifice posibilele efecte asupra mediului şi răspunderile care derivă în acest sens. Auditul de

38
mediu diferă de EIM, care are ca scop să prognozeze producerea unor potenţiale efecte asupra
mediului.
Principalele tipuri de audit de mediu şi scopurile acestora sunt:
 Auditurile terenurilor contaminate. Scopul lor este de a identifica şi a stabili răspunderile
care derivă din contaminarea solului şi a apei subterane la nivelul unui amplasament sau al
unei clădiri
 Auditurile necesare în cazurile de transfer de proprietate. Scopul lor este de a
identifica riscurile şi răspunderile asociate prin transferarea drepturilor de proprietate; de multe
ori includ analizarea conformării anterioare;
 Auditurile de conformare. Scopul lor este de a analiza şi a evalua dacă activităţile aflate
în funcţiune se desfăşoară în conformitate cu cerinţele prevăzute prin reglementări sau prin
regulamente de ordine interioară;
 Auditurile sistemelor de management de mediu (SMM). Scopul lor este de a efectua o
analiză sistematică a unui SMM existent, pentru a verifica şi stabili dacă acesta se conformează
standardului internaţional ISO 14001, în vederea asigurării unei permanente funcţionalităţi a
SMM;
 Auditurile pentru planurile de management de mediu. Scopul lor este de a analiza
implementarea recomandărilor privind măsurile de reducere a efectelor semnificative asupra
mediului şi monitorizare a afectelor, efectuate în cadrul planurilor de management de mediu.

SISTEME DE MANAGEMENT DE MEDIU

Un sistem de management de mediu (SMM) reprezintă un instrument managerial prin care se
urmăreşte asigurarea funcţionalităţii şi a aplicării continue a unui plan sau a unor proceduri de
management de mediu, precum şi conformarea cu obiectivele şi ţintele de mediu. O condiţie
esenţială pentru funcţionalitatea unui SMM constă în întocmirea unui sistem de documente care
constă în proceduri şi instrucţiuni, întocmite pentru a fi permanent implementate şi pentru a
asigura o comunicare reală şi eficientă.
SMM asigură o abordare structurată a planificării şi aplicării măsurilor de protecţie a mediului,
care permite tuturor tipurilor de organizaţii să-şi măsoare performanţele în raport cu mediul şi să-
şi evalueze periodic nivelurile de performanţă şi îmbunătăţire realizate prin măsurile de protecţie

39
a mediului. Sfera de aplicare a SMM poate fi extinsă la nivelul unei întreprinderi sau la nivelul
unui amplasament.
SMM se pot implementa în conformitate cu standardele recunoscute:
 Standardul internaţional ISO 14001 sau
 EMAS.
sau întreprinderile îşi pot întocmi propriile SMM – uri, destinate în mod specific propriilor
activităţi, care nu trebuie neapărat certificate prin standarde internaţionale sau ale Uniunii
Europene.

II.2. SISTEME ŞI INSTRUMENTE ALE

MANAGEMENTULUI DE MEDIU
Definiţii
Numită şi instrumentul de lucru al anilor '90 în domeniul managementului mediului, analiza
ciclului de viaţă este metoda prin care sunt evaluate consumurile de materiale şi energie, pe de o
parte şi impactul asupra sănătăţii umane şi a ecosistemelor, pe de alta, în fazele reprezentative ale
desfăşurării procesului pentru obţinerea unui produs şi ale utilizării lui, începând cu extracţia
materiilor prime, obţinerea produsului, utilizarea şi reciclarea sa, transportul, până la eliminarea
finală a produsului uzat sau a reziduurilor nefolositoare.
Analiza ciclului de viaţă
Metoda prin care sunt evaluate consumurile de energie şi materiale, pe de o parte, şi impactul
sănătăţii umane şi a ecosistemelor, pe de alta, în fazele reprezentative ale desfăşurării procesului
pentru obţinerea unui produs şi ale utilizării lui, începând cu extracţia materiilor prime, obţinerea
produsului, utilizarea şi reciclarea sa, transportul, până la depozitarea finală a produsului uzat sau
a reziduurilor nefolositoare.
Analiza ciclului de viaţă diferă de alte instrumente ale managementului de mediu prin aceea că:
o poate fi utilizată atât pentru studierea impactului de mediu a produsului, cât şi a
proceselor prin care acesta este obţinut;
o furnizează date obiective, independente de orice ideologie;
o este mult mai complexă decât orice alt instrument de management.
Analiza ciclului de viaţă este o metodă complexă deoarece:

40
 o Este o metodă orientată pe produs. Asta în condiţiile în care produsele sunt constituienţi
extrem de importanţi ai societăţii industrializate, toate activităţile economice depinzând de
utilizarea şi consumul produselor şi al serviciilor.
În felul acesta analiza ciclului de viaţă este metoda care joacă un rol decisiv în dezvoltarea
durabilă a produselor, acoperind un domeniu care nu poate fi acoperit de alte instumente de
analiză cum ar fi evaluarea riscului, analiza de impact, etc.
o Este o metodă integrativă, deoarece integrează toate problemele de mediu ce apar pe
întreg ciclul de viaţă a unui produs sau a unei activităţi. Această manieră de tratare
permite evitarea înlocuirii unui anumit tip de probleme de mediu cu altele; transfer de
probleme de mediu de la o etapă la alta a ciclului de viaţă
Exemple de probleme de mediu ce pot fi transferate:
o Înlocuirea automobilelor pe benzină cu automobile electrice ar reduce emisiile poluante
în timpul utilizării lor, o problemă acută, mai ales pentru aşezările urbane.
Aceasta ar duce însă la creşterea necesarului de energie electrică şi a consumului general de
energie electrică. Evaluarea dacă acestei soluţii are un impact mai mic supra mediului nu poate fi
făcută decât printr-o analiză de ciclu de viaţă.
o Tehnologiile actuale de producţie utilizează materiale diferite şi produc ca atare, emisii
poluante diferite. Alegerea produsului sau tehnologiei potrivite este greu de realizat.
De exemplu, fabricarea ramelor de ferestre din aluminiu ar fi mai ridicată din punct de vedere al
impactului asupra mediului decât fabricarea lor din PVC ? Se ştie că procesul de obţinere a
aluminiului generează cantităţi mari de SO2 şi NOx, iar procesul de obţinere a PVC generează
emisii toxice semnificative de dicloretan. Pentru a decide care din alternative are un impact mai
mic asupra mediului, se poate utiliza analiza ciclului de viaţă . Exportul deşeurilor chimice dintro
ţară în alta constituie un alt exemplu de transfer a problemelor de mediu dintr-o zonă în alta.
ACV poate fi utilizată pentru a investiga condiţiile în care depozitarea deşeurilor toxice poate
cauza cel mai mic impact asupra mediului.
o Este o metodă ştiinţifică şi cantitativă, deoarece se bazează pe date ştiinţifice, fiind un
instrument cantitativ. Furnizând cele mai obiective informaţii, stă la baza luării deciziilor
factorilor de răspundere, fiind menită să conducă la optimizarea proceselor de fabricaţie,
în vederea obţinerii unor produse cu impact redus asupra mediului.
De ce analiza ciclului de viaţă:

41
●este o metodă orientată pe produs ?
Asta în condiţiile în care produsele sunt constituenţi extrem de importanţi ai societăţii
industrializate. Toate activităţile economice depind de utilizarea şi consumul produselor şi a
serviciilor.
●este o metodă integrativă ?
Integrează toate problemele de mediu ce apar pe întreg ciclul de viaţă al unui produs sau a unei
activităţi.
●este o metodă ştiinţifică şi cantitativă ?
Se bazează pe date ştiinţifice fiind un instrument cantitativ. Furnizează cele mai obiective
informaţii, stând la baza luării deciziilor factorilor de răspundere.
Termenul “ciclu de viaţă” cauzează de multe ori confuzii, datorită faptului că este utilizat atât în
activităţile comerciale, cât şi în studiile de bilanţ de materiale.
În utilizarea comercială, ciclul de viaţă a produsului începe cu primele faze de lansare şi continuă
până la finalul producţiei. Cercetarea, vânzarea şi întreţinerea, care contribuie la realizarea
produsului, sunt de asemenea incluse în ciclul de viaţă.
Nu sunt considerate, de regulă, rebuturile şi scoaterile din fabricaţie. În acest fel, activităţile
comerciale urmăresc doar costul, estimarea profitului şi stategia de planificare, bazate pe acest tip
de viaţă al produsului. Spre deosebire de acestea, analiza ciclului de viaţă a unui produs, ca
instrument al managementului de mediu, urmăreşte efectele produse asupra mediului de fluxurile
de materiale şi de energie şi a transformărilor lor, de la extragerea materiei prime, obţinerea,
utilizarea produsului, până la punctul în care toate reziduurile sunt redate pământului prin
eliminare finală.
ISO 14020 – Ecomarcarea
1. Declaraţia şi ecomarcarea trebuie să fie precise, verificabile, relevante şi neamăgitoare;
2. Procedurile şi cerinţele pentru declaraţia şi ecomarcarea nu trebuie să fie făcute, adoptate sau
aplicate ca o metodă cu efecte de creare a unor obstacole netarifare în comerţul internaţional;
3. Declaraţia şi ecomarcarea trebuie să se bazeze pe o metodologie ştiinţifică, care să fie suficient
de amănunţită şi cuprinzătoare pentru a susţine ecomarcarea, iar rezultatul acestei metodologii să
fie precis şi reproductibil;
4. Dezvoltarea declaraţiei şi ecomarcarea trebuie să ia în considerare, cât se poate de mult, ciclul
de viaţă al produselor;

42
5. Declaraţia de mediu şi ecomarcarea nu trebuie să inhibe inovaţia care menţine sau are potenţial
de îmbunătăţire a performanţelor de mediu.
6. Orice cerinţă administrativă sau informaţie solicitată privind declaraţia şi etichetarea de mediu
trebuie să se limiteze la cele necesare pentru a stabili conformitatea cu criteriile aplicabile şi
standardizate de ecomarcare şi declaraţia de mediu.
7. Procesul de dezvoltare a ecomarcării şi declaraţiei de mediu trebuie să includă un sistem
deschis de consultare participativă a părţilor interesate. Eforturi rezonabile trebuie făcute pentru a
atinge consens în timpul procesului de consultare;
8. Informaţia despre aspectul de mediu al produselor şi serviciilor relevant pentru declaraţia şi
ecomarcarea, trebuie să fie disponibilă pentru cumpărător sau potenţial ă cumpărător. Informaţia
va fi pusă la dispoziţie de partea care face declaraţia şi ecomarcarea.

II.3. REGLEMENTĂRI ÎN DOMENIUL MANAGEMENTULUI DE MEDIU (EMAS II,

ISO 14000)
Schema de Management şi Audit de Mediu (EMAS II) a Uniunii Europene
Schema de management şi audit de mediu (EMAS) permite participarea voluntară a organizaţiilor
care operează în Uniunea Europeană şi Zona Economică Europeană într-un sistem unitar de
management de mediu. Schema este operantă din aprilie 1995 şi are ca obiectiv promovarea
evaluării şi îmbunătăţirii continue a performanţei de mediu a organizaţiilor participante.
Reglementarea EMAS 1836/93 a fost adoptată în iulie 1993 fiind un document de politică de
mediu instrumentat de Comisia Europeană, ca etapă spre obiectivul Comunităţii de realizare a
dezvoltării durabile.
Schema EMAS a fost lansată pentru participarea/aderarea voluntară a organizaţiilor cu începere
din aprilie 1995 iar domeniul său de acoperire s-a restrâns la organizaţii şi amplasamente care
desfăşoară activităţi industriale.
În 1996 a fost adoptat de către Comisie şi publicat standardul internaţional pentru sisteme de
management de mediu, EN ISO 14001, fiind recunoscut ca etapă către realizarea/implementarea
EMAS. A fost de asemenea recunoscut faptul că toate sectoarele de activitate au impacturi
semnificative asupra mediului şi că în ansamblu, mediul va beneficia de un bun management de
mediu exercitat în alte sectoare. În 1997 a început procesul de consultare, discutându-se
modificările de mai sus.

43
Comisia a adoptat o propunere care a trecut prin procedura de co-decizie cu implicarea altor
instituţii europene (Comitetul Economic şi Social, Consiliul Regiunilor) şi a dat Parlamentului
European drepturi similare celor ale Comisiei în procesul de decizie.
În 2001 a fost adoptată noua Reglementare EMAS (EC) No 761/2001.
Principalele sale elemente sunt:
1. extinderea domeniului de acoperire a EMAS pentru toate sectoarele activităţii economice,
incluzând şi autorităţile locale;
2. integrarea standardului ISO 14001 ca sistem de management de mediu prevăzut de EMAS,
astfel încât trecerea de la ISO 14001 la EMAS să fie mai uşoară şi fără duplicare de efort;
3. adoptarea unei sigle EMAS uşor de recunoscut şi vizibilă, pentru a permite organizaţiilor
certificate să facă cunoscută participarea lor la EMAS;
4. implicarea angajaţilor în implementarea EMAS;
5. consolidarea rolului declaraţiei de mediu pentru îmbunătăţirea transparenţei comunicării
performanţei de mediu între organizaţiile certificate, părţile interesate şi public;
6. mai atenta considerare a efectelor indirecte, inclusiv a investiţiilor de capital, deciziilor
administrative şi de planificare, procedurilor de achiziţii, alegerii şi structurii serviciilor.
Reglementarea cuprinde 18 articole şi 8 anexe; spre deosebire de alte standarde privind sistemele
de management, anexele sunt parte componentă a reglementării - nu sunt doar informative, ci
cuprind cerinţe care trebuie îndeplinite.
În acest scop, în 2001 Comisia a elaborat un document de îndrumare privind implementarea
reglementării de către organizaţiile ce doresc să participe voluntar la schema EMAS.
Seria ISO 14000
Eforturile în materie de standardizare în domeniul managementului de mediu au început încă din
1991 (Institutul Britanic de Standardizare a elaborat în 1992 primul standard din lume referitor la
managementul mediului - BS 7750).
Standardizarea internaţională în domeniul managementul mediului a demarat în anul 1993 prin
formarea în cadrul Organizaţiei Internaţionale pentru Standardizare(ISO) a Comitetului Tehnic
207, având ca domeniu standardizarea instrumentelor şi sistemelor de management de mediu.
Primele standarde internaţionale din seria ISO 14000 au fost publicate în 1996.
Standardele ISO 14000 aplicabile pentru ţinerea sub control a impactului proceselor unei
organizaţii asupra mediului sunt următoarele:

44
SR EN
ISO
14001:2005
Environmental management systems - Specification with guidance for use Sisteme de
management de mediu. Cerinţe cu ghid de utilizare
SR ISO
14004:2005
Environmental management systems - General guidelines on principles, systems and supporting
techniques
Sisteme de management de mediu. Ghid privind principiile, sistemele şi tehnicile de aplicare
ISO
14015:2001
Environmental management - Environmental assessment of sites and organizaţions Ghid pentru
evaluarea de mediu a amplasamentului
ISO
14020:2000
Environmental labels and declarations - General principles
Principii de bază pentru marcarea ecologică
ISO
14021:1999
Environmental labels and declarations - Self-declared environmental claims (Type II
environmental labelling)
Marcarea ecologică.
Declaraţia pe propria răspundere şi solicitarea marcării ecologice. Termeni şi definiţii
ISO
14024:1999
Environmental labels and declarations - Type I environmental labelling - Principles and
procedures
Marcarea ecologică. Principii directoare, practici şi criterii pentru programele de certificare. Ghid
pentru procedurile de certificare

