Sunteți pe pagina 1din 164

Emanuel Bălan

Neamțul prin călători străini


(secolele XV-XX)

Piatra Neamț

1
Procesare computerizată: Emanuel Bălan
Design copertă: Cosmin Diaconița
Corectura: Mihaela Pavăl

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României


Neamțul prin călători străini (secolele XV-XX)
BĂLAN, EMANUEL
ISBN 978-973-0-27952-8

I.Pintescu, Florin (pref.)

II.Preda, Elena (postf.)

Proiect finanțat de Consiliul Județean Neamț

2
EMANUEL BĂLAN s-a născut la 24
decembrie 1978 la Onești și este profesor de
istorie la Liceul „Vasile Conta” din Târgu
Neamţ. Este absolvent al Universităţii „Ştefan
cel Mare” din Suceava, specializarea istorie-
geografie (2002) şi al masteratului în istorie la
aceeaşi universitate, în 2004. A urmat cursuri
de specializare în istoria holocaustului la
Universitatea Bucureşti, Centrul de Studii
Ebraice „Golstein Goren” (2006) şi la
Universitatea „Yad Vashem” din Ierusalim
(2010). Este preşedinte al Asociaţiei Pro DemocraţiaClub Târgu Neamţ din 2007. A
susţinut prelegeri în politici publice şi europene în cadrul unor cursuri de formare
din România şi Republica Moldova. A publicat articole de istorie naţională şi
universală în Magazin Istoric, Historia, Iassidava, Acta Bacoviensia, Revista de
istorie a evreilor din România, Antiteze și Conta, dar şi în cadrul unor simpozioane
naţionale şi internaţionale. A avut numeroase apariţii în presa judeţeană: Monitorul
de Neamţ, Ceahlăul, Realitatea de Neamţ, regională:Evenimentul, la posturile de
radio judeţene: MPlus FM, regionale: Radio Iaşi şi internaţionale: Radio Ucraina
Internaţional şi Radio Moldova, la posturile TV: TVM Neamț, 1TV Neamț, Tele M,
TeleMoldova, TVR Moldova și TVR.
A realizat emisiunea de cultură Lada de zestre de la Actual Tv (2007-2009)
și rubrica Lumea lui Emi la Radio Mplus FM (2012-2015). Realizează emisiunea De
la om la om la radio MPlus FM.
Este autorul lucrărilor Biserica Ortodoxă din Basarabia. Mitropolia
Basarabiei, de la începuturi până azi, Editura „Egal”, Bacău, 2010, Minorităţile
naţionale din Bucovina în cadrul procesului electoral din perioada interbelică,
Editura „Egal”, Bacău, 2012, 200 de ani de la răpirea Basarabiei de către Imperiul
Rus şi consecinţele ei asupra istorie românilor (coordonator), Editura „Sf. Ierarh
Nicolaeˮ, Brăila, 2012 și Anticomunism și represiune comunistă în Neamț și Bacău
(1945-1989), Editura „Egalˮ, Bacău, 2014. Are în pregătire mai multe lucrări de
istorie locală și națională.

3
Emanuel Bălan

Neamțul prin călători străini


(secolele XV-XX)

4
Cuprins

Prefață 6
Introducere 9
Ținuturile Neamț și Roman 14
Piatra lui Crăciun (Neamț) 19
Roman 23
Târgu Neamț 30
Cetatea Neamț 35
Zona mănăstirilor 37
Mănăstirea Neamț 37
Mănăstirea Secu 42
Mănăstirea Agapia 45
Mănăstirea Văratec 49
Ceahlăul și Valea Bistriței 52
Muntele Ceahlău 52
Hangu 56
Borca 59
Poiana Teiului 61
Mănăstirea Pângărați 63
Mănăstirea Bistrița 65
Roznov și Podoleni 67
Valea Neamțului 69
Mitocul Bălan 69
Bălțătești 70
Pluton 73
Valea Siretului 74
Adjudeni 74
Bârgăuani 75
Buruienești 75
Săbăoani 76
Talpa 79
Tămășeni 80
Tețcani 82
Postfață 83
Note biografice 85
Bibliografie 107
Anexe 113

5
PREFAȚĂ

Încă din Antichitate, călătorii au devenit adesea devotaţi slujitori ai muzei


Clio sau istoricii consacraţi au devenit călători pentru a-şi spori documentaţia
istorică. Herodot din Halicarnas supranumit „părintele istoriei” şi Ammianus
Marcellinus – pentru a ne referi la începuturile şi sfârşitul istoriografiei antice în
Europa, oferă exemple strălucite în ambele sensuri, operele lor fiind bazate atât pe
propriile călătorii, cât şi pe izvoarele scrise şi literatura ştiinţifică disponibile pe
atunci. Tradiţia operelor istorice redactate de călători (cu digresiuni în geografie,
biologie, etnografie şi folclor, arta războiului etc.) a continuat practic neîntrerupt, în
toate culturile, din Antichitate până în prezent. Spre deosebire de istoricii de arhivă
sau de birou, călătorii, deveniţi prin forţa împrejurărilor istorici, au avantajul că vin
în contact nemijlocit cu „materia de studiu”, oferindu-ne descrieri interesante (deşi
nu rareori subiective), ale celor văzute şi auzite. De aceea, operele acestora oferă
„pata de culoare” care lipseşte cel mai adesea în scrierile istoricilor de profesie, în
multe cazuri plate, terne, stârnind interesul legitim al cititorilor. De cele mai multe
ori, critica externă şi critica internă a mărturiilor scrise ale călătorilor străini, operată
de istoricii de meserie, a validat valoarea ştiinţifică a acestora.
Istoria spaţiului românesc din secolele XV-XIX datorează enorm călătorilor
străini, ale căror mărturii scrise au fost publicate şi emendate critic de către un
Nicolae Iorga, P.P. Panaitescu, Gh. Bezviconi, Maria Holban, M.M. Alexandrescu-
Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, pentru a evoca doar câteva dintre numele
ilustre ale istoricilor români care s-au ocupat de acest subiect. În consecinţă, lucrarea
supusă analizei, redactată de către tânărul profesor de istorie din Târgu Neamţ,
Emanuel Bălan, consacrată mărturiilor a 55 de călători străini despre ţinutul/judeţul
Neamţ în secolele XV-XX beneficiază de o ascendenţă ilustră.
Lucrarea pusă acum la dispoziţia publicului cititor de către profesorul
nemţean denotă faptul că acesta este deja un istoric rutinat, care îşi cunoaşte bine
meseria. Ilustrativ sub acest aspect este faptul că el a publicat până în prezent 3 cărţi
referitoare la Mitropolia Basarabiei, minorităţile etnice din Bucovina în cadrul
procesului electoral din perioada interbelică, mişcarea de rezistenţă şi represiunea
comunistă din judeţele Neamţ şi Bacău, la care se adaugă un număr apreciabil de
articole ştiinţifice şi de popularizare.
Autorul organizează materia acestei cărţi pe cinci părţi/secţiuni. Prima dintre
ele este consacrată ţinuturilor Neamţ şi Roman şi oraşelor/târgurilor adiacente
(Piatra Neamţ, Roman, Târgu Neamţ - inclusiv cetatea de aici). Următoarele poartă
titluri sugestive, care trădează influenţa formaţiei sale duble, de istoric şi geograf,
dobândită la Alma Mater Sucevensis în perioada 1998-2002: Zona mănăstirilor
(Neamţ, Secu, Agapia, Văratic); Ceahlăul şi Valea Bistriţei (Muntele Ceahlău,

6
Hangu, Borca, Poiana Teiului, Mănăstirea Pângăraţi, Mănăstirea Bistriţa, Roznov,
Podoleni); Valea Neamţului (Mitocul Bălan, Bălţăteşti, Pluton); Valea Siretului
(Adjudeni, Bârgăuani, Buruieneşti, Săbăoani, Talpa, Tămăşeni, Teţcani). Demersul
ştiinţific al autorului este întregit în mod meritoriu de o Postfaţă şi Note biografice
consacrate călătorilor străini care au oferit datele analizate în lucrare, diverse
imagini şi hărţi.
Mărturiile „de top” din prima şi cea de-a doua parte a lucrării sunt cele
semnate de celebrii misionari catolici Marco Bandini (1593?-1650) şi Francesco
Antonio Renzi (?-1697), naturalistul francez Balthazar Hacquet (1739-1815),
consulul Prusiei de la Iaşi (pentru ambele Principate româneşti) Johann Daniel
Ferdinand Neigebaur (1783-1866), istoricul şi literatul Jean Alexandre Vaillant
(1804-1886), faimosul arhiepiscop catolic de Bucureşti Raymund Netzhammer
(1862-1945) şi… generalul Henri Mathias Berthelot (1861-1931). Relatările acestor
personaje ilustre (ca şi ale celorlalţi călători străini selectaţi de către autor) conţin
date interesante privitoare la cadrul natural-geografic, populaţia, arhitectura,
economia, societatea, moravurile, compoziţia etnică a ţinuturilor şi localităţilor
supuse analizei. Spre ştiinţa celor tineri, aceşti călători străini surprind existenţa unei
populaţii evreieşti semnificative în oraşele din ţinuturile Neamţ şi Roman. Sau, cum
remarca la 1937 un călător englez în Piatra Neamţ, sir Sacheverell Sitwell (1897-
1988), acest oraş era pe atunci un „centru provincial, unde evreii încep să devină
populaţia dominantă, semn că suntem aproape de Galiţia şi Bucovina”.
Cea de-a treia parte (secţiune) a lucrării prezintă practic informaţii generale
de acelaşi tip, ieşind mai cu seamă în evidenţă cele scrise de Jean Alexandre
Vaillant, scriitorul şi diplomatul Wilhelm Basilius Vasile von Kotzebue (1813-
1887), bun cunoscător al limbii române şi trăitor circa 15 ani pe moşia Băluşeşti din
judeţul Roman (azi comuna Icuşeşti), diplomatul rus Nikolai Karlovici Giers (1820-
1895), trăitor în Moldova între 1841-1847 şi Raymund Netzhammer. Culoarea
acestei secţiuni este dată de inserarea legendei (culeasă în 1840 de von Kotzebue),
privitoare la Piatra Teiului (fosta Piatra Dracului), reprodusă şi de Mihail Sadoveanu
în Baltagul, referitoare la diavolul care ar fi vrut să arunce o stâncă în Bistriţa pentru
a inunda zona. Acţiunea nu ar fi fost însă dusă la capăt datorită faptului că a fost
surprinsă în plină desfăşurare de cântatul cocoşilor/apariţiei zorilor.
Scurta secţiune intitulată Valea Neamţului este dominată categoric
(cantitativ şi calitativ) de mărturiile lui J.A. Vaillant, von Kotzebuie şi N.K.Giers.
Secţiunea ultimă (nu însă cea din urmă!) a lucrării se impune mai cu seamă
atenţiei prin mărturiile misionarilor catolici Petru Bogdan Baksic (c. 1601-1674) şi
Giovanni Battista del Monte Santa Maria (1630-1689), binecunoscuţi istoricilor din
volumele Călători străini despre Ţările Române, coordonate în primul rând de
Maria Holban.

7
La finele pledoariei noastre, două concluzii se impun cu necesitate. În
primul rând, lucrarea pusă acum la dispoziţia cititorului este una de actualitate,
oferind o perspectivă lucrativă interesantă în câmpul imagologiei româneşti, în
sensul întocmirii unor studii regionale, la scara întregii Românii, cu focalizare pe
„imaginea celuilalt”. Acest gen de lucrări este interesant şi util deoarece, în acest
caz, celălalt este românul văzut de străini, cu calităţile dar şi cu defectele sale, fapt
ce exclude ab initio un demers istoric de tip triumfalist.
În al doilea rând, autorul demonstrează certe calităţi de analiză şi sinteză, o
bună familiarizare cu izvoarele istorice folosite, spirit critic şi har istoric. Din aceste
ingrediente a rezultat o lucrare utilă, scrisă într-un stil plăcut, care prezintă pe alocuri
certe valenţe literare. De aceea, profesorul Emanuel Bălan binemerită din nou
aprecierea cititorilor, iar Neamţul prin călători străini (secolele XV-XX) este o
lucrare istorică remarcabilă, pe care o recomandăm cu căldură tuturor celor
îndrăgostiţi de istoria Moldovei în general şi a meleagurilor nemţene în special.

Conf.univ.dr.hab. Florin PINTESCU


Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava

8
INTRODUCERE

Teritoriul locuit de români a fost străbutut de-a lungul istoriei de numeroși


călători, în trecere sau veniți aici din interese politice, militare sau religioase. Unii
dintre aceștia au lăsat însemnări mai mult sau mai puțin amănunțite, de la note de
călătorie, la jurnale sau știri despre geografia, istoria, bogățiile naturale, realitățile
etnice, politice, sociale,religioase și de altă natură ale spațiului românesc.
Aceste însemnări au atras atenția istoricilor români încă din secolul al XIX-
lea, grație publicării acestora în reviste precum Magazin istoric pentru Dacia,
redactat de Nicolae Bălccscu şi August Treboniu Laurian, Tesauru de monumente
istorice pentru Romani, editat de Alexandru Papiu Ilarian, Archiva pentru filologie
şi istorie a lui Timotei Cipariu, Uricariul lui Theodor Codrescu, Archiva istorică a
Romaniei îngrijită de Bogdan Petriceicu Hasdeu, continuate de monumentala
culegere de documente iniţiată de Eudoxiu de Hurmuzaki1. Istoricii și-au dat seama
de valoarea acestor surse pentru scrierea istoriei românilor, așa că, în secolul al XX-
lea, au fost publicate lucrări precum Bibliografia călătorilor străini in
ţinuturileromaneşti datorată lui Al.Sadi-Ionescu2, originala Istorie a romanilor prin
călători semnată de N. Iorga3, Călători poloni in ţările romane de P.P.Panaitescu4,
La Roumanievue par Ies etrangers datorată lui Al.Ciorănescu5, Călători ruşi in
Moldova şi Munteniade Gh.Bczviconi6.
Din anul 1968, Editura Academiei a iniţiat, cu sprijinul unui colectiv de
cercetători de la Institutul de istorie „N. Iorga” din Bucureşti condus de Maria
Holban, publicarea unui corpus compus din zece volume, cuprinzând, într-o
ediţiecritică, cea mai mare parte a însemnărilor călătorilor străini despre ţările
române, corpusdin care au apărut 10 volume (1968-1998) care acoperă intervalul
cuprins între mijloculsecolului XIV - călătoria celebrului pelegrin şi geograf arab
Ibn Battuta - până la sfârșitul secolului al XIX-lea –Luca de Kiriko, la 1800
viceconsul al Rusiei la București. Începând cu 2004, Paul Cernovodeanu continuă
seria cu Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea, care a ajuns deja
la volumul 10 (1801-1876), de la Edward Daniel Clarke, om de știință englez și până
la englezul Florence K. Berger. Am folosit și alte lucrări apărute după 1990, jurnale

1Documente privitoare la istoria românilor, culese de Eudoxiu Hurmuzachi, (vol. XXI + supl.),
Bucureşti, 1876-1942.
2 AI. Sadi-Ionescu, Bibliografia călătorilor străini în ţinuturile româneşti, Bucureşti, 1916.
3 N.Iorga, Istoria românilor prin călători, vol.I-IV, Bucureşti, 1921-1924; ed a II-a, vol.I-IV, 1928-

1929.
4 P. P. Panaitescu, Călători poloni în ţările române, Bucureşti, 1930.
5 A1. Ciorănescu, La Roumanie vue par les etrangers, Bucureşti, 1944.
6
Gh. Bezviconi, Călători ruși în Moldova și Muntenia, București, 1947.

9
de călătorie sau însemnări ale unor călători care au poposit în România la sfărșitul
secolului al XIX-lea și primele decenii ale secolului al XX-lea.
Cei mai mulţi călători străini care au trecut prin ţările române, veniţi cu
diverse scopuri: cruciaţi, pelerini, secretari aflaţi în slujba unor domni, soli la curţile
de la Bucureşti şi Iaşi sau în trecere spre Înalta Poartă, emisari în serviciul diverselor
state europene, mercenari, negustori, misionari catolici, diferiţi specialişti trimişi de
Imperiul Habsburgic, nu au fost decât în rare cazuri interesaţi să noteze observaţii în
legătură cu aspectul oraşelor şi al satelor văzute, mulţumindu-se ca în relatările lor
să vorbească despre problemele pe care le considerau interesante pentru comanditari
ori cei ce finanţau călătoria sau să facă lungi digresiuni istorico-geografice preluate
din lucrările unor predecesori ori savanţi umanişti.
Odată cu secolul al XVI-lea, moment din care avem primele considerații
generale despre spațiul nemțean, și până la mijlocul secolului al XVIII-lea,
mărturiile călătorilor străini, 25la număr, în special ale misionarilor catolici, sunt
simple observații, aceștia amintind și despre ortodoxia locuitorilor. Trebuie spus că
în această perioadă avem de-a face cu experiențe personale ale acestor călători.
Diplomați sau militari, unii dintre ei au rămas mai mult, alții mai puțin, unii
fiind mai minuțioși în observații decât ceilalți. Totuși aceste aspecte fac interesante
notele lor de călătorie, creând o imagine de ansamblu asupra spațiului nemțean.
Pentru această perioadă sunt trecute înrevistă mărturiile lui Andrei
Bogoslavic, misionar catolic la 1623;Niccolo Barsi, la 1633, călugăr Italian din
Lucca, care a traversat de două ori Moldova; Benedetto Emanuele Remondi din
Milan, minorit conventual, aflat în Moldova între 1636-1638;Bernardino Quirini,
episcop catolic, venit spre sfârșitul domniei lui Ieremia Movilă;Bartolomeo Bassetti,
călugăr minorit, care va sta în Moldova ca viceprefect al misiunilor catolice între
1640 și 1644; Petru Bogdan Baksic, 1640, vicar apostolic al celor două
Valahii;Marco Bandini, 1647-1648, născut la Skopje, franciscan observant,
administrator apostolic al Moldovei;Paul Beke, iezuit ungur, trimis aici în 1644,
pentru a cerceta comunitățile catolice;Francesco Maria Spera,minorit conventual
care a slujit ca misionar în Moldova între 1644-1652;Bonaventura din Campofranco,
minorit conventual, prefect al misiunii din Moldova, venit aici în 1650;Paul de Alep,
1653-1657, călugăr sirian, arhidiacon de Damasc și Alep, secretar al patriarhului
Macarie al III-lea al Antiohiei, în călătoriile acestuia prin Moldova; Vito Piluzzi din
Vignanelo, misionar care a stat în țările române între 1653 și 1687;Conrad Iacob
Hiltebrand din Stettin, pastor care va traversa de două ori Moldova între 1656-
1658;Vlas Koicevic, observant de origine bulgară, ajuns în Moldova la
1660;Giovanni Battista del Monte Santa Maria, misionar din 1663, vreme de peste
douăzeci de ani;Antonio Angelini din Campi, minorit conventual, originar din Italia,
ce a venit în Moldova în 1663;Antonio Giorgini, conventual misionar al
Congregației de Propaganda Fide, adus în Moldova în 1679; Francesco Antonio

10
Renzi, minorit conventual venit ca misionar în Moldova în 1679; Janos
Papai,diplomat, sol al lui Francisc Rákóczi la Poartă ce trece prin Moldova în 1708
și 1710; Erasmus von Weismantel, militar german, locotenent în armata suedeză,
ajuns în spațiul moldav în 1708;I.C. Weiss,inginer și ofițer în armata imperială din
Transilvania, ajuns în 1737 și în Moldova;Andras Patai, iezuit maghiar, ajuns în
Moldova în 1743;Francescantonio Manzi, călugar franciscan conventual, misionar în
Moldova între 1722 și 1749 și Giovanni Maria Ausilia, minorit conventual, trimis de
Propagandă, în 1742 în Moldova, unde va sta până în 1749.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, au loc schimbări
sociale și politice în spațiul românesc, pe fondul domniilor fanariote, dar și a
problemei orientale, a revenirii la domniile pământene după revoluția lui Tudor
Vladimirescu și a modernizării societății românești. Toate aceste schimbări sunt
fenomene de care observatorii străini vor ține seama. În această perioadă de un
secol, între anii 1750-1859, spațiul nemțean a fost vizitat de un număr de20de
călători, cei mai mulți fiind militari și diplomați, dar și misionari catolici care au mai
venit în acest spațiu și după 1750, până spre 1780, începând cu Giovanni
Bartolomeo Frontali, călugăr minorit conventual trimis de Congregaţia de
Propaganda Fide ca misionar în Moldova, în 1742. Acesta a fost urmat de Giovanni
Hrisostomo dei Giovanni, franciscan conventual, trimis în Moldova la 1761, Peter
Zöld, în anii 1766-1767, preot catolic care a cercetat satele catolice, Feodor
Karacsay, ofițer de husari, care vizitează spațiul moldav în 1814 și 1817, Ivan
Petrovici Liprandi, colonel în armata rusă, care va poposi în principatul moldav între
1828-1832, apoi în timpul campaniei militare din 1828-1829, Charles Lagau,
diplomat francez, consul la Iași între 1826 și 1834, Stepan Fiodorovici Dobronravov,
medic miliar rus, apropiat al generalului Kiselev, P. Gekö Elek, preot franciscan, ce
este trimis în 1836 pentru a cerceta viața catolicilor, Nikolai Karlovici Giers,
diplomat între 1841-1847, în cadrul consulatului Rusiei de la Iași, apoi consul între
1851 - 1854 și consul general la București între 1858-1863, Johann Daniel
Ferdinand Neigebauer, consul al Prusiei la Iași între 1843 și 1845, Jean Alexandre
Vaillant, om de cultură francez ce vine în 1829 și va sta până în 1842, când este
expulzat, fiind suspectat de implicare în conspirații politice, Adolphe Laurent
Joanne, literat, geograf și călător francez, care vizitează în 1846 spațiul românesc,
Adolphe Etienne Billecocq, diplomat francez, consul la Iași între 1839 și 1846,
Wilhelm von Kotzebue, scriitor și diplomat german, care ajunge în Moldova în
1840, Jean-Henri-Abdolonyme Ubicini, istoric și jurnalist francez, ce participă la
București, la revoluția pașoptistă, devenind secretar al guvernului provizoriu și al
Locotenenței domnești, James Henry Skeene, militar și diplomat englez, ajuns în
spațiul românesc în timpul războiului Crimeei, un fin observator al realităților din
principate, Benjamin Nicolas Marie Appert, scriitor și filantrop francez, ce ajunge în
ținuturile noastre în 1851, Eugene Poujade, consul al Franței la București (1849-

11
1854) și Edouard Grenier, diplomat și poet francez, secretar al domnitorului
Moldovei, Grigore Ghica, între 1855 - 1857. A fost o perioadă de efervescență
națională și reformatoare, când unii dintre acești călători filoromâni s-au implicat în
procesul luptei naționale, precum Vaillant, Ubicini sau von Kotzebue. Însă toți
aceștia au marele merit de a fi surprins realitățile românești din zonă, așa cum s-au
priceput ei să le vadă.
După mica unire a lui Cuza din 1859 și până la începutul secolului al XX-
lea, spațiul nemțean a fost vizitat de 4 călători străini,Laurence Oliphant, ziarist și
călător englez, care vine prima dată în 1852 în Principatele Române în calitate de
turist, pentru a reveni în 1863 ca diplomat acreditat la București, William Beatty-
Kingston, jurnalist de război, care vine în 1865 ca trimis al ziarului „The Daily
Telegraph” și va reveni în România în 1874, trimis de ziar să investigheze situația
evreilor din Moldova împreună cu consulul englez Hussey Crespigney Vivian, Mary
Adelaide Walker, călătoare britanică care vizitează zona în vara anului 1884 și
Maude Rea Parkinson, guvernantă britanică venită în 1889 și stabilită la Bucureşti,
ca profesoară de limbi străine, rămânând aici următorii douăzeci şi doi de ani,
devenind o apropiată a multora dintre familiile din înalta societate a Capitalei.
Toți sunt de acord cu frumusețile naturale, bogățiile solului, toți constată
însușirile oamenilor, inteligența, dibăcia, moralitatea și vestita ospitalitate, trăsătura
cea mai amintită.Aceștia observă și viața rudimentarăde la sate, fanariotismele celor
mai înstăriți, adică o imagine în lumini și umbre.
Primele decenii ale secolului al XX-lea sunt prezentate prin observațiile de
călătorie ale celor 6 călători, oameni de cultură, militari sau prelați, începând cu Paul
Labbe,lingvist și etnolog francez, care călătorește în spațiul românesc la începutul
secolului al XX-lea, Eugene Pittard,antropolog elvețiancare a făcut numeroase
călătorii de studiu în România, în jurul anilor 1900,Raymund
Netzhammer,arhiepiscop romano-catolic de București între 1905 -1924, Ethel
Greening Pantazzi, canadianca care în1908 îl cunoaşte pe Vasile Pantazzi, căpitan al
portului Galaţi,cei doi formând o familie, trăind în România până în 1918 apoi din
1920 până prin anii `30, Marcel Fontaine,ofițer în armata franceză, membru al
misiunii militare franceze în România între 1916-1918, cel care se va căsători cu o
româncă și va preda la „Sf. Savaˮ până în 1948 când este expulzat, și nu în ultimul
rând, Sir Sacheverell Sitwell,scriitor englez, venit în 1937, invitat fiind de familia de
vechi boieri Callimachi să ne viziteze ţara.
Lucrarea de față îşi propune o abordare, prin prisma călătorilor străini, a
imaginii ținuturilor Neamț și Roman, ținând seama de interesul și promovarea
imaginii românilor în lume. O prezentare a frumuseților, bogățiilor, vieții sociale,
culturale, religioase, a tradițiilor și obiectivelor istorice și religioase, prin ochii celor
care ne-au vizitat, adică a celor 55 de călători care au trecut prin cele două ținuturi
din secolul al XV-lea și până la începutul secolului al XX-lea. Lucrarea este însoțită

12
de o cronologie a călătorilor străini care au poposit pe aceste meleaguri și de
numeroase imagini și hărți cu și despre Ținuturile Neamțului și a Romanului care se
regăsesc în relatările acestor călători.
O carte în care ne vom descoperi noi în viziunea celorlalți, o istorie prin
călători…

13
ȚINUTURILE NEAMȚ ȘI ROMAN

Trebuie spus că prima mențiune documentară a Ținutului Neamț o găsim


într-un document emis de către Alexandru cel Bun și datat 7 ianuarie 1403. Care a
fost întinderea ținutului înainte de secolul al XIV-lea este greu de precizat în lipsa
documentelor scrise, în timp ce dovezile cartografice redau doar granițele Moldovei,
fără a insista pe împărțirea administrativă a acesteia.7
Abia în 1711, harta lui Dimitrie Cantemir prezintă pentru prima dată
împărțirea admnistrativ-teritorială a Moldovei în ținuturi. Pe această hartă, Ținutul
Neamțului are cea mai mare întindere teritorială consemnată vreodată, întindere care
din secolul al XVIII-lea va suferi modificări. Prima modificare a graniței ținutului va
fi cea din 1774, în urma războiului ruso-austro-turc, când sunt luate de Austria unele
teritorii din vest și nord. În 1791, în urma unui nou război, sunt pierdute alte teritorii
de la hotarul de vest.
Condica Liuzilor din 1803 preciza că hotarul de nord al ținutului trecea pe la
nordul satelor Fărcașa, Pipirig, Oglinzi, Brusturi, Drăgănești și atingea râul Moldova
la sud de Soimărești. La est, hotarul se păstra ca pe vremea lui Cantemir. Atunci, la
începutul secolului al XIX-lea, ținutul avea 129 de sate grupate în 6 ocoale:
Muntelui cu reședința la Tarcău, Ocolul de Sus cu reședința la Târgu Neamț, Piatra
cu reședința la Șerbești, Mijlocului cureședința la Mastacăn, Bistrița cu reședința la
Piatra și Siretului cu reședința la Oncești.8
În 1844, are loc o reformă administrativă sub domnitorul Mihail Sturdza,
Ținutul Neamț suferind unele modificări. Hotarul dinspre est este retras pe linia nord
Racova-Siliște-Bozieni-Balș-Talpa, deci este pierdut Ocolul Siretului, la nord
hotarul mergea pe linia Oglinzi-Răucești-Timișești, iar spre SV pe linia Buhuși-
Valea lui Ion-sud Tazlău, adică 160 de sate grupate în 4 ocoale.
La 31 martie 1864, domnitorul Al. I. Cuza (1859-1864) a promulgat Legea
nr. 394 pentru comunele urbane şi rurale şi pentru înfiinţarea consiliilor judeţene.
Astfel, se reglementa distinct administraţia urbană faţă de cea rurală. Totodată,
comuna rurală căpăta personalitate juridică. Fiecare comună avea o casă a comunei
numită Primărie. Pe lângă acestea,cele urbane aveau un corp de pompieri şi, în caz
că existau peste 6000 de locuitori, aveau şi un spital.9
Ținutul Roman apare prima dată atestat într-un document din 16 septembrie
1408, când Alexandru cel Bun dăruiește bisericii „Sfintei Vineri” din târgul Roman

7M. Costăchescu, Documente înainte de Ștefan cel Mare, I, p. 47-48.


8Uricariul,
VII, p. 257-258.
9Victor Andrei, Evoluția teritorială a vechiului Ținut Neamț, în „Anuarul Liceului Petru Rareș Piatra

Neamț. 1934-1935ˮ, p. 50-68.

14
două sate și un vad pe râul Moldova, „care este mai jos de târgul Roman și de
marginile din acest ținut.ˮ10 Ținutul Neamț s-a dezvoltat pe marele drum comercial
al Moldovei, iar catagrafiile sfârșitului de secol al XVIII-lea arată că ținutul era slab
populat, având la 1774, în mare parte agricultori, meșteșugari și negustori, populație
ce trăia în cele 77 de așezări inclusiv Romanului, grupate în 3 ocoale: de Sus, de Jos
și de Mijloc. Aceeași împărțire se păstra și la 1816, cu 79 de așezări, inclusiv
Roman. În 1835, cele 3 ocoale cuprindeau 156 de așezări, inclusiv reședința
ținutului, cu o suprafață de 1880 km² și o populație de 132500 de locuitori.11
Conform legii administrative din 1864, județul Roman va fi împărțit în 4
ocoale, Moldova, Siretul de Sus, Siretul de Jos și Fundul. Legea comunală din 1892,
ce completa legea lui Cuza, introducea plasa în locul ocolului, Romanul fiind
împărțit în 6 plase: Fundu, Mijloc, Moldova, Siretul de Jos, Siretul de Mijloc, Siretul
de Sus.
Referitor la bogațiile ținutului Neamț, un negustor rus de la 1737 spunea că
în ținut se vând „cereale, unt, miere, ceară, slănină, sare, dar și vite cornute și cai. Se
găsește păcură și izvoare sărate. Lemnul se găsește din belșug și se exploatează mai
cu seamă brazii pentru catarguri, ce sunt porniți la vale pe apa Bistriței, până la
Galați.ˮ12
Billecocq crede, referitor la originea numelui ținutului Neamț, că este de
origine slavă şi înseamnă „mut, fiind dat de către ruşi în special popoarelor
germanice.”13
Despre ținutul Neamț, naturalistul francez Baltazar Hacquet spunea la 1788
că este numit de „moldoveni țara ungurească14, din cauza multor secui și unguri din
Transilvania ce locuiesc acolo.ˮ15Liprandi descria la 1827 Ţinutul Neamţ ca fiind
bogat în păduri de lemn „de construcţie pentru corăbii, care este trimis până la
Constantinopol pe apa Bistriţei.”16 La 1828, consulul Franţei la Iaşi, Charles Lagau,
trimitea superiorilor săi o notă statistică asupra Moldovei.El nota că isprăvnicia
Neamţ are 6 cercuri, 3 oraşe şi 122 de sate, iar Romanul, 3 cercuri, 1 oraş şi 90 de
sate.17

10Documente privind istoria României, A, Moldova, veacul XIV, XV, I, Editura Academiei RPR,
București, p. 17.
11Gh. Radu, Contribuții la istoria județului Neamț, Editura Cetatea Doamnei, Piatra Neamț, 2008, p.

30.
12 Gh. Bezviconi, Călători ruşi in Moldova şi Muntenia, p. 105.
13Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. V, Editura Academiei

Române, București, 2005, p. 90.


14 În sensul în care transilvănenii trecuți dincoace de Carpați sunt numiți ungureni.
15Călători străini despre țările române, vol. X, part. 2, Editura Academiei Române, București, 2001, p.

839.
16 Gh. Bezviconi, op. cit., p. 260.
17Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. II, Editura Academiei

Române, București, 2005,p. 330.

15
La 1831, medicul rus Stepan Dobronravov, medic şef al spitalelor din
timpul ocupaţiei ruse a Principatelor în a sa lucrare despre cele două Principate, face
şi o descriere geografică. Astfel, judeţul Roman se afla situat între judeţele Hârlău,
Iaşi, Vaslui, Bârlad, Tecuci, Putna, Bacău, Piatra şi Suceava, reşedinţa fiind la
Roman. Judeţul Neamţ avea ca vecini judeţele Suceava, Roman şi Piatra, reşedinţa
fiind la Neamţ. Judeţul Piatra se învecina cu judeţele Neamţ, Roman, Bacău, iar
oraşul reşedinţă era Piatra.18
Consulul Prusiei din cele două Principate în perioada 1843-1845, Johann
Daniel Neigebaur, descrie şi agricultura principatelor, remarcând că principala
cereală cultivată este grâul. În ţinutul Neamţ,suprafața cultivată era de 5003 fălci19,
iar în cel al Romanului de 6311 fălci. Recolta care rezulta era de 22513 ½ chile20 în
Neamţ şi 28399 ½ chile în Roman. Ţinutul Neamţ se afla între ţinuturile Suceava,
Botoşani, Roman şi Bacău, fiind împărţit în „5 plăşi cu 1450 de sate şi 3
oraşe.Capitala este Piatra pe Bistriţa.”21Daniel Neigebaur prezintă şi date despre
exportul şi importul din Turcia ale ţinutului, adică 10000 de ducaţi exportul şi 1000
ducaţi importul. Ţinutul Roman se afla situat între ţinutul Neamţ şi ţinuturile Bacău
şi Iaşi, având „4 plăşi şi 117 sate, iar singurul oraş este Roman, la confluenţa
Siretului cu Moldova.”22 Comerţul acestui ţinut este mult mai activ, doar exportul
spre Turcia fiind de 7000 de ducaţi, iar spre Austria de 8000 de ducaţi. Importul este
şi el substanţial, mărfuri în valoare de 20000 de ducaţi din Austria, de 2000 de
ducaţi din Rusia şi de 6000 de ducaţi din Turcia.23
În lucrarea sa,România sau istoria, limba, literatura, orografia, statistica
Românilor, Jean Vaillant dedică un capitol din volumul al III-lea datelor statistice
geografice. Pentru muntele Ceahlăudă înălţimea de 2720 de metri (în realitate 1907
metri, vf. Ocolaşul Mare). Spune că la Borca se află unul dintre cele trei izvoare de
ape minerale din Moldova. În privinţa culturilor agricole, pune Ţinutul Neamţ pe
locul doi la cultura cerealelor.24 Vaillant oferă informaţii şi despre organizarea
administrativ-teritorială şi a populaţiei. Astfel, Ţinutul Neamţ era împărţit în 5
ocoale, cu o populaţie de 90219 locuitori, iar Ţinutul Roman avea 4 ocoale şi 80677
locuitori.25. Oraşul Roman era unul dintre cele 6 municipalităţi26 ale Moldovei, al

18Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. III,Editura Academiei
Române, București, 2006, p. 31.
19 Unitate de măsură veche pentru suprafaţă, a cărei mărime a variat. N.Soutzo, aprecia la 1840 că

mărimea ei era de 14218 pătraţi, cf. N. Stoicescu, Cum măsurau strămoşii, Bucureşti, 1971, p. 138.
20 Veche unitate de măsură pentru cereale de o capacitate variabilă. În primele decenii ale secolului al

XIX-lea, chila de Moldova avea două merţe, adică 240 de ocale (394,24 l), cf. N. Stocescu, op. cit., p.
205-212.
21Călătoristrăini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. IV, Editura Academiei

Române, București, 2007, p. 250.


22Ibidem, p. 251.
23Ibidem, p. 251.
24Ibidem, p. 370.
25
Ibidem, pp. 376-377.

16
cărui venit era de 310 307 lei anual.27 Informaţiile se referă şi la starea sanitară. Sunt
amintite astfel, spitalul din Neamţ cu 30 de paturi şi un venit de 600 000 lei anual,
înființat la 1837 şi cel de la Roman cu 20 de paturi, înfiinţat în 1834.28
În a sa lucrare redactată în urma expediţiei din 1837-1838, Anatol Demidov
oferă informaţii şi despre numărul de familii contribuabile la 1838 în cele două
ţinuturi, Neamţ şi Roman. Astfel, în Neamţ sunt 15018 de familii, iar în Roman
12933 de familii care plăteau impozit.29
În al său memoriu din 1846, Botianov spunea că judeţul Neamţ oferă „o
imensă cantitate de brazi care sunt îndreptaţi spre Marea Neagră.”30 Tot el oferea şi
un tablou comparativ al stării celor 16 judeţe ale Moldovei, după mai multe
criterii31:
Judeţ După După nr. După După comerţ După
suprafaţă locuitori fertilitatea venit
solului intern extern
Neamţ 5 7 15 9 9 3
Roman 13 10 11 13 5 11
Tot în 1846, francezul Adolphe Joanne, în a sa Voyage illustre dans les cinq
partie du monde en 1846,1847, 1848, 1849, poposind în Principate, amintea de
izvorul mineral de la Borca32.
Ţinutul Roman este considerat de către James Skeene la 1851 cel mai „bun
ţinut agricol al Moldovei, iar porumbul produs aici a fost totdeauna preferat pe piaţă.
Poate fi luat drept etalon al nivelului mediu al principatului pentru că anumite judeţe
au o mai mare proporţie de păduri şi păşuni, în vreme ce altele sunt mai roditoare în
grâne şi vin. Astfel, în judeţul Roman, o jumatate din pământ este arat, o treime este
cu pădure şi o şesime cu păşune, iar a cincea parte a pământurilor din întregul
principat aparţine mănăstirilor.ˮ33
La începtul secolului al XX-lea, preotul catolic Raymund Netzhammern, în
calătoria sa cu pluta pe Bistrița, de la Fărcașa până la Piatra Neamț, descrie peisajul
idilic al văii Bistriței, care îi apare în fața ochilor cald și melancolic în strălucirea
soarelui. Pe maluri, îi farmecă privirea „țărănci care își bat și storc rufele la rîu, fete
frumoase îmbrăcate în costumele lor naționale își întind pânza țesută de ele la albit
la soare, pe iarba proaspătă; colo, la umbra unui copoc se află un grup de femei și

26 Muncipalitatea avea fiecare o casă de bani comunală alimentată prin accize, ale cărei fonduri sunt
rezervate întreţinerii lor şi afectate în principal pietruirii, iluminatului şi stingerii incendiilor.
Municipalităţile sunt compuse din 4 membri în capitale de judet. Ei trebuie să fie aleşi pe trei ani, dintre
deputaţii aleşi ei înşişi de cetăţeni;
27Ibidem, p. 384.
28Ibidem, p. 405.
29 Anatole Demidov, Voyage dans la Russie Méridionale et la Crimée, Paris, 1854, p. 193.
30Călătoristrăini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. IV, p. 474.
31Ibidem, p. 475.
32Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. V, p. 22.
33
Ibidem, p. 637.

