Sunteți pe pagina 1din 8

II.

Kázmér KOVÁCS
Despre restaurare
CO.RE. Patrimoniu construit

Restaurarea operei de artă


Prelungirea existenţei fizice a operelor de artă face obiectul unei discipline constituite cu drepturi depline. Principiile
restaurării s-au rafinat în paralel cu articularea istoriei şi teoriei artei. Însă, spre deosebire de câmpul teoretic, nevoit să
se reinventeze iar şi iar pe măsură ce arta însăşi parcurge repetate metamorfoze, se poate spune că în ziua de azi au mai
rămas puţine zone de umbră în ceea ce priveşte intervenţia restauratoare asupra unei opere de artă vizuală.
De-a lungul ultimului secol şi jumătate, doar fenomenul artei (cândva) de avangardă a tulburat oarecum apele în
domeniul restaurării operei de artă, datorită apariţiei unei vaste varietăţi de genuri noi, adesea constituite pe un suport
material precar (objet trouvé, arte povera, n.a.) sau practic inexistent (performance art, artă conceptuală, n.a.). Însă, în
pofida acestor evoluţii şi cu toate controversele din jurul a numeroase cazuri de restaurare (frescele michelangioleşti ale
capelei Sixtine şi Cina cea de taină de la Milano a lui Leonardo fiind doar cele mai celebre), se poate spune că restaurarea
operei de artă se întemeiază pe baze teoretice solide şi beneficiază de un instrumentar tehnic şi material din ce în ce mai
performant.
Cesare Brandi face o sinteză consistentă a principiilor restaurării operei de artă, aşa cum se găseau ele cristalizate
pe la jumătatea secolului XX. Dincolo de acurateţea conceptuală a demersului său analitic, prezintă interes felul în care
Brandi discută relaţia tripartită a operei de artă cu timpul, relaţie care – pe un plan teoretic, desigur, dar cu implicaţii
practice evidente – determină cu destulă precizie poziţia restaurării în posteritatea oricărei opere de artă încheiate şi,
implicit, teritoriul intervenţiei restauratoare legitime asupra operei de artă.
Dincolo de o desăvârşită cunoaştere a istoriei, tehnicilor şi doctrinelor de restaurare, o intervenţie izbutită asupra
operei de artă necesită un exersat discernământ pentru justa alegere a materialelor folosite, a tipului de soluţie de
restaurare şi a anvergurii intervenţiei. Restaurarea operei de artă vizează exclusiv partea materială a acesteia,
restauratorului fiindu-i cu desăvârşire interzis să intervină asupra conţinutului ei. O intervenţie restauratoare nesăbuită
poate cădea în păcatul creării de falsuri artistice sau istorice, prin alterarea „urmei mâinii” artistului, respectiv anihilarea
valorii de document istoric a operei de artă.

Restaurarea arhitecturală
Pertinente, analizele lui Brandi includ şi opera de arhitectură. Însă arhitectura pe care o discută el se află întotdeauna
în ipostaza de ruină. Nemaifiind locuită, ruina de arhitectură se pretează fără rest la un tratament similar cu celelalte
genuri de artă vizuală, însă reducerea arhitecturii la acest stadiu-limită de manifestare revelează totodată neajunsul
investigaţiei teoretice a lui Cesare Brandi, atunci când este vorba despre restaurarea arhitecturală.

Foto 1. Parthenon, Athena, Grecia, Imaginea şantierului în 2010. © Wknight94. http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0a/Parthenon_in_the_rain.jpg

2
Despre restaurare

Foto 2. Parthenon, Athena, Grecia, Diagrama reconstrucţiei pe latura de nord. © Leonard G. http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/ed/ParthenonNorthRe-
conDiag6183.jpg