45
ISO
14031:1999
Environmental management - Environmental performance evaluation - Guidelines
Evaluarea performanţelor de mediu. Ghid
ISO
14040:1997
Environmental management - Life cycle assessment - Principles and framework Analiza ciclului
de viaţă. Principii şi practici generale
ISO
14041:1998
Environmental management - Life cycle assessment - Goal and scope definition and inventory
analysis Analiza ciclului de viaţă.
Metodologia analizei
ISO
14042:2000
Environmental management - Life cycle assessment - Life cycle impact assessment
Evaluarea impactului de mediu în etapele ciclului de viaţa
ISO
14043:2000
Environmental management - Life cycle assessment - Life cycle cycle interpretation
Analiza ciclului de viaţă. Evaluarea îmbunătăţirii ciclului de viaţă
ISO
14050:2002
Environmental management - Vocabulary
Managementul de mediu.
Termeni şi definiţii
SR EN
ISO
19011:2003
Guidelines for quality and/or environmental management systems auditing
Ghid pentru auditarea sistemelor de management al calităţii şi/sau de mediu

46
Componenta de bază a seriei este standardul ISO 14001, celelalte standarde fiind menite să
faciliteze aplicarea, să asigure o viziune globală şi instrumentele unitare de lucru. Standardul ISO
14001 are declarat ca scop general susţinerea protecţiei mediului şi prevenirea poluării, în
echilibru cu necesităţile socioeconomice.
Ca scop specific, standardul îşi propune să ofere organizaţiilor toate elementele necesare
construirii efective a unui SMM, care să poată fi integrat în managementul global al organizaţiei
şi care să permită atingerea obiectivelor referitoare la mediu şi a celor economice.
Standardul ISO 14001 se aplică tuturor tipurilor de activităţi nefiind obligatoriu, aşadar
construirea şi implementarea unui SMM de către o organizaţie din România reprezintă numai
voinţa proprie a organizaţiei respective.
La nivel mondial, numărul foarte mare de organizaţii certificate ISO 14001 ilustrează importanţa
crescândă acordată construirii şi implementării SMM, justificată prin eficienţa funcţionării
acestor sisteme.
În total s-au certificat zeci de mii de organizaţii; pe primele locuri se situează ţări ca Japonia,
Germania şi Marea Britanie, iar dintre fostele ţări socialiste se remarcă Ungaria şi Cehia.
În România, activitatea se desfăşoară în cadrul Comitetului Tehnic 323"Managementul mediului"
înfiinţat în 1995, iar secretariatul este deţinut de Institutul de Cercetări şi Ingineria Mediului
(ICIM). Deşi aplicarea SR EN ISO 14001:2005 nu este obligatorie, tot mai multe organizaţii din
sectorul productiv, din sfera serviciilor etc. au înţeles necesitatea implementării unui SMM, iar
numărul acestora se află în continuă creştere.
Unul intre cele mai bune argumente în favoarea implementării unui SMM într-o organizaţie îl
constituie rolul pe care îl joacă diferite tipuri de soluţii adoptate pentru rezolvarea problemelor de
mediu din cadrul organizaţiei respective.
Spre deosebire de ţările Uniunii Europene, în România numai cca. 27% din problemele de mediu
ale unei organizaţii necesită îmbunătăţiri de natură tehnică(reparaţii, modernizări,
retehnologizări), adică soluţii foarte costisitoare.
Concluzia este că restul de 73% din problemele de mediu pot fi rezolvate printr-o mai bună
organizare, printr-un management performant. Din ce în ce mai mult, Sistemele de Management
de Mediu încep să fie percepute şi în România ca instrumente eficiente de conducere, a căror
adoptare şi utilizare nu mai trebuie amânată. Diverse evaluări efectuate au concluzionat că mai
mult de jumătate din problemele de mediu manifestate în cadrul organizaţiilor – indiferent de

47
specificul activităţii acestora – ar putea fi rezolvate printr-o mai bună organizare printr-un
management performant.
Implementarea unui SMM presupune negreşit o schimbare importantă de atitudine, alocare
specifică de fonduri şi resurse umane dar şi de mijloace la nivelul managementului general al
organizaţiei şi în plan operaţional. Indispensabile pentru procesul implementării şi funcţionării
eficiente a unui SMM sunt fără îndoială sprijinul şi implicarea activă a conducerii la vârf.
Diferenţe între standardul ISO 14001 şi EMAS
Atât EMAS cât şi standardul EN ISO 14001 au ca obiectiv comun asigurarea unui bun
management de mediu. Comisia Europeană a recunoscut faptul că standardul internaţional pentru
sisteme de management de mediu, EN ISO 14001, poate reprezenta fundamentul pentru EMAS.
Astfel, în România a fost adoptat standardul SR CR 12969 din decembrie 2002„Utilizarea EN
ISO 14001, ISO 14010, ISO 14011 şi ISO 14012 pentru scopurile asociate EMAS”, care este
versiunea română a raportului european CR12969:1997.
Adoptarea EN ISO 14001 ca element de sistem de management al EMAS permite organizaţiilor
să evolueze de la implementarea EN ISO 14001 la EMAS fără a face eforturi suplimentare.
EMAS merge mai departe decât ISO 14001 în mai multe privinţe, având ca cerinţă realizarea
unei analize iniţiale de mediu, implicarea activă a angajaţilor în implementarea EMAS şi
publicarea informaţiilor relevante pentru public şi alte părţi interesate.
Principalele diferenţe între EMAS şi ISO 14001 includ:
-Analiza preliminară: EMAS necesită o analiză preliminară de mediu validată, pe când ISO
14001 nu o prevede.
-Accesul public: EMAS prevede ca politica, programul, sistemul de management de mediu şi
detaliile privind performanţa organizaţiei să fie puse la dispoziţia publicului, ca parte a declaraţiei
de mediu. ISO 14001 prevede numai ca politica să fie făcută publică.
-Audituri: EN ISO 14001 prevede audituri, dar frecvenţa acestora nu este specificată şi nici
metodologia de auditare nu este atât detaliată precum cea prevăzută în EMAS.
-Contractori şi furnizori: EMAS este mult mai explicit în ceea ce priveşte exercitarea
controlului asupra contractorilor şi furnizorilor, prevăzând ca problemele legate de achiziţii să fie
incluse şi că trebuie asigurat ca furnizorii şi contractorii organizaţiei să se conformeze politicii de
mediu a acesteia. EN ISO 14001 prevede ca procedurile relevante ale organizaţiei să fie
comunicate contractorilor şi furnizorilor.