17
copii care, stând de vorbă și râzând, țin fuiorul și învârtesc fusul…Și așa, natura,
peisajul și universul uman ofereau privirilor noastre curioase o preocupare variată și,
de aceea, deloc obositoare.ˮ34 Bogăția pădurilor și numeroasele gatere situate de o
parte și de alta a Bistriței, îl fac să se gândească cu teamă că „reîmpădurirea nu va
putea merge mână în mână cu exploatarea pădurilor.ˮ Totuși, este și optimist, în
contextul noii legi a economiei, care poate pune „frână, cel puțin pe viitor,
distrugerii inconștiente a pădurilor, păstrând țării această bogăție și binefacerea
splendidelor păduri carpatine.ˮ35

34Raymund Netzhammer, Din România, vol. 2, Editura Humanitas, București, 2010, p. 76-77.
35
Ibidem, p. 81.

18
PIATRA NEAMȚ

Pentru prima dată, târgul de sub Pietricica este amintit în „Cronica rusească”
(cca. 1387-1392) sub numele de Kamena (Piatra) în Lista orașelor valahe de la
Dunare și în documentele asociate cu expediția regelui maghiar Sigismund de
Luxemburg în Moldova, în anul 1395, când apare prima mențiune maghiară a
localității: Karácsonkő: „in terra nostra Molduana ante villam Karácsonkő.”36
Însă, primele informații despre acest târg în notele călătorilor străini, le
avem de la misionarii catolici trimiși. Primul dintre aceștia, Bandini, la 1646, spune
că în trecut a fost cuib unguresc, dar acum Piatra lui Crăciun sau Karacsonko „are
doar trei case de unguri. Românii au 300 de case și abia 1000 de locuitori cu două
biserici, una de piatră, zugrăvită, cu hramul Sfântului Ioan.ˮ37 Peste un secol, în
1661, Vlas Koicevic găsește două biserici ale schismaticilor, una de piatră38, alta de
lemn. „Cea catolică de piatră a fost mare și după cum spun bătrânii schismatici a fost
foarte frumoasă, însă acum nu mai rămâne decât locul. Au fost și mulți catolici
unguri.”39
În perioada 1663-1679, mai exact în 1668, în calitate de prefect al misiunilor
din Moldova, acesta întocmește un amănunțit raport către nunțiul din Polonia, în
care prezintă situația din Moldova, menţionând că la Piatra Neamț erau „patru
suflete.”40
Un alt misionar catolic este Francesco Renzi, care, la 1688, vine în Moldova
ca reprezentant al Congregației de Propaganda Fide, cu misiunea de a evalua situația
comunităților catolice din Țara Moldovei. Ajungând și la Piatra Neamț, situat la „20
mile de Neamțˮ, găsea o biserică catolică în ruină, iar enoriașii, în lipsa unui lăcaș de
cult adecvat, „merg la bisericile schismatice, când nu au înlesnire de preoți.ˮ41
Următorii călători străini care vor poposi pe orașul de pe Bistrița vor fi cei
de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, francezii Baltazar Hacquet și Joseph Parat.
Impresia lui Baltazar Hacquet, naturalist francez care vizitează orașul la 1788, nu
este una favorabilă, târgul Piatra fiind în opinia sa „mizerabil și cu multe biserici
ruinate.ˮ42 La sfârșitul secolului, Piatra era considerat un oraș important al
Principatului Moldovei, dovadă fiind prezența acestuia în scrisoarea adresată de

36http://lexikon.katolikus.hu/K/Kar%C3%A1csonyk%C5%91.html (accesat la 17 iunie 2018).


37Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, Editura Eminescu, București, 1918, p. 227.
38 Biserica „Sf. Ioanˮ, ctitoria lui Stefan-1457.
39Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. VI, Editura Academiei

Române, București, 2010, p. 138.


40Ibidem, p. 81.
41 Călători străini despre țările române, Supliment I, Editura Academiei Române, București, 2011, p.

207.
42
Nicolae Iorga, op. cit., p. 432.

19
diplomatul francez Josph Parat, de la consulatul din Iași, către ministrul său de
externe, Talleyrand, în care face o prezentare a Moldovei, enumerând și cele mai
importante orașe din Principat, printre care și Piatra.43
La 1815, contele Feodor Karacsay de Valyesaka, ofiţer austriac, participant
în 1788-1791 la asediul Hotinului şi la marile bătălii de pe teritoriul Moldovei, bun
cunoscător al fiecărei regiuni moldoveneşti, trece și prin Piatra Neamț, pe care îl
descria ca pe „un oraş mic, reşedinţă de isprăvnicie, aşezat într-o foarte frumoasă
vale de munte.ˮ44
În 1835, poposește la Piatra naturalistul austriac Juliu Edel, aflat în vizită de
cercetare a florei, faunei şi bogățiilor subsolului Moldovei. Sosi în oraș, așa cum
aflăm din jurnalul său, pe 8 iunie seara, iar în zilele următoare, însoțit de farmacistul
Worell și de medicul orașului, Popovici, va inventaria flora locală. Observă că
orașul este un important centru pentru comerțul cu lemn, dar din păcate acesta este
în mâna străinilor, evrei, turci și greci. 45
În preajma revoluției pașoptiste, în 1841, francezul Jean Vaillant, în trecere
prin capitala ţinutului Neamţ, are o părere bună despre Piatra. Îi place aşezarea
acestuia „la poalele munţilor, pe malurile stâncoase şi sălbatice ale unui râu repede
(Bistrița n.a).”46 Vizitează şi fabrica de hărtie a lui Asachi (fabrica a fost construită
în 1840) şi satul Dărmăneşti, unde poposeşte la preotul satului pentru a se odihni. La
1842, germanul Paul Körnbach, în lucrarea sa dedicată Moldovei, descrie Piatra ca
„un oraş drăguţ, reşedinţa ţinutului Neamţului, cu o foarte frumoasă biserică, o mare
fabrică de hârtie, înfiinţată de postelnicul Gheorghe Asachi, unde se face hârtie
foarte bună şi foarte frumoasă şi cu un comerţ însemnat cu lemn de construcţie.ˮ47
Peste doi ani, în 1843, diplomatul rus Nikolai Giers vizitează oraşul după o
plimbare cu pluta pe Bistriţa, fiind găzduit peste noapte de şeful poliţiei locale,
Costache Ghica.48 În 1851, Benjamin Marie Appert, cercetând starea sanitară şi
educaţională a Moldovei, scrie că la Piatra exista o şcoală elementară cu 31 de elevi
şi un profesor.49 În 1863, Laurence Oliphant poposește la Piatra imediat după ce
„jumătate de oră fusese măturat de forța nimicitoare a apelor sale.ˮ50 Orașul cu circa
cincisprezece mii de locuitori era, după opinia sa, „o grămadă de cocioabe și,
judecând după aspectul lor exterior, oamenii nu păreau s-o ducă foarte bine din

43Călători străini despre țările române, vol X, part. 2, p. 1305.


44Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. I, Editura Academiei
Române, București, 2004, p. 774.
45Ștefan G. Ciulei, Nina Ciulei, Ecaterina Ciulei, Manuscrisul cu însemnări din călătoria naturalistului

Julius Edel și a farmacistului Joseph Szabo prin Moldova, în 1835, în volumul „Momente din trecutul
medicinii. Studii, note și documenteˮ, Editura medicală, București, 1983, p. 269-270.
46Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. IV, p. 429.
47Idem, vol. V, p. 547.
48Idem, vol. IV, p. 82.
49Idem, vol.V, p. 680.
50Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. VIII, Editura Academiei

Române, București, 2013, p. 141.

20
negoțul cu lemn.ˮ51 Singura casă mai somptuoasă era cea a prefectului, unde va și
înnopta, „cu un etaj și o veranda de jur împrejur, nu diferită de un bungalov indianˮ,
iar despre cei cu care va conversa la cină spune că „erau oameni simpli, fără
educație”.
În vara anului 1884, englezoaica Mary Walker poposea la Piatra Neamț în
drumul ei spre Durău. Venind de la Bălțătești, descrie orașul ca un loc neospitalier,
plin de praf, în schimb „periferia este fermăcătoare, și te face să uiți de mizeria
cartierelor, în special a celor evreiești. În centru, turnul clopotniță, folosit și ca post
de observație pentru incendii, este lângă biserica Sf. Ioan, iar de acolo spre
suburbiile răcoritoare, cu flori parfumate, trecând printr-o grădină publică mare cu
câteva vile frumoase, unde aerul este încărcat de parfumul trandafirilor și a
lavandei.ˮ52
La 1900, exact la cumpăna dintre secole, antropologul francez Eugène
Pittard, aflat în vizită de studiu în România, poposește la Piatra, un „oraș mic situat
într-un fel de golf, la baza munților… casele joase înconjurate de verdeață și cu un
cartier evreiesc, face comerț cu lemn.ˮ53
La începutul secolului al XX-lea, preotul catolic Raymund Netzhammer, în
călătoria sa prin Moldova, coborând cu pluta pe Bistrița, se opri la Piatra, scopul
fiind cercetarea arhitecturii bisericii „Sf. Ioan”, deoarece „tocmai începusem la
Bucureşti construirea unei biserici româno-unite, indicându-i programatic
arhitectului meu să înalțe acest edificiu în stil naţional, adică după modelul celor mai
frumoase elemente arhitectonice ale numeroaselor biserici construite de Ștefan cel
Mare.ˮ54 După vizitarea acesteia, dar și a grădinii publice, s-a îndreptat spre gară
pentru a lua trenul care urma să îl ducă la București.
În iulie 1914, când nu începuse oficial Primul Război Mondial, canadianca
Ethel Greening Pantazzi, căsătorită cu Vasile Pantazzi, căpitan al portului Galaţi,
face împreună cu prietenii de familie o călătorie în zona Bacăului și Neamțului. Se
opreşte pentru scurt timp la Piatra, un „oraș minuat aflat între dealuri verziˮ, pentru a
vizita o veche cunoștință, o americancă, soția unui medic român, care locuia
împreună cu cei trei fii și familiile acestora „într-un conac plăcut a cărui grădină
coboară până la râu.ˮ55
În luna mai a anului 1917, mai exact pe 21 și 22 mai, generalul Henri
Berthelot s-a aflat în județul Neamț, la Piatra Neamț și pe valea Bistriței. După cum
nota în jurnalul său, la Piatra Neamț a „organizat un sanatoriu de convalescență
pentru ofițerii și soldații francezi, unde se pot odihni în liniște câteva zile. Locul este

51Ibidem.
52Mary Adelaide Walker, Untrodden paths in Roumania, Chapman and Hill, London, 1888, p. 133.
53Eugene Pittard, La Roumanie, Editions Bossard, Paris,1917, p. 166.
54Raymund Netzhammer, op. cit., vol. 2, p.83.
55 Ethel Greening Pantazii, România în lumini și umbre (1909-1919), Editura Humanitas, București,

2015, p. 114.
* Vila Gh. Lalu

21
drăguț, casa mare și confortabilă. (... ) Acolo am cinat, am petrecut noaptea și am
luat micul dejun, marți, 22 mai.ˮ56
La sfârșitul lui iulie 1917, ofițerul francez Paul Blery vine într-o scurtă
permisie de odihnă la Piatra Neamț, unde „se află o casă de convalescenţă* pentru
ofiţerii francezi. Cu alţi câţiva camarazi, am făcut drumul în automobil de la Iaşi la
Piatra, printr-un peisagiu nou pentru mine, acoperit de coline, înverzit, presărat cu
stejari mari pe care nu-i mai întâlnisem în România, spre deosebire de malurile
sterpe şi uscate ale Dunării. Piatra e un orăşel vessel (…) pitit în fundul unei văi
închisă şi împădurită. Un râu năvalnic, Bistriţa, curge în fundul văii, limpede şi
spumos. În depărtare, decorul impunător al Carpaţilor, cu piscurile înalte sau
abrupte, mărgineşte orizontul ca un mare zid întunecat.ˮ57. Pe 20 august are loc o
nouă vizită în zonă a lui Berthelot.58 „Împrejurimile Pietrei ar mişca şi pe cel mai
nesimţitor, aşa sunt de frumoase. În Piatra chiar, un mare parc aranjat pe coasta unei
coline împădurită cu brazi, domină cu cele trei terase suprapuse firul argintiu şi
mlădios al Bistriţei. Seara, muzica rusească dă concerte în parcul care este luminat
discret; temperatura este nespus de răcoroasă şi arborii sunt minunat de tufoşi. Cel
mai bun prieten al meu este Mazand, căpitan de infanterie. Se mai află, la Casa de
Convalescenţă, o mică infirmieră franceză, foarte tânără şi foarte drăguţă, Alberte,
care a venit ca şi noi să se odihnească la Piatra, câteva zile. Ea este distracţia noastră
obişnuită, şi ne plimbăm toţi trei, ca nişte copii nevinovaţi.ˮ59
În 1918, Marcel Fontaine se afla atașat pe lângă Regimentul 73 la Piatra
Neamț, intrând dinspre Bacău, „printr-o stradă lungă, destul de nearătoasă, mărginită
de prăvălii evreiești lipite între ele. În dreapta se înalță o costișă abruptă și dezgolită.
În stânga urcă versanții cu brazi tineri și rari.ˮ60 Vizitează orașul cu numeroase
„prăvălii evreiești cu un aspect foarte puțin dichisit și cărora calitatea mizeră a
puținelor obiecte expuse în vitrine le dă un aspect mai curând respingător, dar și
clădiri în general destul de cochete, situate în mijlocul câte unei mici curți
împrejmuite cu gard de lemn.ˮ61
Cu puțină vreme înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial,
englezul Sir Sacheverell Sitwell, vizita, în 1937, regatul României. Vizita sa a
cuprins și ținutul Neamțului cu orașul Piatra Neamț și zona mănăstirilor. Piatra era
considerat de englez „un centru provincial, unde evreii deja încep să devină
populația dominantă, semn că suntem aproape de Galiția și Bucovina.ˮ62

56Generalul Henri Berthelot, Memorii și corespondență. 1916-1919, Editura Militară, București, 2015,
p. 188.
57 Paul Blery, En mission en Roumanie, Eugene Figuiere Editeur, Paris, f.a., p. 132.
58Generalul Henri Berthelot, op. cit., p. 231.
59Ibidem, p. 133.
60 Marcel Fontaine, Jurnal de război. Misiune în România (noiembrie 1916-aprilie 1918), Editura

Humanitas, București, 2016, p. 341.


61Ibidem, p. 342.
62
Sir Sacheverell Sitwell, Călătorie în România, Editura Humanitas, București, 2011, p. 190.

22
ROMAN

Despre Roman, orașul care apare prima data menționat în „Letopisețul


Novgorodului”, datat în jurul anului 1387 și în „Cronica lui Nestor”, au scris în
notele și jurnalele de călătorie cel puțin 30 de călători care au vizitat târgul de pe
râul Moldova începând cu secolul al XVI-lea, și au remarcat amănunte prețioase
despre oraș și locuitorii săi. Primii au fost misionarii catolici, care au lăsat și
informații demografice, pe lângă cele arhitectonice și ecnomice. De la cel mai vechi
călător cunoscut, loan Belsius, până la W. Beaty-Kingston, călătorii străini au lăsat
pagini despre oraș și împrejurimi, dar și despre moravurile locuitorilor.
La 13 aprilie 1562, Ioan Belsius, agent imperial ungar al lui Sigismund
Torday, în însemnările privind itinerariul urmat de la Hîrlău la Roman, descrie
intrarea în Roman, la Episcopie, a lui Despot-Vodă, escortat de 6000 de ostaşi.
Acesta sărută, după datină, Evanghelia, şi e primit cu cea mai mare cinste de
episcopul Anastasie (1558—1572), urmaşul cărturarului şi cronicarului Macarie, în
timpul căruia este ctitorită biserica episcopală din vremea familiei lui Petru Rareş şi
a cărei inscripţie este opera episcopului cărturar. Belsius ne mai spune că, într-o
noapte, este prins un trădător al lui Despot, Voinea. Tot în Roman, domnitorul îl
primeşte pe solul voievodului Ţării Româneşti.
Către sfârșitul secolului, la 1588, Stanislav Warszewicki trece și prin
Roman, „așezat în câmpie, lângă care de o parte curge Siretul, de cealaltă Modova,
care uneori vara se poate trece călare. Este oraș deschis și fără nici o apărare și era
foarte mare, însă ruinat acum de poloni. Are numai 200 și ceva de case de
schismatici și 40 de case de armeni. Au acolo ortodocșii o mănăstire construită din
piatră, făcută ca o cetate. Și acolo este episcopul lor. Se găsește încă biserica pentru
catolicii care înainte locuiau acolo. Principele ține 300 de oșteni tot pentru
apărare.”63
Alţi doi călători din secolul al XVI- lea, Bernardino Quirini şi loan Czimor
Secsi de Baranya, înregistrează aproape 400 de familii de ortodocşi şi două biserici
de lemn catolice şi descriu trecerea cu pluta peste râul Moldova.
În secolul al XVII-lea, bulgarul Andrei Bogoslavic consideră Romanul
,,oraşu frumos“, Paolo Bonini descrie cele două ape şi 600 de case, iar bulgarul
Baksic, care ajunge la Roman în 1641, descrie astfel orașul: „neîmprejmuit cu zid,
așezat într-o câmpie între două râuri mari, Siretul și Moldova, care se unesc unul cu
altul lângă oraș și apoi de aici se chiamă Siret până la Dunăre. Acest ținut are grâu
din belșug, dar vii nu sunt prin prejur. Pește se găsește în râurile amintite. Cât despre

63
Călători străini despre țările române, Supliment I, p. 220.

23
oi, boi, vaci nu lipsesc și la fel și alte lucruri.”64 Catolicii sunt minoritari în Roman,
adică „ 25 pentru împărtășanie și 6 copii, de neam sunt unguri”65. Aceștia se roagă
într-o „biserică de lemn, lungă de 17 pași și lată de 7 pași, dar aproape ruinată. Când
plouă nu se poate face slujba. Au un potir de argint făcut în 1513 cum este scris pe
piciorul lui și o clopotniță de lemn în care erau trei clopote foarte frumoase. În jurul
bisericii este un cimitir împrejmuit, unde sunt îngropați credincioșii, și în cimitir se
află casa în care locuiește parohul, dar n-au preot acum, ei fiind puțini, iar când au
nevoie vine preotul de la Săbăoani.”66 Majoritatea locuitorilor, români, adică 1500
de suflete, locuiesc în circa 260 de case. Baksic descrie și mănăstirea „Sf. Paraschiva
sau Sf. Vineri cu o biserică mare cu două turle și această biserică este a episcopului
sau vlădicăi (Mitrofan, episcop de Roman între 1633-1641) cum spun ei, și
episcopul locuiește în mănăstire împreună cu călugării lui.”67 Baksic spune că pe
lângă mănăstire românii mai au „ șapte biserici, unele de zid, altele de lemn și aceste
șapte biserici sunt toate parohiale. La una din numitele biserici locuiesc câteva
călugărițe de ale lor, dar acele călugărițe se călugăresc de nevoie, când nu mai pot
face nici o treabă în lume.”68
La 1646, Bandini găsea Romanul fără biserică ungurească deoarece era
ruinată, locul ei fiind cumpărat de un armean. Aceștia, „mai bogați decât românii,
având casele și piețele cele mai bune, toți sunt negustori și cărăuși.”69 Erau zece
biserici românești, dintre care patru de piatră.70 Armenii sunt și ei în număr de 450
de suflete, ce locuiesc în 80 de case. Au și biserică din piatră care este „zugrăvită și
au și preot paroh din neamul lor.”71 Bandini scrie despre Roman ca fiind „unul din
oraşele mai frumoase, mari şi nobile din toată Moldova“.
Minoritul conventual Bonaventura din Campofranco, care poposește la
Roman în 1650, găsea o biserică nouă și vreo patru familii de sași.72 La 1644,
iezuitul ungur Paul Beke spune că aici sunt „unguri în număr apreciabil și au peste
tot biserici.”73 Pastorul Conrad lacob Hiltebrand din Stettin (1656—1658) vede în
oraş „clădiri destul de bune“.
Însoţind pe tatăl său, patriarhul Macarie al Antiohiei, diaconul Paul de Alep
vede şi descrie Romanul în 1657. El găsea aici mai „multe biserici de piatră și o

64Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. V, p. 243.
65Ibidem.
66Ibidem.
67Ibidem.
68Ibidem.
69Nicolae Iorga, op. cit., p. 228.
70Ibidem.
71Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. V, p. 244.
72Ibidem, p. 438.
73Ibidem, p. 280.

* Biserica, ridicată în timpul lui Alexandru cel Bun, este atestată la 16 septembrie 1408. (cf. N.
Stoicescu,op. cit., p. 721-723).

24
mănăstire minunată cu numele Sf. Paraschiva*, reședința episcopilor.”74 În Roman
se aflau și multe „hanuri frumoase ce aparțin oamenilor care fac rost de trăsuri și de
toate cele de trebuință călătorilor.”75 La 1661, Vlas Koicevic găsea 3 biserici76 de
schismatici, una armenească de piatră și una catolică de lemn. Casă parohială nu era,
în schimb se găseau 20 de suflete și 3 vii din care se plătea preotul.77
Misionarul conventual Francesco Maria Spera, care vine la Roman în 1670,
găsea biserica catolică fără preot, dar menționa că „din când în când se duce acolo
preotul de la Cotnari, îi dau un butoi de vin”78, însă menționa totuși un diacon, în
schimb, tot în acel an. Misionarul Giovanni Battista del Monte Santa Maria găsea
biserica fără paroh, iar numărul catolicilor aproape inexistent: „erau doar în două
case.ˮ79
Vito Piluzzi din Vignanello, în calitate de prefect al misiunilor din Moldova,
dă în 1668 un amănunțit raport către nunțiul din Polonia, în care prezintă situația din
Moldova. La Roman erau 15 suflete de catolici, iar „Biserica are șase vii la Cotnari.
Nu este preot, dar o dată pe lună cel de la Săbăoani slujește și aici, iar ca plată
primește un vas de vin.”80
Către sfârșitul secolului al XVII-lea, situația devine dramatică în privința
populației catolice, dovadă că în 1682, Antonio Angelini din Campi spunea că
biserica este părăsită și nicio casă de catolici, în schimb biserica avea „şașe vii
administrate de cotnăreni.”81 În 1688, Francesco Renzi găsea o biserică de lemn care
„stă să cadăˮ82 și doar trei case de catolici. El adăuga că orașul este „așezat pe un
munte, dar cu totul deschis și fără nici o fortificație. Însă s-ar putea construi acolo o
frumoasă cetătuție (…) sunt 300 de case, toate de schismatici, dar foarte bogați, mai
ales în vite. Principele ține acolo o companie de 200 de oșteni.ˮ83
În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, orașul este vizitat de către
călători ortodocși. În 1722, călugării ruși Silvestru și Nicodim, în drumul lor spre
Ierusalim, au trecut și prin Roman unde „locuiește vlădica Gheorghe.ˮ84 În 1737,
maiorul inginer al armatei imperiale austrice, I.C. Weiss, face câteva observații
asupra Moldovei. El spune că se poate ajunge la Iași prin Roman, „unde râul

74Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. VI, p. 156.
75Ibidem.
76Biserica „Sf. Paraschevaˮ-secolul al XV-lea;Biserica Precista-1568; Bisefica Albă a „Sf .Voievoziˮ-
1612.
77Ibidem, p. 141.
78Ibidem, p. 208.
79Ibidem, p. 218.
80Ibidem, p. 81.
81Ibidem, p. 338.
82Călători străini despre țările române, supliment I, p. 208.
83Ibidem, p. 220.
84Episcopul Gheorghe al Romanului (1718-1725); Călători străini despre țările române în secolul al

XIX-lea. Serie nouă, vol. IX, Editura Academiei Române, București, 2015, p. 144.

25
Moldova, care nu-i mare, poate fi trecut călare.ˮ85 În 1742, Markos Antonios
Katsaitis, călătorind de la Constantinopol la Iași, trece prin Roman, oraș cu „scaun
Episcopal considerat de mulți, RUCONITUM.ˮ86
Către sfârșitul secolului al XVIII-lea, orașul este vizitat de câțiva călători
străini, primul dintre aceștia fiind, în 1788, naturalistul francez Baltazar Hacquet,
care descoperă un oraș cu câteva sute de case, dar „foarte nesănătos, din cauza marii
necurățenii și a mocirlelor din mijlocul său. Cei mai de seamă locuitori sunt grecii și
armenii.ˮ87 Maiorul Leyon Pierce von Campenhausen observa la 1790 că pădurile
din jurul orașului sunt pline de „untul vacii, din a cărui rădăcini se produce băutura
salep.ˮ88 El ne oferă și rețeta de preparea a acestei băuturi, considerată drept
„doctorie pentru stomac.ˮ89 Rădăcina se ia și se pisează, după care se „toarnă
deasupra apă fierbinte, adăugând făină de grâu. Când amestecul are consistența
dorită, se amestecă cu ghimbir, se îndulcește cu zahar și se dizolvă în apă de
cuișoriță.ˮ90
La începutul secolului al XIX-lea, în 1807, ieromonahul Ipolit Vîșenski din
Cernigov, în drumul său spre Ierusalim, poposește și la Roman. Aici este primit de
către episcopul Lavrente care cu „dragoste ne-a dat drumul cu toate cele de trebuință
și ne-a binecuvântat.ˮ91
În 1808, misionarul armean Minas Băjăşkian vizita Romanul „aflat la o
depărtare de 16 ore de Iaşi cu 1500 de case, din care ale armenilor erau circa 110
case. Armenii aveau o biserică „închinată Fecioarei Maria, construită cu 200 de ani
în urmă. Pisania spune că s-a construit în timpul epitropului Haciatur, cu cheltuiala
lui Hagopşa. Aici se găseşte o evanghelie scrisă acum 600 de ani.ˮ92 La 1815,
ofiţerul austriac Feodor Karacsay, aflat într-o vizită cu caracter militar în Moldova,
trece şi prin Roman, „un orăşel frumos la vărsarea Moldovei în Siret, aşezat într-
unul din ţinuturile cele mai încântătoare, mai sănătoase şi mai populate ale
Moldovei.ˮ93 La 1828, francezul Langeron vedea Romanul printre oraşele
importante ale Moldovei.94
În 1836, franciscanul Gegö Elek, trimis de Academia de Ştiinţe Maghiare în
Moldova spre a cerceta comunitatea ceangăilor, ajunge şi la Roman, care i se părea o
„aşezare minunată pe malul înalt al Modovei, ale cărei ape îl înconjoară dinspre apus

85Ibidem, p. 190.
86Documente inedite-Saeculum, Editura Junimea, Iași, 1977, p. 98. Evident că Katsaitis exagerează.
Rucconium este menționat de către Ptolomeu în Dacia și localizat, fără prea multă siguranță la Gurghiu
(vezi D. Tudor-Orașe, Tîrguri și sate în Dacia Română, București, 1968, p. 271).
87Călători străini despre țările române, vol. X, part. 2, p. 841.
88Ibidem, p. 878.
89Ibidem, p. 878.
90Ibidem, p. 878.
91Gh. Bezviconi, op. cit., p. 79.
92Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. I, p. 467.
93Ibidem, p. 767.
94
Gh. Bezviconi, op. cit., p. 147.

26
şi sud.”95 Găseşte mai multe case cu etaj, din piatră, iar din cei circa 10 000 de
locuitori sunt „mulţi armeni negustori şi cam 300 de unguri, în cea mai mare parte
meşteşugari.”96
În a sa lucrare redactată în urma expediţiei din 1837-1838, Anatol Demidov
oferă informaţii despre veniturile şi cheltuielile municipalităţii pe anii 1833, 1834,
1835, 1836 şi 1837 în piaştri97. Acest buget arăta astfel98:

1833 1834 1835 1836 1837


venit Cheltu venit cheltu venit cheltui venit cheltui venit cheltui
ieli ieli eli eli eli
28172 19689 31554 20587 28428 28424 17163 18827 26406 23384

În vara anului 1841, Jean Vaillant trecea prin Roman în drumul său spre
Ceahlău. Romanul, capitala ţinutului cu acelaşi nume şi sediu de episcopie, este
„aşezat prielnic la confluenţa Moldovei cu Siretul şi tăiat de prima în două cartiere,
de la nord la sud; pădurile şi verdeaţa care îl înconjoară, prospeţimea aerului,
turmele şi păstorii, lumina aurie pe care apusul o aruncă asupra apei şi a vegetaţiei,
toate acestea dau oraşului un aspect romantic.”99 Nu ştim dacă şi noaptea i s-a părut
romantică, dar ştim că şi-a petrecut-o la hanul lui Chir Brăzăionu, la intrarea în oraş.
La 1842, germanul Paul Körnbach, în lucrarea sa dedicată Moldovei, scrie
că Romanul este „un oraş reşedinţă de ţinut, aşezat într-una dintre cele mai
fermecatoare şi mai pitoreşti văi de la confluenţa râurilor Moldova şi Siret, este
reşedinţa administrativă a ţinutului şi a unui episcop. ˮ100
În 1851, englezul James Skeene trecea prin Roman, un oraș cu „8 000 de
locuitori, cu o frumoasă biserică episcopală şi cu un pod bun de lemn peste râu. Este
punctul central al celui mai bun ţinut agricol al Moldovei.ˮ101 Tot în același an,
Benjamin Marie Appert, cercetând starea sanitară a Moldovei, poposeşte la Roman
şi găseşte spitalul de aici „aşezat foarte bine, curat, organizat, iar îngrijirile medicale

95Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. III, p. 567.
96
Ibidem, p. 567.
97Piastrul a fost o monedă de argint (rareori de aur), care a circulat în ţările europene, cu precădere în

Spania şi Italia. Piaştrii europeni au fost un instrument internaţional de plată foarte răspândit. Erau
folosiţi şi ca monedă de calcul. Acelaşi nume a fost dat de europeni unei monede turceşti cunoscută în
Imperiul otoman cu numele de guruş. Piastrul de origine turcească a circulat în ţările române începând
cu secolul al XVII-lea. Un piastru turcesc valora o sutime dintr-o liră otomană, 120 de aspri sau 40 de
parale sau un taler turcesc. La mijlocul anilor 1860, un piastru românesc valora 0,4386 franci francezi
sau 4,18 pence britanici sau 8,50 cenţi americani. Piaştrii au fost scoşi din circulaţie odată cu stabilirea
noii monede naţionale - leul - la 22 aprilie1867. Demidov spunea că calcul său are valoarea de 0, 3674
de franci un piastru. Cf. Sachelarie, Ovid; Stoicescu, Nicolae (coord.) - Instituţii feudale din ţările
române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1988.
98 Anatole Demidov, Voyage dans la Russie Méridionale et la Crimée, p. 179.
99Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. V, p. 429.
100Ibidem, p. 547.
101
Ibidem, p. 637.

27
deosebite. Are 48 de bolnavi.ˮ102 Veniturile acestuia sunt 180.639 de piaştri, adică
60.213 franci anual. El oferă informaţii şi despre salariul medicului care primeşte de
la „guvern pentru slujba sa 5548 de piaştri, adică 1852 de franci. Acesta îngrijeşte şi
de bolnavii din district şi primeşte pentru aceasta în plus încă 3000 de piaştri, adică
1000 de franci. O moaşă este plătită de la guvern cu 3000 de piaştri.ˮ103
Appert vizitează şi închisoarea, unde găseşte 20 de deţinuţi. Este nemulţumit
despre organizarea închisorii, deţinuţii fiind „aşezaţi împreună cu marii criminali
vagabonzi de toate vârstele. Cu puţină cheltuială se mai poate construi o cameră,
unde pot fi aşezaţi deţinuţii cu delicte grave.ˮ104 Este nemulţumit şi de starea lor,
aceştia neavând cămăşi şi haine, iar procesele durează mult. În privinţa educaţiei,
exista o singură şcoală de băieţi cu 150 de elevi. Un profesor de district câştigă 4000
de piaştri pe an, iar un suplinitor 1000 de piaştri.
Englezul J. H. Skune, în 1853, prezintă Romanul cu 8 000 de locuitori“,
„podit cu lemn, cu un han bunişor şi cu o remarcabilă biserică a Episcopiei”. Tot în
1853, filantropul Appert înregistrează spitalul din 1787, cu 40 de paturi, cu un venit
de 180639 de lei, bine întreţinut, deşi pentru moment era închis, iar Ana de
Carlowitz, în 1854, notează că „Piatra (Piatra Neamţ, n.n.) n-are caracterˮ, iar despre
Roman afirmă că „fără a fi prea mareˮ, este „mai regulat şi mai curat decât toate
oraşele din Principate.ˮ
În perioada 1860-1864, francezul G. Le Cler vizitează Romanul, capitala
ţinutului cu acelaşi nume aflat la confluenţa Siretului şi a Moldovei, iar din zare se
pot observa „elegantele cupole ale edificiilor religioase”. Intrarea în oraş o face doar
după ce trece „prin vad sau pe câteva bârne prost legate cele opt braţe din care este
format patul Moldovei.”105
Francezul Adolphe d’Avril, slavistul, cumnat al scriitorului Al. Odobescu,
în 1869 vede în Roman o nuntă evreiască, din lumea bogată, cu invitaţii în
franţuzeşte (reproduse de călător), cu multe doamne „groase cât turnul lui David” şi
observă că se mânca jambon.
În 1877, un corespondent francez nota că la Roman „întâlnesc o mulţime de
ofiţeri ruşi, foarte eleganţi, căci uniforma rusească este superbă şi ei o poartă cu
mândrie.”106 I-a contact şi cu soldaţii români: „dorobanţii, soldaţi români al căror
acoperământ de cap este destul de original, o bonetă de blană aproape la fel de mare
ca şi căciulile de urs ale grenadierilor noștri din garda imperială, doar că boneta în
chestiune are forma unei bonete frigiene așezată de-a curmezişul. Uniforma acestor
soldaţi este mai mult decât săracă, iar dorobanţii nu au nici bocanci, nici cizme, ci un

102Ibidem, p. 686.
103Ibidem, p. 679.
104Ibidem, p. 686.
105 G. Le Cler, Moldo-Valahia. Ce a fost, ce este, ce-ar putea fi, Editura Institul European, Iași, 2010, p.

82.
106Adrian-Silvan Ionescu, Vers l’Orient europeen : Voyages et images. Pays roumains, Bulgarie,

Grece, Constantinople, coord. Lidia Cotea, Editura Universității Bucureti, 2009, p. 253.

28
fel de sandale spaniole cu nojiţe – este pur sisimplu urâtă. Ofiţerii lor au uniforma
gărzii mobile [franceze] de la 1870-1871 sau, mai degrabă, aceea a defunctei gărzi
naţionale. Figurile lor sunt brune, pârlite de soarele Orientului. Ai crede că românii
au sânge ţigănesc în vine, atât de brună le este pielea şi contrastează cu aceea a
soldaţilor ruşi.”107
Cartea englezului W. Beaty Kingston, rezultat al cercetării situaţiei evreilor
în Principate, descrie Romanul la 1874, unde elementul evreiesc se înfăţişează „aşa
că s-ar speria şi Londra de el.ˮ Gândul care-l urmăreşte pe călător duce la
următoarele concluzii: „Evreii în Moldo-Vlahia desigur au motive de plîngere
speciale, definite şi serioase, care strigau tare pentru o răpede lecuire, dar mi s-a
părut că viaţa ţăranului român era o lungă jălanie (grievance)… Starea lui ar fi fost
nesuferită (amiable) şi smerită. Copiii lui se sting fără îngrijire. La un sat dintre
Ruginoasa şi Roman, în 1874, mor de difterie, din şaizeci de copii, cincizeci şi
şapte.ˮ108

(http://roman-romania.ro/foto_vechi/)

107Ibidem.
108
Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. X, p. 169-171.