Dacă restaurarea operei de artă poate şi trebuie să se desfăşoare între limitele relativ bine precizate ale zonelor de
intervenţie legitimă, restaurarea arhitecturală pune în schimb probleme specifice mai greu de sistematizat, datorită mai
ales funcţionalităţii patrimoniului vizat: diversitatea domeniului său de cuprindere a ajuns astăzi exhaustivă, putând
cuprinde practic orice piesă anonimă de arhitectură minoră, industrială sau vernaculară, laolaltă cu monumentele
majore ale umanităţii. Utilitatea este trăsătura comună a oricărui fel de monument istoric ţinând de arta edificării,
întrucât prin definiţie arhitectura este o artă locuită.
Calitatea de a fi locuită ţine în asemenea măsură de esenţa arhitecturii, încât succesul oricărei intervenţii asupra
unui monument de arhitectură stă în ultimă instanţă, după ce au fost satisfăcute toate criteriile ştiinţifice, artistice şi
tehnice, în reuşita integrării funcţionale a monumentului în locuirea contemporană.
Din acest motiv, intervenţia restauratoare asupra monumentelor de arhitectură este de la bun început supusă
servituţilor legate de nevoia de refuncţionalizare. Se poate vorbi de restaurare non-funcţională doar în cazurile rare
ale unor piese unice, a căror valoare extra-arhitecturală este cu totul excepţională. Dificultatea suplimentară implicită
restaurării arhitecturale rezidă în a alege pentru edificiul clasat care face obiectul intervenţiei acele metode ştiinţifice,
artistice şi tehnice care, combinate, să aibă ca rezultat o arhitectură satisfăcătoare în condiţiile conservării intacte a
totalităţii valorilor sale de monument istoric.

Foto 3. Parthenon, Nashville, Tennessee, S. U. A, 1920-1935, Replică din beton armat a templului Athenei Parthenos de la Athena, construită
iniţial din cărămidă, lemn şi ipsos în 1897. http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/89/Parthenon.at.Nashville.Tenenssee.01.jpg

3
CO.RE. Patrimoniu construit

Foto 4. Castrul roman Arutela, Călimăneşti-Căciulata, România, 137-138. © Cristian Chiriţă. http:// Foto 5. Biserica Groß Sankt Martin, Köln, Germania,
upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/79/2007_05230023.JPG. Reconstrucţia a fost făcută în 1150-1250. Reconstrucţia postbelică a fost terminată
anii 1982-1983 după proiectul arhitectului Aurel Teodorescu, pe baza cercetărilor coordonate de în 1985
Cristian Vlădescu

În acest context, valorile proprii monumentelor istorice au aceeaşi relevanţă ca acum un secol, când au fost identificate
şi analizate de Alois Riegl. Punerea de acord a valorilor de rememorare cu cele de contemporaneitate, dublată de
o adecvare funcţională la locuirea zilelor noastre, este miza oricărei intervenţii restauratoare asupra monumentelor
de arhitectură şi măsura competenţei vremurilor noastre de a conserva în modernitate arhitectura patrimonială cu
întreaga complexitate a semnificaţiilor sale culturale.
Cum se poate însă delimita teritoriul intervenţiei legitime în cazul restaurării arhitecturale? Unde sunt localizate
valorile riegliene, a căror vătămare ar atrage după sine anihilarea monumentului istoric, chiar dacă artefactul care le
purtase odinioară este păstrat ca entitate fizică şi utilizabil din punct de vedere funcţional?
Primul răspuns la acest fel de întrebare este că fiecare piesă componentă a vastului patrimoniu arhitectural
reprezintă un caz particular, pentru care trebuie să fie determinat cu extremă minuţie ce este permis şi ce nu, în materie
de intervenţie restauratoare. Primele două principii de ordin general, aplicabile în orice împrejurare, premize ale unei
restaurări arhitecturale izbutite, sunt intervenţia minimală şi reversibilitatea: nici o intervenţie nu trebuie să meargă
mai departe decât o cere starea monumentului istoric vizat; orice intervenţie trebuie să fie în cea mai mare măsură
reversibilă, pentru ca tehnici de restaurare mai performante, în viitor, să le poată înlocui pe cele aplicate azi.
Pentru a aproxima totuşi ceva mai precis coordonatele unei metode de determinare a teritoriului intervenţiei
legitime, trebuie să observăm mai întâi, la unison cu Cesare Brandi, că orice restaurare se adresează suportului
material al valorilor patrimoniale. În cazul discutat, cel al arhitecturii, este vorba de edificii a căror diversitate de forme,
funcţiuni şi vechimi nu e întrecută decât de cea a contextelor în care ele fac obiectul intervenţiei restauratoare. Edificiile
încorporează valorile de monument istoric, dar nu sunt valorile însele, aşa cum nici instrumentul, partitura sau banda
magnetică nu sunt muzică. Tot aşa cum muzica apare doar când este cântată, monumentul de arhitectură se revelează
în măsura în care este locuit (înţelegând locuirea în sensul cel mai larg cu putinţă, de utilizare a unui edificiu de către
oameni: bunăoară, modul de a locui astăzi Parthenonul este de a-l vizita). Arhitectul poate crea edificii care prin calităţi
intrinseci induc la locuitorii lor efectul artistic propriu genului arhitectural. La rândul lui, restauratorul poate re-crea
edificiul – monument istoric, în măsura în care păstrează totalitatea valorilor sale iniţiale (arhitecturale) şi dobândite
în timp (patrimoniale), adăugându-le eventual noi valori arhitecturale pe măsura talentului său. Ceea ce însă nici un
restaurator nu poate face, este să creeze valori patrimoniale. Acestea nu sunt rezultatul contribuţiei individuale, ci sunt
conferite în timp, de o comunitate.
În al doilea rând, dincolo de tot ce poate determina cercetarea istorică, stratigrafică, arheologică minuţioasă a unui
monument istoric, măsura cheie în identificarea teritoriului legitim de intervenţie a restaurării arhitecturale este ideea
de autenticitate. Ne aflăm iarăşi în faţa unei abstracţii aparent prea puţin potrivite pentru a indica metode concrete de
şantier. Totuşi, ideea de autenticitate va funcţiona ca un test de precizie, dacă e particularizată adecvat pentru fiecare
caz în parte.
Documentul final al Conferinţei de la Nara (1994) pe tema autenticităţii în relaţie cu patrimoniul istoric păstrează,
inevitabil, întreaga serie de ambiguităţi legate de acest concept preluat, se ştie, din dreptul canonic medieval. Ceea
ce însă reiese fără echivoc este caracterul central şi de neocolit al acestui criteriu de valoare, în ciuda dificultăţilor

4
Despre restaurare

metodologice pe care le implică identificarea locurilor unde se află concentrată autenticitatea unui monument istoric.
Aproximând judecăţile de valoare prin aplicarea perechii negative a conceptului, neautenticitatea, ne este adeseori mai
uşor să stabilim cu relativă exactitate zonele unde intervenţia asupra unui monument istoric este sau nu este permisă.
Cu titlu general, se poate spune că delimitarea zonelor de relevanţă a autenticităţii în cazul particular al fiecărei piese
care constituie patrimoniul arhitectural este premiza necesară – dar nu şi suficientă – a oricărei intervenţii restauratoare
cu şanse de reuşită.
Restaurarea arhitecturală, aşadar, implică repunerea în operă, prin tehnici identice cu cele folosite iniţial, a aceloraşi
materiale de construcţie. Este însă vorba, esenţialmente, de un proces complex, în care sunt asociate în mod curent
operaţii ca îndepărtarea elementelor de construcţie apărute recent şi considerate lipsite de valoare pentru ansamblul
monumental, curăţirea elementelor de construcţie, înlocuirea unor elemente degradate etc. Pentru restaurarea părţilor
din edificiu ţinând de alte genuri – sculptură sau pictură – se aplică fără rest principiile restaurării operei de artă.
Reintegrarea funcţională a edificiului restaurat necesită adeseori introducerea noilor echipamente tehnice fără de
care locuirea în modernitate nu mai poate fi concepută şi, adeseori, extinderea ansamblului cu corpuri noi de clădire.
Această operaţie ţine însă deja de un alt registru – arhitectural – al intervenţiei asupra unui monument de arhitectură.