48
În fapt, nu ar trebui să existe nici o deosebire.
-Angajamente şi cerinţe: EN ISO 14001 nu precizează măsura în care trebuie îmbunătăţită
performanţa. EMAS specifică faptul că o organizaţie trebuie să tindă spre "reducerea impacturilor
de mediu la un nivel care nu depăşeşte pe cel corespunzător aplicării viabile din punct de vedere
economic a celei mai bune tehnologii disponibile".
Un sistem de management de mediu este o structură de elemente conectate care definesc cum o
organizaţie abordează impactul asupra mediului. Aceste elemente includ politici, scopuri şi
obiective şi definesc procese. Pentru a fi eficiente, toate acestea trebuie să conlucreze şi să fie
parte a întregului sistem de management al afacerii. Mulţi agenţi au deja o parte din aceste
elemente active, dar adesea ei nu le îmbină într-un sistem coerent.
Standardul ISO 14001, adoptat ca standard european dar şi ca standard român, SR EN ISO
14001:2005 Sisteme de management de mediu. Cerinţe cu ghid de utilizare este cadrul SMM cel
mai cunoscut în lume, care ajută organizaţiile să conducă mai bine impactul activităţilor lor
asupra mediului şi să demonstreze înţelesul managementului de mediu.
Prin concepţia sa, ISO 14001 este flexibil: aplicabil atât afacerilor mici cât şi organizaţiilor
multinaţionale, permiţând accesul la piaţa globală unde performanţele de afaceri şi mediu merg
mână în mână.
Standardul este conceput să fie suficient de flexibil pentru a putea fi aplicat în organizaţii de orice
mărime din sectoarele privat şi public. Ca linie de bază, certificarea conform SR EN ISO
14001:2005 poate îmbunătăţi managementul de mediu şi poate stabili accesul egal la creşterea
pieţei ecologice.
Adoptarea unui sistem de management de mediu obligă conducerile organizaţiilor să reconsidere
din punct de vedere strategic toate sectoarele lor de activitate, care au un anumit impact asupra
mediului înconjurător, oferind următoarele avantaje:
1. asigurarea unor costuri reduse pentru gestionarea deşeurilor;
2. realizarea de economii la consumul de energie, apă, materii prime şi materiale;
3. realizarea de costuri minime pentru distribuţia produselor;
4. asigurarea unei imagini favorabile a întreprinderii faţă de autorităţi, clienţi şi public;
5. asigurarea unui cadru pentru îmbunătăţirea permanentă a performanţei privind protejarea
mediului înconjurător.

49
Pentru managerii care au o viziune strategică amplă, manifestând o atitudine proactivă faţă de
actul conducerii, investiţiile angajate pentru soluţionarea problemelor de mediu au efecte
benefice, pe termen lung, sporind performanţa generală a firmei.
Legislaţia joacă un rol important în controlul poluării, dar permite o uşoară flexibilitate şi se
concentrează mai mult asupra răspândirii regulate a poluării, decât asupra cauzelor care o
determină.
În Uniunea Europeană, legislaţia mediului înconjurător este în creştere, acolo unde există pericol
ca situaţia să devină critică, constrângerile în acest caz unde există pericol ca situaţia să devină
critică, constrângerile în acest caz fiind foarte mari. Pentru a preveni această situaţie gravă trebuie
găsite alte soluţii cu privire la problemele mediului înconjurător.
Sistemul de Management de Mediu este unul dintre mecanismele de bază ale pieţei, care poate fi
utilizat.
Ideea folosirii SMM-ului este susţinută din punct de vedere politic de Uniunea Europeană. Al
cincilea Program de Acţiune cu privire la reorganizarea legislaţiei nu a putut soluţiona toate
problemele mediului şi a celorlalte mecanisme, fiind nevoie de realizarea unei dezvoltări
durabile. Acest Program include instrumente de bază ale pieţei, precum înţelegerile bilaterale:
SMM, eco-auditul, şi eco- caracterizarea.
PREZENTAREA GENERALĂ A STANDARDULUI SR EN ISO 14001:2005
Standardele Internaţionale referitoare la managementul de mediu sunt destinate să furnizeze
organizaţiilor interesate elementele unui sistem de management de pentru sprijinirea
organizaţiilor în atingerea obiectivelor referitoare la mediu şi a celor economice.
Aceste standarde, precum şi alte standarde internaţionale similare, nu sunt destinate creării unor
bariere comerciale netarifare, creşterii sau modificării obligaţiilor legale ale unei organizaţii.
Standardul ISO 14001 stabileşte cerinţele pentru un astfel de sistem de management de mediu.
Acesta a fost elaborat pentru a putea fi aplicat tuturor organizaţiilor, de orice tip şi mărime, şi de
a fi adaptat diverselor condiţii geografice, culturale şi sociale. Succesul sistemului depinde de
angajamentul asumat la toate nivelurile şi funcţiile organizaţiei, în special la nivelul cel mai înalt
al conducerii organizaţiei.
Scopul general al standardului ISO 14001 este de a susţine protecţia mediului şi de a preveni
poluarea, în echilibru cu necesităţile socio-economice. Există o deosebire importantă între
specificaţiile care descriu cerinţele sistemului în scopul certificării/înregistrării şi/sau

50
autodeclarării unui sistem de management de mediu al unei organizaţii şi ghidul care nu este
destinat certificării, ci furnizării unui sprijin organizaţiei, în vederea implementării sau
îmbunătăţirii unui sistem de management de mediu.
Demonstrarea aplicării cu succes a standardului ISO 14001 poate fi utilizată de o organizaţie
pentru a asigura părţile interesate că are implementat un sistem corespunzător de management de
mediu.
Standardul ISO 14001 conţine doar acele cerinţe care pot fi auditate în mod obiectiv în scopul
certificării/înregistrării şi/sau autodeclarării.
Pentru organizaţiile care au nevoie de mai multe îndrumări privind problematica sistemului de
management de mediu, se recomandă utilizarea standardului internaţional ISO 14004 “Sisteme de
management de mediu. Linii directoare referitoare la principii, sisteme şi tehnici de aplicare”.
Menţionăm că Standardulul ISO 14001 nu stabileşte cerinţe absolute pentru performanţa de
mediu, cu excepţia angajamentului rezultat din politica de mediu de a se conforma legislaţiei şi
reglementărilor specifice, precum şi principiului îmbunătăţirii continue.
Astfel, două organizaţii care au activităţi similare, dar performanţe de mediu diferite, pot
satisface amândouă cerinţele standardului ISO 14001.
Adoptarea şi implementarea într-un mod sistematic a unui ansamblu de tehnici pentru
managementul de mediu pot contribui la obţinerea unor rezultate optime, în beneficiul tuturor
părţilor interesate. Adoptarea standardului ISO 14001 nu va garanta însă ea singură rezultatele de
mediu optime. Pentru realizarea obiectivelor de mediu se recomandă ca sistemul de management
de mediu să încurajeze organizaţiile să aplice cea mai bună tehnologie disponibilă, dacă aceasta
este adecvată şi viabilă din punct de vedere economic.
În plus, se recomandă să se ţină seama de totalitatea costurilor eficienţei unei asemenea
tehnologii. Standardul ISO 14001 nu este destinat şi nu include cerinţe pentru managementul
sănătăţii şi securităţii în muncă sau pentru calitate; cu toate acestea, standardul nu împiedică
realizarea integrării de către o organizaţie a acestor elemente ale sistemului de management.
Procesul de certificare/înregistrare pe baza standardului ISO 14001 va fi însă aplicabil numai
aspectelor legate de sistemul de management de mediu. Standardul ISO 14001 are în comun cu
standardele sistemului calităţii din seria ISO 9000 anumite principii ale sistemului de
management.