29
TÂRGU NEAMȚ

Târgul de sub cetate, din punct de vedere al dovezilor scrise, este unul dintre
cele mai vechi orașe din Moldova, fiind atestat documentar la sfârșitul anilor
1300 („Letopisețul Novgoroduluiˮ - cunoscut și ca „Lista rusă de orașe”, datat între
1387-1392), din timpul domniei lui Petru Vodă, când se construiește și Cetatea
Neamțului.109 Toponimul Neamț este menționat întâia oară în lista rusă de orașe
„valahe” - adică românești - întocmită între anii 1387 și 1392, unde este înscris
„Neamțul în munți”. Ulterior, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, a folosit
acest toponim „ante castrum Nempch” (înaintea Cetății Neamț) într-un act emis în
ziua de 2 februarie 1395, cu ocazia unei incursiuni în Moldova, urmată de o lupta
la Ghindăoani, unde a fost învins de domnul Ștefan I.110
La 7 ianuarie 1403, toponimul Neamț apare într-un document al cancelariei
Moldovei, unde domnul țării, Alexandru cel Bun, îl menționa pe boierul pan Sansru
de la Neamț ca făcând parte din sfatul domnesc. Apoi, termenul apare din ce în ce
mai des în documentele vremii. Între timp, Târgu Neamț a devenit, datorită poziției
și importanței economice, Centru Vamal cu Pecete, localitate cu însemne proprii,
cruci, săgeți ș.a. „Pecetea cea mare” a orașului a fost folosită pe un zapis scris cu
litere slavone la Neamț, la data de 25 ianuarie 1599, și avea caracteristici gotice S.
CIVIUM DE NIMCZ (Sigiul orașenilor din Neamț)111. În acea perioadă, în afara
zonei Transilvaniei, au mai existat doar trei orașe care au avut propriul sigiliu
latinesc (Baia, Roman și Câmpulung-Muscel).
La 1588, Stanislav Warszewicki este primul călător care prezintă Neamțul în
însemnările sale. Acesta a condus, în vara lui 1588, prima misiune iezuită în
Moldova, misiune cerută de sfetnicul domnitorului Petru Șchiopul, Bortolomeo
Brutti. La Neamț, el găsea o biserică catolică, la fel și la Piatra (Petra) și Roman.112
Biserici catolice sunt și în satele Tazlău (Taslau), Săbăoani (Villa Sabo) și Tămășeni
(Tamas).113 La Roman îl întâlnește pe episcopul Agaton, așa cum nota în raportul
său către conducerea Societății iezuite din Polonia.
În prima jumătate a secolului al XV-lea, avem misiunea lui Petru Baksic,
episcop de Gallipoli și mai tărziu arhiepiscop catolic de Bulgaria. În toamna lui
1640, ajunge la Târgoviște, și mai apoi în Moldova, unde cercetează starea
comunității catolice. La 16 octombrie 1641, Petru Baksic ajunge la Târgu Neamț,
„așezat la poalele munților Neamțului, într-o vale acoperită toată cu pruni, meri și

109Gavril Luca, Târgu Neamț. Monografie, Editura „Constantin Matasăˮ, Piatra Neamț, 2008, p. 38.
110Ibidem.
111 Ștefan Gorovei, Am pus pecetea orașului, în „Magazin istoricˮ, nr. 2, 1978, p. 35-38.
112Calători străini despre țările române, Supliment I, p. 141.
113
Ibidem, p. 142.

30
alți pomi care pot crește în apropierea munților. Nu există vii și pământul este
neroditor, nu produce cereale.ˮ114 Cetatea Neamțului este situată pe deal și are
„turnuri mici, e părăsită de mulți ani și acum domnul o repară și se lucrează zilnic
chiar și acum, deși este în pădure.”115 Catolicii sunt în număr de 63 de adulți și 29 de
copii, fiind deserviți de o „biserică de lemn lungă de 18 pași și lată de 8 pași (…) ce
are un altar și o sacristie de lemn, iar cristelnița este în mijlocul bisericii, dar altarul
este gol pentru că nu are preot. (...) În fața bisericii se află o clopotniță de lemn cu
două clopote, iar lângă se află un cimitir.”116 El mai spune că a fost o biserică
„frumoasă și mare de zid, dar este ruinată”117 și nimeni nu mai știe hramul acesteia.
Românii au 100 de case cu 550 de suflete și „două biserici de lemn, una a Sfântului
mucenic Dumitru* și alta a Nașterii Maicii Domnului.”118
În 1646, Marco Bandini, omul de încerdere a lui Baksic, uns în 1643 vicar
apostolic peste catolicii din Moldova, sosește în târgul aflat „lângă un torent care
curge dinspre miază-zi și de la care își ia și numele. Spre miază-noapte un deal
(mons) înalt lipit de orășel îl domină, în spre cea de răsărit este loc șes, spre apus,
cale de o milă ungurească vezi ba loc șes, ba dealuri mănoase, după care încep
munții (alpes) care țin până în Transilvania, și care pot fi trecuți în trei zile, nu pe un
drum de care, ci pe o potecă de urmat cu piciorul sau călare.”119 Sașii au aici doar o
biserică din „lemn pe o temelie de piatră în locul în care fusese mai înainte o capelă
cu hramul Înălțării Sfintei Cruci, aceasta năruindu-se. O matroană săsoaică, Sofia, a
construit în același cimitir o biserică nouă și mai mare, cu hramul sfântului Nicolae,
care a fost terminată de tot în anul 1629”.120 Ortodocșii au trei biserici de lemn și
sunt peste 400 de suflete. Aici se ia și vamă pentru negustorii care trec în
Transilvania.121 În 1654, misionarul iezuit găsește o „bisericuță din lemn cu căteva
case de catolici, fără preot.”122 La 1650, minoritul conventual Bonaventura din
Campofranco spune că biserica din oraș este fără preot.123

114Călători străini despre țările române, vol. V, Editura Științifică, București, 1973, p. 241.
115Ibidem.
116Ibidem.
117
Ibidem.
118Ibidem, p. 242.
119Ibidem, p.324.
120Ibidem, p. 324.
121Ibidem, p. 242.
122Ibidem, p. 508.
123Ibidem, p. 463.

*Biserica Sf Dimitrie, a fost o biserică voievodală, situată pe Ulița Mare, pe locul din spatele muzeului
de istorie, având în apropiere un cimitir larg. Atestarea acestei biserici încă suscită controverse, însă
este certă priam ei atestare documentară, la 25 ianuarie 1599, când este consemnată o vînzare de teren,
document redactat de „popa Grigore cel domnesc din Neamțˮ. La 16 februarie 1848, Mitropolia își dă
acordul pentru demolarea bisericii și reclădirea în încinta spitalului păstrând hramul acesteia. Biserica a
ființat până la 1853, când începe construcția Bisericii Sf. Lazăr. (Emanuel Bălan-Biserici ortodoxe din
Tîrgu Neamț demolate (I), în https://www.ziartarguneamt.ro/biserici-ortodoxe-din-tirgu-neamt-
demolate 10 decembrie 2017.

31
Noul vicar apostolic, Vlas Koicevic, poposește în 1661 în târgul care era
„lângul râul cu același nume, avea multe biserici și mănăstiri schismatice în
apropiere, iar Biserica catolică e de lemn. 109 suflete rămase după ciumă. Preot nu
este. A slujit preotul Elias din ordinul minorițior observanți din Bosnia. (…) Din
1647 n-au văzut episcop și nu au fost confirmați.”124
La 1670, misionarul Francesco Maria Spera poposea la Neamț (Nempsi
Villa), unde se afla un diacon si 35 de suflete.125
Vito Piluzzi din Vignanello, la 1688, găsea „treizeci și cinci de suflete,
biserica are o vie, anul acesta a avut de la vie optzeci de ciubere.”126 Existau și două
biserici ortodoxe, iar la „două leghe de Neamț este o mănăstire care se numește
Agapia. Secul este la trei leghe.127 Starea bisericii catolice nu era una bună, fiind din
„lemn cu două clopote și două clopoțele mai mici de altar, o biblie și multe alte cărți
în limba germană.ˮ128
Tot pe la 1670, misionarul Giovanni Battista del Monte Santa Maria găsește
o biserica catolică „din lemn, cu un altar; are potir și o cruce de argint, odăjdii de
altar vechi și rupte.”129 Are și o vie la Cotnari, care era ținută de sătenii de acolo.
Erau doar 10 case de catolici, care nu aveau preot.130
În 1682, minoritul Antonio Angelini din Campi spunea că „biserica e din
lemn cu două clopote; sunt trei case de catolici, slujește părintele misionar din Baia
odată pe lună, și atunci când este chemat. Via este acum distrusă.”131
În 1688, Francesco Renzi, trimis al Congregației de Propaganda Fide în
Moldova, întocmește o informare în care precizează că la Neamț este o biserică
catolică „de lemn, cu clopotele sale și cu odăjdii. Catolicii din acesta sunt în
munți.ˮ132
La 1689, misionarul Antonio Giorgini spunea că domnitorul Moldovei avea
în Roman 200 de leferi, adică soldați, toți călare, care sunt cu leafă. În Piatra, 40 de
soldați călare, iar la Neamț, 60.133
În raportul din 1691, către propagandă, despre situația din Moldova,
misionarul minorit Francesco Antonio Renzi informa că la Neamț este o „biserică de
lemn, fără clopot și obiecte de cult; sunt cam cinci familii de catolici.ˮ134

124 Călători străini despre țările române, vol VII, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980,
p. 138.
125Ibidem, p. 208.
126Călători străini despre țările române, vol. VI, Editura Științifică, București, 1972, p. 81.
127Ibidem, p. 92.
128Ibidem, p. 93.
129Călători străini despre țările române, vol. VII, p. 217.
130Ibidem, p. 217.
131Ibidem, p. 338.
132Călători străini despre țările române, Supliment I, p. 207.
133Călători străini despre țările române, vol. VIII, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983,

p. 90.
134
Ibidem, p. 118.

32
Janos Papi se afla la 9 octombrie 1708 la Târgu Neamț (Namici), unde
trebuia pus în aplicare salvconductul domnitorului, dar, spunea el, localnicii nu au
ținut seama de salvconductul135 domnului și „punându-și nădejde în cetatea de
piatră, s-au retras acolo, și a trebuit singur să am grijă de aprovizionarea mea.”136
În 1737, un negustor rus, trecând prin oraș, îl găsea devastat de turci.137 Într-
o descriere a Modovei de la 1740, un dregător turc spune că Neamțul este la vreo
zece mile de Suceava.138
Într-o schiță geografică a Moldovei din 1769, redactată de către un evreu
galițian, apare și Neamțul printre orașele importante ale Modovei.139
În 1815, ofiţerul austriac Feodor Karacsay, aflat într-o vizită cu caracter
militar în Moldova, trece şi prin Neamţ, „o localitate mică, dar vestită pentru
mănăstirea sa cu 500 de călugări, în care se găseşte o icoană în argint a Sfintei Marii
şi unde moldovenii fac pelerinaje în fiecare an, în ziua Înălţării la cer.ˮ140
Peste douăzeci de ani, în 1835, naturalistul austriac Juliu Edel, aflat într-o
expediție de cercetare prin Moldova, sosește la 13 iunie în oraș, care „are un aspect
sărăcăcios, cu puține case frumoase, dar are o foarte bună apă de băut.ˮ141
La 1842, germanul Paul Körnbach, în lucrarea sa dedicată Moldovei, scrie
că târgul se află „la granița cu Transilvania şi nu departe de râul Moldova, este un
oraş reşedinţă de ținut, şi înconjurat de cele mai frumoase locuri romantice. Are un
comerţ însemnat cu lemn pentru construcţii.ˮ142
În 1846, doamna A. de Carlowitz vizitează orașul, fiind primită și ospătată
la un fost ispravnic, care știe nemțește. „Casa are divanuri, perne și dulapuri în zid.
La masă se aduce tabac și odogaciu de India, care e foarte scump.143
Imediat după revoluția pașoptistă, la 1851, Benjamin Marie Appert,
cercetând starea sanitară şi educaţională a Moldovei, scrie că la Neamţ exista un
spital întreţinut de mănăstirea Neamţ.144
În toamna anului 1863, englezul Laurence Oliphant vizitează orașul, fiind
întâmpinat de subprefect „cu cea mai servilă atitudine.ˮ145 Îl nemulțumește

135 Când soseau asemenea porunci oamenii preferau să fugă pentru a scăpa de un astfel de ponos.
136
Ibidem, p. 234.
137Gh. Bezviconi, op. cit.,p. 105. Trecerea sa a avut loc în timpul războiului ruso-austro-turc din 1735-

1739.
138Călători străini despre țările române, vol. IX, Editura Academiei Române, București, 1997, p.266.
139Călători străini despre țările române, vol. X, part. 1, Editura Academiei Române, București, 2000,

p. 41.
140Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea, vol. I, p. 768.
141 Ștefan G. Ciulei, Nina Ciulei, Ecaterina Ciulei, Manuscrisul cu însemnări din călătoria

naturalistului Julius Edel și a farmacistului Joseph Szabo prin Moldova, în 1835, în volumul
„Momente din trecutul medicinii. Studii, note și documenteˮ, Editura medicală, București, 1983, p.
271.
142Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea, vol. V, p. 547.
143 Nicolae Iorga, op. cit., p. 554.
144Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea, vol. V, p. 679.
145
Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea, vol. VIII, p. 129.

33
lingușeala funcționarilor locali, care, în opinia sa, sperau să obțină oarecare avantaje
de pe urma influenței sale pe lângă autoritățile de la București: „nimic nu-i
determină să ne lase în pace. Nu numai că au stat peste noi la micul dejun, ci au
insistat să ne însoțească la mănăstiri, asistați de o escortă călare.ˮ Este dezamăgit și
de inteligența funcționarilor, care nu erau în stare să spună nici măcar cât este ora,
ˮcu cea mai mare naivitate ne-a spus că singurii care știau ceasul erau evreii.ˮ146
Totuși, află că în oraș funcționau două școli, „una cu o sută de băieți, cealaltă cu
șaizeci de fete.ˮ
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în iunie 1884, poposea sub cetate Mary
Walker, o englezoaică căreia micul târg i se părea un loc murdar, situat de-a lungul
unei străzi, pe malul unui râuleț secat, care avea însă și câteva case frumoase la
periferie.147
La începutul secolului al XX-lea, preotul Raymund Netzhammer poposește
la Neamț, venind cu trăsura de la Pașcani, după o călătorie de 3 ore. Târgul se
„întindea lin pe partea de nord până la poalele unui lanț muntos (Culmea Pleșului
n.n.), fiind delimitat la sud de albia largă, secată, nisipoasă a unui râu (Ozana
n.n.).ˮ148 A poposit în curtea unui han, apoi a vizitat orașul, remarcând „grădina
publică cu un pavilion pentru muzicăˮ, plimbarea aducându-i în cale o mai veche
cunoștință, domnul Fackler, care era proaspătul inginer al orașului, prilej de depănat
amintiri la locuința acestuia.149
În 1912, francezul Paul Labbe vizitează orașul chiar într-o zi de târg, când
„străzile sunt pline de lume, de soare şi de veşminte cu paiete de aur şi argint. Nişte
soldaţi se plimbă prin piaţă şi schimbă râzând câteva cuvinte cu ţărăncile.ˮ150

(https://www.ziartarguneamt.ro/targu-neamt-oglinda-timpului-o-istorie-imagini)

146Ibidem.
147Mary Adelaide Walker, Untrodden paths in Roumania, p. 67.
148Raymund Netzhammer, op. cit., vol. 1, p. 63.
149Ibidem, p. 64.
150
Paul Labbe, O Românie plină de viaţă, p. 120.

34
CETATEA NEAMȚ

Cetatea Neamț a fost construită în timpul domniei lui Petru I (1375-1391),


ea fiind menționată pentru prima dată la 2 februarie 1395, în timpul expediției
regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei în Moldova, în scop de expansiune
teritorială. După cum atestă „Cronica veche moldoveneascăˮ, domnitorul Ștefan
I (1394-1399) i-a învins pe unguri la Hindău (azi satul Ghindăoani, aflat la circa 12
km sud de Târgu Neamț), fapt confirmat și de inscripția de pe piatra de mormânt a
lui Ștefan I, aflată în Mănăstirea Bogdana. Cronica oficială maghiară și documentele
emise de Sigismund consemnează că armatele regale au înaintat până la reședința
domnească, asediind probabil și Cetatea Neamț. La 2 februarie 1395, s-a emis un act
de cancelarie „ante castrum Nempchˮ, care constituie prima atestare documentară a
cetății.151
Primul document care menționează numele unui pârcălab (comandant de
cetate) datează din anul 1407. Pârcălabii cetății făceau parte din sfatul domnesc, atât
în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432), cât mai ales în timpul lungii
domnii a lui Ștefan cel Mare (1457-1504). Dintre aceștia sunt de menționat Șandru,
Stanislav Rotompan și Arbore cel Bătrân.152
Ca urmare a cercetărilor arheologice efectuate aici în a doua jumătate a
secolului al XX-lea, au fost identificate mai multe etape de construcție a cetății. Nu
au fost identificate fortificații anterioare, rezultând că prima construcție fortificată
datează din epoca domniei lui Petru Mușat. Totodată, au fost descoperite monede
din timpul domniei lui Petru I, acestea constituind o dovadă certă că Cetatea Neamț
a fost construită în a doua parte a domniei lui Petru I, perioadă în care Moldova a
cunoscut o dezvoltare economică și politică continuă. 153
Primul călător străin care ajunge la cetate este Petre Diodat Baksic, la 1641,
în timpul domniei lui Vasile Lupu, care reface cetatea, ce a stat mulți ani părăsită,
cum ne menționează Baksic.154
Bandini, la 1646, o descrie astfel „mănăstire înălțată pe culmea muntelui,
care arată mai degrabă a cetate decât a mănăstire, zidul spre răsărit este dublu, cel
din afară are 80 de picioare înălțime, cel dinăuntru, 50. Are o lățime, în multe locuri,
de 15 picioare. Poarta din afară, suspendată, se ridică odată cu podul mobil, la o
înălțime de 50 de picioare de la pământ: podul întors într-o parte are 80 de pași în
lungime și 12 în lățime; el se sprijină pe niște stâlpi de piatră înalți de 50 de picioare.

151 Gavril Luca, op. cit., p. 78.


152N. Grigoraș, Dregătorii târgurilor moldovenești și atribuțiile lor până la Regulamentul Organic,
Tipografia „Avântulˮ, Iași, 1942, p. 16.
153Gavril Luca, op. cit., p. 76-77.
154
Ibidem, p. 86.

35
Înăuntrul zidului al doilea este capela Sfântului Nicolae, ridicată cu mare meșteșug,
îmbrăcată în icoanele strălucind de aur ale Domnului Hristos și a Maicii Sale, ale
sfinților apostoli și ai părinților greci. Înăuntru stau monahi de națiune ruteană. Are
patru metereze, păzitorii porților sunt pedestrași de ai principelui. Ai zice cu mai
multă dreptate că este o cetate decât o mănăstire”.155
La 1835, naturalistul Julius Edel, vizitând zona, se opreșțe și la Cetate.
Accesul de face pe un „drum foarte comod, în zig-zagˮ, dar edificiul era o ruină și
din cauza „boierilor din vecinătate, care au luat piatra pentru casele și mormintele
lor.ˮ156 Ruinele i se par mult peste așteptări, cu „forma unui pătrat, cu latura spre
miază-zi ceva mai lată decât cealaltă; numai zidul dinspre miază-zi mai are crenele.
Intrarea principală se găsește însă pe latura de răsărit, unde mai există încă patru
ziduri ascuțite, pe care probabil se sprijinea un pod mobil. O altă intrare se mai
găsește pe partea de nord; zidul din această parte este mult mai întărit decât în
celelalte părți printr-un parapet și trei reliefuri. Zidurile cetății sunt masive și, ca
toate zidurile din evul mediu, sunt din piatră legată cu var. Pe laturile de răsărit și
apus se găseau bolți, ale căror urme se mai văd și azi în pereți. (...) În prezent, tot
molozul, dărâmăturile și chiar șanturile sunt năpădite de bălării.ˮ157
Billecocq, la 1846, o descrie ca fiind un „cuib de vulturi pe vârful unei
stânci prea puţin accesibilă”158, prezentând apoi faptele de vitejie ale lui Ştefan cel
Mare şi legenda mumei lui Ştefan cel Mare.
La 1850-1851, militarul englez James Skeene, vizitând cetatea, o află
„situată pe o înălţime ce domină valea râului Neamţ şi acoperă micul târg cu acelaşi
nume. Zidurile exterioare au fost total distruse şi azi cu greu le pot fi găsite urmele,
dar zidurile interioare încă au rămas la fel ca şi contraforţii unui pod basculant peste
o râpă naturală; două turnuri ce flanchează calea de acces nu au fost prea rău
afectate; poarta, câteva trepte, o cisternă, bolțile capelei şi catacombele încă pot fi
văzute, fapt ce vorbeşte despre vechea glorie a Neamţului.ˮ159 Vorbeşte apoi despre
gloria cetăţii, în special despre episodul cu asediul regelui polon Jan Sobieski.
În iunie 1884, Mary Walker vizita ruinele cetății, situate „pe o stâncă, patru
turnuri la colțuri, contraforturi puternice, iar șantul de apărare era plin de vegetație.
Se mai păstrează trei stâlpi ai podului.ˮ160
În trecerea sa spre Mănăstirea Neamț, la 1900, Pittard contemplă în timpul
unui scurt popas ruinele Cetății Neamțului, situate pe un versant abrupt, spălate de
ploi, care amintesc de bătăliile lui Ștefan cel Mare.161

155Călători străini despre țările române, vol. 5, p. 325.


156 Ștefan G. Ciulei, Nina Ciulei, Ecaterina Ciulei, loc.cit., p. 271.
157Ibidem, p. 271.
158Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. V, p. 90.
159Ibidem, p. 637.
160Mary Walker, op. cit., p. 103-104.
161
Pittard, op. cit., p. 168.

36
ZONA MĂNĂSTIRILOR

MĂNĂSTIREA NEAMȚ

Primul ctitor al Mănăstirei Neamț a fost Petru Mușat, Domn al Moldovei


între 1375–1391. El a construit acest sfânt lăcaș pe locul unui schit mai vechi, în
apropiere de Cetatea Neamțului, ridicată tot de către el.162
Primul document scris despre Mănăstirea Neamț care s-a păstrat este actul
din 7 ianuarie 1407, din timpul domniei lui Alexandru cel Bun, emis de către Iosif
Mușat, primul mitropolit al Moldovei, rudă apropiată a lui Petru Mușat. Acest act
arată că la acea dată Mănăstirea Neamț era înzestrată cu două sate dăruite de către
Petru Mușat, două mori, două vii și mai avea și cărți, odăjdii și vase. Faptul acesta
vine să confirme existența unui personal destul de numeros la acea dată, ceea ce i-a
făcut pe unii cercetători să afirme că mănăstirea luase ființă cu mult înainte.163
Urmașii lui Petru Mușat pe tronul Moldovei au continuat construcțiile de la
Mănăstirea Neamț, înzestrând-o cu chilii, diferite clădiri, turnuri și ziduri de apărare.
Pe latura apuseană a incintei în formă de dreptunghi a mănăstirii străjuiește și în
prezent turnul clopotniță, străbătut la baza sa de intrarea principală, boltită. Partea
inferioară a acestui turn-clopotniță a fost zidită pe vremea lui Alexandru cel Bun
(1400–1432), iar cele două niveluri superioare au fost ridicate ulterior.164
Primul călător străin care trece pragul Ierusalimului românesc este Charles
Lagau, la 1828. Acesta spunea despre Neamţ că are aproape 1500 de călugări.165
Călugărul rus Partenie, la 1837, o descrie astfel: „Am ajuns sâmbătă seara,
ne-am dus la slujbă şi am îngenunchiat la mormântul marelui stareţ Paisie, care e
înmormântat inlăuntrul bisericii mari, si deasupră-i arde o candela. Slujba a durat cu
toată rânduială şi obiceiurile din Atos; toată slujba a fost cântată la două strane, şi în
două limbi, la dreapta Moldovenii pe moldoveneşte, iar la stânga Ruşii pe ruseşte;
de asemenea şi liturghia. Mănăstirea e mare şi bogată, toată e din piatră, de jur
împrejur cu chilli în două şi trei etaje; fraţii toţi, cam la 800 de inşi. Are multe
schituri şi sihăstrii. E aşezată la intrarea în munţii Carpaţi,166 pe o vale largă şi
deschisă. Mănăstirea e un patrulater cu ziduri de piatră şi cu chilli în trei etaje. În
mijlocul ei, trei biserici, una mare şi două mai mici. Cea mare cu hramul Înălţarea
Domnului, de unde se chiamă mănăstirea. Biserica mare e frumos împodobită şi

162Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Tipografia „Neamul
Românesc”, Vălenii de Munte, 1908, p. 30.
163Mănăstirea Neamț, vatră de spiritualitate și cultură românească, vol.I,Editura Doxologia, Iași,

2017, p.35.
164Ibidem.
165Călători străini despre țările romîne în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. II, p. 353.
166
Gh. Bezviconi, op. cit., p. 344.

37
toată zugrăvită cu icoane în stil grecesc, şi pe dinăuntru şi pe dinafară. În partea
stângă, la mijlocul bisericii, este tronul icoanei făcătoare de minuni a maicii
Domnului; pe aceeaşi icoană pe partea cealaltă e zugrăvit sf. mare mucenic
Gheorghe. Această icoană e adusă din vremurile de demult în Moldova de la ţarii
Constantinopolului. În aceeaşi biserică cam la urmă, pe partea dreaptă se gäseşte
mormântul stareţului Paisie. Pe perete e pus portretul lui. Poarta mănăstirii toată e
pictată cu icoane. La poartă, o clopotniţă mare cu clopote şi ceas. În jurul mănăstirii
sunt construite, asemenea unui oraş mare, dependinţele mănăstirii. Mai întâi, bolniţa
asemenea unei mănăstiri, cu biserică şi cu clopotniţă. După aceea, case pentru
oaspeţi, grajduri, şoproane, diferite fabrici, diferite ateliere şi o mulţime de chillii
retrase cu grădini şi cu pomi roditori, multe schituri şi multe biserici cu clopotniţe,
asemenea bisericilor cu popor, şi prin toate se face slujbă în fiecare zi. Cu drept
cuvânt, această mănăstire a Neamţului e ca un oraş mare şi frumos. Se zice că în ea
sunt mai mult de 800 de monahi.”167
Naturalistul Julius Edel poposește în 1835 și la Neamț, unde de altfel
înnoptează, fiind obligat să mănânce de post, constatând însă că acestea „sunt
acceptabile.ˮ168 Vizitează și schitul Vovidenia, situat „într-o vale, la o depărtare de
un sfert de ceas. Este o bisericuță de lemn, fără însemnătate deosebită.ˮ169
Mănăstirea este vizitată şi de al J.A. Vaillant, în 1841, care spune că este
„într-adevăr, minunată”. Mănăstirea are „cele două biserici, cele zece clopotniţe, cei
cinci sute de călugări, care mișună în toate părţile; cea mai mare, mai populată, mai
bogată dintre mănăstirile Moldovei, este o capitală, un centru, e ţinta pelerinajelor
sfinte, Ierusalimul țării.”170 Francezul Adolphe Joanne, la 1846, spunea că dintre
toate mănăstirile din cele două Principate, „Neamţ este cea mai frumoasă, cea mai
mare, cea mai populată şi cea mai bogată”.171
Consulul francez la Bucureşti, Eugene Poujade, vizitează mănăstirea la
1853, având parte de o ospitalitate deosebită. Participă la slujba ţinută în română şi
rusă și menționează că Neamţul împreună cu Secu au peste 2000 de călugări, iar
venitul acestora este de peste 840000 de franci anual. Poujade ne mai spune că
Neamţul se află sub „protecţia specială a ţarului Rusiei şi călugării ruşi sunt în
număr mare.ˮ172 Călugării de aici, deşi aveau „voci frumoase, cântau adesea pe
nasˮ, dar cei mai mulţi „purtau lung părul negru cu reflexe roşcate şi care le cădea pe
spate.ˮ173 O impresie deosebită îi face şi stareţul, „bogat înveşmântat şi aşezat pe
divanul său cu o demnitate gravăˮ, arătând după opinia sa luxul şi bogăţia.

167Ibidem, p. 347-348.
168
Ștefan G. Ciulei, Nina Ciulei, Ecaterina Ciulei, loc. cit., p. 272.
169Ibidem,p. 273.
170 Constantin Turcu, Un călător francez acum un veac prin judeţul Neamţ:J. A. Vaillant, în „Anuarul

liceului Petru Rareș Piatra Neamțˮ, 1933-1934, p. 53.


171Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. V, p. 28.
172 Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol .VI, p. 493.
173
Ibidem, p. 493.

38
În 1863, este vizitată și de către Laurence Oliphant, care, după ce poposi la
Târgu Neamț, luă cu întreaga sa suită drumul spre Mănăstire, unde starețul, „un
bărbat voinic, cu o înfățișare neprietenoasă și o barbă gri-metalic, asculta în vreme
ce scrisoarea noastră de recomandare îi era citită cu voce tare.ˮ174 Vizita sa avea loc
la trei luni după incendiul care mistuise mănastirea, singura neatinsă de flăcări fiind
biserica acesteia. Este impresionat de colecția de obiecte vechi a mănăstirii, „o mare
colecție de bijuterii și odoare, darurile unor femei credincioase. Au fost aduse Biblii
enorme acoperite cu bijuterii și placate cu decorațiuni de aur și argint, iar un
manuscris interesant și pergamente decorate ne-au fost încredințate spre
examinare.ˮ175 Mănăstirea avea 470 de călugări, sub ascultarea sa fiind șase schituri.
Descrierea satului mănăstiresc este pitorească: „în jurul clădirii principale
sunt grupate vreo trei sute de mici căsuțe, numite, printr-o figură de stil, chilii, dar în
realitate cămine încântătoare, acoperite cu caprifoi* și iasomie, înconjurate de flori
sau legume după înclinațiile estetice sau materiale ale proprietarului. Astfel, aproape
fiecare călugăr are propriul cămin, cu un gard de lemn împrejur, suficient de înalt
pentru a opri privirile curioase.ˮ176 Acesta vizitează și spitalul mănăstirii, pe care îl
găsește „foarte curat și admirabil întreținutˮ, azilul de nebuni, cu 60 de bolnavi, cei
mai mulți epileptici, dar și închisoarea pentru călugării refractari, unde „patru dintre
ei își ispășeau păcatele cu pâine și apă.ˮ Veniturile acestei mănăstiri sunt de 20000
de lire pe an, dar prin reforma lui Cuza fiecare călugăr primește o „alocație de trei
piaștri** pe zi și suma de două sute cincizeci de ducați pe an pentru veșminte.ˮ177 În
vizita sa la Neamț este plăcut surprins de inteligența unui călugăr care îi va fi și ghid
la mănăstirile din zonă, „de vreo patruzeci de ani, cu părul blond, care făcuse un
pelerinaj la muntele Sinai și vizitase mănăstirile ortodoxe din Turcia și Orient.
Vizitase ca laic multe dintre capitalele Europei (...) vorbea franceză perfect, era
extrem de tolerant în opiniile religioase și luminat în vederile politice și
teologice.ˮ178
Şi Ubicini, în lucrarea sa despre Principate, găseşte mănăstirea situată într-o
„pădure de stejari seculari care aminteşte de Fontainebleau. Cele două biserici cu
numeroasele turnuri, brazii care stau ca nişte santinele la intrare, dau un efect de
grandoare. ˮ179 Este de părere că Neamţul este cea mai mare, mai populată şi bogată
mănăstire din Moldova. Ubicini scrie că mănăstirea poseda, la mijlocul secolului al
XIX-lea, „o tipografie şi o bibliotecă, un spital, o şcoală elementară, mai multe
stabilimente industriale.ˮ180

174Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. VIII, p. 130.
175Ibidem, p.131.
176Ibidem.
177Ibidem.
178Ibidem, p. 131-132.
179 UbiciniA., Chopin M., Provinces danubiennes et roumaines, Editura Apollonia, Iaşi, 1993, p. 1252.
180
Ibidem.

39
În vara anului 1884, englezoaica Mary Walker, în periplul ei moldav,
poposește și la Neamț, unde este primită politicos și condusă într-o camera în care
starețul nu-i face o primire plăcută. Mănăstirea avea 376 de suflete, însă aspectul era
ca al unei case neîngrijite cu camerele de oaspeți goale, iar grajdurile în ruină.
Totuși, vizitează cele două biserici din curtea interioară și colecția de odoare vechi.
Impresia acesteia despre mănăstire este că „nu mai are măreția de odinioară.ˮ181
La 1900, antropologul francez Pittard ajunge la Neamț, mănăstire aflată în
„mijlocul unei poieni, cu o fațadă lungă, străpunsă la mijloc de o ușă solidă, iar
vechile nișe amintesc că mănăstirea era o construcție puternică.ˮ182 Este primit de
arhimandrit, vizitează biserica, dar ceea ce îl impresionează este cripta din cimitirul
mănăstirii, unde cercetează osoarul, acesta fiind motivul vizitei sale.183
Tot la începutul secolului al XX-lea, Raymund Netzhammer, se oprește în
călătoria sa prin Moldova și la Neamț, cea mai vestită mănăstire din România, unde
viețuiesc 197 de călugări. Drumul de la Târgu Neamț trece prin satul Vînători, cu
„casele ascunse printre copaci și bisericile micuțe, cu cele trei turnulețe nelipsite,
vopsite când în verde, când în albastru sau într-un roș-deschis.ˮ184
Complexul mănăstiresc i se înfățișează cu „poarta principală formată din
clopotnița veche, prin care se trece printr-un pasaj complet acoperit cu figurile
pictate ale sfinților spre spațioasa incintă a mănăstirii, în care se înalță două biserici
una lângă cealaltă, incinta fiind străjuită împrejur de clădirea cu două etaje a
mănăstirii.ˮ185 Biserica „Înălțarea Domnuluiˮ i-a făcut o impresie plăcută, afirmând:
„starea sufletească îți este influențată aici nu numai de icoanele și imaginile sfinților
de la iconostas și de pereți, ci și de formele arhitectoniceˮ. Ceea ce i-a atras atenția a
fost vechea icoană a Maicii Domnului (Lidiana, n.n.), despre care afirma că este
„cea mai vestită dintre cele 19 icoane ale Maicii Domnului din România.ˮ186 Nu
rămâne peste noapte, fiind nevoit să-și continue călătoria spre Agapia.
În 1912, Paul Labbe ajunge la Neamţ, unde descoperă „bisericuţe, un
baptisteriu mare acoperit de o boltă aurită, hambare cu cereale, un joagăr şi chilii
înconjurate de copaci verzi.ˮ187 Labbe descrie mănăstirea cu a sa curte interioară ca
un cadrilater şi chiliile pe două etaje cu balcoane de lemn. Biserica îl încântă atât
prin arhitectură, cât şi prin icoanele şi pictura din interior. Edificiul religios
„cuprinde patru părţi: mai întâi o încăpere spaţioasă servind drept hol, apoi două săli
de mărime egală şi, în sfârşit, altarul, pe care un iconostas cu picturi preţioase îl
ascunde ochilor publicului. Ici şi colo se găsesc pietre de mormânt. Fecioara şi

181Mary Walker, op. cit., p. 80.


182Eugene Pittard, op. cit., p. 169.
183Ibidem, p. 170.
184Raymund Netzhammer, op. cit., vol. 1, p. 66.
185Ibidem, p. 66-67
186Ibidem, p. 67.
187
Paul Labbe, op. cit., p. 128.

40
sfinţii au o graţie infinită, gesturile lor te atrag, iar privirile le sunt pline de milă.ˮ 188
Labbe este de părere că frescele care acoperă zidurile o fac incomparabilă.
Peste doar 2 ani, în iulie 1914, canadianca Ethel Greening Pantazi vizitează
Neamțul, care i se înfățisează ca o „construcție mare, albă, cu etaj, ce formează un
pătrat în jurul unei biserici, având partea interioară o verandă boltită ce se întinde pe
întreaga lungime a fiecărui etaj, unde dau ușile tuturor camerelor. Biserica e veche,
restaurată de curând, cu pereții pictați și pe dinăuntru și pe dinafară cu fresce foarte
frumoase.ˮ189
În 1937, englezul Sir Sacheverell Sitwell considera Neamțul cea mai vestită
dintre mănăstirile Moldovei, cu o însemnătate aparte, și o numește principala ctitorie
a lui Ștefan cel Mare.190

(M. Neamț la 1910 –colecția V. Nicolau)

188Ibidem.

** La mijlocul anilor 1860, un piastru românesc valora 0,4386 franci francezi sau 4,18 pence britanici
sau 8,50 cenţi americani. Piaştrii au fost scoşi din circulaţie odată cu stabilirea noii monede naţionale -
leul - la 22 aprilie 1867. (http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Piastru-accesat la 23 iunie 2018).
189 Ethel Greening Pantazii, România în lumini și umbre (1909-1919), Editura Humanitas, București,

2015, p. 115.
190
Sir Sacheverell Sitwell, Călătorie în România, Editura Humanitas, București, 2011, p. 191.

41
MĂNĂSTIREA SECU

În jurul anului 1500, pe domeniul feudal al Cetăţii Neamţului, pe valea


Pârâului Secu, se aşază un grup de sihaştri care vor întemeia mai apoi, în anul 1530,
sub conducerea Ieroschimonahului Zosima, călugăr de la Mănăstirea Neamţ, schitul
cu acelaşi nume: Schitul lui Zosima.
Domnitorul Petru Rareş (1527-1546) a clădit biserica Schitului Zosima pe
locul actualei biserici a cimitirului mănăstirii. Schitul a fost îngrădit cu zid de piatră
în anul 1550 de către Doamna Elena, soţia voievodului, şi de fiii săi. Din acest zid se
mai păstrează astăzi o mică parte, la intrarea în mănăstire, în dreptul actualei biserici
a cimitirului, unde, în urma cu cinci secole, fusese poarta de intrare în schit
şi clopotniţa acestuia.
Acelaşi domnitor, Petru Rareş, în prima lui domnie, a întărit stăpânirea
asupra pământurilor ce aparţineau moşiei Cetăţii Neamţului, dăruindu-le călugărilor
de pe valea Pârâului Secu. Episcopul Melchisedec Ştefănescu, vorbind despre
începuturile Mănăstirii Secu, aminteşte că până în anul 1910, pe zidul clopotniţei din
mănăstire, în nişa unde se află acum o frescă cu Sf. Ioan Botezătorul, se găsea
pisania originală de la biserica construită de voievodul Petru Rareş, pisanie care s-a
deteriorat din cauza asprimii vremurilor.191
La fel ca în cazul Mănăstirii Neamț, primul călător care poposește aici este
Charles Lagau, ce scria la 1828 că la Secu sunt cel puţin 300 de călugări.192
Totuși, prima mențiune a mănăstirii Secu într-o notă a unei călător străin
este cea a lui Ignati Iakovenko, în scrisoarea din 25 octombrie 1821, în care descrie
evenimentele revoltei lui Tudor şi efectele nimicirii ultimelor rezistenţe ale armatei
eteriste. Iakovenko spune că Iordache şi Farmache (liderii eteriștilor n.n.), întăriţi la
Secu, rezistă turcilor, dar „Farmache ieşind din mănăstire, a fost rănit de un duşman
şi dus în robie la Constantinopol”193. Iordache însă a preferat să moară dând „foc
pulberiei şi astfel a fost aruncat în aer.”194
La 1837, călugărul Partenie o descrie astfel: „e în munţii Carpaţi şi ţine de
mănăstirea Neamţului; de la T.-Neamţ cale de două ceasuri. Trebuie să mergi două
ceasuri printr-o strâmtoare de munţi aşa de înalţi, că nu se vede nici soarele.
Mănăstirea este aşezată în loc liniştit, într-o pustietate adâncă, înconjurată de munţi
înalţi până la nori, codri întunecaţi, nepătrunşi, încât iarna şi soarele luminează
puţin; iar vânt în el niciodata nu este, ci totdeauna e linişte; numai pe lângă

191Gabriel Davidescu, Vasile Chirica, Mihai Cucolea, Istorie și viață spirituală în zona montană și
submontană a neamțului, Editura Pim, Iași, 2005, p. 121.
192Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. II, p. 353.
193Gh. Bezviconi, op. cit., p. 239.
194
Ibidem.