Reconstrucţie
Tot ideea de autenticitate este cea care va acţiona ca revelator al intervenţiei legitime în cazurile de reconstrucţie
arhitecturală.
Versiune particulară – şi extremă – a restaurării, reconstrucţia monumentelor istorice era o practică des întâlnită
la începuturile restaurării – mărturie stau lucrările de notorietate îndoielnică ale lui André Lecomte de Noüy. În
teorie, reconstrucţia a devenit de neacceptat în prima jumătate a secolului XX. Se admitea numai remontarea pieselor
monumentelor antice ruinate găsite in situ. Procedeul, numit în jargon tehnic anastiloză, a şi fost practicat de-a lungul
întregii istorii a restaurărilor arhitecturale. Însă autenticitatea acestor intervenţii e pusă sub semnul întrebării între altele
de reconstrucţii fanteziste ca cele ale lui Arthur Evans la Cnossos, sau de repetatele reconstrucţii ale Parthenonului; cea
mai recentă, începută în 1983 şi încă în plină desfăşurare în 2011, a revelat numeroase erori ale anastilozelor anterioare
şi va merge mult mai departe decât ele în completarea elementelor lipsă ale peristilului. Cele două exemple se află însă
la cele două extremităţi ale paradigmei reconstrucţiei arhitecturale. Dacă dominantele ipotetice ale reconstrucţiilor din
Creta pot fi de bună seamă puse pe seama incertitudinilor teoretice ale epocii – Sir Arthur şi-a început săpăturile la
Cnossos în 1900 – şi contează astăzi mai curând ca o pagină de istoria restaurărilor decât ca una de arheologie cretană,
reconstrucţia în curs a Parthenonului este exemplară din toate punctele de vedere. Însă ea rămâne un caz excepţional
prin valoarea monumentului istoric în cauză, prin imensul aport de expertiză ştiinţifică şi tehnică, şi totodată (nu în
ultimul rând) prin vastitatea resurselor financiare aflate la dispoziţia restauratorilor.

Foto 6. Biserica Sfânta Cecilia, Köln, Germania, 1130-1160. Foto 7. Biserica Sfânta Cecilia, Köln, Germania, 1130-1160. Din 1956, biserica adăposteşte colecţiile
Graffiti pe zidul portalului vestic, publicat în antologii ale ge- Muzeului Schnütgen
nului şi considerat ca făcând parte din monumentul istoric
parţial reconstruit după al doilea război mondial