51
Organizaţiile pot alege utilizarea unui sistem de management existent, care corespunde seriei de
standarde ISO 9000, ca bază a sistemului lor de management de mediu.
Utilitatea diferitelor elemente ale sistemului de management poate varia în funcţie de diversele
scopuri şi părţi interesate. În timp ce sistemele de management al calităţii abordează necesităţile
clienţilor, sistemele de management de mediu răspund necesităţilor unui mare număr de părţi
interesate şi solicitărilor crescânde ale societăţii şi protecţiei mediului.
Cerinţele sistemului de management specificate în Standardul ISO 14001 nu trebuie să fie
stabilite independent de elementele sistemului de management existent. În anumite cazuri, este
posibilă îndeplinirea acestor cerinţe prin adaptarea elementelor sistemului de management
existent. Un SMM este acea componentă a sistemului general de management al organizaţiei
alcătuită din structura organizaţională, planificarea, responsabilităţile, procesele, practicile,
procedurile şi resursele care ajută la construirea, implementarea, realizarea, revizuirea şi
menţinerea politicii de mediu a organizaţiei.
Implementarea unui SMM permite organizaţiei nu doar să corespundă aşteptărilor privind
performanţa sa de mediu, ci şi să-şi controleze costurile şi să se conformeze legislaţiei şi
regulamentelor de mediu.
Standardul ISO 14001 este standardul de referinţă pentru SMM din seria ISO14000. El descrie
principalele cerinţe cu care trebuie să se conformeze un sistem de management de mediu.
ISO 14001 solicită ca fiecare sistem de management de mediu să reflecte natura organizaţiei,
activitatea proprie şi aspectele specifice de mediu. Un sistem de management de mediu conform
ISO 14001 oferă un cadru sistematic şi coerent de îmbunătăţire a performanţei de mediu, de
realizare a conformităţii cu legislaţia de mediu şi de prevenire a neconformităţilor.
ISO 14001 devine pe zi ce trece o condiţie pentru companiile care doresc să rămână competitive
pe piaţă. Protecţia mediului joacă un rol din ce în ce mai important în toate organizaţiile.
Sistemul de Management de Mediu (SMM) reprezintă o parte componentă a managementului
global al unei companii.
Ca cerinţe generale, standardul internaţional ISO 14001: 2005 solicită unei organizaţii:
-să stabilească o politică de mediu corespunzatoare
-să identifice aspectele de mediu care rezultă din activităţile, produsele sau serviciile sale,
existente, anterioare sau planificate, pentru a determina impactul semnificativ asupra mediului
-să identifice cerinţele legale şi alte cerinţe aplicabile la care organizaţia subscrie

52
-să identifice priorităţile şi să stabilească obiectivele şi ţintele de mediu corespunzătoare
-să stabilească un program pentru implementarea politicii şi realizarea obiectivelor şi a ţintelor de
mediu
-să asigure planificarea, controlul, monitorizarea, aplicarea de acţiuni corective şi preventive,
efectuarea auditurilor şi analiza pentru a se asigura că politica de mediu este conformă cu SMM
implementat
-să fie capabilă să se adapteze la schimbări

II.4. ETAPELE NECESARE PROIECTĂRII ŞI IMPLEMENTĂRII UNUI SISTEM DE

MANAGEMENT DE MEDIU
Schema de proiectare şi implementare a unui sistem de management de mediu se bazează pe
principiul unicităţii fiecarei organizaţii. Această schemă este structurată în următoarele module:
1. Instruirea echipei manageriale
2. Audit de evaluare iniţial
3. Elaborarea documentelor sistemului de management de mediu
4. Implementarea documentelor sistemului de management de mediu
5. Audit de precertificare

1. INSTRUIREA ECHIPEI MANAGERIALE

Instruirea echipei manageriale şi a persoanelor cheie din cadrul organizaţiei are drept scop
sensibilizarea pentru protecţia mediului, prevenirea poluării, în echilibru cu necesităţile
economice.
Tematica abordată este bazată în principal pe:
· Analiza preliminară de mediu
· Identificarea aspectelor de mediu
· Prezentarea generală a standardului ISO 14001
· Documentele sistemului de management de mediu
· Identificarea legislaţiei în domeniul mediului aplicabilă activităţii desfăşurate de organizaţie
2. AUDITUL DE EVALUARE INIŢIAL
Efectuarea unui audit de evaluare iniţial are rolul de a identifica următoarele elemente:
· Nivelul de înţelegere al problemelor de mediu şi angajamentul managementului la cel mai înalt

53
· Presiunile cu care se confruntă organizaţia pentru limitarea emisiilor şi alte aspecte de mediu
· Dificultăţi potenţiale ale activităţii desfăşurate
· Factori de mediu relevanţi
· Probabilitatea apariţiei situaţiilor de urgenţă
· Situaţiile neconforme faţă de cerinţele standardului de referinţă
· Furnizarea de recomandări pentru dezvoltarea practicilor de mediu
3. ELABORAREA DOCUMENTELOR SISTEMULUI DE MANAGEMENT
DE MEDIU
Activităţile desfăşurate în cadrul acestei etape includ:
· Selectarea echipei de lucru
· Stabilirea structurii de documente a sistemului de management de mediu
· Integrarea documentaţiei sistemului de management de mediu în documentaţia sistemului
calităţii pentru organizaţiile care sunt deja certificate ISO 9001
· Elaborarea şi verificarea procedurilor / instrucţiunilor de lucru şi a Manualului de management
de mediu
4. IMPLEMENTAREA DOCUMENTELOR SISTEMULUI DE
MANAGEMENT DE MEDIU
Etapa de implementare de către organizaţie a documentelor sistemului de management de mediu
cuprinde următoarele activităţi:
· Aplicarea în practică a documentelor elaborate în etapa anterioară
· Efectuarea de audituri interne pentru depistarea neconformităţilor sau problemelor de
implementare apărute
· Analizarea neconformităţilor şi stabilirea acţiunilor corective necesare
· Efectuarea de corecţii ale documentelor elaborate
5. AUDITUL DE PRECERTIFICARE
Efectuarea de către un auditor extern a unui audit final al sistemului de management de mediu
implementat conform cerinţelor SR EN ISO 14001:2005. Acest audit se va finaliza cu un raport
de audit care este de dorit să cuprindă recomandări finale. În cazul în care se vor constata
nerespectări ale cerinţelor standardului de referinţă, pot fi realizate rapoarte de neconformitate.
Activităţile efectuate în cadrul acestei etape sunt:
· Analiza documentelor

54
· Efectuarea auditului
· Stabilirea şi implementarea acţiunilor corective

II.5. DOCUMENTAŢIA SISTEMELOR DE MANAGEMENT DE MEDIU

Exemple de documente:
-domeniul de aplicare al SMM;
-descrieri (hărţi) ale amplasamentului cu marcarea zonelor de AM, depozite deşeuri;
-politică/ linii directoare/ principii de mediu;
-listă AMS/ IMS;
-documentaţie tehnologică, diagrame flux procese;
-evidenţă (listă, date) materiale (periculoase + alternative la acestea)/ deşeuri/ emisii/ ape uzate;
-evidenţă cerinţe legale şi de altă natură (acte juridice);
-raportări către autorităţi;
-evidenţă autorizaţii/ acorduri;
-fişe de însoţire materiale periculoase pentru mediu (ceea ce este periculos pentru organismul
uman este periculos şi pentru mediu);
-obiective şi program(e) de MM;
-fişe de post, organigrame;
-instrucţiuni de utilizare/ monitorizare/ întreţinere instalaţii şi echipamente“sensibile” pentru
mediu (preparare emulsii de răcire, separatoare de ulei, decantoare, filtre…);
-proceduri, instrucţiuni de lucru/ monitorizare/ control; pentru a facilita înţelegerea şi a evita
confuziile - cuprind exemple de AM, IM;
-fişe de urmărire parametri proces tehnologic;
-plan de control;
-formulare pentru înregistrări;
-(listă) planuri de urgenţă/ intervenţie/ prevenire/ poluare accidentală în caz de accidente de
mediu/ situaţii de urgenţă;
-(listă) instrucţiuni de lucru incluzând reguli referitoare la intervenţii în caz de accident de mediu/
situaţie de urgenţă;
-listă funcţii care necesită autorizări ;
-lista numerelor de telefon interioare, exterioare (pompieri, spital, Protecţia civilă...);

55
-publicaţiile proprii destinate părţilor interesate;
-planul de comunicare în situaţii de urgenţă;
-documente menţionate în cerinţele standardului SR EN ISO 14001:2005 (a se realiza analiză de
text);
-alte documente pe care organizaţia le consideră necesare.

Anexa nr. 1
TERMENI ŞI DEFINIŢII
auditor
persoană care are aptitudini demonstrate şi competenţa demonstrată de a efectua un audit
îmbunătăţire continuă
proces de dezvoltare a sistemului de management de mediu pentru obţinerea îmbunătăţirii
performanţei globale de mediu în acord cu politica de mediu a organizaţiei
NOTĂ – Nu este necesar ca procesul să aibă loc simultan în toate zonele de activitate.
acţiune corectivă
acţiune întreprinsă pentru eliminarea cauzei neconformităţii detectate
document
informaţie şi suportul său
NOTA 1 – Suportul poate fi hârtie, mediu de stocare magnetic, electronic sau optic, copie sau
original sau combinaţia lor
mediu
mediul înconjurător în care funcţionează o organizaţie ,care include aerul, apa, solul, resursele
naturale, flora, fauna, oamenii şi relaţiile dintre acestea
NOTĂ – În acest context, mediul înconjurător se extinde din interiorul organizaţiei până la
sistemul global.
aspect de mediu
element al activităţilor, produselor sau serviciilor unei organizaţii care poate interacţiona cu
mediul
NOTĂ – Un aspect de mediu semnificativ are sau poate avea un impact semnificativ asupra
mediului

56
impact asupra mediului
orice modificare a mediului, dăunătoare sau benefică, care rezultă total sau parţial din aspectele
de mediu ale organizaţiei
sistem de management de mediu
SMM
parte a sistemului de management al unei organizaţii utilizat pentru a dezvolta şi implementa
politica sa de mediu şi a gestiona aspectele de mediu
NOTA 1 – Un sistem de management este un set de elemente, între care există relaţii, utilizate
pentru a stabili politica şi obiectivele şi pentru a îndeplini acele obiective.
NOTA 2 – Un sistem de management cuprinde structura organizaţională, planificarea
activităţilor, responsabilităţile, practicile, procedurile, procesele şi resursele.
obiectiv de mediu
ţel general de mediu, în concordanţă cu politica de mediu, pe care o organizaţie şi-l propune să-l
atingă
performanţă de mediu
rezultate măsurabile ale managementului aspectelor de mediu dintr-o organizaţie
NOTĂ – În contextul sistemelor de management de mediu, rezultatele pot fi măsurate faţă de
politica de mediu, obiectivele de mediu, ţinte de mediu şi alte cerinţe ale performanţei de mediu
dintr-o organizaţie
politică de mediu
intenţiile globale şi direcţia unei organizaţii referitoare la performanţele sale de mediu exprimată
oficial de managementul de la cel mai înalt nivel
NOTĂ – Politica de mediu furnizează cadrul pentru acţiune şi pentru stabilirea obiectivelor de
mediu şi a ţintelor de mediu
ţintă de mediu
cerinţă detaliată de performanţă, aplicabilă organizaţiei sau unei părţi a organizaţiei, care rezultă
din obiective de mediu şi care trebuie stabilită şi îndeplinită pentru atingerea acestor obiective
parte interesată
individ sau grup preocupat sau afectat de performanţa de mediu a unei organizaţii
audit intern

57
proces sistematic, independent şi documentat pentru obţinerea şi evaluarea dovezilor obiective
pentru a determina măsura în care sunt îndeplinite de către organizaţie criteriile de audit ale
sistemului de management de mediu
NOTĂ – În multe cazuri, în special în organizaţiile mai mici, independenţa poate fi demonstrată
prin absenţa unei responsabilităţi în activitatea care este auditată.
neconformitate
neîndeplinire a unei cerinţe
organizaţie
companie, societate comercială, firmă, întreprindere, autoritate sau instituţie, parte sau
combinaţie a acestora, înregistrată sau neînregistrată, publică sau particulară, cu propria sa
structură funcţională şi administrativă
NOTĂ – Pentru organizaţiile cu mai mult de o unitate operaţională, o singură unitate poate fi
definită ca o organizaţie.
acţiune preventivă
acţiune pentru a elimina cauza unei neconformităţi potenţiale
prevenirea poluării
utilizarea unor procese, practici, tehnici, materiale, produse, servicii sau energie care împiedică,
reduc sau controlează (separat sau în combinaţie) crearea, emisia sau descărcarea oricărui tip de
poluant sau deşeu, pentru a reduce impacturile de mediu dăunătoare
NOTĂ – Prevenirea poluării poate include reducerea sau eliminarea sursei,
procesului, produsului sau modificarea serviciilor, utilizarea eficientă a resurselor, înlocuirea
materialului şi energiei, refolosirea, recuperarea, reciclarea, regenerarea şi tratamentul
procedură
modalitate specificată de a efectua o activitate sau un proces
NOTA 1 – Procedurile pot fi documentate sau nu.
înregistrare
document prin care se declară rezultate obţinute sau furnizează dovezi ale activităţilor realizate
Anexa nr. 2
CERINŢELE SISTEMULUI DE MANAGEMENT DE MEDIU
Cerinţe generale

58
Organizaţia trebuie să stabilească, să documenteze, să implementeze, să menţină şi să
îmbunătăţească în mod continuu sistemul de management de mediu în conformitate cu cerinţele
acestui standard internaţional şi să determine modul în care va îndeplini aceste cerinţe.
Organizaţia trebuie să definească şi să documenteze domeniul sistemului său de management de
mediu.
Politica de mediu
Managementul la cel mai înalt nivel trebuie să definească politica de mediu a organizaţiei şi să se
asigure că în cadrul domeniului definit al sistemului său de management de mediu, acesta:
a) corespunde naturii, dimensiunilor şi impacturilor asupra mediului ale activităţilor, produselor
şi serviciilor
b) include un angajament de îmbunătăţire continuă şi de prevenire a poluării;
c) include un angajament de conformitate cu cerinţele legale şi cu alte cerinţe aplicabile la care
organizaţia subscrie, referitor la aspectele sale de mediu;
d) oferă cadrul pentru stabilirea şi analizarea obiectivelor şi a ţintelor de mediu;
e) este documentată, implementată şi menţinută;
f) este comunicată întregului personal care lucrează în organizaţie sau în numele organizaţiei şi
g) este disponibilă pentru public.
Planificare
Aspecte de mediu
Organizaţia trebuie să stabilească, să implementeze şi să menţină o procedură(proceduri) pentru:
a) identificarea aspectelor de mediu ale activităţilor, produselor şi serviciilor sale conform
domeniului definit al sistemului său de management de mediu pe care le poate controla şi pe care
le poate influenţa, luând în considerare dezvoltări planificate sau noi, sau activităţi, produse şi
servicii noi sau modificate
b) determinarea acelor aspecte care au sau pot avea impact (impacturi)
semnificativ (semnificative) de mediu (adică aspecte de mediu semnificative).
Organizaţia trebuie să documenteze şi să actualizeze aceste informaţii. Organizaţia trebuie să se
asigure că aspectele de mediu semnificative sunt luate în considerare în stabilirea, implementarea
şi menţinerea sistemului său de management de mediu.
Cerinţe legale şi alte cerinţe
Organizaţia trebuie să stabilească, să implementeze şi să menţină o procedură(proceduri) pentru