42
mănăstire curge un pârâiaş. Mănăstirea e înconjurată cu zid înalt de piatră şi cu chilii
cu câte două şi trei rânduri; şi prin ele prin partea de apus o poartă de fier. În
mijlocul ei este biserica mare de piatră, pe dinăuntru împodobită foarte frumos;
iconostasul sculptat, cu totul aurit; păreţii toţi pictaţi cu icoane în stil grecesc.
Această prea frumoasă biserică e închinată Sf. loan Botezatorul. În anul 1821, în
vremea răscoalei greceşti, monahii, cam 100 de inşi, s-au închis împreună cu alţi
mireni în mănăstire, de frica turcilor. Turcii însă au spart poarta cu tunurile şi i-au
ucis până la unul, pe toţi în biserică, şi sângele lor curgea ca o gârlă. Împrejurul
mănăstirii, lângă dânsa, multe chilli şi grădini anahoretice; iar ceva mai departe de
mănăstire, două schituri ce aparţin mănăstirii Secul, cu fraţi până la cincizeci de inşi;
schiturile nu-s înconjurate de chilii, fiecare trăieşte cum poate.”195
Laurence Oliphant, în 1863, după ce a vizitat Neamțul, se oprește și la Secu,
unde călugării „nu locuiesc în chilii separate, cu excepția câtorva cazuri. O curte
largă, înconjurată de un șir dublu de clădiri cu două galerii, cu ușile dormitoarelor
deschizându-se spre ele, ofereau cazare călugărilor, în număr de 250.ˮ196 Ce l-a
impresionat mai mult decât bogăția odoarelor și cărților de cult a fost „așezarea
romantică a mănăstirii, liniștea deplină a peisajului, când întunericul se lasă peste
dealurile sumbre, iar susurul distant al pâraielor de munte mai tulbură liniștea.ˮ197
În anii `80 ai secolului al XIX-lea, poposea prin ținuturile Neamţului
călătoarea britanică Mary Adelaide Walker. Prin periplul ei moldav, s-a oprit și la
Secu, o mănăstire cu 60 de călugări. Pentru că a poposit la apusul soarelui, a luat
cina foarte bună, chiar dacă austeră, cu „pâine delicioasă, pui bine pregătit și
mămăligă moale. După cină am servit cafeaua caldă pe veranda mănăstirii.ˮ198 A
doua zi a urmat călătoria spre schitul Sihla, însoțiți de doi călugări înarmați cu
pistoale și pumnale, într-un car tras de patru boi.
Deși călătoria avea loc în luna lui cuptor, canicula era „domolită de aerul
rece de munte și de roua dimineții. Drumul trecea peste pajiști pline de flori de
câmp, pentru ca apoi să urce prin pădurea deasă cu tei gigantici, mesteceni și stejari
care se înălțau amețitor spre cer. (...) Pe marginea drumului, brazi căzuți și acoperiți
de mușchi.ˮ199 Schitul Sihla, situat pe un platou în mijlocul pădurii, avea „trei
călugări și câțiva băieți care aveau grijă de vaci, sunt frații și nepoții starețului.ˮ200
Pentru că deja era amiază, au servit prânzul cu lapte, brânză și mămăligă, vizitând
apoi peștera Sfintei Teodora. Schitul cu biserica mică din lemn, cu 4 chilii și două
hambare era înconjurat cu un gard făcut din tulpini de brad, mai mult să oprească

195Ibidem, p. 346-347.
196Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. VIII, p. 132.
197Ibidem.
198Mary Adelaide Walker, Eastern life and scenery, vol. II, Chapman and Hall, Londra, 1886, p. 237-
238.
199Ibidem, p. 239-241.
200
Ibidem, p. 242.

43
animalele sălbatice.201 La întoarcere, s-au oprit la Sihăstria, un schit cu 7 călugări ce
aparținea de mănăstirea Secu.202

(http://fototecaortodoxiei.ro/2512-manastirea-secu-jud-neamt)

201Ibidem, p. 245.
202
Ibidem, p. 247

44
MĂNĂSTIREA AGAPIA

Istoria Mănăstirii Agapia este strâns legată de istoria Schitului Agapia


Veche sau Agapia din deal. Denumirea de Agapia provine de la sihastrul Agapie,
care s-a nevoit în poiana unde se află astăzi Mănăstirea Agapia Veche. Deoarece
mănăstirea din deal era greu accesibilă, după anul 1600, unii călugări s-au stabilit
aici și au construit o biserică de lemn.
Ctitorul Mănăstirii Agapia din Vale sau Agapia Nouă este hatmanul Gavriil
Coci, fratele domnitorului Vasile Lupu (1634-1653). El a construit Biserica cu
hramul „Sf. Voievozi Mihail și Gavriil” în perioada 1641-1643, după planurile
arhitectului Enache Ctisi de la Constantinopol. Lăcașul de cult a fost sfințit la 12
septembrie 1646 de mitropolitul Varlaam Moțoc al Moldovei, înconjurat de un mare
sobor de preoți și călugări, în prezența domnitorului Vasile Lupu.
Până la începutul secolului al XIX-lea, Agapia a avut obște de călugări. În
anul 1803, dorind să înființeze un Seminar de preoți la Mănăstirea Socola din Iași,
mitropolitul Veniamin Costache al Moldovei a dispus ca cele vreo 50 de maici de la
Socola să se mute la Mănăstirea Agapia. Printr-un hrisov domnesc al lui Alexandru
Moruzi, Mănăstirea Agapia a devenit mănăstire de maici.203
Primul călător care ajunge să viziteze Agapia, francezul Charles Lagau, în
1828, spunea că aici, ca şi la Văratic, sunt cam 600 de maici, scopul acestor
mănăstiri fiind, după opinia sa, acela de adăpost pentru fetele „tinere pe care boierii,
prin metode vinovate, le silesc să se călugărească şi aceasta ca să evite osteneala de
a le căpătui ori de a le asigura o zestre.”204
Vaillant o descrie la 1841 ca fiind locul „unde îşi aduc nobilii orgolioşi
fetele atunci când au prea multe, numai ca să nu le mărite cu oameni de condiţie
umilă, care se consideră norocoşi să le ia în căsătorie fără zestre”.205 Aceeaşi părere
o are şi Adolphe Joanne în 1846. Billecocq vizitează şi el Agapia pe la 1846 şi
participă chiar la slujba de noapte, fiind uimit de „cântecele atât de pure ale
călugăriţelor, marea frumuseţe a câtorva dintre ele, lumina lumânărilor şi vocile
angelice care se ridicau la ceruri”206. El observă că maicile nu sunt chemate la slujbă
de clopot, ci de sunetul toacei, care „nu este altceva decât o scândură lungă şi plată

203Pr. Scarlat Porcescu - Mănăstirea Agapia, în vol. „Monumente istorice bisericești din Mitropolia
Moldovei și Sucevei”, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1974, p. 310-320.
204Călători străini despre țările române în secoluil al XIX-lea. Serie nouă, vol. II, p. 353.
205 Constantin Turcu, loc. cit., p. 53.

* caprifoi- Caprifoiul (Lonicera japonica), numit în popor şi mâna Maicii Domnului, este o plantă
originară din ţările asiatice (Japonia, China, Coreea).
206
Călători străini despre țările române în secoluil al XIX-lea. Serie nouă, vol. V, p. 95.

45
dintr-un lemn alb, uşor, în care fiecare călugăriţă pe rând, cu ajutorul unui ciocănel
de fier, bate în lemn scoţând sunete care se aud în toate colţurile mănăstirii.”207
Consulul francez la Bucureşti, Eugene Poujade, vizitează mănăstirea în 1853
și notează că era situată într-o zonă încântătoare, fiind o „adevărată aşezare de
purtătoare de scufii.ˮ208 Acesta este primit de stareţă, care „purta un baston cu
măciulie de aurˮ şi este servit cu dulceţuri şi pipă.209
Şi Ubicini, în lucrarea sa despre Principate, spune că Agapia este locul care
„serveşte ca refugiu pentru fetele de boieri, fără zestre.ˮ210
Prin 1855-1856, secretarul domnitorului Grigore Ghica, Edouard Grenier,
vizitează mănăstirea „foarte izolată, cu regulile mai severeˮ211. O întâlneşte aici pe
prinţesa Natalia, fiica domnitorului Ghica, care găsi un refugiu la mănăstire ca orice
fată de viţă nobilă fără zestre, pe care părinţii o trimit la mănăstire.
Oliphant, în periplul său din 1863 în Ținutul Neamțului, vizitează Agapia,
care îi apăru în fața ochilor ca o imagine de basm. „Turlele și clopotele strălucitoare
ale bisericilor păreau să se ridice din păduri întunecate de pin, asemenea unor
monumente de argint lustruit. Sute de căsuțe, apropiate între ele, erau pe coasta
dealului, pereții albi sclipind din mijlocul frunzișului.ˮ212
Ajuns în prag de cină la Agapia, este impresionat de primirea făcută de
maici: „masa din sufrageria mare gemea sub o mare diversitate de bunătăți, (…)
totul este extrem de curat, iar cina era admirabil de bine gătită. În jurul camerei erau
divane late și comode.ˮ213 Află că maicile care l-au primit fac „parte din cele mai
bune familii din Moldova și fuseseră consacrate vieții monahale din cea mai fragedă
copilărie, că le plăcuse sau nu. La vârsta de cinci ani fuseseră duse la școală la
mănăstire, iar când au împlinit optsprezece ani au fost obligate să îmbrace voalul
(…) erau toate niște copile, simple, fericite, mulțimite și naturale. Din păcate, doar
una dintre ele știa puțină franceză, iar alta vorbea germană.ˮ214 Însă o singură maică
l-a fascinant „o femeie frumoasă, în floarea feminității, cu cei mai blânzi ochi, cel
mai dulce zâmbet, cele mai delicate și totodată distinse maniere.ˮ Participă curios la
slujba de la miezul nopții și la utrenia de dimineață. A urmat a doua zi primirea la
maica stareță, „o bătrână drăguță.ˮ
În iunie 1884, Mary Walker poposește câteva zile la Agapia, fiind cazată în
„două camere mari, mobilate încântător. (…) Totul este frumos și curat, iar
ospitalitatea fără cusur.ˮ215 Agapia, continuă Walker, „este unul dintre acele locuri

207Ibidem, p. 95.
208Călători străini despre țările române în secoluil al XIX-lea. Serie nouă, vol. VI, p. 493.
209Ibidem, p. 494.
210 Ubicini, op. cit., p. 1251.
211Călători străini despre țările române în secoluil al XIX-lea. Serie nouă, vol. VI, p. 672.
212Călători străini despre țările române în secoluil al XIX-lea. Serie nouă, vol. VIII, p. 133.
213Ibidem, p. 134.
214Ibidem.
215
Mary Walker, Untrodden paths in Roumania, p. 70.

46
unde fiicele familiilor bogate sunt aduse de mici, iar în prezent sunt cam 400 de
viețuitoare, cele mai multe locuiesc în căsuțele din jurul mănăstirii, printre
trandafirii agățători, însă existe căsuțe și ale celor care își petrec vara aici.ˮ216 Așa de
încântată a fost de primire și de șederea aici, încât exclamă că Agapia este „locul
unde mirosul puternic de trandafiri și crini, dar și liniștea și pacea, sunt o bună
odihnă pentru creier și trup.ˮ217
Preotul catolic Raymund Netzhammer vizitează mănăstirea la începutul
secolului al XX-lea. Venind dinspre Târgu Neamț, la ceas de seară trece prin satul
Agapia, „unde ici și colo ardeau focuri prin curți, deasupra cărora era fiartă
mămăliga, între timp fiind luminată și încăperea cea mare a țăranilor, care servea
drept camera de zi și dormitor pentru întreaga familie.ˮ218 Poposind pe înserat la
mănăstire este găzduit în cele mai bune camere pentru oaspeți și tratat cu „dulceață
și un pahar de apă proaspătă, prăjituri și o cafea caldă turcească.ˮ Primirea caldă de
care se bucură îi dovedește că „ospitalitatea este aici o practică conformă cu regulile
monahale și cu spiritul acestora.ˮ219
În 1912, Paul Labbe vizitează mănăstirea după ce trece prin satul Agapia,
aşezat în lungul unei străzi „foarte lungi cu căsuţe văruite în alb.ˮ
Este surprins de starea materială a locuitorilor, care ar putea profita de pe
urma turiștilor care vin la mănăstire, „excelenţi clienţi, întotdeauna gata să cumpere
unt şi lapte, ouă şi găini.ˮ220
Labbe ne spune că la Agapia fiecare maică are casa sa, „în care locuieşte cu
o soră mai tânără, care o serveşte şi o mosteneşte aproape întotdeauna. Are o
grădiniţă, câteva găini, gâşte, uneori o vacă şi oi. Câştigă ceva bani făcând diverse
munci. Astfel, stareţa are o mică filatură şi primeşte comenzi de la armată.ˮ Labbe
arată că toate aceste activităţi le ajută să ducă o viaţă modestă şi să se întreţină. După
opinia sa, călugăriţele din România sunt diferite faţă de altele pentru că acestora le
place „să se apropie de oaspeţi, să le ceară să-i spună mici istorioare, să stea la
taclale.ˮ221 Mănăstirea are în centru biserica albă cu picturi, iar clădirile de jur
împrejur au „două etaje, ferestrele sunt în formă de arcade, iar balcoanele lungi de
lemn permit călugăriţelor să se plimbe de-a lungul curţii în interiorul mănăstirii. La
dreapta intrării se găsesc camerele destinate vizitatorilor, care pot fi cazaţi aici trei
zile.ˮ222 Paul Labbe deplânge situaţia financiară a mănăstirii spunând, că „statul,
proprietarul păşunilor şi al pădurilor din jurul mănăstirii, permite maicilor să-şi
pască turmele pe câteva pământuri şi le dă voie să ia lemne de care au nevoie.ˮ223

216Ibidem, p. 71.
217Ibidem, p. 78.
218Raymund Netzhammer, op. cit., vol. 1, p. 70.
219Ibidem, p. 71.
220 Paul Labbe, op. cit., p. 121.
221Ibidem, p. 123.
222Ibidem, p. 124.
223
Ibidem, p. 124.

47
Este încântat de excelenta cină pe care o serveşte cu „borş, pui cu tarhon, fructe şi
papanaşi, desert delicios care se serveşte adesea la mesele româneşti.ˮ224 După o
noapte liniştită acesta va pleca spre Mănăstirea Neamţ.
Peste doar 2 ani, în iulie 1914, canadiancă Ethel Greening Pantazii vizitează
Agapia, unde „multe dintre călugărițe sunt văduve, retrase aici pentru a duce o viață
pioasă. Cele mai bogate întrețin casele ce găzduiesc sub același acoperiș maicile mai
sărace.ˮ Vizitează mănăstirea, dar nu este deloc impresionată de pictura lui
Grigorescu (oricum nu știa cine este autorul picturii), pe care o consideră „naivă și
imatură într-un anume grad.ˮ225

(http://imagoromaniae.ro/imagini/m%C4%83n%C4%83stirea-agapia-ro-
9.html)

224Ibidem, p. 125.
225
Ethel Greening Pantazzi, România în lumini și umbre (1909-1919), p. 117.

48
MĂNĂSTIREA VĂRATEC

Fondarea Mănăstirii Văratec este legată de numele Bălașei Herescu (1757-


1842), fiica preotului Mihail de la Biserica „Sf. Nicolae Domnescˮ din Iași. Aceasta
viețuia ca rasoforă în Schitul Topolița din apropiere, cu numele de sora
Olimpiada. Ea a dobândit mai multe terenuri în poiana Văratec de la marele
vistiernic Deleanu și de la pădurarul Ion Bălănoiu.
Sfătuită de starețul Paisie Velicicovschi de la Mănăstirea Neamț, care
urmărea desființarea schiturilor mici de călugărițe aflate la marginea orașelor și
satelor și concentrarea lor în câteva mănăstiri mai mari, izolate de lume, maica
Olimpiada a întemeiat, între anii 1781-1785, o mică sihăstrie în poiana Văratec. În
iunie 1785, Olimpiada, împreună cu duhovnicul Iosif, au început construirea unei
biserici de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnuluiˮ. Lângă biserică, s-au
clădit și chilii în care s-au stabilit mai multe călugărițe, fondându-se astfel Schitul
Văratec.
Alături de maica Olimpiada, duhovnicul Iosif este considerat și el fondator
al mănăstirii. Acesta s-a născut în jurul anului 1750, în localitatea Valea Jidanului
din Transilvania, și a intrat de tânăr în viața monahală, devenind ucenic al
renumitului monah Paisie Velicicovschi, încă de pe când acesta din urmă se afla
la Mănăstirea Dragomirna. Părintele Iosif a decedat la 28 decembrie 1828, fiind
înmormântat în pronaosul Bisericii „Adormirea Maicii Domnuluiˮ de la Mănăstirea
Văratec.226
Primul călător străin care vizitează mănăstirea este francezul Vaillant, în
1841, care găseşte mănăstirea foarte frumos aşezată „în mijlocul unei pajiște de flori,
cu acoperişurile orientale.”227
În vara anului 1853, mănăstirea este vizitată de către Kotzebue, care a fost
mirat de aspectul chiliilor maicilor, cu „stâlpii lor mici şi pretutindeni o mare
curăţenie, tinda şi scările sunt ceruite ca parchetele noastre cele mai frumoase, la
toate ferestrele sunt flori.”228 Este plăcut surprins şi de felul în care este invitat să
servească cina. Masa i-a fost adusă „nu în străchini de lut, ci în farfurii de porţelan
subţire şi de aceea şi tacâmul era de argint.”229
Consulul francez la Bucureşti, Eugene Poujade, vizitează mănăstirea la 1853
şi înnopteză aici. Şi aici ca și la Agapia, găseşte multe tinere aduse de părinţi, dar în

226Pr. Ilie Gheorghiță - Mănăstirea Văratec, în vol. „Monumente istorice bisericești din Mitropolia
Moldovei și Suceveiˮ, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1974, p. 342-344.
227 Constantin Turcu, Un călător francez acum un veac prin judeţul Neamţ: J. A. Vaillant, în „Anuarul

liceului Petru Rareș Piatra Neamțˮ, 1933-1934, p. 53.


228 W. de Kotzebue, Din Moldova.Descrieri şi schiţe, Bucureşti, 1884, p. 48.
229
Ibidem, p. 50.

49
privința veniturilor mănăstirii, acestea sunt mult mai mici decât cele ale Agapiei, de
48000 de franci faţă de 120000 de franci.230
Ubicini, în lucrarea sa despre Principate, este impresionat de frumuseţea
mănăstirii, cu „acoperişurile orientale, situate la poalele Carpaţilor, în mijlocul unei
pajişti pline de floriˮ231, care îşi merită numele de Văratec.
Prin anii 1855-1856, secretarul domnitorului Grigore Ghica, Edouard
Grenier, vizitează mănăstirea care se înfățișează cu o „incintă principal cu biserica în
mijloc, locuită de călugăriţele cele mai în vârstă şi cele mai devotate care ţin să
trăiască sau cel puţin să moară în umbra sanctuarului. Cele mai tinere şi mai
mondene îşi împrăştie ici colo, la poalele dealurilor, casele curăţele, care seamănă
mai degrabă cu un cottage englezesc decât cu o chilie.ˮ232
Oliphant poposește în 1863 și la Văratec, unde găsește un grup mare de
„căsuțe frumos distribuite și împărțite de garduri frumoase, adunate în jurul
mănăstirii ca puii în jurul unei cloști. În loc de o poartă închisă, frumoasele ocupante
erau libere să se plimbe prin vale, unde doreau și cu cine doreau.ˮ233 Despărțirea de
maicile de aici nu a fost la fel de emoționantă ca la Agapia, spune Oliphant, care își
va continua călătoria spre Piatra Neamț.
Englezoaica Mary Walker, în 1884, constată că agitația de aici contrastează
cu liniștea de la Agapia, iar camera unde se va caza era murdară. Nici de cină nu este
mulțumită, fiind „dezastruoasă, servită într-o camera mică, alături de un negustor și
fiul său.ˮ234 Nici micul dejun de a doua zi nu a fost mai îndestulător, doar lapte și
cafea, impresia acesteia despre mănăstire fiind că a „decăzut din mai multe motive,
deși încă număra între trei sute și patru sute de maici. În trecut când femei de toate
vârstele puteau intra în mănăstire, se spune că multe dintre surorile tinere erau de o
frumusețe răvășitoare, fiind o sursă de atracție pentru lumea exterioară, acum
comunitatea este îmbătrânită, iar stareța este un exemplu în acest sens, fiind și surdă
și aproape oarbă și cu totul incapabilă.ˮ235
La 1900, antropologul francez Eugene Pittard descoperă Văratecul ca o
locație mondenă și nu ca un loc al rugăciunii. „Femeile elegante cu pălării mari,
ofițeri și mașini, pentru că mulți români își petrec vacanțele de vară în acest colț al
munților moldoveni, pe care îl găsesc mai plăcut și mai proaspăt decât străzile
Bucureștiului.ˮ236

230Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea.Serie nouă, vol. VI, p. 494.
231 Ubicini, op. cit., p. 1251.
232Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea.Serie nouă, vol. VI, p. 672.
233Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea.Serie nouă, vol. VIII, p. 137-138.
234Mary Walker, Untrodden paths in Roumania, p. 106-107
235Ibidem, p. 109.
236 Eugene Pittard, op. cit., p. 167.

*Mănăstirea Văratec a fost afectată de un incendiu în noaptea de 10/11 iunie 1900, arzând atunci cea
mai mare parte a chiliilor și acoperișul bisericii mari. La un an după vizita lui Netzhammer și Agapia
este cuprinsă de flăcări, la 23 iulie 1903, incendiul a ars chiliile din incintă, clopotnița, acoperișul
bisericii mari și 16 case din afara incintei.

50
Tot la început de secol al XX-lea, preotul Raymund Netzhammer se oprește
și la Văratec după ce vizitase și celelalte mănăstiri din zona Neamțului. Vizita sa
avea loc la aproape un an după incendiul* devastator care cuprinse mănăstirea, astfel
că peisajul era unul dezolant, din „clădirea principal, nu se mai înălța decât aripa din
stânga a laturii de sud, precum și clopotnița.ˮ Totuși, la cea mai mare mănăstire de
maici, „unde trăiesc 415 călugărițe (…) în ținutul întins al acestui sat monahal unic,
care pe timpul verii pare să semene cu un parc plin de podoaba coroanelor copacilor
și a arbuștilor, mai există două biserici foarte bine așezate, spațioase.ˮ237

(http://romanianturism.com/2014/05/22/manastirea-varatec/)

237
Raymund Netzhammer, op. cit., vol.1, p. 76.

51
CEAHLĂUL ȘI VALEA BISTRIȚEI

MUNTELE CEAHLĂU

Istoria acestor locuri își are izvoarele pierdute în negura vremurilor de mult
uitate. Răzbat peste veacuri doar legendele și povestirile, precum și unele însemnări
păstrate.
Numele acestui masiv muntos este menționat pentru prima data într-un
document din 1458, din vremea lui Ștefan cel Mare, prin care se stabilea hotarul cu
mănăstirea Bistrița. Dimitrie Cantemir (1673-1723), domn al Moldovei și cărturar,
în lucrarea „Descrierea Moldoveiˮ din anul 1716, pune Muntele Ceahlău alături de
Olimp, Pind și Pelias. De-a lungul anilor, Ceahlăul și Valea Bistriței au inspirat o
întreagă literatură, bogată în evocări prin operele lui Hogaș, Vlahuță sau Sadoveanu,
fără a uita și de evocările călătorilor străini, nu puțini, care au fost fascinați de
muntele Ceahlău dar și de valea de la poalele acestuia, Valea Bistriței.
Naturalistul german Iulius Edel, însoţit de farmacistul Iosef Szabo,
călătorește prin Moldova la 1835, în scopul de a cerceta plantele, în special cele cu
proprietăţi curative. Ascensiunea sa pe munte a avut parte de o vreme capricioasă
„lapoviță și ninsoare, iar vântul bătea cu putere. Înaintam printr-o vale pierdută în
ceață, spre vârful muntelui.ˮ238
Călugărul Partenie de la Neamţ descrie la 1837 muntele: „Pe el trebuie să te
sui o zi; dar rareori se întâmplă vreme potrivită să se poată cineva sui pe dânsul;
pentru că totdeauna mai jos de el stau norii, şi adesea în jurul lor plouă; deasupra e
plan, iar spre miazănoapte crestat. Pe munţi e foarte frig; adesea este omăt.”239
Billecocq vorbeşte şi el despre Ceahlău, Panaghia, care are numele Fecioarei Maria.
Sub vârful Panaghia se află „o stâncă ascuţită, pleşuvă, mai curând roasă de dinţii
furtunilor seculare şi care se crede că este o iubită infidelă a împăratului, Dochia,
preschimbată în piatră.”240
În vara anului 1840, Wilhelm Kotzebue urca Ceahlăul, cu al său vârf aşezat
„pe un con gigantic, acoperit cu brazde înverzite, de pe care unde şi unde se văd
colţi de stâncă sub cele mai romantice figuri şi forme.”241 Kotzebue spune despre
vârful Toaca că are 7200 de urme peste nivelul mării şi pe el se află o piatră care

238 Ștefan G. Ciulei, Nina Ciulei, Ecaterina Ciulei, loc. cit., p. 275.
239 Gh. Bezviconi, op. cit., p. 341.
240Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. V, p. 89.
241 C. Turcu, Wilhelm von Kotzebue, călător german prin județul Neamț, acum un veac, în „Anuarul

liceului Petru Rareș Piatra Neamțˮ, 1936-1940, p. 100.

52
aminteşte de călătoria pe munte a domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza în vara anului
1835.242
Revoluţionarul şi omul de cultură francez J. A. Vaillant a fost şi el pe
Ceahlău în 1841 şi a rămas „cutremurat de frumuseţile naturii privită în toate zărileˮ
mărturisind că: „... în această stare, înţeleg perfect cum acest munte a fost sacru la
daci, cum marele preot şi-a aflat aici un refugiu”.243 Ajuns pe vârful Toaca, J.A.
Vaillant notează entuziasmat: „În sfârşit, iată-ne pe vârful cel mai înalt al
Ceahlăului, la o înălţime considerabilă deasupra mării. Stăm pe un podiş rotund,
destul de mare. La mijloc este o cruce de lemn şi alături – o toacă. Călugărul bate în
ea şi face o rugăciune. (…) Mă aşez la piciorul crucii, de unde mă pot bucura, în
voie, de priveliştea de nedescris care ţine cât vezi cu ochii. De aici nu se vede nimic
din ceea ce aparţine omului! Oraşe, sate, mănăstiri – totul este şters de distanţă şi
înălţime. […] Dar, peste tot şi peste toate, mereu o natură mare, sublimă,
strălucitoare, parfumată, care reînvie, se deschide, cântă, surâde şi creşte sub un cer
azuriu”. Fireşte, izbânda-i savurată cu nesaţ: „Servitorul meu, care se entuziasmează
numai de înălţimea la care ne aflăm, îmi umple liniştit luleaua şi mi-o întinde; eu o
beau sau – pe franţuzeşte – o fumez în cinstea lui Dumnezeu şi a operelor Sale. Îmi
pare că fumul îmi ajunge mai proaspăt în plămâni şi mirosul tutunului, amestecat cu
mii de parfumuri ce ies din adâncuri, îmi pricinuieşte un moment de extaz, cum nici
opiumul nu mi-a produs vreodată. În această stare, înţeleg perfect de ce dacii au
socotit sfânt acest munte, căutându-şi aici un refugiu, şi de ce marele lor preot şi-a
stabilit tot aici reşedinţa”. Cinstindu-se şi cu vinişor din plosca anume purtată de un
sătean, grupul începe coborârea: „Când am ajuns la izvoarele torentului numit
Rupturi, călugărul mi-a atras atenţia asupra unui punct negru ce se vede într-un fund
de prăpastie, între Piatra Detunată şi Sahastru: – Ce-i acolo? l-am întrebat. – Îi
Dochia: zâna Dochia. Dacă dumneata ţii s-o vezi, putem ajunge şi-acolo […].
Drumul era lung, dar venisem să văd cât mai mult, cu orice preţ – haidem!
După trei ceasuri bune de mers anevoios, am ajuns în fundul unei prăpăstii unde
vântul urla furios. Mai mult de o sută de vulturi zburau în înalt, deasupra capetelor
noastre. Dinainte, pe malul Pârăului Alb, se odihnea o stâncă uriaşă, pe care tradiţia
o socoteşte Dochia, fiica lui Decebal”.
Călugărul îi povesteşte despre avalanşa care în 1704 a sfărâmat în parte
stânca Dochiei şi a zdrobit totodată schitul Sahastrului, apoi îi cântă frumoasa
legendă a tinerei dace. Traseul urmează pe la Piciorul Sahastrului, pe la schitul
Cerebuc (ridicat şi din sfărâmăturile lăcaşului acoperit de crunta avalanşă), după
care, „lăsând la apus schitul de călugăriţe Poiana de sub Ponoare, reintrăm în schitul

242Ibidem,p. 101.
243C. Turcu, Un călător străin acum un veac în judeţul Neamţ, în „Anuarul Liceului Petru Rareş -
Piatra-Neamţ”, 1933-1934, p. 11.

53
Hangu la ora 9 seara, rupţi de oboseală şi morţi de foame. Ca să ne refacem, plănuim
să rămânem acolo şi-a doua zi, într-o adevărată somnolenţă”.
Francezul se va îndrepta apoi, cu servitorul Ivanci, spre nunta din Pluton-
Pipirig: „Neputând trece Bistriţa prin dreptul schitului, căci nu era pod, am mers o
leghe mai la vale, să căutăm podul de la Răpciuni. […] N-am mers mult şi am
întâlnit în curând Bistriţa, cu ferăstraiele sale, cu butucii săi plutitori şi cu plutele
sale, primind în matcă apele spumoase ale Largului – torent al cărui curs îl urmăm
câtva timp. Apoi, după un suiş destul de anevoios, am ajuns, în două ceasuri, în
vârful muntelui Petru Vodă, pe care, ca să-l coborâm, ne-au trebuit aproape aceleaşi
sforţări. Dar răsplata ne-a venit curând, căci la poalele muntelui am găsit satul
Plotun [azi – Pluton]. […] Acolo, acasă la moş Matei, ne aşteptau prietenii de la
Mitocul lui Bălan. Cum ne-au zărit, Neculai şi femeia sa au început a ne striga de
departe „să trăiţi”, făcându-ne semne să venim mai repede.”244
Scriitoarea franceză Marie Boucher ajunge pe muntele Ceahlău şi, inspirată,
scrie două romane: Loupo şi Omul muntelui – 1856.245
Farmacistul D. Scavinsch, în lucrarea Ferestrele Borsecului, relatează o
călătorie peste Dealul Doamnei, de la Târgu Neamţ la Hangu, cu o trăsură246.
Desenele realizate de unii dintre călători pe Ceahlău sunt de însemnătate, ca M. A.
Walker, Schiavoni şi M. Bouquet (grafician francez de renume, ce a urcat pe
Ceahlău în 1840 și a realizat două desene: „Sur le Tchack Leo. La plus haute tete de
Carpates Moldavesˮ şi „La Panaghia, sommet des Carpathes Moldaves).247 Alţi
turişti pe munte la jumătatea secolului al XIX-lea au fost Johan Michael Salzer din
Mediaş, în 1860, şi englezul Leslie Stephen, alpinist, însoţit de compatriotul său,
Bryce, în anul 1866, care au efectuat ascensiuni pe traseele cele mai dificile ale
muntelui.
În 1884, Mary Walker ajunge la poalele Ceahlăului, la Mănăstirea Durău.
După un drum cu pluta de la Piatra Neamț, este întâmpinată în poarta schitului de un
„câine magnific, la fel de mare ca un Saint Bernard.ˮ Află de la un călugăr că
mănăstirea nu are locuri de cazare pentru turiști și că este situată pe „moșia unei
familii bogate și neglijată și uitată de aceasta, iar mica comunitate de 20 de călugări
supraviețuiește în condiții grele.ˮ248 Și mâncarea este austeră, mămăligă cu lapte,
brânză și ouă. De pe cerdacul chiliei, autoarea contemplă Ceahlăul, „învăluit în nori
prin care străbat razele soarelui ca niște săgeți, cu vărfurile de granit de un gri

244Ibidem.
245 W. de Kotzebue, Din Moldova, Institutul De arte Grafice Ath. Gheorghiu, Iaşi, 1944, p. 32.
246 I. Lăcătuşu şi colab., Românii din judeţele Harghita şi Covasna, p. 574.
247 Gh. Dumitroaia, Constantin Matasă-In memoriam, Editura Constantin Matasă, Piatra-Neamţ, 2001,

p. 17.
248
Mary Walker, op. cit., p. 140-141.

54
deschis, apoi centura de pin și spre poale castani, fag, stejar și pajiști verzi
întinse.ˮ249
În mijlocul curții, se afla biserica de lemn cu clopotniță, iar pe ambele părți
chiliile cu balcoane pline de trandafiri agățători, crini albi și clematite, toate
parfumurile dulci amestecate cu cel al fânului cosit.250
La sfârșitul secolului al XIX-lea, Maude Rea Parkinson descrie o călătorie
cu pluta pe Bistrița, văzută ca „cea mai mare distracție pe timp de vară și care costă
20 de franciˮ251, o plimbare pe râu. Deși este o activitate pentru transportul
cherestelei, poate fi și una turistică, iar peisajul plutelor este unul dintre „cele mai
frumoase priveliști riverane din România.ˮ Bistrița „curge învolburată și agitată,
într-o succesiune de mici cataracte. Munții, împăduriți până la malul apei, lasă ici-
colo numai câte un defileu îngust, pe unde poate trece o singură plută. Râul are
numeroase meandre și, când este înghițit de apele Bicazului, șuvoaiele lui par o
mare în clocot, valurile mici fac spume și șuieră în jurul pietrelor.ˮ252
O astfel de excursie cu pluta are și un mic inconvenient, cel a cazării pe
traseu, pentru că „hanurile mititele care se găsesc în această parte a țării sunt cam
primitive, iar cazarea cam sărăcăcioasă.ˮ253

(http://www.ceahlaupark.ro/legende/)

249Ibidem, p. 142.
250Ibidem.
251Maude Rea Parkinson, Douăzeci de ani în România (1889-1911), Editura Humanitas, București,
2014, p. 95.
252Ibidem.
253
Ibidem, p. 96.

55
HANGU

La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna Hangu făcea parte din plasa


Piatra-Muntele a județului Neamț și era formată din satele Gura Hangului, Fârțigi,
Durău, Răpciune, Schitu, Lețești, Izvorul Alb, Boboteni, Audia, Ciurubucu și
Strâmtura, având în total 4167 de locuitori.254 La acea vreme, pe teritoriul actual al
comunei mai funcționa în aceeași plasă și comuna Buhalnița, cu satele Buhalnița,
Izvorul Alb, Izvorul Muntelui, Lacu Buhalniței, Poenari și Potoci, cu o populație
totală de 1979 de locuitori. 255
Anuarul Socec din 1925 consemnează cele două comune în plasa Muntele a
aceluiași județ, comuna Hangu, având 5185 de locuitori în satele Audia, Boboteni,
Fârțigi, Gura Hangului, Lețești, Răpciuni și Schitu-Durău, iar comuna Buhalnița
avea 2940 de locuitori în satele Buhalnița, Izvorul Alb, Poenari, Potoci și Secu.256 În
1931, satele Lețești, Răpciuni și Schit s-au separat din comuna Hangu pentru a
forma comuna Ceahlău, iar comuna Hangu a rămas cu satele Audia, Boboteni,
Fârțagu și Hangu.257
Localitatea este amintită de Bandini la 1646 care împreună cu Hangu sus, au
două lăcașuri de pustnici.258
În 1841, J.A. Vaillant poposeşte în drumeţia sa prin ţinutul Neamţului la
schitul Hangu, unde a găsit o primire călduroasă şi a fost găzduit de stareţul Gavriil.
Află de la acesta că iniţial a fost o mică bisericuţă construită de un pustnic, Silvestru,
dar ctitorul schitului este fratele lui Vasile Lupu, hatmanul Gheorghe, la 1649.
Curios din fire, Vaillant este interesat de veniturile schitului. Află că acestea sunt de
60000 de franci anual.259 „Am ajuns în două ceasuri pe creasta cea mai înaltă a
acestui munte – Cetăţuia Palanca [o întăritură mai mult naturală]. Îşi merită numele,
căci eram acolo ca într-o cetate. Ici prăpăstii înspăimântătoare, ţinând loc de şanţuri,
colo stânci uriaşe ca nişte metereze şi, drept zid împrejmuitor, păduri nesfârşite şi de
nepătruns. Fără îndoială, o mână de oameni s-ar fi putut apăra uşor acolo, chiar şi
împotriva unei armate întregi. Şi numele muntelui m-a făcut să mă gândesc la
Domniţa Ileana, care uşor şi-a găsit aici un refugiu în 1538, când Petru Rareş, soţul
său şi Domnul Moldovei, rătăcea fugar, ascunzându-se în pădurile muntelui vecin

254Lahovari, George Ioan, Marele Dicționar Geografic al Romîniei, vol. 3, Stabilimentul grafic J. V.
Socecu, București, 1900, p. 687.
255Idem, vol. 2, p. 55.
256Anuarul Socec al României-mari, Biblioteca Congresului SUA (accesat 7 aprilie 2018).
257Tablou de regruparea comunelor rurale întocmit conform legii privind modificarea unor dispozițiuni

din legea pentru organizarea administrațiunii locale în „Monitorul oficial și imprimeriile


statuluiˮ (161): 276, 277/ 15 iulie 1931.
258 N. Iorga, op. cit., p. 228.
259 Constantin Turcu, Un călător francez acum un veac prin judeţul Neamţ: J. A. Vaillant, în „Anuarul

Liceului Petru Rareș Piatra Neamțˮ, 1933-1934, p. 43-44.

56
[Petru Vodă], să scape de furia turcilor. (…) Cerul era senin, însă sufla un vânt
puternic – de abia ne mai ţineam călare. […] Pe măsură ce coboram, vântul şi
zgomotul se potoleau şi îndată se făcu o linişte mormântală. Nici nu ne mai vedeam
prin întuneric. Ne-au trebuit sforţări cumplite ca să ajungem, la ora nouă seara, pe
jos, în valea Hangului şi o jumătate de ceas după aceea, pân-la schitul cu acelaşi
nume [de la Palatul Cnejilor]. Am găsit aici o primire călduroasă. Am mâncat
împreună cu Sfinţia Sa egumenul, părintele Gavriil, din fructele şi din brânza sa şi
am băut vin de Cotnar, apoi i-am mărturisit admiraţia faţă de resemnarea sa de a trăi
în locuri aşa de sălbatice. – Iarna-i aspră peste tot, îmi răspunse el, însă vara cred că
nicăieri nu-i mai frumoasă ca aici. E un rai adevărat aici! De ce nu s-a nimerit să vii
cu o lună mai târziu? Acum îţi va fi foarte greu – chiar periculos – să te urci pe
Ceahlău…”260
Naturalistul Julius Edel, în expediția sa spre Ceahlău, se oprește în iunie
1835 la Hangu, situat pe de o parte și altă a văii Hangului, cu casele „împrăștiate pe
o mare întindere, astfel că satul îl poți străbate în lungime abia în două ore.ˮ261
În vara anului 1843, diplomatul rus Nikolai Giers din cadrul consulatului de
la Iaşi, face o călătorie în ţinutul Neamţului alături de prinţul Cantacuzino. Printre
numeroasele popasuri, unul dintre acestea a fost la conacul Cantacuzinilor de la
Hangu. Giers este profund impresionat de peisaj, dar şi de ţăranii de aici, care îi
întâmpină cu „bucurie şi-i însoţesc călări, în jurul trăsurii, până la conac.”262
Fizionomia acestora îl impresionează, pentru că „toţi erau oameni bine făcuţi, înalţi
şi frumoşi, purtând plete lungi şi încălţări făcute din scoarţă de copac.”263 Izvorul
feruginos de aici este prezentat şi de medicul Joseph Caillat în lucrarea sa despre
principate.264
Mary Walker ajunge în iunie 1884 și aici, în drumul spre Durău. Cum o
ploaie torențială o oprește din drum, se adăpostește la un han. Observă că la munte,
„oamenii se hrănesc doar cu mămăligă și lapte aflat din belșug. Untul este
necunoscut, singurul preparat din lapte este brânza sărată. Bărbații sunt puternici și
viguroși, iar femeile sănătoase, muncind peste puterile lor.ˮ265
Preotul Raymund Netzhammer, la începutul secolului al XX-lea, călătorind
cu pluta pe Bistrița, se oprește la Hangu, care îi face o impresie bună, însă nu poate
zăbovi prea mult pentru a vedea „vechea biserică a satului, acoperită în exterior în
întregime cu picturi.ˮ266
În 1918, Marcel Fontaine ajunge în februarie la Hangu, acolo unde urma să
fie cantonat Regimentul 73, pe lângă care era atașat. Descoperă satele de pe valea

260Ibidem.
261 Ștefan G. Ciulei, Nina Ciulei, Ecaterina Ciulei, loc. cit., p. 274.
262Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. IV, p. 81.
263Ibidem.
264Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. VI, p. 541.
265Mary Walker, op. cit., p. 136-137.
266
Raymund Netzhammer, op. cit., vol. 2, p. 77.

57
Bistriței, dar și „frumusețea și respectul țăranilor care își scot căciula la trecerea mea
ca să mă salute. Chiar și femeile îmi dau binețe. Costumul lor nu se deosebește de
cele pe care le cunosc. Doar fizicul mi se pare diferit: au tenul mai proaspăt și mai
roz, părul castaniu, fizionomia mai frumoasă și mai atrăgătoare.ˮ267

(https://www.redescoperaistoria.ro/2015/02/25/pe-urmele-lui-adolphe-
chevallier-fotograful-casei-regale-imagini-inedite-cu-romania-rurala-din-
epoca-interbelica-in-colectia-unui-nemtean/ )

267
Marcel Fontaine, op. cit., p. 344, 353.

58
BORCA

Prima mențiune documentară a localității Borca este din 11 iulie 1428, într-
un document emis de domnitorul Alexandru cel Bun, prin care biserica din sat era
supusă mănăstirii Bistriţa.268 Borca a fost sat de hotar cu regatul Ungariei până în
1541, cu Principatul Transilvaniei până în 1691, apoi cu Imperiul Austro-Ungar.
Această vecinătate explică unele toponime de origine maghiară. Până la
secularizarea averilor mănăstireşti, satul Borca împreună cu satele vecine, care
ulterior au format comuna Borca, făceau parte din braniştile mănăstirilor Slatina,
fondată de Alexandru Lăpuşneanu la 1561269 și Râşca (vecină cu mănăstirea
Slatina), fondată de Petru Rareş şi rezidită de vornicul Costea Bocioc la 1611270.
Primul document care atestă, într-o oarecare măsură, existența și poziția
administrativă a localității, este „Harta Administrativă a Moldoveiˮ, întocmită de
Dimitrie Cantemir și tipărită în Olanda, la 1737. De pe hartă reiese că tot bazinul
Bistriței, până în zona Dornelor, aparținea Districtului Neamț.
În anul 1884, cănd a fost adoptată „Legea Domniilor Coroanei” publicată în
„Monitorul Oficial” nr. 53 din 10 iunie 1884, cuprindea 4 comune: Borca, Sabasa,
Mădei și Fărcașa.
În iulie 1840, Kotzebue, aflat pe moşia de la Hangu a familie sale, vizitează
izvorul mineral de aici, apa ieşind din stâncă, în poiana Borcutului, unde solul este
bogat în „argilă şi şisturi de mică şi pirită.271” Este impresionat de frumuseţea şi
sălbăticia poienii Borcutului, „încojurată de stânci foarte înalte şi măreţe.”272
La 1843, diplomatul rus Nikolai Giers din cadrul consulatului de la Iaşi face
o călătorie în ţinutul Neamţului, alături de prinţul Cantacuzino, ţinta călătoriei fiind
Borca, aşezare foarte izolată. Aici însă, la conacul prinţului Cantacuzino, au fost
vizitaţi de alţi moldveni din protipendadă, precum „Iancuşor Canta, cu sora sa,
Maria Cantacuzino şi prietena acesteia, Hermiona Asachi, Costache Sutzo şi dr.
Frenkel.”273 Izvorul de apă minerală este prezentat şi de medicul Joseph Caillat în
lucrarea s-a despre principate.274
Aflat pe valea Bistriței, Raymund Netzhammer trece prin Borca, „loc de
depozitare a lemnului de exportˮ, fără însă a poposi. Însă Borca, domeniu al

268 D.I.R., Seria A, Moldova, veacul XIV-XV, p. 54.


269 N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, vol. I, Bucureşti, 1905, p. 46.
270Ibidem, p. 52.
271 Constantin Turcu, Wilhelm von Kotzebue, călător german prin județul Neamț, acum un veac, în

„Anuarul Liceului Petru Rareș Piatra Neamțˮ, 1936-1940, p. 97.


272Ibidem, p. 97.
273Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. IV, p. 82.
274
Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. VI, p. 541.

59
Coroanei Române, are un caracter oarecum nobil, iar „fiecare dintre clădirile
administrației aflate de jur împrejur seamănă cu niște căsuțe țărănești de vacanță și
poartă inscripții vizibile de la distanță.ˮ275 Totul se datora, așa cum remarca și
acesta, administratorului domeniului, I. Kalinderu.
Aflat cu regimentul său în această zonă, în februarie 1918, Marcel Fontaine
găseşte un sat în ruină, cauza sau autorii fiind „rușii, nu bombardamentele.ˮ276

(http://madei-romania.blogspot.com/2015/08/domeniul-coroanei.html)

275Raymund Netzhammer, op. cit., vol. 2, p. 74.


Marcel Fontaine, Jurnal de război. Misiune în România (noiembrie 1916-aprilie 1918), Editura
276

Humanitas, București, 2016, p. 360.

60
PIATRA TEIULUI

Piatra Teiului este o klippă* calcaroasă situată în coada cuvetei actuale


a lacului de acumulare Izvorul Muntelui de pe Râul Bistrița, declarată ca monument
al naturii, în 1951. Stânca, cu o înălțime de 23 m, este amplasată pe o terasă mai
înaltă cu 5-7 metri față de nivelul Bistriței. Aria protejată are o suprafață de 0,2 ha și
se găsește la altitudinea de 508 m. Este un martor de eroziune al
unui recif cretacic de natură coraligenă. În compoziția rocii intră o
bogată faună fosilă sarmatică.* Inițial denumită Piatra Dracului, datorită
singularității ei, lucru ce nu putea fi explicat decât prin legende, ulterior a căpătat
denumirea actuală, după ce spre vârful ei a crescut un tei.277
Potrivit legendelor, Diavolul ar fi rupt într-o noapte o bucată de stâncă de pe
vârful Ceahlăului pentru a opri apele Bistriței și a inunda zona. În timp ce zbura cu
stânca în brațe, el ar fi fost surprins de apariția zorilor și, temându-se de lumina
soarelui, ar fi lăsat-o să cadă și ar fi fugit să se adăpostească în întuneric. Legenda
este menționată de Mihail Sadoveanu în romanul Baltagul, într-o discuție între
Vitoria Lipan și negustorul evreu David, acesta din urmă exprimându-și
neîncrederea în veridicitatea ei, deoarece credea că diavolul ar fi putut să se întoarcă
în altă noapte pentru a împinge stânca în Bistrița. El consideră, prin urmare, că
„piatra stă aici de pe când nu erau oameni, nici diavoli.”278 Cazată la hanul lui David
din Călugăreni, Vitoria observă de la fereastră Piatra Teiului, „singuratică, cu glugă
de omăt în creștet”279, iar negustorul evreu își amintește că lui Nechifor Lipan, ori de
câte ori poposea la han și consuma mai mult vin în compania lăutarilor, îi venea
cheful să se urce pe stâncă și să scrijelească cu securea o cruce care să alunge
Diavolul, fiind oprit cu greutate de hangiu.280
Descrisă de Kotzebue cu ocazia vizitei sale la Borca din vara anului 1840,
stânca „pare a fi o ruină străveche. Este înaltă ca de cincisprezece stânjeni (…) şi se
numeşte Peatra Teiului sau Stânca Dracului, deoarece diavolul se supărase
odinioară, peste măsură, văzând că locuitorii acestor meleaguri trăiesc mulţămiţi o
vieaţă fericită. Aceasta îi era lui un ghimpe în ochi şi s-a hotărât a îneca, prin
revărsări de ape, tot şesul Bistriţei. În acest scop a dărâmat o stâncă din Ceahlău şi a

277PiatraTeiului din Moldova, portal turistic bzi.ro (accesat 30 iunie 2018).


278Mihail Sadoveanu, Baltagul, Editura Ion Creangă, București, 1987, p. 76.
279Ibidem, p. 75.
280Ibidem, p. 76.

* Klippa este un bloc de rocă de mari dimensiuni – izolat.


**Marea Sarmatică cu 50 de milioane de ani în urmă se întindea din centrul Asiei și până în
centrul Europei.

61
dus-o, pe degetul său cel mic, în vale, spre a o arunca în râu. S-a întâmplat însă că a
cântat cocoşul şi el a scăpat stânca pe acel loc.”281

(Colecția V. Nicolau)

281Constantin Turcu, Wilhelm von Kotzebue, călător german prin județul Neamț, acum un veac, în
„Anuarul Liceului Petru Rareș Piatra Neamțˮ, 1936-1940, p. 99.

62
PÂNGĂRAȚI

Denumirea de Pângăraţi provine, după istoricul Nicolae Iorga, de la un


posibil călugăr Pangratie, care „se pare că a fost un pustnic de demult, dând numele
pârâului din apropiere”.282 Marele istoric spune că numele de Pângăraţi nu are „nici
un amestec unei idei de pângărire”.283Astfel, prima menţionare scrisă a numelui
Pângăraţi este din anul 1458, ceea ce ne facem să credem că începuturile vetrei
sihăstreşti de la Mănăstirea Pângăraţi trebuie plasate între sfârşitul secolului al XIV-
lea şi începutul secolului al XV-lea, când au apărut primele sihăstrii şi mănăstiri
ctitorite de marii domnitori, numite şi „secolul de aur al monahismului moldovenesc
în general şi al vieţii pusniceşti în special.”284
Biserica Mănăstirii Pângăraţi a fost zidită în anul 1560 de către evlaviosul
domn Alexandru Lăpuşneanu şi s-a sfinţit de către Grigorie, Mitropolit al Sucevei, la
leat 7068 (1560) după cum ne istoriseşte pisania mănăstirii: „Cu bunăvoirea lui
Dumnezeu şi cu sporirea Prea Sfântului Duh şi cu ajutorul marelui mucenic Dimitrie
Izvorâtorul de Mir s-au zidit şi s-au sfinţit Sfânta Mănăstire întru numele Sfântului
Mucenic şi s-au sfinţit de acesta Grigorie Mitropolit al Socevei la leat 7068 din
porunca lui Alexandru Voievod”. Voievodul Alexandru Lăpuşneanu a zidit şi
Turnul Clopotniţă, împroprietărind mănăstirea cu „întărire peste toate poienele ce
sunt în jurul acestei Mănăstiri Pângăraţi”.285
Următorul moment important în dezvoltarea ansamblului de construcţii din
vatra Mănăstirii Pângăraţi a fost perioada domniei Voievodului Vasile Lupu, mai
exact anul 1642, când marele vistiernic Dumitrie Şoldan şi soţia sa Safta au făcut la
Pângăraţi însemnate îmbunătăţiri, înnoind biserica, mărturie a acestui fapt fiind
menţiunea din inscripţia în slavonă despre lucrările de la „acoperişul sfintei
biserici”.286
În anul 1872, la insistenţele Ministerului de Interne, în clădirile mănăstirii a
fost înfiinţat un penitenciar. În timpul funcţionării acestuia, are loc construirea
pridvorului de pe latura nordică a bisericii monument, de către deţinuţi. Este
amintită în însemnările mitropolitului de Ruissk, Iona Ghedevanișvili, aflat în
Moldova în timpul războiului ruso-turc din 1789-1792. El primește pentru
întreținere, pe lângă sume de bani, și Mănăstirea Pângărați.

282Ierom. Vasile Bârzu, Mănăstirea Pângăraţi- monografie, studiu istoriografic şi aghiologic, Editura
Gedo, Cluj, 2004, p. 13.
283Nicolae Iorga, Încă o ruină de istorie şi artă sub ochii noştri nesimţitori, în „Avântulˮ, 1939.
284Arhim.Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, Editura Institutului Biblic, București, 1982,

p. 83.
285Ierom. Vasile Bârzu, op. cit., p. 93-94.
286
Ibidem, p. 32.

63
Acesta descrie printre altele și valea Bistriței, care curge „printre maluri
curate de piatră cu nisip mărunt, iar spre amonte, în albie de piatră. Aici sunt mulți
păstrăvi, iar pe ambele sale maluri sunt o mulțime de sate de munte (…) și oamenii
sunt puternici.ˮ287 Cu unele exagerări, prezintă veniturile sale care-i reveneau anual
din veniturile mănăstirii: „într-un an îmi reveneau o sută cincizeci de oi cu miei, o
sută de ruble de argint, șapte sute de păstrăvi prăjiți și șapte sute de ocale de brânză.
Un sat dădea a zecea parte din recolta anuală și șapte mii de stridii.ˮ288 Dările pe
care le plăteau sătenii sunt și ele descrise amănunțit. Aceștia dădeau „zeciuiala din
grâne și vin. Din zece pomi roditori un pom îi revine stăpânului moșiei. De
asemenea, din a zecea parte din morcovi, sfeclă, varză și din tot ce rodește în sat; în
afară de aceasta, ei lucrează câte o zi pe lună pentru stăpânul pământului. Cine nu
lucreză douăsprezece zile pe an plătește douăsprezece ruble.ˮ289

287Călători străini despre țările române, vol. X, part. 2, p. 981.


288Ibidem.
289
Ibidem.

64
MĂNĂSTIREA BISTRIȚA

Potrivit tradiției, începuturile obștei monahale din vatra Bistriței nemțene se


așază în vremea domniei lui Petru I Mușat, spre sfârșitul secolului al XIV-lea, când
s-a ridicat aici o micuță biserică de lemn, prin purtarea de grija a ieromonahului
Pafnutie. În anul 1402, pe locul bisericuței de lemn, domnitorul Alexandru cel Bun a
zidit o minunată biserică de piatră. Biserica de peste 30 de metri lungime, cu
pronaos, gropniță, naos și altar, a fost zidită și cu gândul de a-i folosi acestuia pe
post de necropolă voievodală.
Alexandru cel Bun va înzestra Mănăstirea Bistrița cu numeroase sate și
moșii. Printr-un hrisov din 6 ianuarie 1411, mănăstirea primește două sate și
Biserica de la Bohotin, împreună cu zece butii de vin, zece „coloane de grâuˮ și tot
atâtea postavuri de Cehia, în fiecare an. Acestora se mai adaugă și multe altele,
precum vămile de la Bârlad și Tazlău, iar în timpul lui Ilie Vodă și pe cea de la
Bacău. Următorul ctitor al Bistriței este Petru Rareș care, în toamna anului 1538, a
trebuit să părăsească țara, invadată de Soliman Magnificul, iar în drum spre
Transilvania a găsit adăpost aici.290
La începutul secolului al XX-lea, mănăstirea voievodală avea o altă imagine
faţă de cum se prezintă astăzi. Biserica suferise o serie de reparaţii, cu modificări
arhitectonice, executate în urma incendiului cauzat de evenimentele de la 1821. Abia
după 1967, când au fost declanşate ample lucrări de restaurare, bisericii i s-a redat
arhitectura iniţială medievală. Această distanţă cronologică este mare deoarece, după
secularizarea din vremea lui Cuza, mănăstirea a fost lipsită de monahi, fiind
revigorată abia în perioada interbelică. La 1900, Mănăstirea Bistriţa moldavă avea
numai doi monahi, un preot care să slujească la altar şi un ierodiacon provenit de la
Mănăstirea Durău.291
Mănăstirea este descrisă prima dată la 1646 de către Bandini, care ne spune
că monahii se ocupau cu creșterea albinelor. Bandini descrie și mămăliga, principala
hrană: „ei socot ca lucrul cel mai plăcut ca din făină de mei să facă o plăcintă pe
care o coc în cenușă fără sare și o mănâncă la sărbătorile cele mari. Altfel nu
mănâncă decât fructe și legume, buruieni.ˮ292
La 1835, mănăstirea este vizitată și de naturalistul Julius Edel, care o
consideră una dintre cele mai vechi din Moldova, însă „interiorul nu e grozav.

290https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-bistrita-neamt-68046.html (accesat la 10
iulie 2018).
291http://ziarullumina.ro/manastirea-bistrita-moldava-la-1900-21929.html (accesat la 10 iulie 2018).
292
N. Iorga, Istoria românilor prin călători, p. 228.

65
Biserica are fresce biblice și icoane vechi, pictate în stil bizantin, chiar și ușile sunt
pictate pe dinafară cu regi biblici.ˮ293
Câțiva ani mai târziu, în 1863, Oliphant vizitează și el mănăstirea, „situată în
defileul văii, la o distanță de numai o oră de Piatra.ˮ Dacă la mănăstirile din zona
Târgului Neamț găsea numeroase chilii în jurul mănăstirii, aici „era o singură casă
mare și o biserică. În casă era egumenul, un bărbat frumos, care ne-a primit bine și
ne-a spus că, împreună cu doi-trei preoți exilați, alcătuia întregul așezământ.ˮ294
Mary Walker, în 1884, poposește și la Mănăstirea Bistrița, unde este primită
de stareț cu dulceață și cafea. Vizitează mănăstirea și biserica, fiind impresionată de
pictură, dar și de arhitectura acesteia, starețul fiind un „om arătos și amabil, în
floarea vârstei, iar mănăstirea este principala atracție pentru cei din Piatra Neamț.ˮ295
În vara fierbinte a anului 1917, ofițerul francez Paul Blery vizitează
mănăstrirea situată „într-o poziţie pitorească, unde chiar şi mie mi-ar fi plăcut să
trăiesc. E tocmai ora rugăciunii de după masă. Un paracliser în clopotniţă îngână cu
două ciocănaşe o muzică ritmică şi curioasă pe o scândură mare de fag apoi
clopotele sună şi călugării, de două ori poftiţi să se ducă în locaşul sfânt, trec în şir
câte unul prin curte şi pătrund în tinda bisericii. Ei îs bărboşi, murdari, slinoşi. Ce
stranie deosebire de călugării trapişti dela frontiera belgiană, pe care i-am vizitat altă
dată. În biserică, sub lespezi, sunt îngropate personagiile însemnate ale mănăstirii,
care e foarte veche. Steme neclare, inscripţii moldoveneşti şi slave, sunt săpate pe
lespezi şi acum aproape şterse de urmele paşilor. Biserica e plină de acestea: păşim
peste morţi ca în Labirint, îmi salt puţin genunchii instinctiv, pentru a-mi măsura
greutatea proprie pe corpul bănuit sub lespede, dar nu găsesc aici elasticitatea
mormintelor din tranşeele ofensivei de la Arras. Înfăţişarea severă a locului nu ne
convine. Mazand şi cu mine conducem „logodnicaˮ noastră, a amândorura, la
preotul mănăstirii. Suntem primiţi de el, de soţia şi de fiica sa. Îi întrebăm de au
„vinaţ“. Nu înţeleg şi trebue să le traducem. Ni se aduc câteva sticle de vin vechi
alb, acrişor însă. Bem, ciocnim cu popa şi familia sa în sănătatea Franţei şi a
României. După ce am băut bine, facem o colectă în chipiul lui Mazand şi dăm suma
preotului, pentru săraci —desigur va păstra-o pentru el, nici nu ne mai îndoim.ˮ296

293 Ștefan G. Ciulei, Nina Ciulei, Ecaterina Ciulei, loc. cit., p. 270.
294Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. VIII, p. 141-142.
295Mary Walker, op. cit,. p. 134-136.
296
Paul Blery, En mission en Roumanie, Eugene Figuiere Editeur, Paris, f.a., p. 133-134.

66
ROZNOV și PODOLENI

Numele satului Roznov este menționat pentru prima oară într-un document
din 18 aprilie 1576, prin care Petru Șchiopul întărește mănăstirii Bistrița dreptul de
stăpânire a mai multor sate, între care și Roznovul.297 La începutul secolului al
XVIII–lea, Roznovul intră în stăpânirea familiei Ruset, care și-a adăugat
numele Roznovanu, de la denumirea satului și a moșiei.298
La sfârșitul secolului al XIX-lea, Roznov era o comună în plasa Bistrița
a județului Neamț, formată din satele Roznov, Chintinici, Slobozia, Cuteni,
Dumbrava Roșie de Jos, Săvinești și Brășăuți, având în total 4144 de locuitori. În
comună funcționau cinci mori de apă, un spital rural cu 30 de paturi, patru biserici și
trei școli cu 238 de elevi (dintre care 38 erau fete).299 Anuarul Socec din 1925 o
consemnează în aceeași plasă, având 4820 de locuitori și aceeași alcătuire.300 În
1931, comuna a rămas cu satele Roznov și Chintinici, întrucât satul Slobozia s-a
separat pentru a forma o comună de sine stătătoare, iar restul satelor au
format comuna Săvinești.301 Comuna Slobozia se va desființa însă la scurt timp,
satul revenind la comuna Roznov.
Este amintit în însemnările ofițerului francez Marcel Fontaine, membru al
misiunii militare franceze în România în timpul Primului Război Mondial. În
februarie 1918, pe fondul zvonurilor păcii cu Puterile Centrale, acesta se afla pe
lângă Regimentul 73 în zona Bacăului, urmând a se deplasa spre Piatra Neamț.
Ajunge la Roznov la 12 februarie, şi descrie localitatea ca un „sat sărac, dar dominat
de o clădire impunătoare a foarte bogatului boier Economu*.ˮ302

Satul Podoleni, sat vechi, apare prima dată menționat în documente abia în
anul 1479, la 9 martie, când satul, aparținând atunci lui Bogdan Stolnic, este vândut
cu 872 de zloți tătărăști lui Avram Frîncul.303

297Documente privind istoria României, A, Moldova, veacul XVI, vol. II, Editura Academiei, București,
1951, p. 667-68.
298Alina Camelia Vasile, Biserica Sf. Nicolae Roiznov-izvor de cultură și spiritualitate, Editura Alfa,

Piatra Neamț, 2007, p. 22.


299Lahovari, George Ioan, Marele Dicționar Geografic al Romîniei, vol. 5, Stabilimentul grafic J. V.

Socecu, București, 1902, p. 285.


300Anuarul Socec al României-mari, Biblioteca Congresului SUA (accesat la 10 iulie 2018).
301Tablou de regruparea comunelor rurale întocmit conform legii privind modificarea unor dispozițiuni

din legea pentru organizarea administrațiunii locale în „Monitorul oficial și imprimeriile


statuluiˮ (161): 278, 279/ 15 iulie 1931.
302 Marcel Fontaine, op. cit., p. 340.

*După stingerea familiei Ruset, satul trece în stăpânirea unui bogătaș grec, Hector Economus, fost
arendaș al moșiei.
303
Daniela Cobuz, Podoleni, reper al vredniciei românești, în vol. „Identitate nemțeanăˮ, p. 175.

67
Într-un document din 1599, găsim satul în proprietatea episcopului de
Roman, pentru ca mai apoi să treacă în proprietatea mănăstirii Râșca și a armașului
Grumzea. În „Condica Liuzilorˮ din 1803, satul apare ca moșie a postelnicului Ioan
Conta, cu 120 de liuzi și 6 scutiți. Către sfârșitul secolului al XIX-lea, moșia intră în
posesia lui Iancu Prăjescu, a cărui fiică, Maria, se căsătorise cu N. Crupenschi, care
rămâne proprietarul moșiei până la 1945.304
Solul transilvănean Janos Papi, întors din misiunea diplomatică de la
Constantinopol, la 1708, trece prin cele două Principate. În jurnalul călătoriei
notează că la 7 octombrie 1708 a sosit pe la „prânz la Podoleni, de unde m-am dus
să stau noaptea la o curte dărăpănată.ˮ305 Despre râul Moldova pe care îl trece în
drumul spre Bacău spune că „nu-i adânc, numai e foarte iute, curge pe pietre; când
carul e ușor, pun pietre în el, ca să nu-l răstoarne apa.ˮ306

304Ibidem,p. 176.
305Călătoristrăini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. VIII, p. 234.
306
Gh. Bezviconi, op. cit., p. 79.

68
VALEA NEAMȚULUI

MITOCUL BĂLAN

În drumul său spre muntele Ceahlăul, din vara lui 1841, Jean Vaillant asistă
la Mitocul Bălan la ritualul peţitului unei fete din sat de către un băiat din Crăcăoani.
Vaillant prezintă şi frumosul cântec al alaiului de peţitori: „Ileană, frumoasă, de la
Piatră,/Cu obraz ca de cireaşă,/Ai vrăjit o lume toată./Dă-mi un sărut şi mă-mbată/Să
mă vrăjeşti şi pe mine/Că eu te iubesc pe tine…/Hai Ileană la poiană,/Să săpăm o
buruiană/Buruiana macului/ Să i-o dăm bărbatului./ Bărbatul de ţi-i urât/Ia cenuşă de
mormânt/ Şi presar-o-n aşternut,/ Să se scoale surd şi mut./ Iar de ţi-i frumos şi drag/
Fă-i patul să-i fie cald./ Si-i pune o vargă-n mâni/ Să se apere de câni.307” După
ritualul peţitului, părinţii fetei o arătă peţitorilor şi stabilesc data nunţii „vinerea
viitoare, ziua Sfântului Ion, patronul mirelui, iar masa cea mare, de nuntă, va fi la
Pluton”308, unde va participa şi Vaillant.

307 Constantin Turcu, Un călător francez acum un veac prin judeţul Neamţ:J. A. Vaillant, în „Anuarul
Liceului Petr RareșPiatra Neamțˮ, 1933-1934, p. 39.
308
Ibidem, p. 41.

69
BĂLȚĂTEȘTI

Cea mai veche atestare documentară a celor două sate, luate împreună,
Bălţăteşti şi Mânjeşti, o găsim la datele de 1608, 1 septembrie – 1609, 31 august,
când domnitorul Constantin Movilă (octombrie 1607 şi decembrie 1607- noiembrie
1611) a oferit cele două sate lui Pătraşcu Şoldan.309
Începuturile secolului al XVII-lea găsesc Bălţăteştii în plină dispută între
familia boierilor Cantacuzini şi mănăstirile învecinate, conflicte care se vor perpetua
până în secolul al XIX-lea.
Statutul comunităţii s-a schimbat în mod semnificativ când, în anul 1810,
boierul Matei Cantacuzino, proprietarul moşiei şi a satului Bălţăteşti, a descoperit
efectele curative ale apelor din zonă. Principii Cantacuzini au fost astfel primii care
au început să cerceteze şi să cureţe „fântânile de slatină”. Ei le-au împrejmuit,
clădind şi două barăci mari, unde au aşezat căzi de lemn pentru cei din familie şi
pentru oaspeţi.310
La 1843, diplomatul rus Nikolai Giers poposeşte 10 zile la conacul lui
Cantacuzino după o excursie prin munţii Neamţului. Timpul petrecut aici şi-l ocupă
cu petreceri care se ţineau lanţ, cu lăutari chemaţi de la Piatra, dar şi cu excursii la
mănăstirile din zonă, motiv pentru acesta să critice viaţa monahală în care se găseşte
multă imoralitate şi libertate. Lipsa de cucernicie a maicilor o punea pe obiceiul
boierilor de a trimite la mănăstire pe ultima născută a familiei, fără ca aceasta să aibă
vreo chemare, doar pentru a asigura fiicelor mai mari o dotă mai mare. El nu vede
niciun viitor pentru maici, în schimb călugării, dacă făceau anumite studii, puteau
urca în ierarhia ecleziastică. Pentru a scoate în evidenţă libertatea monahiilor şi
monahilor, povesteşte cum mitropolitul Veniamin Costache afurisise drumul care
lega mănăstirile de maici de cele de călugări, pe care aceştia se deplasau cu intenţii
păcătoase. Călugării făcură alt drum spre „fructul oprit”, dar cu toate acestea spune
că „există şi oameni foarte de treabă între ei.”311
În vara anului 1847, William von Kotzebue ajunge la moşia de la Bălţăteşti
a cumnatului său, Leon Cantacuzino. Sosirea sa în Neamţ era motivată de rezolvarea
situaţiei moşiilor soţiei sale, Aspasia Cantacuzino.
Conacul cumnatului său era animat de o „familie numeroasă, alături de
supraveghetoarele copiilor, guvernante, perceptori şi dr. Frömel, medicul casei (…)
o parte a curţii era ocupată de o clădire lungă, cu bucătăria şi încăperile pentru
slujitori, împreună cu care numărul locuitorilor conacului boieresc se ridica la 84.

309D.I.R., veacul XVII A Moldova, vol.II (1606-1610), Editura Academiei RSR, București, 1953, doc.
226, p. 174.
310 G.I. Lahovari, Marele Dicţionar Geografic al României, vol. I, 1898, p.309.
311
Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. IV, p. 82.

70
Partea din spate era închisă de grajd. Pe ultima latură liberă se găsea o casă destul de
comodă, care mi-a fost dată mie şi familiei mele.ˮ312 Aici este martor la
evenimentele anului revoluţionar 1848 şi participă la întâlnirile grupului de acţiune
local care complota la înlăturarea domnitorului Mihail Sturdza. În cursul unei astfel
de întâlniri din luna mai 1848, s-a hotărât ca „în trei săptămâni cetele înarmate ale
patriei să fie strânse în împrejumirile Bălţăteştiului.ˮ313 Mişcarea revoluţionară a
ajuns şi la urechile domnitorului, care l-a împuternicit pe ispravnicul ţinutului să
cerceteze la faţa locului situaţia. La sosirea acestuia, care era de altfel un bun prieten
al casei, i se prezentă armata strânsă: „25 de călăreţi, pădurari de la moşie pe lângă
alţi câţiva tovarăşi de aventuri războinice.ˮ314 Kotzebue a rămas şi el surprins de
imaginea micii armate, a căror soldaţi arătau „foarte pitoresc pe caii lor mici, dar
focoşi, căciulile negre din blană de oaie pe o parte, trase adânc peste frunte,
îmbrăcaţi în mantale ţărăneşti brune, de care atârnau largi pungi de piele, în care se
ascundeau cuţite şi pipe, la unii chiar pistoale adevărate. Fiecare purta, atârnând pe
umăr, o puşcă de o lungime neobişnuită. Bărbaţi cu toţii bine clădiți, zvelţi, cărora
dorinţa de luptă li se citea în ochi. Cavaleria întruchipată. ˮ315
Acţiunea complotistă a fost dejucată de domnitor, care a ordonat arestarea
complotiştilor de la Iaşi. Știrea le-a fost adusă de Maria Cantacuzino, vara acestora,
care le-a povestit cum luase singură iniţiativa de a-l asasina pe Sturdza în timpul
plimbării zilnice a acestuia în parcul de la Socola. Aceasta le-a mai spus că „un
detaşament de infanterie şi 50 de arnăuţi sunt în drum spre voi.”316 Vestea a produs
panică, dar s-a decis să se reziste atacului, care din fericire nu s-a mai produs.
În vara anului 1884, Mary Walker poposește la Bălțătești și se cazează la o
pensiune nou construită, curată, cu mâncare îndestulătoare și prețuri acceptabile.
Pensiunea este însă plină de „familii cu copii bolnavi, apele minerale de aici fiind
benefice pentru tulburările copiilor.ˮ Băile erau situate peste drum de pensiune, iar
lângă clădirea băilor se mai afla un han pentru cei cu venituri mai mici. Proprietarul,
spune Walker, este un medic din Piatra* care deschide băile două luni pe an în
sezonul cald, iar multe familii vin aici pentru cură.317
În iulie 1914, canadianca Ethel Greening Pantazzi înnoptează la Bălțătești,
stațiune cu ape minerale, unde se află „ un sanatoriu demodat și un parc unde turiștii
pot face exerciții ușoare. Apele sunt foarte eficiente.ˮ318

312Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. V, p. 215.
313Ibidem, p. 218.
314Ibidem, p. 220.
315Ibidem, p. 220.
316Ibidem, p. 222.
317Mary Walker, op. cit. p. 110-112.
318 Ethel Greening Pantazii, România în lumini și umbre (1909-1919), Editura Humanitas, București,

2015, p. 115.
*Proprietarul era Dimitrie Cantemir, medic, născut la 1848 la Buhuși. Fiu de moșieri, strănepot al
domnitorului Dimitrie Cantemir și cumnat al lui N.N. Albu, urmează studiile la Piatra Neamț, apoi la
Academia Mihăileană din Iași și la Școala de medicină militară din București. Grație unei burse dată de

71
(http://miscarea.net/ado-diverse5.htm )

stat, studiază medicina la Torino. Doctor în medicină și chirurgie, profesează peste 25 de ani la Spitalul
din Piatra Neamț. Modernizează stațiunea între 1881 și 1884, iar în 1884 este ales deputat de Neamț în
Parlamentul României. A fost reales de mai multe ori deputat, fiind și o prezență activă pe tărâm
cultural. A murit în 1896 (cf. Constantin Prangati, Oameni politici și de stat din județul Neamț (1864-
2003), Editura Babel, Bacău, 2004, p. 82-85).

72
PLUTON

Privitor la numele satului Pluton, nu se ştie exact originea acestuia. Unele


surse spun că satul îşi trage numele de la o unitate militară (ploton) de greci sau
turci, care au poposit mai mult timp aici în timpul răzmeriţei din 1821. Alte izvoare
spun că denumirea locului vine de la o specie de cerbi, care în vorbirea locală veche
se numeau „plotoni” şi care se găseau în trecut în poienile de pe aceste meleaguri.
Numele toponimului este tradus din limba slavă şi înseamnă loc cu multe cervide
(cerbărie).319
La 1841, Vaillant, venind dinspre Ceahlău, după ce trece muntele Petru-
Vodă, ajunge la Pluton, sat „închis ca şi Câineni între doi pereţi de stâncă”320, pentru
a participa la nunta Ilenei din Mitoc. O vede pe fată gătită de nuntă, cu „ciorapi albi,
pantofi negri, rochie de borangic, cingătoare cu cataramă mare de argint, scurteică
nouă, căptuşită cu blană de jder şi în păr fire de peteală, care-i cad în valuri până la
pământ.”321 După ceremonia religioasă, participă la „ospăţ, la care poate veni
oricine. Masa este aşezată în curte pe două scânduri lungi de brad, apropiate una de
cealaltă şi sprijinite pe bolovani. Se mănâncă, se bea, se râde şi se cântă din
belşug.”322

319http://www.comunapipirig.ro/articole/lucruri-stiute-si-nestiute-despre-pipirig.html
(accesat la 10
iulie 2018).
320 Constantin Turcu, Un călător francez acum un veac prin judeţul Neamţ: J. A. Vaillant, în „Anuarul

liceului Petru Rareș Piatra Neamțˮ, 1933-1934, p. 50.


321Ibidem.
322
Ibidem, p. 52.

73
VALEA SIRETULUI

ADJUDENI

Numele satului Adjudeni provine de la numele unguresc de botez Egyed,


care reprezintă forma maghiarizată a latinescului Aegidius, iar prima menţiune a
satului datează din 16 februarie 1603. La această dată, Ieremia Movilă îi întărea lui
Ştefan Prăjescu, cămăraş de ocnă, „fostul sat domnesc Agiudeni, din ţinutul Roman,
de pe râul Siret”. Redevine domnesc sub Ștefan Tomșa, păstrându-și acest statut
până la Radu Mihnea, care, la rându-i, l-a dăruit Mănăstirii „Sfântul Savaˮ din Iaşi.
Insă, în încercarea de reconciliere cu susţinătorii Movileştilor, Ştefan Tomşa
consimte să restituie satul Adjudeni lui Hăbăşescu, printr-un act emis la 2 mai 1623,
acesta rămânănd în posesia familiei Hăbăşescu până în 1759.323
La 1641, Baksic, în vizita sa prin comunitățile catolice, găsește „100 de
suflete pentru împărtășanie și 16 copii și aceștia sunt unguri de neam”324 dar care nu
aveau biserică. Este amintit la 1743 de către Andras Patai, cu populație catolică
maghiară, sub numele de Szidofalva.325 Giovania Ausilia, la 1745, spunea că a găsit
15 familii de catolici.326
În 1762, Giovanni dei Giovanni trece pe aici, găsind 43 de suflete fără
biserică.327 La 1776 erau 300 de suflete cu preot paroh și biserică.328

323Anca Ionela Mihalachi, O scurtă istorie a comunității Tămășeni, în volumul „Identitate Nemțeanăˮ,
p. 478.
324Călători străini despre țările române, vol. V, p. 242.
325Călători străini despre țările române, vol. IX, p. 294.
326Ibidem, p. 314.
327Ibidem, p. 442.
328
Călători străini despre țările române, vol. X, part 2, p. 1346.

74
BÂRGĂUANI

La sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea, satul


Bârgăuani era stăpânit de Ştefan Bârgău, iar biserica lui Petru Bârgău este amintită
în actul de danie al lui Alexandru cel Bun, din 11 iulie 1428. Aceasta este prima
atestare documentară a satului.329
Giovanni dei Giovanni ajunge aici la 1762 și găsește 53 de suflete330 aflate
și ele în grija preotului din Săbăoani. În 1776, erau 60 de suflete331 împreună cu cei
de la Homiceni (Fiumicino).

BURUIENEȘTI

Satul Buruienești este menționat prima data la 8 mai 1587, când domnitorul
Petru Şchiopu l-a dăruit lui Pârvu, pârcălab de Soroca, pentru credincioasă slujbă. În
timpul domnitorului Gaspar Graziani, prin hrisovul din 1 septembrie 1619, moșia
este cumpărată de Goiești de la armașul Maxim, iar la 15 mai 1622, Ştefan Tomşa,
voievodul Moldovei, cu un act dat din Iaşi, întăreşte Condachiei, jupâneasa lui Goe,
partea din satul Buruieneşti, cumpărată de Goe de la Avram. În 1708, posesiunea
satului a ajuns la familia Sturza, iar mai apoi, până la secularizarea averilor
mănăstireşti, la mănăstirea Bărboi din Iaşi.332
La 1762, Giovanni dei Giovanni ajunge la Burjanest, cu 84 de catolici fără
biserică.333

329http://www.comunabirgauani.ro/comuna/istoric-comuna/ (accesat 5 iulie 2018).


330 Călători străini despre țările române, vol.IX, p. 446.
331 Călători străini despre țările române, vol. X, part. 2, p. 1346.
332Mihai Claudiu Tamba, Comuna Doljești-trecut, prezent, viitor, în volumul „Identitate nemțeanăˮ,

p.432
333
Călători străini despre țările române, vol. IX, p. 442.

75
SĂBĂOANI

Pe parcursul timpului, localitatea Săbăoani a fost asociată cu existenţa


satului Berindeşti. Cele două sate sunt menţionate în documente relativ târziu, abia
spre sfârşitul secolului al XVI-lea, însă, pe baza săpăturilor arheologice şi a faptului
că aici a funcţionat biserica ce deservea şi celelalte sate, se poate deduce că el
datează din a doua jumătate a secolului al XIV-lea.334 Până în secolul al XVI-lea,
localitatea Săbăoani a făcut parte din ocolul târgului Roman, însă la începutul
secolului al XVI-lea, la 13 aprilie 1606, satul iese de sub administraţia târgului
Roman, intrând în stăpânirea Mănăstirii Secu, din porunca domnitorului Ieremia
Movilă.335 Ulterior, Săbăoanii vor cunoaşte frecvente schimbări administrative.
Revenit în administraţia ţinutului Roman, va căpăta statut de comună după reforma
administrativă înfăptuită de Al. I. Cuza în 1864 (excepţie anii dintre 1876-1887,
când a fost subordonat comunei Mirceşti)336 , fiindu-i adăugate şi alte sate: Licuşeni,
Traian, Adjudeni, Gherăeşti, Iugani, Pildeşti, Simioneşti, Tămăşeni, Teţcani.
La 1588, Stanislav Warszewicki trece prin Săbăoani, sat așezat pe un deal,
une se afla și un preot ce deservea toate satele din jur, ce adăposteau circa 300 de
case de catolici.337
La 19 octombrie 1641, minoritul Kaksic se afla la Săbăoani, sat așezat în
„câmpie la poalele unui deal. Locul are din belșug poame de tot felul, dar vii nu
sunt. Vitele sunt din belșug, mai ales boi și vaci și alte patrupede.”338 Catolicii
majoritari „sunt în număr de 130 de suflete dintre care 29 de copii.”339 Biserica este
de zid „lung de 24 de pași și lată de 10 pași, închinată Nașterii Maicii Domnului, are
un singur altar și e ca și părăsită, neavând un preot cum se cade. (…) Clopotnița este
de lemn cu trei clopote înăuntru. Nu se știe dacă biserica a fost sfințită. În jurul ei se
află un cimitir închis cu gard, unde sunt îngropați credincioșii și alături este casa în
care locuiește parohul, iar împrejurul casei grădina parohului. (…) Această biserică
are un paroh, un părinte <franciscan> conventual polon.”340 Deși exista preot,
enoriașii erau nemulțumiți de acesta pentru că „se spune că umblă veșnic beat și
merge așa încoace și încolo, certându-se cu mirenii și alte lucruri scandaloase.”341

334 Fabian Doboş (coord.), Săbăoani-file de istorie, Editura Presa Bună, Iaşi, 2002, p. 25.
335Ibidem, p. 34.
336Ibidem, p. 19.
337Călători străini despre țările române.Supliment I, p. 220.
338Călători străini despre țările române, vol. V, p. 242.
339Ibidem, p. 242.
340Ibidem.
341
Ibidem.

76
Intenția lui Baksic era de a-l schimba pe acest preot, dar pentru că „neavând pe altul,
n-am putut să las sufletele acelea fără pastor.”342 Locuitorii i-au mai spus că îi bate
„spre a le lua cu forța milostenia pentru săvârșirea tainelor”.343
La 1650, minoritul conventual Bonaventura din Campofranco spune că erau
150 de familii de unguri cu o biserică.344 La 1654, un misionar iezuit găsește biserica
din sat fără preot.345
Vlas Koicevic, la 1661, ne spune că ˮbiserica era ruinată. Catolicii sunt
săraci. Are odoare, iar preotul Mihai Ungurul abia se poate susține. Mirul e vechi de
șase ani. De biserică țin satele Răchiteni, Adjudeni și Tămăşeni, fiecare cu o capelă,
287 de suflete în toate.ˮ346
Vito Piluzzi din Vignanello, la 1668, găsește „cam o mie de suflete și nu e
preot. Când este preot acesta primește de la fiecare casă o măsură de vin și una de
ovăz.”347
La 1670, Francesco Maria Spera află comunitatea fără preot, dar cu diacon.
Dacă venea vreun preot îl plăteau cu „o măsură de grâu și una de ovăz de fiecare
casă.”348 Erau circa 1000 de suflete.
Tot pe la 1670, misionarul Giovanni Battista del Monte Santa Maria
poposește și la Săbăoani (Saboiano), care are biserică de zid, dar din păcate ruinată,
și doar 20 de case de catolici. Satele din jur țineau de biserica de aici, fiind în total
cam 100 de case.349 Înainte de venirea sa, parohul era „preotul Benedetto Ballati din
Cortona, însă e fără paroh acuma; obișnuiesc să-i dea parohului o cotă parte de
impunere, adică o merță de grâu și una de ovăz și zece bani de fiecare om.”350
În 1682, Antonio Angelini din Campi spune că la biserica de piatră din sat
vin să se roage enoriașii din „3 sate, dintre care două au fugit în întregime și stau
risipiți în lunca Siretului.ˮ351 Paroh era misionarul „Antonio Brunacci din Cremona,
aflat în mare lipsă (…) fără casă, aceasta fiind mistuită de foc împreună cu satul.ˮ352
În 1712, ofițerul Erasmus von Weismantel se afla cu trupa încartiruit în
Moldova. În februarie 1712, ajunge la cvartirul de subzistență al suedezilor de la
Săbăoani (Sebawany), unde „locuiesc mulți unguri, de multe sute de ani.ˮ353
În 1743, iezuitul maghiar Andras Patai, ajunge în Moldova și întocmește un
catalog al comunităților de maghiari catolici. Aici el găsește o parohie cu 200 de

342Ibidem.
343Ibidem, p. 243.
344Ibidem, p. 438.
345Ibidem, p. 508.
346Călători străini despre țările române, vol. VI, p. 141.
347Ibidem, p. 81.
348Ibidem, p. 208.
349Ibidem, p. 217.
350Ibidem, p. 218
351Ibidem, p. 339.
352Ibidem, p. 339.
353
Călători străini despre țările române, vol. VIII, p. 323.

77
familii maghiare catolice.354 Tot din acel an este și informarea lui Francescantonio
Manzi, călugăr franciscan, despre situația catolicilor din Moldova. El scrie că în
zona Săbăoani sunt 170 de familii de catolici355, iar biserica cu hramul „Sf. Mihail
Arhanghelulˮ356 este „într-o stare bună, bine acoperită, frumos împodobită de
părintele Moise ungurulˮ357, iar cu ajutorul său a fost „împrejuimuită cu un gard
trainic și înaltˮ. Ausilia scrie că sunt 90 de familii358, iar în afara satului se mai găsea
o altă biserică de piatră dar care era „părăsită și ruinată.ˮ359
Într-o relatare trimisă în 1764 Propagandei, minoritul Giovanni Frontali
spune că la misiunea din Săbăoani sunt „vreo 200 de familii aproximativ, socotindu-
se împreună cu toate așezările anexe.ˮ360
În 1762, Giovanni dei Giovanni găsea aici 335 de suflete aflate în grija
spirituală a parohului Chiarolanza.361
În 1766-1767, preotul catholic transilvănean Peter Zold cercetează situația
ceangăilor din Moldova. Aici, la Szabofalva, găsește vreo „500 de gospodari.ˮ362
Parohia are în subordine satele Gherăiești (Gyerjest), Roșiori363 (Huszarfalva) și
Băluşești (Ankucza).364 Aici se găseau 111 suflete care aveau totuși biserică, dar
neacoperită și erau în grija preotului din Săbăoani. Aceste parohii sunt bogate
deoarece au „din tot felul de fructe un belșug nespus de mare și satele sunt atât de
pline de pomi, încât din depărtare par păduri (...) și cresc foarte îmbelșugat tot felul
de cereale, fiind numite hambarul Moldovei. ˮ365Aici nu se găsește niciun cerșetor și
se ară numai o dată, căci dacă s-ar face mai des s-ar strica grâul încă de la
germinație.366
În 1776, un anonim catolic prezenta misiunile acestora din Moldova. Astfel,
la Săbăoani se afla o comunitate de 670 de suflete cu preot paroh, biserică și
sacristan.367

354Călători străini despre țările române, vol. IX, p. 294.


355Ibidem, p. 298.
356Ibidem, p. 299.
357Ibidem, 300.
358Ibidem, p. 314.
359Ibidem, p. 317.
360Ibidem, p. 350.
361Ibidem, p. 445.
362Ibidem, p. 511.
363Comuna Dulcești.
364Ibidem.
365Călători străini despre țările române, vol. IX, p. 512.
366Ibidem.
367
Călători străini despre țările române, vol X, part. 2, p. 1346.

78
TALPA

Talpa este un sat component al comunei Bârgăuani, judeţul Neamţ, aşezat pe


dealurile din dreapta cursului inferior al Moldovei, format în perioada destrămării
proprietăţii răzăşeşti şi începutul alcătuirii marilor proprietăţi agricole, când
aşezările omeneşti se chemau după numele proprietarului locului. Documentele
vremii ne vorbesc despre un proprietar local „Talpăˮ şi de satul „Şerbeştii lui
Talpăˮ.
Catolicii din Talpa sunt - la origine - băjenarii satelor catolice de pe valea
Siretului, refugiaţi aici la năvălirea armatelor duşmane din anul 1759. Aşa relatează
la Roma prefectul Misiunii, pr. Ioan Hrizostomul Dejoannis, la 9 aprilie 1762:
"Patru ceasuri depărtare de la Săbăoani, spre nord, se află un sat format în timpul din
urmă cu familii fugite din diferite locuri, în timpul ultimei năvăliri a tătarilor, care s-
a întâmplat în anul 1759. Sunt 26 case de catolici, care au împreună 111 suflete: anul
trecut - 1761 - şi-au făcut biserică pe care nu au acoperit-o de frică să nu plătească
birul la care sunt impuse bisericile. De ei se îngrijeşte preotul din Săbăoani şi un
dascăl, care sunt foarte bine pregătiţi la învăţătura credinţei catolice".
Peste acest nucleu iniţial de catolici, s-au adăugat emigranţii transilvăneni
catolici din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, nesupuşi la înrolarea în
regimentele grănicereşti. După aşezarea lor la Talpa erau peste 70 de familii
catolice, care şi-au construit biserică mare şi bine dotată, aşa cum nu mai fusese în
Moldova.368
La 1762 Giovanni dei Giovanni poposea la Talpa, sat întemeiat recent de
„niște familii fugite din diferite locuri în timpul năvălirii din urmă a tătarilor,
întâmplată în 1759.ˮ369 La 1776, erau 20 de suflete ce aveau și biserică.370

368http://www.ercis.ro/dieceza/parohii/fisa.asp?id=109 (accesat la 5 august 2018).


369Călători străini despre țările române, vol. IX, p. 446.
370
Călători străini despre țările române, vol. X, part. 2, p. 1346.

79
TĂMĂȘENI

Prima menţiune a satului Tămășeni într-un document este în „Letopiseţul


anonim al Moldoveiˮ care spune că: „ …la 12 octombrie 1449 are loc la Tămăşeni,
pe Siret, bătălia din acea localitate. Bogdan al II lea, fiul nelegitim al lui Alexandru
cel Bun, având sprijinul lui Iancu de Hunedoara, înfrânge pe Alexăndrel şi devine
domn al Moldovei.”371
Un prim document care face referire asupra situaţiei proprietăţilor şi moşiei
Tămăşenilor, dar şi a Răchitenilor şi Iuganilor, este un uric emis la data de 24 aprilie
1520 în cancelaria lui Ştefăniţa Voievod, consemnând întărirea celor trei sate în
stăpânirea lui Bratu Hrincovici, pârcalab de Hotin, şi a nepoţilor lui de frate. La 22
februarie 1578, Petru Şchiopul dăruieşte ctitoriei sale, Mănăstirea Galata, satul
„Tămăşanii, cu moară în Luţcani şi cu toate bălţile” împreună cu alte „sate domneşti,
ascultătoare de Cetatea Romanului”.372 Astfel, în mai 1598, Ieremia Movilă
reconfirmă stăpanirea mănăstirii asupra satelor dăruite de Petru Şchiopul.373
Un moment important din istoria Tămăşeniului îl reprezintă un schimb de
proprietăţi în jurul anilor 1639-1640, când domnul Moldovei, Vasile Lupu, cumpără
satele Tamaşeni, Iugani şi Răchiteni de la Dumitraşcu Fulger, pe care le dăruieşte
mănăstirii „Trei Ierarhi“ din Iaşi, sate care vor reveni Mănăstirii Galata începand cu
1673.
La 1641, Baksic găsea „50 de suflete pentru împărtășanie și 14 copii, de
neam unguri. În acest sat se află o biserică sau capelă mică de lemn, dar nu au nimic
pentru oficierea slujbei. Capela a fost construită din cucernicie de unul din locuitorii
catolici.”374
În 1668, Vito Piluzzi din Vignanello spunea că era o biserică din lemn care
avea „un potir, un disc și o cruce de argint și un clopot.ˮ375 În 1682, însă, într-un
raport către cardinalul congregației, se menționa că biserica de lemn este ruinată,
însă credincioși nu sunt.376
Satul este amintit și de Andras Patai la 1743 cu numele de Tamasfalva377, cu
populație catolică. În 1745, într-o situație asupra bisercii catolice din Moldova, șeful
misiunii, minoritul Giovanni Maria Ausilia, amintește și de Tămășeni, locuit de 40
de familii378 de catolici, cu biserica din lemn având hramul „Sf. Ioan Botezătorulˮ.379

371 I.Bogdan, ed., Letopiseţul anonim al Moldovei, Bucureşti 1959, p.15.


372D.I.R., III, A, Moldova, sec. al XVI –lea/3, Academia RSR, Bucureşti 1954, p. 92-93.
373Ibidem, XVI/4, p. 223-225.
374Călători străini despre țările române, vol. V, p. 242.
375Călători străini despre țările române,vol. VI, p. 93.
376Ibidem, p. 106.
377Călători străini despre țările române, vol. IX, p. 295.
378
Ibidem, p. 314.

80
Starea bisercii nu era deloc bună și nici nu se putea reface din cauza „săraciei
miosionarului și a credincioșilorˮ.380
Giovanni dei Giovanni, franciscan aflat în misiune în Moldova, descria la
1762, situația din Moldova. La Tămășeni (Damasceni), erau 147 de catolici cu o
„biserică veche cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, amenințată să se năruie381ˮ, motiv
pentru care toate obiectele de cult se aflau în casa unui fruntaș al satului. În 1776,
aici trăiau 200 de catolici, având și biserică.382

379Ibidem, p. 317.
380Ibidem, p. 317.
381Călători străini despre țările române, vol. IX, p. 442.
382
Călători străini despre țările române, vol. X, part. 2, p. 1346.

81
TEȚCANI

La început, satul Tețcani a fost o proprietate particulară. Un hrisov dat la


Suceava în ziua de 7 iunie 1455 ne arată că domnitorul a întărit lui Gavril Spătarul
„satul Steţcani pe Siret”. Catolicii sunt semnalaţi prima oară în relaţia dată de
episcopul Bogdan Baksic, în anul 1641. Prima biserică cunoscută era din lemn
(1872-1874), cea actuală este din cărămidă (1927), renovată şi reclădită în 1983.383
Astfel, la 29 aprilie 1800, Episcopia se afla în proces cu Măria Miclescu,
stăpâna moşiei Teţcani, pentru hotarul dintre cele două sate. În 1851, Episcopia s-a
judecat cu vornicul Răducanu Prăjescu, stăpânul moşiei Teţcani, pentru hotarul
dintre Gherăeşti şi Teţcani.
La 1641, Baksic afla aici „125 de suflete pentru împărtășanie și 40 de copii.
Nici aceștia nu au biserică, nici macar cele de trebuință pentru oficierea slujbei. Sunt
unguri de neam.”384 Satul ste amintit la 1743 de Andras Patai cu numele de
Kiczko385, cu populație catolică. În 1762, Giovanni dei Giovanni găsea 50 de suflete
care, „neavând biserică, vin la biserica din Săbăoani.ˮ386
În 1776, catolicii erau în număr de 460.387

383https://iosifmares.blogspot.com/2010/09/monografii-xxix-judetul-neamt.html (accesat 10 iulie 2018)


384Călători străini despre țările române, vol. V, p. 243.
385Călători străini despre țările române, vol. IX, p. 294.
386Ibidem, p. 445.
387
Călători străini despre țările române, vol. X, part 2, p. 1346.

82
POSTFAȚĂ

Neamțul prin călători străini (secolele XV-XX), lucrarea de cercetare istorică


a profesorului Emanuel Bălan, este ea însăși o călătorie prin istorie și o cercetare
minuțioasă a textelor care fac referire la Ținutul Neamțului, acoperind cinci secole.
Sursele istorice folosite sunt diverse și fac trimitere atât către viaţa socială căt și spre
locuri, evenimente, graniţe, situații politice sau atestate documentare despre
construcții urbane, cetăți și reședințe domnești. Peste 500 de note ne trimit către
documentele originale sau sursele istorice utilizate, surse demne de încredere,
preluate, de altfel, în lucrări de importanță academică. Una dintre cele mai dificile
sarcini din viaţa unui istoric este cercetarea istorică a arhivelor, descoperirea acelor
filoane de aur care dau sens înscrisurilor istorice, păstrate pe parcursul vremii, care
pot creiona viaţa social-politică și culturală a unui grup comunitar. Alegerea surselor
demne de incredere este încercarea la care se supune de bunăvoie autorul în intenția
sa de a trata istoria locală. Acest lucru îi reușește foarte bine, deoarece textul
reușește să rămână în sfera științifică deși te captează și te transport în timp
asemenea unui best-seller.
Societatea moldovenească și, în consecință, comunitatea care locuia Ținutul
Neamțului între secolele XV-XX a trecut prin mai multe transformări, urmând, de
obicei, modelele statelor care îşi exercitau influenţa în această parte a Europei. Cu
toate că pentru străini teritoriul Moldovei era considerat ca fiind unul ”mărginaș”,
călătorii care l-au vizitat au fost în număr destul de mare. Aceşti călători, de cele
mai multe ori, erau persoane cu anumite responsabilități: comercianți, misionari,
atașați ai misiunilor diplomatice sau simpli vizitatori nu erau istorici, însă
însemnările lor au putut reconstitui istoria ținuturilor cunoscute ca făcând parte din
zona Neamțului.
Eforturile autorului de a aduce în fața cititorului informaţiile dăruite de către
aceşti călători sunt notabile și concludente pentru caracterizarea societăţii
moldoveneşti din zona Neamțului, ele fiind rezultatul observărilor directe şi
impresionând prin pitorescul ce le caracterizează. Peste o sută de hărți și imagini
completează tezaurul de mărturii, nu este neglijat nici aspectul autorilor surselor
primare, notele biografice fiind un plus remarcabil al acestei lucrări științifice.
Cu grijă pentru cititor, autorul ordonează conținutul lucrării pe zone
geografice, în ordinea alfabetică a localităților rurale, acordând importanța cuvenită
comunităților importante din Ținutul Neamțului. Începând cu documentele de
atestare din timpul domnitorului Alexandru cel Bun (7 ianuarie 1403), continuând
cu descrieri geografice care oferă informații asupra granițelor, de exemplu Condica
Liuzilor din 1803, cu precizări asupra hotarelor (…hotarul de nord al ținutului
trecea pe la nordul satelor Fărcașa, Pipirig, Oglinzi, Brusturi Drăgănești și atingea

83
râul Moldova la sud de Soimărești. La est, hotarul se păstra ca pe vremea lui
Cantemir. Atunci, la începutul secolului al XIX-lea, ținutul avea 129 de sate grupate
în 6 ocoale: Muntelui-Tarcău, Ocolul de Sus-Tg. Neamț, Piatra-Șerbești,
Mijlocului-Mastacăn, Bistrița –Piatra și Siretului-Oncești) și finalizând lucrarea cu
realizarea unor tablouri de viață, cu bune și rele, cu bucurii și greutăți ale oamenilor
simpli, cu zugrăvirea aspectelor legate de educație, viață religioasă, vestimentație
sau gastronomia tradițională a locurilor.
Un loc important îl acordă lucrarea și centrelor monahale din Ținutul
Neamțului, adevărate oaze de spiritualitate, locuri care coagulează comunitatea pe
plan religios, dar și economic. Pe lângă frumusețea și pitorescul locurilor, autorul
descoperă surse care arată și traiul mizer al populației, precaritatea generală în
zonele rurale, aspectul trist și sărac al comunităților, drumurile desfundate. Nu
lipsesc nici sursele care fac referire la caracterul locuitorilor și comportamentul
acestora.
Din cele prezentate, putem constata că pe parcursul celor cinci secole,
societatea moldovenească era conform modelelor primite, pe de o parte modelul
oriental, acest lucru fiind consecinţă directă a dominaţiei Imperiului Otoman, pe de
altă parte, odată cu transformările survenite pe continetul european şi cu micşorarea
prestigiului otoman, moldovenii au făcut lent tranziţia dinspre Orient către Occident,
fenomen care se amplifică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu unirea
celor două Principate.

Prof. Elena Preda, inspector disciplina istorie, ISJ Neamț

84
NOTE BIOGRAFICE

Giovanni Maria Angiolello388 (1450-1525) s-a născut la Vicenza, în familia


scriitorului Marco Angiolello. A fost luat prizonier în 1470 de otomani în bătălia cu
venețienii de la Negroponte (Grecia). În 1474 a fost numit vistier de către
sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul, calitate în care l-a însoțit în campania din
1476 împotriva lui Ștefan cel Mare. Memoriile lui Angiolello s-au păstrat parțial
într-o copie la Biblioteca Bertolină din Vicenza, fiind publicate în 1881. De
asemenea, la Biblioteca Națională din Paris se află un manuscris italian despre
istoria turcilor între anii 1429-1513, numele lui Angiolello fiind menționat în titlu. În
România, el a fost studiat de I. Ursu (1909, 1914, 1925) și de N. Iorga (1928-1929).
Bernardino Quirini (?-1605), originar din Candia, este numit la 7 ianuarie
1591 episcop catolic în Moldova și Țara Românească, cu titlul de „episcop de Argeș
și Bacău în Moldova și Țara Românească.ˮ389 A venit în Moldova abia în 1597, când
domnitor era Ieremia Movilă, stabilindu-și reședința la Bacău. Moare în prima
jumătate a anului 1605. Quirini a lăsat o dare de seamă amănunțită despre situația
catolicilor din Moldova, Relatione de fra Bernardino Quirini osservante di S.
Francesco vescovo Argense nella provincia di Moldavia e Valachia intorno le cose
del suo vescovato fatta alla Santila din Nostro Seniore l`anno 1599.390
Lestar Gyulafi391 (1557-1605), născut la 1557 în Ungaria, se stabilește de
tânăr în Transilvania. La vârsta de 24 de ani este numit secretar aulic, calitate pe care
o păstrează sub Cristofor Bathory, apoi sub fiul acestuia, Sigismund Báthory, până
în 1602. A fost trimis în Polonia în mai multe solii, prima în 1587, când trece prin
Moldova. În octombrie 1594, Gyulafi a fost din nou trimis în Polonia, având și
instrucțiuni privitoare la Moldova, care nu trebuia atacată de cazaci de vreme ce se
pusese sub ocrotirea lui Sigismund Báthory.În iulie 1596, Gyulafi a fost pentru a
treia oară în Polonia.A lăsat însemnări despre perioada 1565-1605.
Franceso Pastis din Candia392 (? - 1597), călugăr franciscan, era în 1595
superior al mănăstirii conventualilor franciscani din Tîrgoviște (Baratia). A venit ca
misionar prin țările noastre, unde a stat neîntrerupt 7 ani, conform cu o declarație a
sa din anii 1595-1596, deci ar fi venit prin 1588 sau 1589.
Marco Bandini (1593?-1650) este un bosniac născut la Skopje, latinizat cu
studii în Italia unde a intrat în Ordinul Franciscanilor Minoriți Observanți. A fost

388http://www.iranicaonline.org/articles/angiolello-giovanni-maria-1451-ca-1525 (accesat la 20 aprilie


2018).
389 „Columna lui Traianˮ, VII, 1876, p. 318, 323.
390 Al. Sadi Ionescu, Bibliografia călătorilor străini in ţinuturile romaneşti, Bucureşti, 1916, p. 94-97.
391Călători străini despre țările române, vol. III, p. 206-207.
392
Ibidem, p. 634-637.

85
trimis de Sfântul Scaun pentru a îndeplini misiuni bisericești la Carașova, Belgrad
și Caransebeș. La data de 16 decembrie 1643, papa Urban al VIII-lea l-a numit pe
Marco Bandini ca arhiepiscop de Marcianopole, fiind hirotonit întru arhierie la
Mănăstirea din Kiprovac, la 21 august 1644. Papa l-a trimis apoi ca administrator
sau vicar apostolic al credincioșilor catolici din Moldova. A plecat spre Țara
Moldovei la 3 septembrie 1644, însoțit de secretarul său, Petru Parcevici, sosind
la Iași la 21 octombrie 1644. Și-a îndeplinit misiunea apostolică timp de 6 ani
în Moldova, îndeosebi la Bacău (1644-1650), timp în care a redactat numeroase
scrisori către superiorii din Roma, informându-i cu pivire la situația Bisericii
Catolice din Moldova și primind indicații cu privire la modul de soluționare a
diferitelor probleme. Arhiepiscopul Marco Bandini a murit în orașul Bacău, la data
de 27 ianuarie 1650, moartea fiind grăbită cel mai probabil de Paul Beke, misionar
maghiar și de George Kutnarski, polonez, secretar al principelui.
În urma vizitei arhiepiscopului Marco Bandini în toate parohiile catolice
din Moldova, între 19 octombrie 1646 și 20 ianuarie 1647, el a redactat așa-
numitul Codex Bandini (Visitatio generalis omnium ecclesiarum catholicarum
romani ritus in Provincia Moldaviae), care era destinat să fie trimis la Roma, la papa
Inocențiu al X-lea și la Congregația De Propaganda Fide. Acest codex este de fapt
un raport, terminat de redactat la Bacău, la 2 martie 1648, în care Bandini descrie
constatările făcute în cele 40 de localități pe care le-a vizitat. La sfârșitul lucrării, el
face lista localităților vizitate, cu familiile existente în fiecare dintre ele, preoții și
dascălii: 5.937 de credincioși catolici, 1.020 de familii (mai exact 1.051), zece preoți
și treisprezece dascăli. Arhiepiscopul îi consideră pe catolicii
din Moldova fie unguri, fie sași, dar menționează în câteva din satele catolice și
existența unor români catolici și viceversa. Raportul prezintă informații cu privire
la Moldova acelor vremuri, sunt descrise obiceiuri de nuntă și de înmormântare,
obiceiuri de la curtea domnitorului Vasile Lupu, viața religioasă, biserici ortodoxe și
armenești, mănăstiri, școli, legende care circulau pe atunci, modul de viață al
oamenilor simpli și al boierilor, îmbrăcăminte, drumuri, ocupații etc.393
Conrad Iacob Hiltebrand din Stettin (1629-1679), pastor, s-a născut la
Stettin. După izbucnirea războiului ordic (1656-1660), este trimis ca predicator de
regele Suediei, Carol al X-lea Gustav, în Transilvania (1656), pentru a oferi coroana
Poloniei principelui Transilvaniei, Gheorghe Rakoczy al II-lea. Tot ca predicator va
însoți solia ambasadorului Gotthard Welling în Ucraina, pentru a câștiga sprijinul lui
Bogdan Hmelnițki, hatmanul cazacilor, trecând prin Moldova. În cursul acestor
călătorii (1656-1658), a trecut de două ori prin Moldova, ținând un jurnal de
călătorie.394

393
394
Călători străini despre țările române, vol. IV, p. 540-542.

86
Bonaventura din Campofranco (?-după 1653), monorit conventual, este
trimis de Congregație în Moldova și Țara Românească, cu misiunea de a
supraveghea starea catolicismului, având titlul de provincial al Transilvaniei și
prefect al misiunilor din Moldova și Țara Românească. El sosește în Moldova în
toamna lui 1650, întocmește o serie de rapoarte către Papa Inocentius al X-lea, în
care îî relatează situația existentă în Moldova și Țara Românească.395
Paul Beke (?- după 1652), iezuit ungur, ajunge în Moldova în iunie 1644,
trimis de superiorul misiunii din Transilvania, Gaspar Raike. El cercetează starea
comunității catolice, devenind parohul catolicilor din Iași și unul dintre apropiații lui
Bandini, după 1645.396
Benedetto Emanuele Remondi din Milan ( ?-după 1643), minorit
conventual, sosește în spațiul românesc în 1635, venind de la Constantinopol, la
recomandarea ambasadorului Franței, Cesy. În cursul anului 1636, călătorește în
Moldova, întocmind o dare de seamă asupra comunităților catolice. În februarie
1638, este trimis de Vasile Lupu la Roma, cu o scrisoare către papa Urban al VIII-
lea, solicitând numirea unui episcop italian în locul celui polon, absent de patru
ani.397
Bartolomeo Bassetti (?- după 1644), călugăr minorit din Paino, Italia, este
trimis de Congregația de Propaganda Fide în Moldova, la sfârșitul anului 1639 și
ajunge aici la 1640, însoțând pe Benedetto Remondi, care aducea și o copie a
rezoluțiilor conciliului de la Florența. Acesta a stat în Moldova până prin 1644, când
titlul de viceprefect al misiunilor este purtat de către franciscanul Gasparo din Noto.
Bassetti a lăsat o descriere amănunțită a bisericilor catolice din Moldova și a
populației catolice.398
Petru Bogdan Baksic (c. 1601-1674), minorit, s-a născut la Chiprovaț,
Bulgaria. Face studii la Roma, după care se reîntoarce în Bulgaria, fiind numit în
1631 custode al Bulgariei. În vara anului 1641, devine episcop al Bulgariei și mai
apoi arhiepiscop al acesteia. Vizitează de mai multe ori cele două țări românești,
lăsând numeroase informații prețioase despre populația catolică și bisericile
acesteia.399
Andrei Bogoslavic (?-după 1649), misionar catolic oarecum controversat,
face în 1623 un inventar al centrelor catolice din Moldova – „țară a sultanului
otoman” și a numărului de credincioși din aceasta. Sosește în Țara Românească în
perioada 1611-1619, adus de domnitorul Radu Mihnea, pentru care face și servicii

395Ibidem, p. 431-434.
396
397 Sadi Ionescu, op. cit., p. 131-132.
398Călători străini despre țările române, vol. VII, p.175-176.
399
Sadi Ionescu,op. cit., p. 136-139.

87
confidențiale dar și oficiale. Este numit în 1623, de către papa Grigore al XV-lea,
prefect al misiunilor catolice din Bulgaria și Țările Române. 400
Niccolo Barsi (?-după 1640), călugăr italian din Lucca, a trecut prin
Moldova de două ori în perioada 1632-1639. Prima sa călătorie are loc în 1633, în
drumul său spre Cetatea Albă. 401
Paul de Alep (1627-1669), cleric ortodox, s-a născut în orașul Alep (Siria),
ca fiu al preotului Macarie Zaim, care provenea dintr-o familie săracă de creștini
ortodocși sirieni. Tatăl său a fost numit ulterior în demnitățile de mitropolit de Alep
(1635) și patriarh al Antiohiei (1647).
El a îndeplinit demnitatea de patriarh între anii
1648-1672. Între anii 1652-1659 l-a însoțit pe patriarh în
călătoria sa la Moscova, scriind o cronică cu privire la
cele văzute în drumul său. În aceste călătorii a lucrat ca
secretar al patriarhului. Între anii 1654-1656 Paul de Alep
a călătorit de două ori în Ucraina, împreună cu tatăl său.
În timpul călătoriei sale, el s-a întâlnit cu
domnitorul Gheorghe Ștefan al Moldovei (1653-1658) și
cu mitropolitul Silvestr Kossov al Kievului.
La 21 iunie 1654, s-a întâlnit în
orașul Bohuslav cu hatmanul Bogdan Hmelnițki. În 1664
a mers din nou cu tatăl său la Moscova, unde a participat
la judecarea patriarhului Nikon al Moscovei. Pe drumul de întoarcere de la
Moscova, Paul de Alep a murit la 30 ianuarie 1669, în orașul Tiflis din Georgia, iar
două dintre notele lui scrise acolo s-au pierdut. Paul a scris un jurnal de călătorie
în limba arabă, cu denumirea de Călătoriile lui Macarie, Patriarhul Antiohiei.
Descrierea teritoriilor traversate de Paul de Alep completează informațiile istorice
furnizate de el. Jurnalul său este o sursă istorică importantă cu privire la Valahia,
prezentând principalele evenimente ale domniei lui Constantin Șerban
Basarab (1654-1658) și expediția otomană din 1657. Lucrarea sa conține materiale
valoroase cu privire la situația politică din Ucraina, cultura, obiceiurile și stilul de
viață al poporului ucrainean de la mijlocul secolului al XVII-lea. El prezintă aspecte
din luptele polono-căzăcești, dând vina pe magnații polonezi pentru oprimarea
socială, religioasă și națională a populațiilor din Ucraina.402
Vito Piluzzi din Vignanelo (?-1704) este un misionar care a stat în țările
române între 1653 și 1687, cu o întrerupere în perioada 1675-1679, când și-a tipărit
la Roma Catehismul în limba română. Șederea sa în spațiul românesc poate fi
împărțită în trei perioade: prima, între 1653-1663, când este simplu misionar, a doua,

400 Sadi Ionescu,op. cit., p. 125-126.


401Călători străini despre țările române, vol. V, p. 69-72.
402
https://www.crestinortodox.ro/parinti/arhidiaconul-paul-alep-136597.html (accesat la 10 mai 2018).