5
CO.RE. Patrimoniu construit

Disturgerile fără precedent pricinuite de cel de-al doilea război mondial au deschis calea reconstrucţiilor la scară
mare. Monumente istorice de valoare deosebită (ca de pildă majoritatea bisericilor romanice din Köln), dar şi întregi
centre istorice (cel al Varşoviei fiind exemplul cel mai cunoscut) s-au văzut reconstruite mai mult sau mai puţin riguros,
după relevee mai mult sau mai puţin amănunţite. Chestiunea autenticităţii lor este interesantă nu numai din perspectivă
teoretică, ci şi dintr-una pragmatică: în fond, după o jumătate de secol, arhitecturile reconstruite după război încep la
rândul lor să conteze ca „istorice”.
Oricât de naunţat am privi azi reconstrucţiile, refacerea ipotetică a unor monumente de arhitectură distruse nu mai
poate constitui o practică acceptabilă. Mai ales că, în prezent, simulările digitale au devenit o metodă aflată la îndemâna
oricui pentru a oferi reconstituiri ipotetice incomparabil mai spectaculoase (ca de pildă în cazul ruinelor oraşului roman
Aquincum de la Budapesta) şi mai puţin discutabile, din punct de vedere al autenticităţii, decât paupere încercări de
pastişă (cum e cazul castrului roman Arutela de pe valea Oltului).
Reconstrucţia parţială a unui monument de arhitectură poate fi acceptată numai cu titlu de excepţie, când partea de
clădire distrusă este atât de bine documentată încât să permită realizarea unei copii autentice. În aceste rare cazuri, este
indicată folosirea aceloraşi materiale şi tehnici de construcţie cu care a fost realizat edificiul originar. În toate celelalte
cazuri vor fi alese soluţii alternative, din registrul reconstrucţiilor simplificate sau al edificiilor cu totul noi care să facă
referinţe arhitecturale la monumentul istoric distrus.
În 2007 a fost inaugurat muzeul de artă Kolumba al Arhidiocezei catolice din Köln, ridicat peste ruinele unui
ansamblu mănăstiresc medieval. Clădirea muzeului (autor Peter Zumthor) este exemplară nu numai pentru calitatea
arhitecturii, ci şi pentru felul în care se poziţionează în raport cu ruinele de pe sit, stratificate – aşa cum o arată cercetarea
arheologică – de-a lungul unui mileniu şi jumătate. Noua arhitectură crează un adăpost şi cadru de expunere pentru
fundaţiile antice şi medievale decopertate, integrează fragmentele ultimei biserici gotice Sf. Kolumba dărâmate de
bombardament, şi capela memorială Maica Domnului din Ruine, proiectată în anul 1947 de arhitectul Gottfried Böhm.
Un cu totul alt fel de reconstrucţie are şi el valoare exemplară pentru situaţia în care clădirea monument istoric nu
mai poate fi salvată în nici un chip, şi care poate fi ilustrată de cazul Operei din Köln. Vechea clădire a Operei, construită
într-un stil eclectic pe la 1900, a fost demolată după ce fusese grav avariată în urma unui atac aerian în 1943. Clădirea
nouă a Operei (arhitect Wilhelm Riphahn), ridicată la sfârşitul anilor ´50 pe alt amplasament, a fost la rândul ei clasată
ca monument istoric, ca răspuns la propunerea de a înlocui clădirea lipsită de valoare arhitecturală deosebită, dar tipică
pentru acea fază de reconstruire a oraşelor germane. Opera nouă urmează să facă obiectul unei temeinice restaurări
începând cu anul 2012. Avem aici de a face cu un caz neobişnuit de reintegrare a unei funcţiuni – operă – într-un mediu
edificat iniţial neinteresant care a devenit în timp depozitarul întregului registru de semnificaţii patrimoniale preluate
împreună cu programul.
În concluzie, reconstrucţia unui monument de arhitectură poate fi propriu-zisă sau simbolică. Din punct de vedere
tehnic, al practicilor de restaurare, problematică este reconstrucţia propriu-zisă. Ea nu poate însă ignora semnificaţiile
reconstrucţiei simbolice, incomparabil exerciţiu de recunoaştere a părţii imateriale a unui monument istoric. Pentru
reconstrucţia propriu-zisă, zonele de intervenţie legitimă sunt precizate de limita dintre copia autentică şi pastişă
sau fals. Copia autentică este posibilă numai când partea distrusă a unui monument istoric este îndeajuns de bine

Foto 8. Muzeul Kolumba al Arhidiocezei catolice din Foto 9. Muzeul Kolumba al Arhidiocezei catolice din Foto 10. Muzeul Kolumba al Arhidiocezei catolice din
Köln, Germania, 2007. Faţada integrează fragmen- Köln, Germania, 2007. Muzeul propriu-zis este ridicat Köln, Germania, 2007. Capela Maica Domnului din
tele bisericii gotice distruse în timpul războiului. pe coloane zvelte din oţel pentru a adăposti câmpul Ruine, Gottfried Böhm, 1947. © Ştefan Sârbu
© Ştefan Sârbu de ruine antice şi medievale. © Ştefan Sârbu

6
Despre restaurare

Foto 11. Vechea Operă de pe Habsburgerring, Köln, Germania, 1902. Cf. Kier/ Foto 12. Noua Operă din Köln, Germania, Wilhelm Riphahn, 1957. Sediul nou al
Schäfke: Die Kölner Ringe, Vista Point Verlag 1987, ISBN 3889730663. Fotograf operei a fost ridicat în Offenbachplaz, nu pe locul vechii clădiri distruse. Clădirea,
necunoscut, 1904. http://upload.wikimedia.org/wikipedia/de/2/26/Opernhaus- clasată monument istoric, urmează a fi restaurată între 2012-2015. © Robert
Habsburgerring.jpg. Grav avariată de bombardament în 1943, clădirea a fost Schumacher
demolată în 1958

documentată pentru a permite reconstrucţia identică. În toate celelalte cazuri, se vor adopta soluţii alternative mergând
de la reconstrucţii moderne cu materiale şi tehnici noi, până la reconstrucţii simplificate cu tehnici şi materiale originare,
unde intervenţia restauratoare este marcată vizibil.