59
a) a identifica şi a permite accesul la cerinţele legale aplicabile şi la alte cerinţe la
care organizaţia a subscris referitoare la aspectele sale de mediu şi
b) a determina modul în care se aplică aceste cerinţe la aspectele sale de mediu.
Organizaţia trebuie să se asigure că acele cerinţe legale şi alte cerinţe aplicabile la care
organizaţia a subscris sunt luate în considerare în stabilirea, implementarea şi menţinerea
sistemului său de management de mediu.
Obiective, ţinte şi programe
Organizaţia trebuie să stabilească, să implementeze şi să menţină obiective şi ţinte documentate,
la nivelurile şi funcţiile relevante din cadrul organizaţiei.
Obiectivele şi ţintele trebuie să fie măsurabile, acolo unde este posibil, şi în conformitate cu
politica de mediu, inclusiv cu angajamentele de prevenire a poluării, cu cerinţele legale, cu alte
cerinţe aplicabile la care organizaţia subscrie şi cu îmbunătăţirea continuă.
Cu ocazia stabilirii şi analizării obiectivelor şi a ţintelor de mediu, o organizaţie trebuie să ia în
considerare cerinţele legale şi alte cerinţe la care subscrie organizaţia şi aspectele de mediu
semnificative. De asemenea, organizaţia trebuie să ia în considerare opţiunile sale tehnologice şi
cerinţele sale financiare, operaţionale şi de afaceri, precum şi punctele de vedere ale părţilor
interesate. Pentru îndeplinirea obiectivelor şi a ţintelor, organizaţia trebuie să stabilească, să
implementeze şi să menţină un program (programe). Programul(programele) trebuie să includă:
a) desemnarea responsabilităţilor pentru funcţiile şi nivelurile relevante ale organizaţiei pentru
îndeplinirea obiectivelor şi a ţintelor şi
b) mijloacele şi termenele privind realizarea acestora.
Implementare şi operare
Resurse, atribuţii, responsabilitate şi autoritate
Managementul trebuie să asigure disponibilitatea resurselor iniţiale pentru a stabili, a
implementa, a menţine şi a îmbunătăţi sistemul de management de mediu.
Resursele includ resurse umane şi abilităţi specializate, infrastructură organizaţională, tehnologie
şi resurse financiare. Pentru a facilita eficacitatea managementului de mediu, atribuţiile,
responsabilităţile şi autorităţile trebuie să fie definite, documentate şi comunicate.
Managementul organizaţiei la cel mai înalt nivel trebuie să numească unul sau mai mulţi
reprezentanţi care, în afara altor responsabilităţi, trebuie să aibă definite atribuţiile,
responsabilităţile şi autoritatea pentru:

60
a) a se asigura că sistemul de management de mediu este stabilit, implementat şi
menţinut în conformitate cu cerinţele acestui standard internaţional;
b) a raporta conducerii organizaţiei la cel mai înalt nivel, performanţa sistemului de management
de mediu pentru analizare, inclusiv recomandări pentru îmbunătăţire.
Competenţă, instruire şi conştientizare
Organizaţia trebuie să se asigure că orice persoană (persoane) care lucrează pentru sau în numele
său şi care poate (pot) provoca un impact (impacturi) semnificativ(e) asupra mediului,
identificat(e) de organizaţie, este (sunt) competentă(competente) prin studii, instruire şi
experienţă corespunzătoare şi trebuie să păstreze înregistrările asociate.
Organizaţia trebuie să identifice necesităţile de instruire asociate aspectelor sale de mediu şi
sistemului său de management de mediu. Ea trebuie să instruiască sau să întreprindă acţiuni care
să îndeplinească aceste cerinţe şi să păstreze înregistrările respective.
Organizaţia trebuie să stabilească, să implementeze şi să menţină o procedură(proceduri) pentru
ca personalul care lucrează pentru sau în numele său să fie(proceduri) pentru ca personalul care
lucrează pentru sau în numele său să fie conştient de:
a) importanţa conformităţii cu politica de mediu, cu procedurile şi cerinţele sistemului de
management de mediu;
b) aspectele de mediu semnificative şi impacturile asociate, reale sau posibile, ale activităţilor şi
de efectele benefice aduse mediului prin îmbunătăţirea performanţei lor individuale;
c) atribuţiile şi responsabilităţile lor în realizarea conformităţii cu cerinţele sistemului de
management de mediu şi
d) consecinţele posibile ale abaterilor de la procedurile specificate.
Comunicare
Organizaţia trebuie să stabilească, să implementeze şi să menţină o procedură(proceduri)
referitoare la aspectele de mediu şi la sistemul de management de mediu pentru:
a) comunicarea internă între diferitele niveluri şi funcţii ale organizaţiei;
b) primirea, documentarea şi transmiterea răspunsurilor corespunzătoare la solicitările pertinente
ale părţilor interesate din exterior.
Organizaţia trebuie să hotărască dacă este cazul unei comunicări externe privind aspectele
semnificative de mediu, iar decizia sa trebuie documentată. Dacă decizia sa este de a comunica,

61
organizaţia trebuie să stabilească şi să implementeze o metodă(metode) pentru această
comunicare externă.
Documentaţie
Documentaţia sistemului de management de mediu trebuie să cuprindă:
a) politica de mediu, obiectivele şi ţintele;
b) descrierea domeniului sistemului de management de mediu;
c) descrierea elementelor principale ale sistemului de management de mediu, interacţiunea lor şi
referirea la documentele conexe;
d) documentele şi înregistrările, cerute de acest standard internaţional şi
e) documentele şi înregistrările considerate de organizaţie ca fiind necesare pentru a se asigura de
planificarea, operarea şi controlul eficace al proceselor referitoare la aspectele de mediu
semnificative
Controlul documentelor
Documentele cerute de sistemul de management de mediu şi de acest standard internaţional
trebuie să fie ţinute sub control. Înregistrările sunt un tip special de documente şi trebuie ţinute
sub control în conformitate cu cerinţele date în4.5.4.
Organizaţia trebuie să stabilească, să implementeze şi să menţină o procedură(proceduri) pentru:
a) aprobarea documentelor pentru acceptare înainte de a le pune în circulaţie;
b) revizuirea şi actualizarea atunci când este necesar şi reaprobarea documentelor;
c) a se asigura că sunt identificate schimbările şi stadiul revizuirilor documentelor;
d) a se asigura că sunt disponibile, la locurile de utilizare, versiuni relevante ale documentelor
aplicabile;
e) a se asigura că documentele se menţin lizibile şi uşor de identificat;
f) a se asigura că documentele de provenienţă externă determinate de organizaţie ca fiind
necesare pentru planificarea şi funcţionarea sistemului de management de mediu sunt identificate
şi difuzarea lor este controlată şi
g) a împiedica utilizarea neintenţionată a documentelor depăşite şi a le identifica în mod
corespunzător, indiferent de motivul retragerii lor.
Control operaţional

62
Organizaţia trebuie să identifice acele operaţii şi activităţi care sunt asociate aspectelor de mediu
semnificative identificate, corespunzător politicii de mediu, a obiectivelor generale şi obiectivelor
sale specifice, pentru a se asigura că acestea se realizează în condiţii specificate, prin:
a) stabilirea, implementarea şi menţinerea unei (unor) proceduri documentate pentru a ţine sub
control situaţiile în care absenţa unor astfel de proceduri ar putea conduce la abateri de la politica
de mediu, obiectivele generale şi obiectivele specifice de mediu;
b) stipularea în procedură (proceduri) a criteriilor de operare şi
c) stabilirea, implementarea şi menţinerea procedurilor referitoare la aspectele semnificative de
mediu identificate ale bunurilor şi serviciilor utilizate de organizaţie şi comunicarea către
furnizori şi contractanţi a procedurilor şi cerinţelor relevante.
Pregătire pentru situaţii de urgenţă şi capacitate de răspuns
Organizaţia trebuie să stabilească, să implementeze şi să menţină o procedură(proceduri) pentru a
identifica posibilele situaţii de urgenţă şi accidente care pot avea impact (impacturi) asupra
mediului şi a modului de a răspunde unor astfel de situaţii.
Organizaţia trebuie să răspundă situaţiilor de urgenţă şi accidentelor care pot apărea în mod
curent precum şi să prevină sau să reducă impacturile de mediu dăunătoare, asociate. Organizaţia
trebuie să analizeze şi să revizuiască periodic, acolo unde este necesar, procedurile de pregătire
pentru situaţii de urgenţă şi capacitate de răspuns, în special după producerea accidentelor sau
apariţia unor situaţii de urgenţă.
De asemenea, organizaţia trebuie să aplice în practică, periodic astfel de proceduri, acolo unde
este posibil
Verificare
Monitorizare şi măsurare
Organizaţia trebuie să stabilească, să implementeze şi să menţină o procedură(proceduri) pentru
monitorizarea şi măsurarea, în mod regulat, a caracteristicilor principale ale activităţilor sale, care
pot avea un impact semnificativ de mediu.
Procedura (procedurile) trebuie să includă documentarea informaţiilor care permit monitorizarea
performanţei, a controlului operaţional aplicabil şi a conformităţii cu obiectivele şi cu ţintele de
mediu ale organizaţiei. Organizaţia trebuie să se asigure că este folosit şi menţinut un echipament
de monitorizare şi măsurare etalonat sau verificat, iar înregistrările acestui proces trebuie păstrate.
Evaluarea conformării

63
În concordanţă cu angajamentul său de conformitate, organizaţia trebuie să stabilească, să
implementeze şi să menţină o procedură (proceduri) documentată(documentate) pentru evaluarea
periodică a conformării cu cerinţele legale aplicabile.
Organizaţia trebuie să păstreze înregistrări ale rezultatelor evaluărilor periodice. Organizaţia
trebuie să evalueze conformarea cu alte cerinţe la care subscrie.
Organizaţia poate dori să combine această evaluare cu evaluarea conformării cu cerinţele legale
la care se face referire în 4.5.2.1 sau pentru a stabili o procedură(proceduri) separate.
Organizaţia trebuie să păstreze înregistrări ale rezultatelor evaluărilor periodice.
Neconformitate, acţiune corectivă şi acţiune preventivă
Organizaţia trebuie să stabilească, să implementeze şi să menţină o procedură(proceduri) pentru a
trata o neconformităţile existente / actuale sau potenţiale şi pentru a întreprinde acţiuni corective
şi acţiuni preventive. Procedurile trebuie să definească cerinţe pentru:
a) identificarea şi corectarea neconformităţilor şi luarea de acţiuni de reducere a impacturilor de
mediu;
b) investigarea neconformităţilor, determinarea cauzelor lor şi întreprinderea de acţiuni pentru a
împiedica revenirea lor;
c) evaluarea necesităţilor de acţiuni preventive pentru a preveni neconformităţile şi
implementarea acţiunilor corespunzătoare desemnate, care să împiedice apariţia lor;
d) înregistrarea rezultatelor acţiunilor corective şi a acţiunilor preventive luate;
e) analizarea eficacităţii acţiunilor corective şi a celor preventive luate.
Acţiunile întreprinse trebuie să corespundă gravităţii problemelor şi a impacturilor de mediu
întâlnite. Organizaţia trebuie să se asigure că orice schimbări necesare sunt făcute documentaţiei
sistemului de management de mediu.
Controlul înregistrărilor
Organizaţia trebuie să stabilească şi să menţină înregistrări după cum este necesar pentru a
demonstra conformitatea cu cerinţele sistemului său de management de mediu, cu acest standard
internaţional şi cu rezultatele obţinute.
Organizaţia trebuie să stabilească, să implementeze şi să menţină o procedură(proceduri) pentru
identificarea, păstrarea, protecţia, retragerea, reţinerea şi eliminarea înregistrărilor. Înregistrările
trebuie să fie şi să rămână lizibile, identificabile şi trasabile.
Audit intern

64
Organizaţia trebuie să se asigure că auditurile interne ale sistemului de management de mediu
sunt efectuate la intervale planificate, pentru:
a) a determina dacă sistemul de management de mediu
1) este conform dispoziţiilor convenite pentru managementul de mediu, incluzând cerinţele
acestui standard internaţional şi
2) a fost implementat şi este menţinut corespunzător
b) a furniza conducerii organizaţiei informaţii referitoare la rezultatele auditurilor.
Programul (programele) de audit trebuie planificate, stabilite, implementate şi menţinute de
organizaţie, luând în considerare importanţa activităţilor implicate referitoare la mediu şi
rezultatele auditurilor precedente.
Procedura(rile) de audit trebuie stabilită(e), implementată(e) şi menţinută(e) şi să se refere la:
- responsabilităţile şi cerinţele pentru planificarea şi realizarea auditurilor, raportarea
rezultatelor şi păstrarea înregistrărilor corespunzătoare,
- determinarea criteriilor, domeniului, frecvenţei şi metodelor de audit.
Selecţia auditorilor şi realizarea auditurilor trebuie să asigure obiectivitatea şi imparţialitatea
procesului de audit.
Analiza efectuată de management
Managementul organizaţiei la cel mai înalt nivel trebuie să analizeze sistemul de management de
mediu la intervale planificate, pentru a se asigura că acesta este în permanenţă corespunzător,
adecvat şi eficace. Analiza efectuată de management trebuie să cuprindă evaluarea oportunităţilor
de îmbunătăţire şi necesitatea schimbărilor în sistemul de management de mediu, incluzând
politica de mediu, obiectivele şi ţintele de mediu. Trebuie păstrate înregistrări ale analizelor de
management.
Datele de intrare ale analizelor efectuate de management trebuie să includă:
a) rezultatele auditurilor interne şi evaluările conformării cu cerinţele legale şi cu alte cerinţe la
care subscrie organizaţia;
b) comunicarea cu părţile externe interesate, inclusiv reclamaţiile;
c) performanţa de mediu a organizaţiei;
d) măsura în care obiectivele şi ţintele au fost îndeplinite;
e) stadiul acţiunilor corective şi preventive;
f) acţiuni de urmărire din precedentele analize efectuate de management;

65
g) schimbarea conjuncturii, inclusiv progresul (creşterea numărului) cerinţelor legale şi a celor
referitoare la aspectele de mediu şi
h) recomandări pentru îmbunătăţire.
Datele de ieşire ale analizelor efectuate de management trebuie să cuprindă orice decizii şi acţiuni
referitoare la posibile schimbări în politica de mediu, obiective, ţinte şi alte elemente ale
sistemului de management de mediu, conform cu angajamentul de îmbunătăţire continuă.
BIBLIOGRAFIE
1. Petrescu I : „Managementul mediului”, Ed. Expert, Bucureşti 2005
2. Bran Florina : „Componenta ecologică a deciziilor de dezvoltare
economică” (Studiu de caz agricultură – turism), Ed.
ASE Bucureşti 2003
3. Bădileanu M : „Economia protecţiei mediului înconjurător” Ed. Sylvi,
Bucureşti 2002; 4. Rojanschi VI, Bran Florina : „Politici şi strategii de mediu”, Ed. Economică,
Bucureşti2002
5. Ionescu C : „Sisteme de management de mediu”, Ed. Economică, Bucureşti 1999
6. Negulescu M Ianculescu S şi Colab : „Protecţia mediului înconjurător”, Ed. Tehnică, Bucureşti

66