88
între 1663-1675, când este și prefect al misiunilor din Moldova și ultima de la 1678,
până la plecarea sa, în 1687. Nu se cunosc date privind viața sa înaintea venirii în
Moldova. 403
Vlas Koicevic (1622?-1677), observant de origine bulgară, s-a născut la
Chiprovaț, în 1622, și face studii în Polonia. Ajunge în Moldova în jurul anului1660,
ca vicar al episcopului Piluzzi, iar în anul următor străbate Moldova pentru a lua
pulsul comunităților catolice. Nu știm exact cât a stat în Moldova, deoarece la
începutul anului 1675 îl găsim custode al Bulgariei și Vlahiei.404
Francesco Maria Spera ( ?-după 1670), minorit conventual, a slujit ca
misionar în Moldova și Țara Românească între anii 1644-1652. Aportul său în
această fază a constat dintr-o scrisoare expediată de el din Iași, la 16 aprilie 1645,
secretarului Congregației și din niște informații despre bisericile din Moldovași Țara
Românească înfățișate de el, probabil oral, Congregației De Propaganda Fide, în
anul 1652, după reîntoarcerea sa din Țara Românească. Notița biografică ce
însoțește acele texte nu se încheie la data aceasta din urmă, ci pomenește de
reapariția lui în 1669, când e trimis ca prefect al misiunilor din cele doua Valahiiși
totodată provincial al Transilvaniei, spre a-și lua postul în primire. El se oprește în
drum la Viena, apoi la Cracovia și ajunge chiar la Varsovia, sperând a obține de la
nunțiul de acolo un ajutor bănesc de drum. Neobținându-l, se reîntoarce la Viena cu
gândul de a-și face un rost acolo. E însă îndemnat de nunțiu să-și urmeze calea spre
Moldova, oprindu-se în drum la Cracovia spre a procurasau aștepta banii necesari.405
Giovanni Battista del Monte Santa Maria (1630-1689)s-a născut în Italia
în 1630 și a murit la Bucuresti în 1689. Douăzeci și trei de ani din viața sa au fost
închinați slujbei de misionar în țările noastre, iar ultimii doi ani unor misiuni
diplomatice ce l-au purtat din Polina la Viena, și de aici la București, iar la Viena, și
în final la Roma. Intrat la minoriții conventuali, el studiază teologia obținând gradul
de „baccalaureusˮ (primul grad din învățământul superior, corespunzând oarecum cu
licența). Este trimis la Constantinopol ca secretar al Provinciei Orientale și vicar al
Vicarului patriarhal din Constantinopol, Bonaventura Teoli, începându-și de atunci
și slujba sa de misionar. Legăturile sale cu Moldova încep în 1663 când este
desemnat ca misionar în această provincie. Până la implinirea a 6 ani slujește mai
întâi la Trotuș vreo 4 ani și apoi în Transilvania. Este prădat de tătari la Galați, jefuit
de tot ce posedă și silit să treacă în Țara Românească, unde la Slimnic ridică o
capelă și strânge 30 de familii de catolici, slujind acolo vreun an.
Despre misiunea sa la poloni cu prilejul expediției lui Jablocnowski din
septembrie 1685, va fi vorba mai jos. În 1686, la coborârea expediției lui loan
Sobieski spre Dunăre, când fug mai toți misionarii din Moldova, care în munți, care

403Călători străini despre țările române, vol. VII, p. 66-67.


404Ibidem, pp. 134-136.
405
Călători străini despre țările române, vol. VII, p. 201-202.

89
în Transilvania, el este prezent, așteptând minunea care nu s-a produs. În retragere,
el a fost luat de rege în luna august și a mers cu oastea polonă 7 săptămâni până la
Liov. Așa și-a încheiat activitatea sa de misionar. În anul 1687, la 8 ianuarie, a ajuns
la Viena unde împăratul 1-a chemat de 4 ori în audiență și la 5 februarie 1-a trimis în
Țara Românească la domnitorul Șerban Cantacuzino cu o solie și o misiune în
folosul creștinătății precum și a împăratului, de unde s-a întors la Viena la 12 iunie,
cu misiunea împlinită. Apoi, la 24 iunie a fost trimis la Roma de împărat cu scrisori
către papă.406
Antonio Angelini din Campi (?-după 1692), minorit conventual, originar
din Italia, a venit în Moldova în 1663, adus de Vito Piluzzi, venit ca prefect al
misiunii. Va sta vreo 20 de ani. Piluzzi îl propusese în nenumarate rânduri ca prefect
în locul său. În 1672 ,Angelini se oferise să slujească la Bacău, dar vicarul nu a
acceptat. În iulie 1674, după plecarea lui Pardevid din Moldova, Angelini a fost
trimis de Piluzzi la Bacău unde nu era preot, dar nu a putut rămâne din cauza
multelor necazuri pe care i le făcea neîncetat nepotul vicarului plecat. În 1682, în
calitatea sa de prefect, întocmește la 12 iulie 1682 raportul său cu privire la bisericile
din Moldova, fără a uita însă cele din Țara Românească pe care le socotește și pe ele
cuprinse în prefectura sa (!). În martie 1685, el pleacă din țară îndreptându-se spre
Polonia și mai apoi spre Italia.407
Antonio Giorgini (1660-1691), conventualul italian și misionar al
Congregației de Propaganda Fide, a fost adus în Moldova în 1679 de către Vito
Piluzzi, numit arhiepiscop in Marcianopol, care 1-a recomandat și a scris chiar cu
mâna sa cererea acestuia de a fi trimis ca misionar. În tot acest răstimp poziția lui
Giorgini fusese absolut excepțională. Capelan al vicarului apostolic, bucurându-se
de întreaga sa încredere, și laudat de el în toate comunicările către Propaganda, el
ajunge să-l monopolizeze și să se interpună oarecum înfața acestuia și celorlalți
membri ai misiunii. La retragerea monseniorului de Marcianopol de la Bacău, pleacă
și Giorgini în Transilvania, stabilindu-se apoi în imediata ei proximitate, la misiunea
de la Trotuș.408
Francesco Antonio Renzi (?-1697), minorit conventual, care a venit ca
misionar în Moldova în 1679, a stârnit încă de mult curiozitatea istoricilor prin
aspectele contradictorii ale unei personalități destul de complexe, oferind un subiect
bogat pentru cercetări viitoare. Nu se cunosc bine împrejurările venirii sale, și nici
ale sfârșitului său dramatic. Instalat inițial la Huși, se mută apoi la Iași, unde
reușește să atragă bunăvoința domnitorului Gheorghe Duca, al cărui fiu Constantin,
ajunge unul din elevii săi. După plecarea lui Gheorghe Duca, el pare să fie bine
văzut de Dumitrașcu Cantacuzino. Prezența lui Renzi la Iași este atestată și în anii

406Ibidem, p. 211-216.
407Ibidem.
408
Călători străini despre țările române, vol. VII, p. 86-87.

90
1685-1687, dar nu se știe cât va fi fost de continuă în cursul încercărilor din timpul
războiului turco-polon, și mai ales al dezordinelor însoțind retragerea lui loan
Sobieski, când orașul a fost incendiat. Este de presupus că a fugit și el ca toți cei ce
puteau să afle un refugiu în locuri mai retrase. În 1687, el se afla în Polonia.Pornind
înapoi la începutul anului 1689, Renzi este la Veneția la 6 februarie și la Viena la 7
martie. În Moldova ajunge tocmai în iunie, folosind probabil trecerea sa prin
Polonia.409
Janos Papai (1660-1740), primele știri despre aceste le avem din anul 1680,
când își făcea studiile universitare la Frankfurt pe Oder. La izbucnirea ridicării
antihabsburgice conduse de Francisc Rákóczi, Papai împreună cu nobilimea locală
s-a retras în puternica cetate de la Ecsed, unde a încercat o rezistență față de
răsculați, dar apărătorii cetății l-au predat lui Rákóczi. Din toamna lui 1703, Papai a
aderat la războiul de eliberare rakóczian, fiind primul cărturarrăzvrătit al curții
principelui. La începutul anului 1704, când a fost numit în fruntea cancelariei
ungare, iar un an mai târziu a devenit și membru al consiliului economic. La curtea
lui Rákóczi, Papai avea să îndeplinească importante misiuni diplomatice. În
octombrie 1705, el a fost trimis la Poartă pentru a încheia o alianță antihabsburgică.
În drum spre Constantinopol solia a trecut, la începutul lunii noiembrie, prin Craiova
și Islaz, iar la întoarcere, între 15 septembrie și 10 octombrie 1708, prin Țara
Românească și Moldova. Reîntors la curtea lui Rákóczi, Pápai a devenit principalul
consilier al principelui în raporturile cu Poarta. La începutul anului 1710, el a fost
din nou trimis de Rákóczi la Poartă. La întoarcerea de la Constantinopol el a trecut,
între 6 și 25 septembrie 1710, prin Dobrogea și Moldova. În anul 1719 îl găsim pe
Papai la Hotin, apoi între 1720 și 1731, la Brăila în funcția de comandant al unei
mici unități de oșteni maghiari. A murit în mai 1740, la București.410
Erasmus von Weismantel (1688-1749), s-a născut în Germania și de tânăr
s-a angajat în armata suedeză servind mai întâi ca sublocotenent (Cornett) în
regimentul de dragoni al lui Görtz, apoi ca locotenent în regimentul de grenadieri
călări ai lui Krumkau. Desemnarea regimentelor se facea după numele
comandanților.Pentru a înțelege spiritul în care a fost redactat textul lui Weismantel,
trebuie ținut seama de faptul că jurnalul său de campanie a fost început în februarie
1708, când avea abia 20 de ani. La sosirea sa în Moldova, era un tânăr ofițer de 22
de ani.411
Ieromonahul Silvestru și monahul Nicodim (?- după 1722), Silvestru,
ucrainean de origine, era ieromonah la mănăstirea „Sf. Nicolaeˮdin Ralovski
(probabill Ralski, regiunea Kursk). În anul 1722, a făut o călătorie la Constantinopol
și Ierusalim împreună cu călugărul Nicodim de la aceeași mănăstire. Pelerinii ruși au

409Călători străini despre țările române, vol. VIII, p. 112.


410Ibidem, p. 229-230.
411
Ibidem, pp. 310-315.

91
trecut prin Moldova, iar jurnalul lor este mai degrabă un itinerar decât o descriere de
călătorie.412
I.C. Weiss (?-după 1737), inginer și ofițer în armata imperială din
Transilvania, a avut misiunea de a cerceta Oltenia în 1731, la 13 ani după anexare,în
vederea stabilirii unui plan de fortificații în punctele principale. Cum perspectivele
războiului purtat de ruși în preajma Moldovei îi confereau o importanțădeosebită,
Weiss a fost însărcinat să se refere asupra trecătorilor și drumurilor ducând din
Transilvania spre Iași, spre Brăila, cetatea turcească, sau spre Hotin, de asemenea
turcească. Astfel, trimite la Alba Iulia, la 18 mai 1737, o informare asupra
Moldovei.413
Andras Patai ( 1697-1755) s-a născut la 28 noiembrie 1697, la Szkcseny în
Ungaria. Intrat în ordinul iezuiților în 1717 (la 20 de ani), a funcționat la început la
Cluj în Colegiul iezuiților, apoi în anii 1738 și 1739 la Oradea, revenind la Cluj
(1739-1742). Între anii 1745 și 1748, activează la Colegiul iezuit din Nagyszembat,
apoi rector al Colegiilor iezuite de la Cluj (1749-1750) și Baaska Bistrița (1754).
Moare la Nagyszdmbat, la 15 martie 1755. Între anii 1731 și 1752 a publicat la Cluj
mai multe cărți cu conținut confesional. La stăruințele rectorului colegiului,
provincialul Austriei, Anion Vanosi, a fost trimis în Moldova în 1743, fiind primit
îndată într -o lungă audiență de Constantin Mavrocordat, care le-a declarat că dorea
să încredințeze instruirea tineretului moldovean unor profesori străini, destoinici, din
cauza ignoranței clericilor ortodocși. A părăsit definitiv Moldova în 1744, lăsând un
catalog succint al localităților din Moldova unde erau catolici maghiari.414
Francescantonio Manzi (1695-1749), călugar franciscan conventual,
născut în anul 1695, a fost trimis în noiembrie 1721 ca misionar în Moldova unde a
petrecut 23 de ani. Ajungând în aprilie 1722, s-a stabilit la Faraoani, unde a ridicat o
biserică și o casă pentru misiune. Manzi a mai ridicat și alte biserici la Bacau și
Grozești unde a întemeiat o noun misiune si la Tg. Trotul, obținând de la domnitorul
Grigore al III-lea Ghica unele înlesniri. Este chemat la Roma în 1743, unde dă
referințe numeroase despre misiunile din Moldova și mai ales despre activitatea sa
proprie de 23 de ani. Se reîntoarce în Moldova în 1746, unde a rămas ca prefect până
în 1749, când noul prefect, Carlo Maria Leonard 1-a trimis la Roma.415
Giovanni Maria Ausilia (1700-post 1745), minorit conventual, s-a născut
la 1700, la Palermo în Sicilia. A fost superior în mai multe mănăstiri din Sicilia și a
avut rol de conducere în comunitatea catolicilor din Moldova. Vine în Moldova,
trimis de Propagandă, în 1742, și curând, în lipsa unui prefect i se încredințează

412 Gh. Bezviconi,op. cit., p. 100-102.


413Călători străini despre țările române, vol. IX, p. 185-186.
414Ibidem, p. 293-294.
415
Ibidem, p. 296-297.

92
postul de viceprefect al provinciei franciscane a Moldovei; A deținut această
demnitate până la sfârșitul anului 1746.416
Giovanni Bartolomeo Frontali (1714-1763), călugăr minorit conventual s-
a născut în 1714 la Brisighella în provincia Bologna. Trimis de Congregaţia de
Propaganda Fide ca misionar în Moldova, unde sosește în 1742. Eforturile sale s-au
îndreptat spre construirea și repararea bisericilor și sporirea veniturilor acestora. La
1763, Frontali se pregatea să părăsească Moldova, unde petrecuse 21 de ani.417
Giovanni Hrisostomo dei Giovanni (1722-p. 1768) s-a născut la Zagora în
Tessalia în 1722. Deși grec de neam și ortodox, el a trecut la catolicism și a intrat în
ordinul franciscanilor conventuali. În ianuarie 1761, este trimis în Moldova de către
prefectul Propagandei, cardinalul Spinelli, în niște împrejurări destul de speciale.418
Peter Zöld (1727-17) - tot ce știm este că s-a născut în Transilvania și că a
fost preot catolic în satul Delna din Ciuc. Hotărârea de a vizita pe ceangăii din
Moldova a întâmpinat la început unele greutăți din partea misionarilor trimiși de
Propaganda Fide, care monopolizaseră oarecum funcțiile sacerdotale ale
comunităților. Trecând peste aceste piedici, în anii 1766 și 1767 a putut să cutreiere
în voie satele din Moldova și chiar cele din Bugeac, aflate sub jurisdicția hanului
Crimeii.419
Minas Băjășkian (1777-1851) s-a născut la 15 octombrie 1777 la
Trebizonda; studiile și le-a făcut la mechitariștii din Veneția. A intrat în congregația
lor, desfășurând o rodnică activitate. Băjășkian a păstorit pe armenii catolici din
Crimeea fixându-și reședițta la Karasu; a murit la 26 noiembne 1851, la San Lazaro
(Veneția). Băjășkian a călătorit în Europa estică în două rânduri: prima dată la 1808,
când a pornit din Veneția la 13 aprilie, vizitând Ungaria, întorcându-se apoi la
Constantinopol. A doua oarăîn 1820, când a trecut prin Austria, Polonia, Tataristan
și Noua Rusie, cu un popas indelungat in Crimeea și
îndeosebi la Karasu, centrul misiunii sale.420
Feodor Karacsay (1787-1859), contele
Karaczay de Valyeszaka, se trage dintr-o familie de
militari, de origine croată, stabiliți ulterior în Banat și
Transilvania. Titlul de conte a fost câștigat de tatăl
său, feldmareșalul Andreus Karaczay, care, în
războiul austro-ruso-turc (1788-1791) a luat parte la
cucerirea Hotinului și la luptele de la Focșani și
Mărtunești, distingându-se în bătălia de la Valea
Seacă (13 aprilie 1789), de unde provine și titlul său

416Ibidem, p. 315.
417Ibidem, p. 347.
418Ibidem, p. 439.
419Ibidem, p. 508.
420
Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. 1, p. 452.

93
de noblețe. S-a născut la 3 octombne 1787 și a urmat Academia Militară din Wiener
Neustadt, devenind ofițer de husari în anul 1805. A participat la campanile împotriva
lui Napoleon și s-a distins în lupta de la Pirna, pe când avea gradul de locotenent
(1813). Apoi șambelan, cu gradul de căpitan, pe lângă arhiducele Maximilian, apoi
maior în regimentul nr. 1 de ulani, Fedor Karacsay a ajuns colonel și comandant. În
Italia, s-a căsătorit cu Josephina Belleti Bianchi, fiica adoptivă a marchizei Julia
Bianchi Morari. Acesta, ar fi vizitat Moldova și Bucovina de două ori, prima dată în
anul 1814 sau 1815, iar a doua oară în 1817, iar scopul acestor vizite ar fi fost de
ordin militar.421
Ivan Petrovici Liprandi (1790-1880) s-a născut la 17
iulie 1790 într-o familie bogată de origine piemonteză,
Liprandi și -a început activitatea politică și administrativă în
perioada războiului purtat de Rusia împotriva invaziei
napoleoniene (1812). Colonel în statul major al armatei ruse în
1813 el a devenit șeful poliției de campanie și a poliție secrete
din Franța ocupată de aliați. În 1828 a fost numit șeful poliției
speciale pentru străini, creată de Imperiul rus. Între anii 1828-
1832 a avut reședința în principatele romanești, având ca scop
cunoașterea cât mai amănunțită a acestor două țări și strângerea de informații
strategice necesare pentru campania militară ce avea săizbucnească. Expulzat în
1828, de domnul moldovean Ioan Sandu Sturdza, el revine în același an în Moldova,
însoțind armata rusă aflată în campania din anii 1828-1829. În cadrul acesteia a
ocupat funcții în statul major al generalului Kiselev. În perioada șederii în
Principate, Liprandi s-a căsătorit cu Zoe Nicolae Samurcaș, care a trăit până în
1877.422
Charles Lagau (?-?), diplomat francez, despre a cărei viață știm prea puține
lucruri. A fost consul la Iași, post preluat în luna aprilie 1826, unde a rămas până la
7 iunie 1834. La 3 ianuarie 1829, trimite ministrului său de externe, Lafferoneys, o
informare care curpinde date prețioase despre despre resursele naturale, instituțiile
de cult și finanțele principatului moldav.423
Stepan Fiodorovici Dobronravov (1785-?), medic rus, a absolvit, în 1809,
Academia medico-chirurgicală din St. Petersburg cu medalia de argint. În 1812, este
detașat la Divizia de dragoni din Moscova, iar în 1814 devenea medic-șef al corpului
de cavalerie detașat în acest oraș. În timpul războiului ruso-turc din 1828-1829 a fost
trimis în cadrul armatei ruse din Bulgaria, unde a contribuit la înființarea celor nouă
carantine, precum și la organizarea spitalului militar provizoriu de la Silistra, pe care

421Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. I, p. 751-752;
http://riowang.blogspot.com/2014/12/persian-travel-sketches.html (accesat la 28 iunie 2018).
422Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. II, p. 286-287;

https://en.wikipedia.org/wiki/Ivan_Liprandi (accesat la 28 iunie 2018).


423
Ibidem, p. 327.

94
l-a condus personal. După războiul ruso-turc și încheierea păcii de la Adrianopol, a
rămas împreună cu administrația rusă în Principate, find unul din apropiații
generalului conte P. D. Kiselev, ca medic-șef al tuturor spitalelor provizorii (cele
militare evident) din cele două principate și din orașul Silistra. A lăsat o descriere
medico-topografica a principatelor Moldova și Țara Românească.424
P. Gekö Elek (1805-1848) s-a născut la 25 martie 1805, într-un sat din
Ciuc. În 1834 a intrat în ordinul franciscanilor, în cadrul căruia acționează ca preot
până la 1844 când, în urma unui conflict, apărăsit ordinul respectiv. După călătoria
sa în Moldova, din 1836, se reîntoarce la Buda, pentru ca în cele din urmă să se
stabilească ca preot la Bratislava, unde moare, la 9 octombrie 1848. La 5 octombrie,
trece frontiera Moldovei și rămâne aici până la 28 octombrie 1836, cu misiunea de a
cerceta viața ceangăilor. La 23 noiembrie se întoarce la Pesta, unde a trecut imediat
la redactarea lucrării ce avea să-i aducă faima științifică.425
Nikolai Karlovici Giers (1820-1895) provine
dintr-o familie cu ascendență suedeză și gerrnană, de
confesiune luterană, stabilită în Rusia la jumătatea
secolului al XVHI-lea. Nicolai Karlovici Giers a facut
o carieră strălucită în diplomație urcând, toate treptele
ierarhiei din Ministerul de Externe, de la cea mai umilă
de copist în Departarnentul Asiatic la cea de ministru.
După ce servise trei ani la Departamentul Asiatic,
prima sa avansare este numirea în octombrie 1841, la
consulatul Rusiei din Moldova. Funcția pe care trebuia
să o ocupe era aceea de agent al carantinei din Sculeni
dar, cum pe această poziție era încadrat un alt coleg ce
urma să primească o altă misiune, Giers este trimis pe
o poziție inferioară fiind al doilea dragoman al consulatului, cu modesta retribuție de
800 de ruble de argint pe an. Cei șase ani petrecuți în Moldova, între 1841 și 1847,
ca diplomat, i-au oferit posibilitatea să cunoască lumea, să își perfecționeze
cunoștințele de limbă franceză, să se pună la punct cu chestiunile politice la zi. Tot
în Moldova își va găsi și aleasa inimii făcând, în 1849, un mariaj strălucit cu Olga
Cantacuzino, din vechea și bogata familie a Cantacuzinilor. Giers pătrunde astfel în
lumea mare, atat în protipendada moldavă cât și în aristocrația rusească, pentru că
soția sa - care îi adusese drept zester bogata și întinsa moșie Hangu din județul
Neamț - era fiica lui Egor Mateevici Cantacuzino și nepoataprințului Alexandr
Mihailovici Gorceakov, ministrul de exteme al Imperiului rusesc.
În septembne 1848, în urma revoluției din Țara Românească, Giers este
atașat pe lângă generalul Alexandr Nicolaevici Lüders, la București, în calitate de

424Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. III, p. 25-26.
425
Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. III, p. 561.

95
agent diplomatic. În primăvara anului 1849, își urmează șeful în Transilvania în
vremea intervenției rusești împotriva revoluționarilor maghiari. Între anii 1850 și
1851 este prim-secretar al ambasadei din Constantinopol iar din 2 octombrie 1851
până în 1854, revine la Iași în calitate de consul. Revine în principate în calitate de
consul general la București între anii 1858 și 1863. Cancelarul Gorceakov îl ia ca
adjunct în 1875 iar din 1878, girează chiar postul de ministru de exteme pe care îl va
ocupa efectiv din 1882 până la moarte.426
Johann Daniel Ferdinand Neigebauer (1783-1866), reprezentant al
intelectualității liberale germane, s-a născut în iunie 1883, în familia unui preot
silezian din localitatea Dittmannsdorf. După absolvirea gimnaziului din
Schweidenitz, a urmat cursurile Facultății de Teologie, apoi pe
cele ale Facultății de Drept din Königsberg, îndeplinind ulterior
funcțiile de ascultător (1807) și referendor (1810) în
Schweidenitz, urmate de cea de asesor (1812) în Marienwerder.
În timpul războiului împotriva Franței, J. D. F. Neigebaur s-a
înrolat în 1813 în vestitul corp liber al lui Lötzow. Luat
prizonier și dus la Limoges, Neigebaur a avut prilejul să
cunoască cultura și civilizația franceză. După eliberare a urmat
cursurile Universității din Limoges, studiind limba franceză, istoria și organizarea de
stat a Franței. În anul 1815 a fost numit prefect de Luxemburg iar ultima sa funcție
oficială a fost cea de consul general al Prusiei în Principatele Române (cu reședința
la Iași), pe care a deținut-o din 1843 până în 1845. Fostul consul prusian era
considerat de contemporani drept unul dintre cei mai prolifici autori în domeniul
literaturi de voiaj. În capitala Moldovei, el a cunoscut o seamă de exponenți ai
mișcării naționale, oameni politici, revoluționari, scriitori și gazetari. De-a lungul
celor doi ani pe care i-a petrecut la Iași și București, consulul Neigebaur a strâns un
material documentar imens, privind geografia, demografia, economia, cultura,
arheologia și istoria țărilor române, ce va fi cuprins în lucrarea Beschreibung der
Moldau und Walachei (ed. I, Leipzig, 1848, ed. a II-a, Breslau, 1854).427
Jean Alexandre Vaillant (1804-1886), născut la Paris în 29 octombrie
1804, într-o familie de mici burghezi, filo-românul J. A. Vaillant și-a făcut studiile
la prestigioasele colegii de Bellay și Henric IV din capitala Franței. La numai 22 de
ani era trimis la Veracruz, în Mexic, pentru a fonda o școală, iar în 1829 își începe
periplul în spațiul românesc, fiind preceptor în familia marelui ban Iordache
Filipescu și apoi în cea a lui Mihalache Ghica. După numai un an, înființa în
București un pension în limba franceză, care din 1832 va funcționa în clădirea
Colegiului „Sfântul Savaˮ. S-a remarcat pentru activitățile sale în Țara Românească

426Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. IV, p. 56;
https://en.wikisource.org/wiki/1911_Encyclop%C3%A6dia_Britannica/Giers,_Nicholas_Karlovich_de
427Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. IV, p. 234-235;

https://de.wikisource.org/wiki/ADB:Neigebaur, (accesat la 1 iulie 2018).

96
și în sprijinul Revoluţiei de la 1848, având, alături de patrioţii români, gânduri
unioniste. A fost asociat cu fracțiunea liberală din Țara Românească și Moldova,
fiind un colaborator apropiat a lui Ion Heliade Rădulescu, Ion Câmpineanu șiMihail
Kogălniceanu. Suspectat de implicare în conspirații politice, este expulzat în 1842,
dar revenie în 1859 la București, unde a ținut cursuri gratuite de istorie a
Antichității. Guvernul român i-a acordat în 1864 marea împământenire și o pensie
viageră. În 1878, cu ocazia expoziției de la Paris, era vizitat de câțiva prieteni
români. Moare în 1886, fidel afecțiunii sale pentru România. Lucrarea ce
impresionează prin informație, analiză, profundă cunoaștere a spiritului românesc se
intitulează La Roumanie ou Histoire, Langue, Littérature, Orographie, Statistique
des Roumains, Paris, vol. I-III, 1844.428
Adolphe Laurent Joanne (1813-1881), literat, geograf și călător, s-a născut
la Dijon în 1813. La vârsta de 14 ani a părăsit locurile natale și s-a stabilit la Paris
unde a urmat cursurile colegiului și pe cele ale universității, devenind avocat în
1836. Încă din 1833 numele său aparea în paginile ziarului „Journal général de
l'instruction publiqueˮ, iar din 1837 a început să colaboreze și la alte publicații:
„Journal des tribunauxˮ, „Droitˮ (1838), „Nationalˮ (1841),
„Revue britaniqueˮ. Împreună cu doi apropiați, Chardon și
Paulin, a fondat în 1843 „L'Illustrationˮ, în conducerea căreia
a ocupat funcția de director adjunct, până în 1852 când s-a
retras. Între 1846-1849 el a întreprins o călătorie mai lungă,
impresiile culese find adunate în lucrarea Voyage illustre dans
les cinq parties du monde en 1846, 1847, 1848, 1849, apărută
la Paris în 1850,îmbogățită cu 663 gravuri și desene, semnate
de Appert, Barbot, Adalbert de Beaumont, Alexandre Bida,
Bouquet. Voiajul prin spațiul locuit de români, desfășurat în
lunile octombrie-noiembrie 1846, nu i-a prilejuit un contact mai îndelungat cu
oamenii și realitățile acestor locuri.429
Adolphe Etienne Billecocq (1800-1874) s-a născut la Paris, în 1800, în
familia unui avocat celebru. Încă din tinerețe a ales să facă parte din diplomație, deși
avea și studii juridice. În 1822, devenea atașat la legația franceză din Berlin și va fi
pe rând secretar de legație la Viena (1827), Madrid (1828) și Londra (1830).
Urmează un stagiu mai lung ca secretar la legația din Stockholm (1831-1837),
funcție în care a semnat și un tratat economic franco-suedez. În 1837, a îndeplinit
funcția de secretar al legației din Constantinopol, iar din 1839 până în februarie 1846
a fost agent și consul general al Franței în principate. Cei șapte ani petrecuți în

428Ibidem, p. 353-355; Gheorghe Palton, Cristina Oghină-Pavie, Jean Alexandre Vaillant (1804-1886)
și recunoștința posterității românești, în vol. „Omagiu academicianului Ștefan Ștefănescuˮ, București,
2000, p. 723-731.
429Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. V, p. 17;

http://www.massalire.fr/biographie/joanne_adolphe_laurent_bio.htm (accesat 20 iunie 2018).

97
mijlocul românilor vor fi și ultimii ani ai lui Billecocq dedicați activității
diplomatice. Din 1846 a desfășurat numai activitate publicistică și literară. În
jurnalul său, Billecocq mărturisea că timp de șapte ani s-a bucurat de ospitalitatea și
bunăvoința românilor, cunoscându-le sensibilitatea și potențialul mărturisind că
:„după 25 de ani de studii, de călătorii, de observații diplomatice, teritoriul
principatelor mi s-a părut interesant pentru a fi plasat în vizorul diplomației
franceze...pentru că principatele alături de Suedia pot lupta împotriva Rusieiˮ.
Album moldo-valaque este o lucrare remarcabilă din punct de vedere al realizarii
artistice. Cele 24 de pagini ale sale sunt ilustrate cu gravuri superbe ale pictorilor
Michel Bouquet și Charles Doussault, reprezentând peisaje, obiceiuri, costume
țărănești și țigănești, monumente, străzi și case din București și Iași. Cele mai
importante lucrări ale sale sunt închinate principatelor: La Principauté de Valachie
sous le Hospodar Bibesko par B. A, ancient agent diplomatique dans le Levant,
apărută la Bruxellesîn 1847; Le nostre prigioni, vol. I-II, apărută în 1849 și 1850 la
Paris; Album Moldo-Valaque, ou guide politique et pittoresque a travers les
Principautés du Danube, apărut în „L'Illustration journaluniverselˮ, Paris, 1848.430
Wilhelm von Kotzebue (1813-1887) este un scriitor și diplomat german
născut la 19 martie 1813, în localitatea Reval, astăzi Tallin, din Estonia. A venit
pentru prima oară în Moldova în 1840, unde fratele său, Karl, a fost numit consul al
Rusiei la Iași. La fel ca și tatăl său, August von Kotzebue, a intrat în serviciul
diplomatic, ocupând postul de funcționar superior la Consiliul de Legație din
Dresda, mai târziu fiind numit ministru plenipotențiar pentru orașele Karlsruhe,
Dresda și Berna. Wilhelm von Kotzebue s-a căsătorit în 1852, cu Aspazia
Cantacuzino, una dintre fiicele cneazului Gheorghe Cantacuzino, și a locuit pe
moșia Bălușești. Se spune că prima biserică a satului Bălușești datează din anul 1856
și a fost clădită cu sprijinul lui Wilhelm von Kotzebue, care luase în arendă
suprafețe întinse de teren în zonă. Wilhelm von Kotzebue era un apropiat al unor
mari personalități ale vremii, Mihail Kogălniceanu și Alecu Russo. A făcut traduceri
din scrierile unor poeți români în limba germană. A publicat la Berlin, în 1857,
traducerea culegerii de balade a poetului Vasile Alecsandri. În anul 1860, a publicat
note de călătorie în care vorbește despre oamenii și relațiile sociale din Moldova,
precum și despre evenimentele la care a fost martor, adunate în volumul „Din
Moldova”.

Lăcrămioara Iordăchescu, Un consul francez în principate: Adolphe Billecocq, în vol. „Istoria o


430

meditație asupra trecutului. Profesorului Vasile Cristian la a 50-a aniversareˮ, Iași, 2001, p. 261-278.

98
Este emoţionantă dragostea acestui străin
pentru locurile şi oamenii din Neamţ, România
devenindu-i a doua patrie, despre care spunea că „timp
de 40 de ani mi-a fost şi mi-a rămas aşa de dragă şi de
la care, în primăvara anului 1881, mi-am luat pentru
totdeauna rămas bun, cu un dor adânc în inimă”.
Pentru prietenia pe care Kotzebue a arătat-o culturii și
istoriei poporului român, acesta a fost numit, în anul
1884, cu trei ani înainte de a muri, membru de onoare
al Academiei Române.431
James Henry Skeene (1812-1886), scoțian, s-a
născut la Inverness. Tatăl său, James Skene of Rubislaw, era un apropiat al marelui
romancier Sir Walter Scott. Pregătit pentru cariera militară, a servit o vreme în
garnizoana Maltei. La Atena se căsătorește cu Ralu Rizo-Rangabe, fiica unui fost
demnitar fanariot în Țările Române. Demisionează din armată și se stabilește pentru
o vreme, la Atena. Se orientează spre diplomație și ajunge vice-consul la
Constantinopol și apoi la Alep. În timpul războiului Crimeii își oferă servicilie
Imperiului otoman și primește comanda unei unități de cavalerie neregulată. Așa
cum se recomanda el însuși în subtitlul celor două volume de memorii, apărute
anonim, The Frontier Lands of the Christian and the Turk, drept un „rezident
britanic de douăzeci de ani în răsăritˮ, Skene petrecuse mai mult de două decenii în
estul Europei și în Asia Mică. Acesta era unul dintre acei ultimi și rari călători
britanici ajunși în ținuturile noastre, care știa ce, unde și cât să vadă, ajutat de o vastă
cultură clasică, avea cunoștințe tehnice, politice, istorice și militare, era poliglot,
vorbind fluent franceza, germana, italiana ba, începuse să înțeleagă și să se exprime
și în românește, într-un cuvânt, un umanist cu tendințe enciclopediste, Skene este un
fin observator al realităților din principate.432
Benjamin Nicolas Marie Appert (1797-1873),
scriitor și filantrop francez, născut la Paris, a avut tinerețea
marcată de experiența napoleoniană. În 1818, mareșalul
Gauvion Saint Cyr 1-a însărcinat să țină cursuri pentru ofițeri
și subofițeri. A constituit 163 de școli, în care au fost instruiți
peste 20.000 de soldați. Acuzat că ar fi ajutat doi detinuți
politici să evadeze, a fost întemnițat în anul 1822, timp de trei
luni. Experiența temniței 1-a marcat și întreaga viață și-a
dedicat-o ameliorării condițiilor din închisoare. În 1830 a fost numit director general
al închisorilor din Franța. A fost și un călător pasionat, cu mai multe voiaje în Belgia

431Nicolae Gr. Steţcu, Note despre Wilhelm de Kotezebue, în „Apostolulˮ, nr. 6-7, 1942, p. 51-55;
Constantin Turcu, Un călător german, acum un veac, prin judeţul Neamt: Wilhelm von Kotzebue, 1942.
432
Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. V, p. 593-595.

99
(1846), Rusia (1847), Hamburg (1850), Austria și Bavaria (1851). Personalitatea sa
l-a fascinat pe Stendhal care 1-a imortalizat într-unul din personajele romanului său
Roşu și negru. Cartea sa, Voyage dans les principautés danubiennes, o dedică
domnitorilor din Țara Românească, Moldova și Serbia, într-un moment de cotitură,
războiul Crimeii. În toamna anului 1851, Appert poposea pe meleagurile
principatelor, după ce trecuse prin Austria, Ungaria și Serbia. Scopul său era de a
cerceta starea spitalelor și a spațiului concentraționar din Principatele române și
Serbia.433
Eugene Poujade (1815-1885) s-a născut în insula Maurice, ca fiu al unui
arhitect francez. După terminarea studiilor la Paris, a intrat în serviciul Ministerului
de Externe. A indeplinit funcția de consul al Franței la Ianina (1838, într-o zonă cu
populație aromânească), Tars (1843), Beirut (1844-1845),
Constantinopol și Malta (1846), Anvers (1848), București
(1849-1854), Tunis (1854), Florența (1861), Torino
(1865) și Cairo (1868). S-a retras din activitatea
diplomatică la începutul anului 1875. Pentru serviciile
aduse Franței, în 1854 a primit gradul de ofițer al
„Legiunii de Onoareˮ, iar în 1863 pe cel de comandor.
Consul general al Franței în Principatele Române,
remarcabil cunoscător al problemelor orientale, a petrecut aici mai bine de cinci ani,
observând societatea românească, militând pentru dezvoltarea ei.
S-a căsătorit, în 1850, cu o româncă, Maria, fiica marelui ban Costache
Ghica. A devenit un luptător pentru apărarea drepturilor românilor. Lucrarea lui
Eugene Poujade, Chretiens et Turcs. Scenes et souvenirs de la vie polaique, militaire
et religieuse en Orient, a apărut în 1859 și s-a dorit a fi închinată cunoașterii Europei
sud-estice și Levantului, unde Franța avea importante interese politice și economice.
O mare parte a paginilor sale sunt dedicate românilor.434
Edouard Grenier (1819-1901), diplomat și poet francez, s-a născut la
Baume-les-Dames (Doubs), în 1819. Datorită studiilor strălucite, cunoașterii
temeinice a limbii germane, a fost angajat ca secretar (și traducator în secret) de
poetul Henri Heine, stabilit în Franța. Prieten cu Lamartine, intră în diplomație
având misiuni diplomatice la Berlin și Berna, ca secretar de ambasadă și însăcrcinat
cu afaceri. Cariera sa diplomatică părea a fi încheiată în 1850, în urma unui incident
din viața privată. Anul 1851 i-a pus, într-adevăr, capăt: liberal convins, a părăsit
diplomația după lovitura de stat din 2 decembrie. Acum a cunoscut consacrarea
literară. Antibonapartist înfocat, atunci când i s-a oferit posibilitatea de a deveni
secretar al regelui Jerome, în 1854, a refuzat propunerea, dar, în același an, a

433Ibidem, p. 669-670.
434Mihai Sorin Rădulescu, Un diplomat francez din veacul al XIXlea: Eugene Poujade, în „Revista
istoricăˮ, tom XVI, 2005, nr. 1-2, p. 87-94.