Reintegrare/integrare
În general, când discutăm integrarea monumentelor de arhitectură în modernitate, nu este vorbadoar de considerente
practice: e un loc comun faptul că un edificiu nelocuit se degradează mai repede decât unul locuit chiar în condiţii
neadecvate. Incontestabil, întreţinerea corectă a patrimoniului arhitectural este costisitoare şi necesită exercitarea unei
permanente asistenţe de specialitate. Dincolo de toate acestea, însă, monumentul istoric ţine de modernitate, indiferent
de vechimea reală a unui edificiu anume: întreg complexul patrimonial, cu ansamblul teoriei şi practicilor care i se
asociază, este un fenomen modern prin excelenţă.
Am văzut cum calitatea de a fi locuită ţine de esenţa oricărei arhitecturi, monumentele istorice nefăcând excepţie.
De aceea şi pune restaurarea arhitecturală probleme specifice atât de mari şi, adeseori, atât de greu de rezolvat. Însă
părerile sunt în prezent aproape unanime în privinţa nevoii de a integra monumentele de arhitectură restaurate în
modernitate.
În cazul monumentului de arhitectură aşadar, ruina – exemplu predilect al lui Cesare Brandi pentru a discuta
restaurarea arhitecturală – poate apărea mai curând ca „fostă arhitectură”. Nu este locul aici pentru a discuta istoria
semnificaţiilor ruinei, prezenţă de marcă în imaginarul european (documentată cu gravurile lui Piranesi, de pildă)
de la baroc încoace, şi care a cunoscut în Romantism o adevărată perioadă de glorie. Însă în contextul restaurării de
arhitectură, rămâne un principiu în general acceptat că singura abordare legitimă a restaurării arhitecturii-ruină
este conservarea în aceeaşi stare, eventual cu minime întregiri care să-i confere stabilitate structurală şi rezistenţă la
intemperii. Pe lângă acestea, necesitatea integrării monumentelor istorice în locuirea contemporană face ca intervenţia
asupra ruinei să implice extinderi, adăugiri, completări care să facă posibilă mai buna lor adecvare la anumite funcţiuni.
Deşi mai frecvente, problemele integrării nu sunt mai puţin complexe nici în cazul – mult mai obişnuit – al restaurării
edificiilor întregi.
Puţine sunt situaţiile optime, când un edificiu restaurat poate continua să-şi îndeplinească funcţiunile originare.
Chiar şi atunci, schimbările din ce în ce mai rapide în natura şi materialele echipamentelor tehnice asociate arhitecturii
fac necesare intervenţii care nu pot lăsa neatinse structurile istorice.
Cel mai adesea, edificiilor restaurate trebuie să le fie găsite funcţiuni noi. Programele pentru care fuseseră ridicate
s-au modificat radical odată cu trecerea timpului sau au dispărut; noii utilizatori înţeleg să le folosească altfel; modul de
locuire al populaţiei care le deţine este cu totul altul decât odinioară.
Soluţia obişnuită la începuturile restaurării era asocierea monumentelor istorice restaurate cu un program muzeal.
Astăzi, dimpotrivă, când numărul şi diversitatea componentelor fondului patrimonial depăşesc orice şi-ar fi putut imagina
iniţiatorii primelor legislaţii şi metodologii ale conservării, este evident că ideea de a locui într-un muzeu planetar e de
nesusţinut, iar integrarea sau reintegrarea monumentelor istorice în modernitate trebuie să fie abordată de pe poziţii
mult mai inventive. Dificultatea alegerii unei funcţiuni potrivite (care să dăuneze cât mai puţin monumentului istoric în
substanţa sa de valori specifice, făcând totodată posibilă o locuire în condiţiile prezentului) este întrucâtva diminuată
de aportul de prestigiu pe care îl are – în societăţile sensibile la valorile patrimoniale – situarea unui birou sau al unei
locuinţe într-o clădire monument istoric. A locui azi într-una dintre Unităţile de locuit ale lui Le Corbusier, de pildă,

7
CO.RE. Patrimoniu construit

Foto 13. La Maison Radieuse, Nantes-Rezé, Le Corbusier, 1955. Vedere dinspre Foto 14. La Maison Radieuse, Nantes-Rezé, Le Corbusier, 1955. Terasa
vest. Monumentul istoric a fost restaurat recent în mod exemplar

compensează peste măsură prin prestigiul implicit inconfortul apartamentelor şi servituţile inevitabile legate de orice
îmbunătăţire a performanţei echipamentelor.
Pentru a conchide această sumară trecere în revistă, am putea spune că restaurarea arhitecturală cuprinde azi un
complex set de concepte, reguli şi tehnici care mijlocesc relaţia noastră cu un vast, divers şi de neînlocuit segment al
fondului construit global: patrimoniul construit. Întreţinerea acestuia nu se poate imagina fără un continuu aport de
cunoaştere, experienţă şi invenţie, prin care setul – mereu mai nuanţat – de concepte, reguli şi tehnici specifice să fie
aplicat în practicile conservării sale.
Caz particular al restaurării operelor de artă, restaurarea arhitecturală este limitată în intervenţiile sale, dincolo de
cunoştinţele specifice, de principiile intervenţiei minimale şi reversibile, de criteriul autenticităţii şi de cvazi-interdicţia
reconstrucţiei. Reuşita intervenţiilor restauratoare de arhitectură este condiţionată de rezolvarea satisfăcătoare a
cerinţei integrării sau reintegrării monumentului de arhitectură restaurat în locuirea modernă.
Mediul locuit edificat al epocii postindustriale cuprinde atât marea masă a construcţiilor noi (care tind să compenseze
prin căutări formale extravagante utilizarea nediferenţiată a unui limbaj arhitectural şi a unor tehnici de construcţie
globalizate), cât şi segmentul patrimonial. Teoria şi practica edificării în ziua de azi nu poate ignora, pe de o parte,
tendinţa de omogenizare a noii arhitecturi, pe de alta, nevoia cu atât mai imperioasă de conservare a patrimoniului
construit (cuprinzând patrimoniul arhitectural şi pe cel ingineresc).
Abordarea corectă celor două domenii – nu opuse ci complementare – ale mediului construit postindustrial trebuie
să se situeze pe teritoriul unui contextualism integrator: a articula organic diferitele zone ale patrimoniului construit
cu structurile urbane, arhitecturale şi inginereşti nou construite este un efort şi o creativitate ieşite din comun. Numai
prin reinventarea şi nuanţarea necontenită a teoriilor şi practicilor construirii de nou, pe de o parte, şi ale restaurării
patrimoniului construit, pe de alta, avem şanse de ne păstra intactă competenţa antropologică de a edifica lumea pe
care o locuim.

Bibliografie:

*** Charta de la Veneţia


*** Documentul de la Nara despre autenticitate
Camillo Boito, Conserver ou restaurer: les dilemmes du patrimoine, Besançon, Editions de l’Imprimeur, 2000.
Cesare Brandi, Teoria restaurării, Meridiane, Bucureşti, 1996.
Françoise Choay, Alegoria patrimoniului, Simetria, Bucureşti, 1998.
Françoise Choay, Pentru o antropologie a spaţiului, RUR, Bucureşti, 2011.
Gheorghe Curinschi-Vorona, Arhitectură, urbanism, restaurare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1995.
Kázmér Kovács, Timpul monumentului istoric, Paideia, Bucureşti, 2003.
Kázmér Kovács, „Modernitatea monumentului istoric”, în Arhitectura, nr.23/2004, Bucureşti.
Alois Riegl, Cultul modern al monumentelor, Universul, Bucureşti, 1998.
Sanda Voiculescu, Criterii de evaluare a monumentelor istorice, manuscris, Bucureşti, 1999.