Sunteți pe pagina 1din 2

Curs I Fiziologie Animală

Concepte importante

1. Dogma fundamentală a Științelor Vieții: informaţie - ADN – ARN – proteine -


funcţie

Informaţia genetică este stocată în moleculele de ADN din nucleul celular (numit şi
ADN genomic). O parte din ADN-ul genomic conţine informaţia necesară pentru
sinteza de proteine. Secvenţa de ADN care conţine informaţia necesară sintezei unei
anumite polipeptide (lanţ de aminoacizi) este o genă.
Atunci când proteina codificată de o anumită genă este sintetizată într-o celulă,
spunem că gena respectivă „se exprimă“ în acea celulă. Nu toate genele care
alcătuiesc genomul uman se exprimă în fiecare celulă a organismului, acesta fiind
motivul pentru care o celulă hepatică este diferită de un neuron sau de o celulă
endotelială: fiecare dintre aceste tipuri celulare exprimă un alt set de gene. Există gene
care sunt exprimate practic în orice celulă animală (de ex: ATPaza de Na şi K), dar
există şi gene specifice ţesutului respectiv (de ex: genele care codifică pentru canalul
de sodiu dependent de voltaj sunt exprimate în neuroni dar nu şi în celulele hepatice).
Pentru a se ajunge de la ADN-ul genomic la proteine trebuie parcurşi doi paşi:
transcrierea şi translaţia. Transcrierea unei gene are loc în nucleu şi constă în sinteza
unei molecule de ARN mesager pornind de la o catenă a ADN-ului genomic (mai
precis a secvenţei codificatoare aparţinând genei respective). ARN-ul mesager
proaspăt sintetizat este procesat în nucleu (de ex: se elimină intronii) şi apoi este
exportat prin porii anvelopei nucleare în citoplasmă. Aici are loc al doilea pas:
translaţia ARN-ului mesager. Acesta interacţionează cu un complex macromolecular
de proteine şi ARN numit ribozom. În urma acestei interacţii este sintetizat un lanţ
polipeptidic conform codului genetic care asociază un aminoacid fiecărei triplete de
nucleotide numită codon. Acest lanţ polipeptidic suferă o serie de modificări (aşa-
numite modificări post-translaţionale) şi se ajunge la forma funcţională a proteinei
codificată de gena de la care am pornit discuţia.

2. Structura membranei plasmatice


Membrana celulară (plasmatică) este compusă din fosfolipide şi proteine.
Fosfolipidele sunt molecule amfifile (au o zonă polară, hidrofilă – care poate
interacţiona cu moleculele de apă, şi o zonă nepolară, hidrofobă – care se orientează
astfel încât să nu aibă contact cu apa) şi formează un bistrat lipidic care formează
structura de bază a membranei celulare. În acest bistrat lipidic sunt inserate proteine
integrale (care traversează complet bistratul, având contact atât cu citoplasma cât şi cu
mediul extracelular), dar există şi proteine adsorbite la faţa internă sau externă a
membranei. Atât lipidele cât şi proteinele au o oarecare libertate de difuzie în planul
membranei. În bistratul lipidic sunt inserate şi molecule de colesterol, care contribuie
la scăderea fluidităţii membranei şi la creşterea rezistenţei mecanice a acesteia. Acest
model al membranei celulare se numeşte modelul “mozaicului fluid”.

3. Transportul transmembranar (prin membrana plasmatică).


Transportul de ioni şi molecule prin membrană este esenţial pentru supravieţuirea
celulei. Celula are nevoie de o serie de compuşi pe care nu-i poate sintetiza
(aminoacizi) sau de nutrienţi (glucoză) şi în aceeaşi măsură trebuie să evite
acumularea unor produşi toxici ai metabolismului în citoplasmă prin eliminarea
acestora. Transportul transmembranar se împarte în două categorii mari: transport
pasiv (când moleculele se deplasează de la concentraţie mare la concentraţie mică, sau
în sensul gradientului de concentraţie), care se face fără consum de energie, şi
transport activ (împotriva gradientului de concentraţie), care se face cu consum de
energie metabolică (energia este furnizată, de exemplu, de hidroliza moleculelor de
ATP).
Transportul pasiv se subîmparte în difuzie simplă (cazul moleculelor mici şi nepolare
care pot traversa direct bistratul lipidic) şi difuzie facilitată, care este mediată de
anumite proteine membranare integrale (canale ionice sau transportori). Anumite
molecule mici şi/sau nepolare (oxigenul, dioxidul de carbon, acizii graşi, hormonii
steroizi) pot traversa membrane fără ajutorul vreunui mecanism de transport, fiind
capabile să se dizolve în componenta hidrofobă a bistratului lipidic. Ionii nu pot
realiza acest lucru fără ajutor: ei au o interacţiune extreme de strânsă (favorabilă
energetic) cu moleculele de apă de hidratare şi nu pot renunţa la aceste legături în
favoarea interacţiei cu componenta lipidică a membranei. Din acest motiv transportul
ionilor se face cu ajutorul unor proteine membranare integrale; acestea formează prin
membrană pori umpluţi cu apă, care permit transferul ionilor dintr-o parte în cealaltă a
membranei. În sfârşit, moleculele mari şi polare, precum glucoza, traversează
membrana cu ajutorul unor transportori specifici, proteine membranare integrale care
leagă glucoza la o faţă a membranei şi suferă apoi o transformare conformaţională (o
schimbare a geometriei tridimensionale) în urma căreia situsurile de legare a glucozei
sunt expuse la cealaltă parte a membranei, unde glucoza este eliberată prin disociere
de transportor.
Transportul activ la rândul său se subîmparte în transport activ primar şi secundar. În
cazul transportului activ primar, aceeaşi proteină care realizează efectiv transportul,
prin legarea ionilor şi deplasarea situsurilor de legare dintr-o parte în cealaltă a
membranei, este şi cea care catalizează reacţia care furnizează energia (de ex:
hidroliza ATP la ADP). Proteinele capabile de transport activ primar se numesc pompe
ionice, iar un exemplu clasic este ATPaza de Na şi K. În cazul transportului activ
secundar energia necesară pentru deplasarea moleculelor împotriva gradientului lor de
concentraţie este furnizat de transportul altei substanţe (cel mai adesea un ion de Na +
sau un proton) în sensul gradientului său de concentraţie. Din acest motiv transportul
activ secundar se mai numeşte şi cotransport.

Întrebări (pentru studiu individual):


1. Ce procent din ADN conţine informaţie care duce la sinteza de proteine?
2. Cum diferenţiază celula între sinteza unei proteine care va fi solubilă în citoplasmă
(ex: hemoglobina) şi a unei proteine care va fi localizată în membrana celulară (ex:
canalul de sodiu dependent de voltaj)?
3. Ce este o moleculă polară?
4. Care este structura unei fosfolipide tipice din membrana plasmatică? Identificaţi
partea polară (hidrofilă) şi pe cea nepolară (hidrofobă).
5. De ce se deplasează spontan moleculele de la concentraţie mai mare la concentraţie
mai mică (în sensul gradientului lor de concentraţie)?