100
acceptat să dea curs demersurilor inițiate de A. Ubicini, la cererea lui Vasile
Alecsandri, de a găsi un secretar francez pentru domnitorul Moldovei, Grigore
Ghica. Numit în această funcție la începutul anului 1855, a păstrat-o aproape doi ani,
până la sfârșitul domniei celui ce 1-a angajat. Am putea spune că perioada petrecută
la Iasi a fost ultima călătorie a lui Grenier pe un alt meleag decât literatura. Întors în
Franța, din 1856 s-a dedicat în întregime poeziei. A avut o prietenie specială cu
Vasile Alecsandri, iar volumul din 1894, En Moldavie 1855-1856, publicat în numai
10 exemplare (așa cum se menționează pe contrapagina de titlu), pentru a fi citit
doar de prieteni, după moartea sa, este despre experința sa în Principatul
Moldovei.435
Laurence Oliphant (1829-1888) s-a născut în 1829, la Cape Town, unde
tatăl său, Anthony Oliphant fusese numit procuror general al coloniei britanice a
Capului. În 1841, Laurence s-a alăturat familiei în Ceylon, unde tatăl său deținea
funcția de președinte de tribunal. În anii următori a călătorit mult alături de părinți,
având posibilitatea să viziteze Franța, spațiul germanic, Austria, Italia și Grecia.
Revenit în arhipelagul britanic pentru a studia dreptul, Oliphant nu a rezistat tentației
de a vizita Rusia, astfel că, în august 1852, a plecat alături de Oswald Smith într -o
vizită de-a lungul zonei europene de la Sankt Petersburg și până în Crimeea. Un
rezultatal călătoriei a fost publicarea volumului The Russian Shores of the Black Sea
in the Autumn of 1852.În calitate de corespondent al cotidianului „The Timesˮ, dar
și de raportor semioficial al Foreign Office-ului, a călătorit în 1856, invitat de
editorul gazetei londoneze, în Statele Unite, unde s-a alăturat
aventurierul William Walker. După o scurtă revenire în patrie,
și -a continuat vizitele de-a lungul Europei, ajungând în Corfu,
Hertegovina și, într -o nouă misiune a Foreign Office-ului, în
Polonia, în timpul insurecției naționale din 1863. Cu această
ocazie a vizitat din nou Moldova, relatarea călătoriei sale, fiind
publicată în „Blackwood Magazineˮ sub titlul de Letters from
the Principalities. Corespondent de război din nou cu prilejul
conflictului dintre Prusia, Austria și Danemarca (1863-1864),
Oliphant s-a apropiat de lumea politică londoneză, iar în 1865 a
fost ales membru în Parlamentul britanic. În 1872, s-a căsătorit cu tânăra Alice, de
numai 26 de ani. Într-o perioadă de apogeu a sentimentelor naționale, Oliphant s-a
implicat în mișcarea ce urmărea colonizarea evreilor în Țara Sfântă, astfel că, în
1879, a ajuns în Palestina, încercând să obțină o concesie de la guvernul otoman. În
1887, îi moare soția, dar se va recăsători repede cu tânăra Rosamond Dale Owen, un

435https://fr.wikipedia.org/wiki/%C3%89douard_Grenier(accesat20 mai 2018);


http://www.racinescomtoises.net/index?/category/11072-edouard_grenier_1819_1901 (accesat 19 mai
2018).

101
an mai tarziu. Bolnav de cancer la plămâni, Laurence Oliphant a murit în decembrie
1888, după aproape șase decenii de viață în care călătorise în întreaga lume.436
Jean-Henri-Abdolonyme Ubicini (1818-1884), istoric și jurnalist francez,
s-a născut la Issoudun, Franța. După studii la Paris,
devine profsor de retorică la Joigniy, iar după 1844,
își începe seria călătoriilor europene, prin Italia,
Grecia și Imperiul Otoman. Participă la București,
la revoluția pașoptistă, devenind secretar al
guvernului provizoriu și al Locotenenței domnești.
După înfrangerea revoluției, pleacă spre
Constantinopol și de acolo se întoarce în Franța. La
Paris publică mai multe studii despre Imperiul
Otoman și Principatele Dunărene, dintre care mai
importante sunt Lettres sur la Turquie. A fondat
revista „Revue de l'Orientˮ și a contribuit la
numeroase alte reviste, cum ar fi „Le Siècleˮ, „La
Presseˮ și „Courier de Parisˮ. În scrierile sale, Ubicini a adoptat de obicei un punct
de vedere pro românesc, în 1867 a primit cetățenia română.437
Paul Labbe (1867-1943), lingvist și etnolog francez, s-a născut la Arpajon.
Orfan de mic, studiază dreptul și limbile orientale la Paris. Grație darului
excepțional pentru limbile străine, în special rusa, este trimis în 1896, în misiune în
Rusia. Se specializează pe studiul etnografic și religios al populațiilor neslave din
Rusia, astfel că în timpul călătoriei din anii 1897-1898, străbate Rusia de la nord la
sud, ajungând pe Volga și în Kazan. Între anii 1902 și 1906, explorează
Transbaikalia și vizitează Netshinsk, Chita, Kiakhta dar și un oraș chinez numit
Maimatchou, pentru ca apoi să se îndrepte spre insula Sakhalin, pentru a studia
nativi de acolo.Secretar general al Societății Geografice Comerciale din Paris (1905-
1919) și al Alianței Franceze (1919-1935), face numeroase călătorii în Balcani
înainte și după Primul Război Mondial. A fost ales în 1923 membru al Academia de
Științe Coloniale și este distins cu „Legiunea de Onoareˮ în grad de ofițer (1913).
Una dintre numeroasele sale cărți, este dedicată României, La vivante Roumanie,
apărută la Paris în ajunul primei conflagrații mondiale.438
William Beatty-Kingston (1837-1900), jurnalist de război, participă la
Războiul Crimeii, iar după 1856 a lucrat în serviciul consular austriac, pentru că mai
apoi să fie corespondent al gazetei „The Daily Telegraphˮ, la Viena și Berlin.A

436https://en.wikipedia.org/wiki/Laurence_Oliphant_(author)(accesat 15 mai 2018);


https://www.britannica.com/biography/Laurence-Oliphant, (accesat 15 mai 2018); Călători străini
despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. VI, p.27-28.
437http://www.turquie-culture.fr/pages/histoire/historiens-turquie/ubicini-jean-henri-abdolonyme-1818-

1884.html (accesat la 2 iulie 2018).


438
http://www.academieoutremer.fr/academiciens/fiche.php?aId=448 (accesat la 5 iulie 2018).

102
vizitat România în 1865, în timpul unei investigații jurnalistice a situației politice
din țară, aflându-se la București până în toamna anului 1866. Revine în România în
1874, trimis de ziar să investigheze situația evreilor din Molodova împreună cu
consulul englez Hussey Crespigney Vivian. Se reîntoarce în primăvara anului 1877,
în contextul crizei orientale. Moare, bolnav de diabet, în 1900, lăsând și un bogat
tratat despre muzica populară românească.439
Eugene Pittard, (1867–1962), antropolog elvețian, născut la Geneva. Își dă
doctoratul în antropologie la Paris în 1898. Deși a fost un profesor apreciat și
carismatic, a rămas cunoscut ca om de știință, celebru prin lucrarea sa din 1924, Les
Races et l'Histoire. Pittard a fondat Muzeul de
Etnografie la Universitatea din Geneva fiind și primul
președinte al societății de antropologie la aceiași
universitate. Ca antropolog, Eugène Pittard, care a
făcut numeroase călătorii de studiu în România, în
jurul anilor 1900, avea să fie interesat de tipologiile
umane, explicând, completând şi individualizând
acele tipologii în cartea lui, La Roumanie: Valachie,
Moldavie, Dobroudja, apărută la Paris, în 1917.
Pittard, mărturisea, prin dedicarea cărţii, o
dezarmantă dragoste pentru oamenii de pe aceste
meleaguri („Poporului român, pe care, în timpul
lungilor mele campanii de studii antropologice, am
prins să-l cunosc şi să-l iubesc”).440
Maude Rea Parkinson (1860-1935) născută în jurul anului 1860, în Ulster,
Irlanda, a făcut studii în ţara natală şi în Germania, la Magdeburg. A călătorit mult
prin Europa, lucrând ca guvernantă în familia unui ofiţer superior din Viena, unde a
auzit vorbindu-se pentru prima oară despre România, tărâmul ce părea să îmbine
farmecul Orientului şi confortul Occidentului. În 1889 s-a
stabilit la Bucureşti, ca profesor de limbi străine, rămânând aici
următorii douăzeci şi doi de ani, devenind o apropiată a
multora dintre familiile din înalta societate a Capitalei. O
găsim, de pildă, în preajma familiei lui Take Ionescu, căruia,
odată ajuns ministru al Instrucţiunii, îi sugerează, bazându-se
pe experienţa ei în şcolile româneşti, câteva idei de reforme de
care acesta se pare că ar fi ţinut seama. Marele Război a
obligat-o să se întoarcă în Irlanda natală, unde începe să-şi
aştearnă pe hârtie amintirile în cartea, Twenty Years in

439Calători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. X, p. 150.
440https://en.wikipedia.org/wiki/Eug%C3%A8ne_Pittard; https://www.historia.ro/tag/eugene-pittard
(accesate la 10 iulie 2018).

103
Roumania, singura ei încercare memorialistică, publicată în 1921, fiind deopotrivă
răspunsul său la ospitalitatea românilor şi la curiozitatea britanicilor faţă de
„nefericita şi bravaˮ aliată de la Răsărit. Autoarea s-a stins din viaţă în 1938, la Kent
and Sussex Hospital din Tunbridge Wells, Kent.441
Raymund Netzhammer (1862-1945), născut la Baden, Germania, a fost
arhiepiscop romano-catolic de București între anii 1905 și 1924. A ctitorit între
altele Biserica „Sf. Vasile cel Mareˮ din strada Polonă și Biserica „Sf. Elenaˮ din
strada Cuza Vodă, amândouă în București.A intrat de timpuriu în vestita
mănăstire benedictină de la Einsiedeln, unde la 12 octombrie 1876 a devenit novice
și a primit numele Raymund. În același timp, și-a continuat studiile la școala
mănăstirească. A fost hitotonit preot la 5 septembrie 1886
la Einsiedeln. După absolvire a activat ca profesor de
matematică, chimie și fizică la abația benedictină de
la Einsiedeln (Elveția). Suferind de o boală de ochi, a fost
nevoit să-și întrerupă activitatea educațională timp de un
an. În acea perioadă a lucrat ca preot în orașul Montreux,
unde a învățat limba franceză. În 1900 este trimis la
București ca profesor la Seminarul Arhidiecezan de acolo.
La 16 septembrie 1905, papa Pius al X-lea l-a numit
arhiepiscop de București, pe atunci canonic onorific de
București și rector al Colegiului Pontifical Grec din Roma. Inițial a refuzat,
cunoscând problemele religioase din România, dar papa l-a convins să dea ascultare.
Istoricii au apreciat activitatea Arhiepiscopului Netzhammer drept una de „mare
consolidare pentru Biserica Catolică, căci autoritatea lui științifică întregea puternica
sa personalitate teologică (…) Documentele arată, fără îndoială, cât a fost de
apreciat și de respectat de către autorități și de către credincioși, bucurându-se, de
fapt, de demnitatea unui arhiepiscop primat al României”. În timpul negocierii
Concordatului cu Sfântul Scaun, care era astfel conceput încât să favorizeze Biserica
Română Unită cu Roma în detrimentul Bisericii Romano-Catolice din România,
papa Pius al XI-lea i-a transmis dorința să-și înainteze demisia în vara anului 1924.
Pe 3 iulie 1924, arhiepiscopul și-a semnat demisia. După 19 ani de păstorire, pe 14
iulie 1924, arhiepiscopul Netzhammer a predat conducerea Arhiepiscopiei de
București. S-a retras în Elveția ca arhiepiscop titular de Anazarbus. După trei ani de
ședere la mănăstirea din Einsiedeln, s-a mutat apoi pe insula Werd din orașul Stein
am Rhein, unde a murit la 18 septembrie 1945, la vârsta de 83 de ani. Cea mai
importantă lucrare a sa despre România este cea publicată în 1909, Din România.
Incursiuni prin această țară și istoria ei.442

441http://www.humanitas.ro/maude-rea-parkinson (accesat la 20 aprilie 2018).


442
https://ro.wikipedia.org/wiki/Raymund_Netzhammer (accesat la 2 iulie 2018).

104
Ethel Greening Pantazzi (1880-1961) - născută în
oraşul Hamilton din provincia canadiană Ontario, Ethel
Greening a fost primul dintre cei cinci copii ai soţilor
Thomas Benjamin Greening şi Jane Sharp, imigranţi
englezi stabiliţi în colonia britanică de peste Atlantic. În
1908 îl cunoaşte pe Vasile Pantazzi, căpitan al portului
Galaţi, care avea să-i fie soț și datorită căruia avea să
ajungă în România. Nunta celor doi are loc în 1909, iar
familia Pantazzi rămâne în portul de la Dunăre vreme de
șapte ani, o perioadă luminoasă, pe care Ethel o zugrăvește
în jurnal în cele mai vii culori. Din primăvara anului 1916, Ethel se mută împreună
cu familia la București, unde Vasile Pantazzi, acum cu rang de comandor, ocupă
postul de director al Direcţiei II Marină. În anii Primului Război Mondial, familia
Pantazzi ajunge în refugiu la Iaşi, iar apoi la Odessa. În acest timp, Ethel notează cu
hărnicie în jurnal impresii zilnice despre soarta României, mersul războiului, noua
putere instaurată în Rusia după revoluția din 1917, are întâlniri providențiale, ca de
pildă aceea cu colonelul Joseph Boyle, împreună cu care pune la cale salvarea
comandorului și a unui echipaj întreg din mâinile bolșevicilor. După război, Vasile
Pantazzi este delegat într-una dintre comisiile convocate în cadrul Conferinţei de
Pace ce debuta în capitala Franţei, iar Ethel sosește în Oraşul Luminilor la exact un
deceniu de la nuntă (martie 1919). Revine în România în 1920, unde soțul său va
cunoaște gloria militară, fiind ridicat la rangul de contraamiral, în 1928, pentru a
trece în rezervă în 1930. Nu știm exact cât a stat în România, dar este cert că a murit
în 1961, fiind înmormântată la Toronto.443
Marcel Fontaine (1889- ), ofițer în armata
franceză, a fost înrolat în luna august a anului 1914.
Avea atunci 25 de ani și era profesor la Școala Normală
de Institutori din Foix, din munții Pirinei. Participă la
bătăliile din Belgia, de pe Marna, în Champagne, în
Artoix și la Verdun. Pasionat de scris, ține un jurnal în
care consemnează ororile războiului. La 17 septembrie
1916 este anunțat că a fost desemnat să facă parte din
Misiunea Militară Franceză (MMF) în România, aflată
sub conducerea generalului Henri Berthelot. În august
1919 este demobilizat din armata franceză, după cinci
ani sub arme. Pentru meritele deosebite din timpul
primei conflagrații mondiale, ofițerul Marcel Fontaine a
fost decorat cu „Crucea de război a Franțeiˮ, cu
„Legiunea de onoareˮ, dar și cu „Steaua Românieiˮ și

443
http://www.humanitas.ro/ethel-greening-pantazzi (accesat la 25 iunie 2018).

105
„Crucea de război a Românieiˮ.După încheierea Misiunii, a revenit în România, în
1919, în cadrul Misiunii Universitare Franceze, ca profesor de liceula Turnu
Severin, Craiova și București. În 1930 se căsătorește la Turnu Severin cu o tânără
profesoară, Alexandra Zaharia. A rămas în România până în 1948, când activitățile
și cursurile lui au fost interzise, iar el a fost expulzat împreună cu ceilalți profesori
francezi ai misiunii. În 1949, Marcel Fontaine a înființat secția română a
Radiodifuziunii Franceze, al cărei redactor-șef a fost până în 1956. În fiecare
duminică transmitea câte un editorial fie în franceză, fie în română despre
transformările României sub comuniști. Se stinge din viață la 16 iulie 1970, la 82 de
ani. Ceremonia funerară este oficiată la biserica română de pe strada Jean de
Beauvais, din Paris, condusă în acea vreme de o mare figură a României din exil,
Vasile Boldeanu.444

Sir Sacheverell Sitwell (1897-1988)s-a născut


la Scarborough, North Yorkshireși afost un scriitor
englez, cel mai bine cunoscut ca critic de artă, critic de
muzică (cărțile sale despre Mozart, Liszt și Domenico
Scarlatti sunt încă consultate) și critic de artă, în special
al stilului baroc. Cu studii la Colegiile Eton și Balliol din
Oxford se înrolează în armata britanică în trupele de
grenadieri, în Primul Război Modial.A publicat de-a
lungul vieții peste 130 de cărți. În 1937, a fost invitat de
familia de vechi boieri Callimachi să ne viziteze ţara.
Rod al unui aranjament privat, călătoria unui cetăţean
britanic atât de cultivat şi de pătrunzător s-a dovedit mai
fructuoasă decât orice acţiune de propagandă culturală pusă la cale de vreun minister
de resort. Peste nici un an, Sitwell a publicat la Londra volumul Roumanian
Journey. Moare la 90 de ani, în 1988, după o viață dedicată literaturii și criticii
literare.445

444https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/jurnalul-si-fotografiile-lui-marcel-fontaine-donate-

romaniei (accesat 28 iunie 2018).


445https://www.nytimes.com/1988/10/03/obituaries/sir-sacheverell-sitwell-dies-at-90-last-of-trio-of-

literary-eccentrics.html (accesat 28 iunie 2018).

106
BIBLIOGRAFIE

1. Andrei Victor, Evoluția teritorială a vechiului Ținut Neamț, în „Anuarul


Liceului Petru Rareș Piatra Neamț. 1934-1935ˮ.
2. Anuarul Socec al României-mari, Biblioteca Congresului SUA (accesat 7
aprilie 2018).
3. Bălan Ioanichie, Vetre de sihăstrie românească, Editura Institutului Biblic,
București, 1982.
4. Bârzu Vasile, Mănăstirea Pângăraţi- monografie, studiu istoriografic şi
aghiologic, Editura Gedo, Cluj, 2004.
5. Generalul Berthelot Henri Memorii și corespondență. 1916-1919, Editura
Militară, București, 2015.
6. Bogdan I., ed., Letopiseţul anonim al Moldovei, Bucureşti 1959.
7. Bezviconi Gh., Călători ruși în Moldova și Muntenia, București, 1947.
8. Călători străini despre țările române, vol. V, Editura Științifică, București,
1972.
9. Călători străini despre țările române, vol. VI, Editura Științifică,
București, 1973.
10. Călători străini despre țările române, vol VII, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1980.
11. Călători străini despre țările române, vol. VIII, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1983.
12. Călători străini despre țările române, vol. IX, Editura Academiei
Române, București, 1997.
13. Călători străini despre țările române, vol. X, part. 1, Editura Academiei
Române, București, 2000.
14. Călători străini despre țările române, vol. X, part. 2, Editura Academiei
Române, București, 2001.
15. Călători straini despre țările române, Supliment I, Editura Academiei
Române, București, 2011.
16. Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă,
vol. I, Editura Academiei Române, București, 2004.
17. Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă,
vol. II, Editura Academiei Române, București, 2005.

107
18.Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă,
vol. III, Editura Academiei Române, București, 2006.
19. Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă,
vol. IV, Editura Academiei Române, București, 2007.
20. Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă,
vol. V, Editura Academiei Române, București, 2009.
21. Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă,
vol. VI, Editura Academiei Române, București, 2010.
22. Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă,
vol. VIII, Editura Academiei Române, București, 2013.
23. Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea. Serie nouă,
vol. IX, Editura Academiei Române, București, 2015.
24. Ciorănescu A1., La Roumanie vue par les etrangers, Bucureşti, 1944.
25. Ciulei Ștefan G., Ciulei Nina, Ciulei Ecaterina, Manuscrisul cu însemnări
din călătoria naturalistului Julius Edel și a farmacistului Joseph Szabo prin
Moldova, în 1835, în volumul „Momente din trecutul medicinii. Studii, note
și documenteˮ, Editura medicală, București, 1983.
26. Le Cler G., Moldo-Valahia. Ce a fost, ce este, ce-ar putea fi, Editura
Institul European, Iași, 2010.
27. Cobuz Daniela, Podoleni, reper al vredniciei românești, în vol.
„Identitate Nemțeanăˮ, Editura Cetatea Doamnei, Piatra Neamț, 2012.
28. Codrescu Th., Uricariul, vol. VII, Tipografia Buciumul român, Iași, 1886.
29 „Columna lui Traianˮ, VII, 1876.
30. Costăchescu Mihai, Documente moldovenești înainte de Ștefan cel Mare,
I, Editura Viața Românească, 1931.
31. Davidescu Gabriel, Chirica Vasile, Cucolea Mihai, Istorie și viață
spirituală în zona montană și submontană a neamțului, Editura Pim, Iași,
2005.
32. Demidov Anatole, Voyage dans la Russie Méridionale et la Crimée,
Paris, 1854.
33. Documente privind istoria României, secolul al XVI-lea, A. Moldova, vol.
2, Editura Academiei RPR, București, 1951.
34. Documente privind istoria României, secolul al XVI-lea, A. Moldova, vol.
3, Editura Academiei RPR, București, 1952.
35. Documente privind istoria României, secolul al XVI-lea, A. Moldova, vol.
4, Editura Academiei RPR, București, 1954.

108
36. Documente privind istoria României, secolul al XVII-lea, A. Moldova,
vol. 2,Editura Academiei RPR, București, 1953.
37. Doboş Fabian (coord.), Săbăoani-file de istorie, Editura Presa Bună, Iaşi,
2002.
38. Documente inedite-Saeculum, Editura Junimea, Iași, 1977.
39. Documente privitoare la istoria românilor, culese de Eudoxiu
Hurmuzachi, (vol. XXI + supl.), Bucureşti, 1876-1942.
40. Dumitroaia Gh., Constantin Matasă-In memoriam, Editura Constantin
Matasă, Piatra-Neamţ, 2001.
41. Fontaine Marcel, Jurnal de război. Misiune în România (noiembrie 1916-
aprilie 1918), Editura Humanitas, București, 2016.
42. Gheorghiță Ilie, Mănăstirea Varatec, în vol. „Monumente istorice
bisericești din Mitropolia Moldovei și Suceveiˮ, Editura Mitropoliei
Moldovei și Sucevei, Iași, 1974.
43. Gorovei Ștefan, Am pus pecetea orașului, în „Magazin istoricˮ, nr. 2,
1978.
44. Grigoraș N., Dregătorii târgurilor moldovenești și atribuțiile lor până la
Regulamentul Organic, Tipografia „Avântulˮ, Iași, 1942.
45. Iacomi G., Din trecutul vieţii monahale şi creştineşti în zona Ceahlău,
Ed. Trinitas, Iaşi.
46. Sadi-Ionescu AI., Bibliografia călătorilor străini în ţinuturile româneşti,
Bucureşti, 1916.
47. Ionescu Adrian-Silvan, Vers l’Orient europeen : Voyages et images. Pays
roumains, Bulgarie, Grece, Constantinople, coord. Lidia Cotea, Editura
Universității Bucureti, 2009.
48. Iordăchescu Lăcrămioara, Un consul francez în principate: Adolphe
Billecocq, în vol. „Istoria o meditație asupra trecutului. Profesorului Vasile
Cristian la a 50-a aniversareˮ, Iași, 2001.
49. Iorga Nicolae, Încă o ruină de istorie şi artă sub ochii noştri nesimţitori,
în „Avântulˮ, 1939.
50. Iorga Nicolae, Inscripţii din bisericile României, vol. I, Bucureşti, 1905.
51. Iorga Nicolae, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a
Românilor, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1908.
52. Iorga Nicolae, Istoria românilor prin călători, vol.I-IV, Bucureşti, 1921-
1924; ed. a II-a, vol.I-IV, 1928-1929.
53. Iorga Nicolae, Istoria românilor prin călători, Editura Eminescu,
București, 1981.

109
54. Kotzebue W. de, Din Moldova, Institutul De arte Grafice Ath. Gheorghiu,
Iaşi, 1944.
55. Labbe Paul, O Românie plină de viaţă,
56. Lahovari George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, vol. I,
Stabilimentul grafic J. V. Socecu, București 1898.
57. Lahovari George Ioan, Marele Dicționar Geografic al Romîniei, vol. III,
Stabilimentul grafic J. V. Socecu, București, 1900.
58. Lahovari George Ioan, Marele Dicționar Geografic al Romîniei, vol. V,
Stabilimentul grafic J. V. Socecu, București, 1902.
59. Lăcătuşu I. şi colab., Românii din judeţele Harghita şi Covasna, f.a.
60. Lăzărescu Dan Amedeu, Imaginea României prin călători, vol. 1 1716-
1789, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1985.
61. Lăzărescu Dan Amedeu, Imaginea României prin călători, vol. 2 1789-
1821, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1986.
62. Luca Gavril, Târgu Neamț. Monografie, Editura „Constantin Matasăˮ,
Piatra Neamț, 2008.
63. Mănăstirea Neamț, vatră de spiritualitate și cultură românească, vol.I,
Editura Doxologia, 2017.
64. Mihalachi Anca Ionela, O scurtă istorie a comunității Tămășeni, în
volumul „Identitate Nemțeanăˮ, Editura Cetatea Doamnei, Piatra Neamț,
2012.
65. Netzhammer Raymund, Din România, vol. I-II, Editura Humanitas,
București, 2010.
66. Oprescu G. Țările Române văzute de artiști francezi (sec. XVIII și XIX),
București, Cultura Națională, 1926.
67. Palton Gheorghe, Cristina Oghină-Pavie, Jean Alexandre Vaillant (1804-
1886) și recunoștința posterității românești, în vol. „Omagiu academicianului
Ștefan Ștefănescuˮ, București, 2000.
68. Panaitescu P. P., Călători poloni în ţările române, Bucureşti, 1930.
69. Pantazii Ethel Greening, România în lumini și umbre (1909-1919),
Editura Humanitas, București, 2015.
70. Parkinson Maude Rea, Douăzeci de ani în România (1889-1911), Editura
Humanitas, București, 2014.
71. Pittard Eugene, La Roumanie, Editions Bossard, Paris, 1917.
72. Porcescu Scarlat, Mănăstirea Agapia, în vol. „Monumente istorice
bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei”, Editura Mitropoliei
Moldovei și Sucevei, Iași, 1974.

110
73. Prangati Constantin, Oameni politici și de stat din județul Neamț (1864-
2003), Editura Babel, Bacău, 2004.
74. Radu Gh., Contribuții la istoria județului Neamț, Editura Cetatea
Doamnei, Piatra Neamț, 2008
75. Rădulescu Mihai Sorin, Un diplomat francez din veacul al XIXlea:
Eugene Poujade, în „Revista istoricăˮ, tom XVI, 2005, nr. 1-2.
76. Sachelarie, Ovid; Stoicescu, Nicolae (coord.), Instituţii feudale din ţările
române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1988.
77. Sadoveanu Mihail, Baltagul, Editura Ion Creangă, București, 1987.
78. Sir Sitwell Sacheverell, Călătorie în România, Editura Humanitas,
București, 2011.
79. Șteţcu Nicolae Gr., Note despre Wilhelm de Kotezebue, în „Apostolulˮ,
nr. 6-7, 1942.
80. Tablou de regruparea comunelor rurale întocmit conform legii privind
modificarea unor dispozițiuni din legea pentru organizarea administrațiunii
locale în „Monitorul oficial și imprimeriile statuluiˮ (161): 276, 277/ 15 iulie
1931.
81. Tamba Mihai Claudiu, Comuna Doljești-trecut, prezent, viitor, în
volumul „Identitate Nemțeanăˮ, Editura Cetatea Doamnei, Piatra Neamț,
2012
82. Tudor D., Orașe, Tîrguri și sate în Dacia Română, București, 1968.
83. Turcu Constantin, Un călător francez acum un veac prin judeţul Neamţ:J.
A. Vaillant, în „Anuarul liceului Petru Rareș Piatra Neamțˮ 1933-1934.
84. Turcu Constantin, Un călător german, acum un veac, prin judeţul Neamt:
Wilhelm von Kotzebue, 1942.
85. Turcu Constantin, Wilhelm von Kotzebue, călător german prin județul
Neamț, acum un veac, în „Anuarul liceului Petru Rareș Piatra Neamțˮ, 1936-
1940.
86. Ubicini A., Chopin M., Provinces danubiennes et roumaines, Editura
Apollonia, Iaşi, 1993.
87. Vasile Alina Camelia, Biserica Sf. Nicolae Roiznov-izvor de cultură și
spiritualitate, Editura Alfa, Piatra Neamț, 2007.
88. Vărzaru Simona, Prin ţările române. Călători străini din secolul al XIX-
lea, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1984.
89. Mary Adelaide Walker, Eastern life and scenery, vol. II, Chapman and
Hall, Londra, 1886

111
90. Mary Adelaide Walker, Untrodden paths in Roumania, Chapman and
Hill, London, 1888, p. 133.

Site-uri
●http://lexikon.katolikus.hu/K/Kar%C3%A1csonyk%C5%91.html(accesat la 17 iunie 2018).
●https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-bistrita-neamt-68046.html
(accesat la 10 iulie 2018).
●http://ziarullumina.ro/manastirea-bistrita-moldava-la-1900-21929.html (accesat la 10 iulie
2018).
●http://www.comunapipirig.ro/articole/lucruri-stiute-si-nestiute-despre-pipirig.html (accesat
la 10 iulie 2018)
●http://www.comunabirgauani.ro/comuna/istoric-comuna/ (accesat 5 iulie 2018).
●http://www.ercis.ro/dieceza/parohii/fisa.asp?id=109 (accesat 5 iulie 2018).
●https://iosifmares.blogspot.com/2010/09/monografii-xxix-judetul-neamt.html (accesat 10
iulie 2018).
●http://www.iranicaonline.org/articles/angiolello-giovanni-maria-1451-ca-1525 (accesat la
20 aprilie 2018).
●https://www.crestinortodox.ro/parinti/arhidiaconul-paul-alep-136597.html(accesat la 10
mai 2018).
●http://riowang.blogspot.com/2014/12/persian-travel-sketches.html (accesat la 28 iunie
2018).
●https://en.wikipedia.org/wiki/Ivan_Liprandi (accesat la 28 iunie 2018).
●https://en.wikisource.org/wiki/1911_Encyclop%C3%A6dia_Britannica/Giers,_Nicholas_K
arlovich_deaccesat 5 iulie 2018).
●https://de.wikisource.org/wiki/ADB:Neigebaur, (accesat la 1 iulie 2018).
●http://www.massalire.fr/biographie/joanne_adolphe_laurent_bio.htm (accesat 20 iunie
2018).
●https://fr.wikipedia.org/wiki/%C3%89douard_Grenier(accesat 20 mai 2018).
●http://www.racinescomtoises.net/index?/category/11072-edouard_grenier_1819_1901
(accesat 19 mai 2018).
●https://en.wikipedia.org/wiki/Laurence_Oliphant_(author)(accesat 15 mai 2018).
●https://www.britannica.com/biography/Laurence-Oliphant, (accesat 15 mai 2018).
●http://www.turquie-culture.fr/pages/histoire/historiens-turquie/ubicini-jean-henri-
abdolonyme-1818-1884.html (accesat la 2 iulie 2018).
●http://www.academieoutremer.fr/academiciens/fiche.php?aId=448 (accesat la 5 iulie 2018).
●https://en.wikipedia.org/wiki/Eug%C3%A8ne_Pittard; https://www.historia.ro/tag/eugene-
pittard(accesate la 10 iulie 2018).
●http://www.humanitas.ro/maude-rea-parkinson (accesat la 20 aprilie 2018).
●https://ro.wikipedia.org/wiki/Raymund_Netzhammer (accesat la 2 iulie 2018).
●http://www.humanitas.ro/ethel-greening-pantazzi (accesat la 25 iunie 2018).
●https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/jurnalul-si-fotografiile-lui-marcel-fontaine-
donate-romaniei (accesat 28 iunie 2018).
●https://www.nytimes.com/1988/10/03/obituaries/sir-sacheverell-sitwell-dies-at-90-last-of-
trio-of-literary-eccentrics.html (accesat 28 iunie 2018).

112
ANEXE

Pagina de titlu din „Codex Bandinus” (Călători străini vol.V, fig. 17)

113
Prima pagină a jurnalului de călătorie a lui Janos Papai
după Călători străini, vol VIII., anexe.

Foaia de titlu a cărţii lui Anton Maria del Chiaro,


după Călători străini, vol. VIII, anexe

114
Foaia de titlu a cărţii lui Fr. W. Bauer
după Călători străini, vol. X, part I, planşe

Foaia de titlu a cărţii lui J. L. Carra,


după Călători străini, vol. X, part I, planşe

115
Boieroaică din Moldova după B. Hacquet, ( Călători, vol. X, p.II, planşe)

116
Ţăran moldovean după B. Hacquet (Călători, vol. X, p.II, planşe)

117
Ţărancă moldoveancă după B. Hacquet (Călători, vol. X, p.II, planşe)

118
(Sursa-Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, vol 1)

pandur moldovean din regiunea Siretului, gravură de W. Poole, după


Călătoristrăini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, vol. I, planşe.

119
(Sursa-Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, vol. I)

(Sursa-Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, vol.III)

120
Foaie de titlu a lucrării lui William Wilkinson, 1820,
după Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, vol. I, planşe

121
(Sursa-Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, vol. III)

(Sursa-Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, vol. IV)

122
(Sursa-Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, vol. IV)

(Sursa-Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, vol. IV)

123
(Sursa-Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, vol. V)

Pagina de titlu a lucrării lui Anatole Demidov


după,https://www.google.ro/search?q=m+anatole+de+demidoff&tbm=isch&tbo=u&
source=univ&sa=X&ei=-

124
(Sursa-Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, vol. V)

125
(Sursa-Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, vol. V)

126
(Sursa-Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, vol. V)

127
(Sursa-Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, vol. V)

Mănăstirea Neamţ, desen de Michael Bouquet în „Album Moldo-Valaqueˮ, 1848,


după Călători sec XIX, vol. 5, ilustraţii.

128
G. Oprescu-Țările Române văzute de artiști francezi, p. 95.

129
G. Oprescu-Țările Române văzute de artiști francezi, p. 136

130
Pagina din Manuscrsiul lui Paul Din Alep

131
132
133
134
Agapaia la 1884, din Mary Walker- Untrodden Paths in Roumania, p. 65, 69

135
M. Neamț la 1884, din Mary Walker- Untrodden Paths in Roumania, p. 83

Cetatea Neamț la 1884, din Mary Walker- Untrodden Paths in Roumania,


p. 104-105

136
M.

M.Văratec la 1884, din Mary Walker- Untrodden Paths in Roumania, p. 107

137
M. Secu la 1884, din Mary Walker- Untrodden Paths in Roumania, p. 119

M. Sihla la 1884, din Mary Walker- Untrodden Paths in Roumania, p. 126

138
Piatra Neamț la 1884, din Mary Walker- Untrodden Paths in Roumania, p. 134

139
Călugări şi Mănăstirea Neamţ, după Paul Labbe, planşa IX

Cetatea Neamţului, după Paul Labbe, planşa VIII.

140
Tîrgu Neamţ după Paul Labbe, planşa VII

Harta României după Paul Labbe

141
142
Gater la Bicaz, din Raymund Netzhammer, vol. 2, p. 80

Biserica Sf. Ioan, Piatra Neamț, din Raymund Netzhammer, vol. 2, p. 83

143
Icoana Maicii Domnului de la Neamț, din Raymund Netzhammer, vol. 1, p. 69

144
Cu pluta pe Bistrița, din Raymund Netzhammer, vol. 1, p. 75

145
Harta poștală a Moldovei la 1854
(Sursa- https://tiparituriromanesti.files.wordpress.com/2011/11/harta-postala-a-
moldovei-1854.jpg)

146
147
148
harta moldova 1781, Jakob Schmid, Viena

149
Hora von Otzellowitz-1790, Roman, Mănăstirea Neamț și Piatra Neamț

(Sursa-https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2014/04/09/hora-von-otzellowitz-
harta-celor-cinci-tinuturi-moldovenesti-1790/)

150
Hartă istorică a Moldovei şi Ţării Româneşti, realizată de Jakob Schmidt la
Petersburg în 1775
(Sursa-https://tiparituriromanesti.wordpress.com/tag/secolul-xviii/page/54/)

151
152
Historische Karte: Moldau, Walachei, Siebenbürgen mit Bessarabien 1848 (Plano)

153
Fragment din Karta der Moldau, 1830-1850

(Sursa-https://www.oldmapsonline.org/map/cuni/798884)

154
harta Moldovei-Descrierea Moldovei-1771
https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2011/10/page/4/

155
Hartele_Judetelor_Neamt 1903

http://imagoromaniae.ro/imagini/harta-jude%C5%A3ului-neam%C5%A3-
1903.html

156
Districtul Neamț, 1864 din "Atlasul geografic şi statistic al României" de Maiorul
Pappasoglu

(http://imagoromaniae.ro/imagini/harta-districtului-neam%C5%A3.html)

157
Harta județului Neamţ în Atlasul Căilor de Comunicații din 1897

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Jude%C8%9Bul_Neam%C8%9B_(antebelic)#/
media/File:Atlasul_C%C4%83ilor_de_Comunica%C8%9Bii_(1897)_-
_Neam%C8%9B.jpg)

158
Tg Neamt la 1920

159
160
161
162
163
Fragment dintr-o hartă germană a României între 1914-1918

https://www.oldmapsonline.org/map/cuni/1126489

164