Sunteți pe pagina 1din 81

NOTE DE CURS INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

CUPRINS

CUPRINS ........................................................................................................................................................................... 1
CURS 1............................................................................................................................................................................... 3
1.1. DEFINIREA GEOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ .............................................................................................................. 3
1.2. DOMENIUL DE ACