FLORINA ILIS, Cartea numerilor

– Fragmente –

Parafrază la Cartea numerilor, noul roman al Florinei Ilis este, precum cartea lui Moise, un
„recensământ” al unui popor aflat pe drumul prin pustiul, adesea ostil, al unei istorii potrivnice, în
căutarea propriei ţări mereu promise.

Construit pe structura Numerilor – carte despre ascultare şi răzvrătire, despre pocăinţă şi binecuvântare,
ale cărei întâmplări trebuie să slujească drept pilde viitorimii – romanul este o sinecdocă a destinului
României, ambiţionându-se să cuprindă cât mai multe evenimente cruciale ale secolului XX şi să
sintetizeze o etnoistorie perfect verosimilă.

Printr-o tehnică insolită, naratorul, personaj el însuşi al romanului, îşi provoacă personajele să-şi depene
amintirile pentru a reconstitui un arbore genealogic secular, adânc înfipt în pământ, plăsmuit din
imaginaţie, pe ramuri cu nume pe care istoria nu le-a înregistrat, cu destine intersectate, aflate sub semnul
iubirii, al bucuriei, al naşterii şi-al morţii, dar şi al trădării, al minciunii şi compromisului.

Nonconformist faţă de rigorile epicului tradiţional, puterea de seducţie a acestui roman stă în varietatea
personajelor şi a întâmplărilor în care, cu uşurinţă, oricine poate identifica profiluri, personalităţi şi
experienţe din istoria personală.

Florina Ilis (n. 1968) a publicat volume de poezie, teatru şi eseu, precum şi cinci romane. Romanul
Cruciada Copiilor (2005) i-a adus celebritate şi nenumărate premii naţionale şi internaţionale. Acesta a
fost tradus în limbile: ebraică, maghiară, spaniolă, italiană, franceză, sârbă. La scurt timp a publicat
romanul Cinci nori coloraţi pe cerul de la răsărit (tradus în limba italiană), inspirat de experienţa sa
japoneză. În anul 2012, publică romanul al cărui personaj principal este Mihai Eminescu, Vieţile paralele
(tradus în limba franceză), devenit în scurt timp bestseller.
7300 de semne

Îşi făcea cu uşurinţă loc prin desiş, aproape zburând. Voia să-l ajungă din urmă cu orice preţ. Aşa
cum alerga, i se părea că trupul îi crescuse, că se făcuse mai înalt fiindcă crengile nu-i mai loveau
faţa, că mâinile îndepărtau cu mai multă vigoare bariera de ramuri şi spini, că privirea i se
ascuţise, că înainta uşor prin covorul de frunze, iar greutatea din piept îi dispăruse aproape cu
totul. Îndărătul copacilor, cerbul îi apărea surprinzător, în locuri neaşteptate, invitându-l să-l
urmeze. Crengile îi loveau umerii, i se agăţau de haine, frigul începuse să-i biciuie faţa, dar,
fericit, continua suişul, alergând. Când se oprea gâfâind, ca să respire, imaginea cerbului, ca o
nălucă, apărea şi dispărea printre copaci, făcându-l să pornească din nou la drum. Nu se mai
ghida după lanterna lui Ionel, nici măcar nu mai era convins că acesta îl urmează, ci după lumina
stelelor şi a lunii, care, strecurându-se prin răriturile de frunze ale coroanelor, îl călăuzea numai
ea ştia unde. Panta, până atunci mai domoală, deveni, spre vârful versantului, mai abruptă şi
vicleană, îngreunându-i înaintarea. Începu să respire mai greu. Se ajută şi de mâini ca să urce, dar
se trezi pe marginea unei noi râpe. Nimeri pe o cărare şi, fericit, reluă urcuşul. Urca anevoie din
cauza solului în care torentele ploilor ce se revărsau de sus, de pe platou, scobiseră şanţuri
adânci. Sub el, pământul sfărâmicios se desprindea uşor, făcându-l să scape un picior sau altul, să
alunece. Căuta instinctiv, cu vârful bocancului, un loc mai stabil, ca să poată apoi urca din nou.
Cu mâinile se ţinea de terminaţiile rădăcinilor copacilor ce ieşiseră la suprafaţa solului, ca nişte
nervuri noduroase. Îşi simţea inima în gât sufocându-l. Se strădui să biruiască marginea dreaptă,
ca un zid, a râpei şi să răzbată acolo sus, unde-l aştepta cerbul. Din locul în care se oprise, îl
vedea înalt şi frumos, cu coarnele argintate de lună. La grumazul cerbului observă o ghirlandă.
De la acea distanţă i se părea a fi o ghirlandă de frunze şi ramuri. Stătea în aceeaşi poziţie ca şi
cerbul de pe carpeta agaţată pe peretele de lângă patul lui. În multe nopţi adormise şi visase acel
cerb. Nu mai ştia dacă ceea ce trăia acum era vis sau realitate. Ar fi închis ochii ca să adoarmă.
Făcu un ultim efort ca să urce spre creasta văgăunei. Dar, când ajunse sus, cerbul dispăruse.
Obosit, se aşeză direct pe pământ. Era complet singur. Liniştea şi negura din jur îl înconjurară
din toate părţile, înghiţându-l lacome. M- am pierdut, îşi spuse. Dar gândul acesta nu-l
înspăimântă. Îşi puse mâna la gură şi-l strigă pe Ionel! Ioooneel! Încordat, ascultă ecoul vocii
sale, dar nu veni niciun răspuns. Deodată, în luminişul în care se oprise, se ivi din nou, uriaşă,
luna. La lumina lunii întrezări, ceva mai încolo, hrănitoarea din drumul Chicerii. Recunoscu
locul, iar constatarea asta îl umplu de bucurie. Picioarele îl purtaseră singure până într-acolo.
Fusese de multe ori la hrănitoare împreună cu tatăl lui. Se va lăsa în voia picioarelor, zise. Apoi,
văzu cum, la iesle, cerbul mânca liniştit fân şi nu mai avu nicio ezitare. El era! Regele! Şi o luă
spre el. Avu impresia că cerbul îl aşteptase acolo, că îi făcea semn cu coarnele, chemându-l. Nu-i
mai era frig, deşi din gură îi ieşeau aburi. Pe frunte părul i se lipise de la boabele de sudoare pe
care le simţea pe tâmple, prelingându-se prin păr, pe gât, dar nu încetini deloc ritmul. Alerga în
urma cerbului, neatent la foşnetul coroanelor, la scârţâitul crengilor, la spinii care i se agăţau de
haine, la iarba ce-i înlănţuia picioarele. Curând copacii se răriseră, semn că se apropia de platou.
Primul lucru pe care l-a observat când a ajuns sus a fost bolta cerului şi luna care aproape îl
orbea, atât era de mare, foarte jos şi luminoasă. Dar cerbul, nicăieri. Unde o fi dispărut? se
întrebă disperat. Făcu câţiva paşi, încercând să se orienteze în întunericul des. Abia mai respira
din cauza efortului. Bătăile inimii le auzea în tâmple şi urechile, din cauza presiunii, i se
înfundaseră, gata să explodeze. Obosit, se aşeză pe covorul de iarbă, lăsându-se pe spate. Privi în
sus, spre cerul întunecat unde pâlpâiau câteva stele, învăluite de o boare albicioasă. Gândul că
ştia unde se află îl linişti. Nu putea să scape însă de durerea ascuţită din piept. Se mişcă în
aşternutul moale, dar rece, privind spre boltă. Îşi închise ochii ca să nu mai simtă durerea. Şi
adormi. Când s-a trezit din cauza împuşcăturii, a întrezărit ca prin ceaţă pălăria cu pana de păun a
tatălui şi s-a liniştit. Putea să adoarmă la loc. Când tata se-ntorcea acasă seara târziu, nu uita
niciodată să treacă pe la patul lui ca să-i spună noapte bună. Tatăl se apleca asupra copilului, cu
pana lui de păun, cu hainele mirosind a pădure şi sălbăticiuni, a sudoare şi ger. Băiatul adormea
de îndată ce-i simţea mirosul bine cunoscut. Aşa făcuse şi acum când, incapabil să se trezească, a
leşinat din nou, căzând în amorţire. Şi atunci a revăzut cerbul. 16 par! Nu!, nu se înşelase. A
numărat uluit ramurile. Ramura ochiului, ramura de gheţuri, ramura mijlocie, coroana. Exact
cum îl învăţase tata! Când cerbul s-a aplecat, băiatul i-a observat coarnele. 16 par! Dar nimic nu i
s-a părut mai frumos ca rozeta. Era asemeni unui inel auriu, sclipitor. Şi-i părea, cum cerbul se
mişca, că rozeta se învârte şi se transformă într-un disc rotitor, înălţându-se spre cer. Dar nu era
cerbul cel ce se rotea, ci elicopterul. Şi, odată cu elicele lui, coroanele copacilor, pierzându-se
într-un vârtej asurzitor, aspirând în golul de aer din mijloc toate frunzele roşii şi uşoare, aflate în
raza elicelor. În capul lui însă totul se învălmăşea. Îi era teamă că va fi şi el aspirat cu zgomot şi
va pieri în groapa aeriană de frunze. Apoi, cerbul uimit i-a atins pieptul cu botul, suflând spre el
abur cald. Când şi-a deschis ochii, cerbul şi-a ridicat coroana, scuturându-şi capul maiestuos
către lună. Împungea luna cu coarnele de diamante negre, atât era de înalt. Şi pe grumazul
cerbului curgea, ca dintr-un şirag rupt de perle, sânge. Dar nu era sângele lunii, ci al cerbului, îşi
spunea frecându-şi ochii care, din cauza leşinului, se înceţoşau, împăienjenindu-se. O ghirlandă
de sârmă ghimpată, împletită din ramuri şi frunze, se înfăşurase strâns în jurul grumazului
puternic al cerbului. E Regele! îşi spuse şi luna se agăţase de coarnele lui ca o cunună de raze. În
rana mare de la grumaji, sângele se încleiase formând un fel de cravată roşie, aşezată strâmb.
Băiatul a întins mâinile să-l îmbrăţişeze. Să-i scoată cravata de ghimpi. A făcut un efort să se
ridice. Nu trage! a strigat. Nu! Strigătul acesta a umplut aerul, întrerupând liniştea nopţii. O să-i
fiarbă capul şi-o să-l transforme în trofeu, şi-a spus. Nu, tăticule! Nu trage! Cerbul s-a aplecat şi
băiatul, încolăcindu-şi mâinile în jurul grumazului cerbului, a sărit în spinarea lui. Parcă cerbul
nu aşteptase decât asta ca să pornească la drum departe, spre lună, prin aerul împăienjenit de fire
luminoase. Aşa cum zbura în spinarea Regelui, avea impresia că aude ba apropiindu-se, ba
îndepărtându-se zgomotul făcut de coarnele cerbului lovindu-se de crengile din jur. Încercă să se
ţină mai bine ca să nu cadă şi strânse cu palmele de cununa de sârmă ghimpată care înconjura
grumajii cerbului, ca de cureaua frâului...
5510 semne

Hăis, Căline! Cea, Sorine! îl auzi pe tatăl ei îndemnând cu blândeţe vitele. Nu e supărat pe boi,
îşi spune fetiţa, când e supărat, dă drumul la bici şi-i ceartă. Doar că, uimitor, în acea dimineaţă,
boii, mai ascultători ca oricând, cu spinările încovoiate, trăgeau din răsputeri plugul, adaptându-
se la ritmul impus de vrednicia cu care ţăranul împlânta fierul în glia roditoare. Hăis, Căline!
Cea, Sorine! îi alinta stăruitor tatăl mamei mele. În urma plugului, brazdele se răsturnau drepte,
fragede şi umede. Un miros bogat, proaspăt şi gras se ridica ameţitor dinspre ele. Nu vă dau!
murmura ţăranul. Mai bine vă omor cu mâna mea! Nu vă dau! Căline! Sorine! Pruncii mei!
Spiridon avea cei mai frumoşi boi din tot satul. Cu picioare albe ca omătul. Strălucitori ca
soarele. Şi coarne tari ca fildeşul. Cum să-i dea la gospodărie!? Aşa ceva era peste puterile lui de
înţelegere. Şi cine o să-i hrănească? Cine o să-i mângâie între coarne? Să-i dezmierde? Cine?!
Nu! Nu-i putea da! Mai bine vă omor cu mâna mea! Şi s-a întâmplat să fie o dimineaţă de
februarie. Afară ninsese. Zăpada să pară albastră, atât era de albă. Spiridon s-a sculat din pat şi s-
a dus în grajd. Boii rumegau somnoroşi, unul lângă altul. Când a intrat ţăranul cu lămpaşul,
făcând lumină după cum se mişca, boii au întors spre el ochii umezi, blânzi. Poate, întrebători,
fiindcă încă nu era ceasul lor de hrană. Ţăranul a pus lămpaşul în cui, pe perete. În cealaltă mână
avea un topor. Spiridon se pricepe la vite ca un doftor, ziceau oamenii cu admiraţie. Ştia că ar fi
de ajuns o singură lovitură, într-un punct anume, între ochi, şi boul se prăbuşeşte ca trăznit. Nici
prea sus, între coarne, nici prea jos, pe lungul nasului. Ci chiar la rădăcină. Trebuia precizie şi,
mai presus de orice, să nu şovăie. Hotărâre avea, dar nu-l lăsa inima! Pruncii lui! Călin şi Sorin!
Mândri şi rotunzi ca soarele. Cu picioare albe ca omătul. Şi coarne tari ca fildeşul. Când ţăranul a
intrat în grajd, Călin s-a ridicat leneş, curios şi flămând. Veşnic erau flămânzi. Iarna fiind lungă,
nutreţul pe terminate, bunicul Spiridon le înjumătăţise porţia. Moartea cu toporul era rapidă,
nedureroasă. La boi se gândise când luase toporul din şura de lemne. Să nu sufere. Când însă
începu să mângâie boul, dând la o parte smocul de păr dintre coarne, dibuind punctul căutat, îi
trecu fulgerător prin minte că boii n-au să sufere, nu, dar va suferi el, stăpânul. Chiar mai rău!
Dacă-l fac sabotor şi-l ridică, fetele şi nevasta or să rămână singure pe lume, fără ajutor. Mâna
încleştată pe toporul ascuţit tremură. Şovăie şi-şi desface încet degetele, până la punctul să scape
toporul din mână. Boul îl priveşte cu ochi mari, senini, de parcă ar vrea să-l încurajeze. Nu ştie
ce-l aşteaptă şi continuă să rumege liniştit, trecându-şi limba peste botul cu buze mari, groase.
Aşteaptă hrana. Celălalt se foieşte ridicându-se lent din paiele umede, coclite. Un val de căldură
înăbuşitoare cu miros de bălegar se mişcă deodată cu animalul. Boul dă din cap, cerşind şi el
atenţia stăpânului. Moartea prin otrăvire e mai lentă, îşi spune Spiridon, dar mai încărcată de
suferinţă pentru dobitoace. Fiindcă sunt puternici, boii ar muri încet, în două-trei zile. Cumpărase
nu demult otravă pentru şobolani. O s-o amestece cu mălai şi-o să le dea să mănânce. Aşa nimeni
nu va bănui nimic şi nu-l vor aresta pentru sabotare. Mama mamii lor şi-a cui i-o făcut! sudui
ţăranul, scrâşnind din dinţi. Ce le trebuie lor boii lui! Pământul să-l ia, îşi spuse, nu-mi pare rău,
dar boii nu! Nu! Nu! Boii nu-i dau! se încurajă singur. Pruncii mei! Nu-i dau şi pace! Mai bine-i
omor cu mâna mea! Lăsă toporul în iesle şi ieşi să caute otrava. Călin, curios, îşi vârî botul şi
suflă pe nări spre fundul ieslei, adulmecând după hrană. Dar nu era nimic acolo, doar praf şi
resturi de golomoz. Şi lama sticloasă, rece a toporului. Aerul aspru al dimineţii îl învioră pe
Spiridon. Pe cer stelele licăreau palid, stingându-se una după alta. Zăpada depusă cu o seară
înainte era uşoară, dar stratul subţire care acoperise totul modificase conturul ştiut al lucrurilor
încât curtea şi acareturile păreau desprinse dintr-un peisaj necunoscut. Fântâna din mijlocul curţii
era învăluită într-un abur subţire. Puţinele stele pluteau pe cer ca pe-o apă tulbure şi afundă.
Bărbatul observă că în tindă femeia lui aprinsese lampa. Trebuia să se grăbească. Nu voia ca ea
să ştie ce are el de gând. Luă din şură o găleată şi puse acolo câţiva pumni de porumb pisat, apoi,
mergând cu precizie la otravă, desfăcu sticla şi turnă întreg conţinutul. Cu o lopăţică de lemn
învârti concentrat. Când totul fu gata, reveni în grajd ridicând sub opinci mici nori de zăpadă. De
data asta boii nu-i mai dădură nicio atenţie. Aşteptau tăcuţi cu botul în iesle. Tatăl mamei mele se
apropie de Călin, îi puse palma pe smocul de păr dintre coarne şi printr-o mişcare dibace îl făcu
să se întoarcă spre el. Îi vârî sub bot găleata cu mălai. Boul, încurajat de vocea stăpânului, îşi
afundă, hămesit, capul în găleată. Spiridon trebui să-l împingă cu forţă, ca să nu-l lase să
mănânce tot. Hăi, drăguţul meu, şopteşte el. Hou! Apoi, ţăranul îşi făcu loc printre cele două
animale ca să treacă şi la celălalt. Acesta, nerăbdător, îşi ridică botul umed spre Spiridon. E plin
de încredere. Ca un copil care nu se gândeşte la nimic rău. Şi era atâta blândeţe în ochii lui, încât
ţăranul încremeni cu mâna pe găleată. Puterea îl părăsi dintr-odată. Pruncii lui! Strălucitori ca
soarele! Cu picioare albe ca omătul...
5144 semne

Singurele fiinţe omeneşti aflate prin preajmă erau doi tipi (navetişti? de la întreţinere drumuri?),
murdari şi cam chercheliţi, stând la o masă de tablă, lipită de peretele micii clădiri, necăjindu-se
(e expresia mamei) cu o sticlă de pălincă (vodcă? bere?...). Nu am toate detaliile! Cei doi băutori,
ce păreau sculptaţi în acel loc, se uitau de sub cozorocul şepcilor ponosite la mama, care, singură
pe peron, în rochia ei subţire de stambă, cu floricele, mai scurtă decât s-ar cuveni pentru o fată de
la ţară, îl aştepta nerăbdătoare pe tata. El, tata, în cămaşa albă, venea sprinten, sărind peste şinele
de cale ferată, cu ceva jucăuş şi îndrăzneţ în privire. Ca un pui uimit de cerb, aşa sare peste
şinele lucitoare iubitul meu. Mânecile cămăşii albe îi sunt aripi care flutură în aer şi-n lumina
ca zăpada a soarelui. Privindu-l, mamei i se părea că tata execută un fel de balet înaripat, sărind
ba înainte, ba înapoi peste şine. Un cocostârc alb e pieptul iubitului meu aşa cum dansează
pentru mine, cântă Ana. Şi ei îi plăceau aceste salturi graţioase, cu mâinile desprinse de trup, ca
pentru zbor, descriind arcuri tot mai înalte, o înviorau. Ioachim nu voia decât s-o înveselească şi
să-i aducă zâmbetul pe buze. Îl privesc cum vine spre mine şi simt cum mă-mbolnăvesc de dorul
lui. Inima îmi bate în piept, neastâmpărată. Tata îşi înălţa într-un fel anume braţele ca să-şi ia
avânt şi, devenind tot mai expert, începuse să elaboreze paşi noi, evitând pietrele ascuţite dintre
traversele de lemn negru, într-un balet sofisticat, dar plin de siguranţă şi măreţie. Spic de grâu e
trupul lui, trandafir, frumoasă floare, de vârf aplecat, ca sărutat de vânt. Strugur de rouă. Cât de
frumos este iubitul meu! Cu ochii şi privirea ca două turturele la zburat! Şi ca doi porumbei la
pene i-s ochii şi sprâncenele! Cu cămaşa albă floare! Cunună de domnitor e părul lui... Cum
este bradul între copaci, verde şi duios, aşa este iubitul meu între feciori, tânăr şi nespus de
frumos. Între fete când îl vezi, gândeşti că-i o rujă verde. Oh, fetelor! Nu-i altul ca iubitul meu.
Ioachim se mişca uşor, sprinten, pe şinele lucitoare, apoi se răsucea, încovoindu-şi spinarea de
parcă şi-ar lua zborul asemeni unui cocostârc. Mama, ca o porumbiţă înfoiată, în pantofiorii cu
cureluşă, cu toc mic, bătea însufleţită tactul pe loc. Ca atunci când partenerul de dans execută
sărituri în aer. Ca săcara de-naltă e iubita mea, iar vârful aplecat şi-l ţine, curată şi frumoasă ca
primăvara. Salcie-nmugurată, de apă legănată. Gura ei, ca vinul dulce toamna şi fraga
primăvara. Ca piatra scumpă-s ochii ei şi sclipesc ca roua-n luncă. Negri ca două fragi sunt
ochii ei, frumoşi ca două mure crescute în pădure vara, la umbră şi la răcoare. Crescute pe
pământ, de soare şi vânt neatinse. Eu voi culege murele ochilor ei, de soare le voi feri şi iubi. De
vânt le voi apăra şi de vânătorii răi. Zăpadă viorie sunt obrajii ei, miros de trandafiri şi lumină e
zâmbetul iubitei mele. Clopoţei scăldaţi în rouă sunt dinţii ei, iar vocea cu care mă cheamă ca
apa din trei izvoare! Vino, iubitul meu, ia-mă! Nu-i altă muzică mai dulce auzului meu. Şi sânii
ei ca merele de aur la mine râd rotunzi şi se veselesc prin cipca albă. Nu-i alta ca ea! Aşa-i
cânta tata, executându-şi dansul de iubire. Fierbinte, duios, impetuos şi totuşi dulce, feciorelnic,
dar plin de vigoare şi elan, că mama vedea cum ieşeau de sub braţele pe care şi le înălţa ca pe
nişte aripi o grădină cu flori, un copac şi o casă, toate desenate parcă de mâna unui copil. Casa
avea trei ferestre, o poartă la mijloc, împrejmuită de curte. Mai vedea în curte păsări, un cocoş,
cocoţat pe gard, felurite animale. O s-avem de toate: cai, vaci, purcei, oi, câini, pisici, găini, raţe,
gâşte, bibilici. Bibilici? Da, şi bibilici. O grădină cu trandafiri. Cu lalele şi lavandă. Multe i-a
promis tata numai înălţându-şi braţele. Când a făcut săritura lui de joc favorită i-a promis şi copii
frumoşi şi sănătoşi. Pe mine şi pe sora mea. Mama s-a roşit, fâstâcindu-se. Ca focul într-un
cuptoraş de pâine e inima mea, cum vin spre tine. Să jucăm, Ană, danţul mirilor! Vino în
grădina mea, pentru tine am îngrădit-o: flori mândre ţi-oi semăna, cu tămâiţă pe margini şi
busuioc, la mijloc trandafir de foc. Să jucăm, Ană, danţul mirilor! Fata s-a îndreptat din spate,
plecându-şi puţin capul într-o parte, legănându-se fără astâmpăr, dar melodios, dintr-o parte în
alta. Se uitau unul la altul, gândindu-se: Ce frumoasă e Ana, iubita mea! Ce frumos e Ioachim,
alesul meu! Tămâiţă din grădină, o lumină e iubitul meu. Danţul mirilor să-l jucăm! Mireasă să-
ţi fiu, mire să-mi fii! Ce străluceşte oare aşa? Zarea când răsare soarele sau dragostea face
aerul să tremure ca de-o văpaie mare ce la cer se suie, vestind că vine mirele cu mireasa. Danţul
mirilor să-l jucăm! Ana, iubita mea! Ioachim, şoimul meu! Atunci albăstrimea de sticlă a cerului
de toamnă a tremurat, umplându-se de un vuiet intens, venit parcă din adâncurile întunecoase ale
pământului. Când liniştea câmpurilor s-a spart, dansul s-a întrerupt brusc, iar şuieratul puternic al
unei locomotive s-a auzit tot mai aproape, alarmant şi strident.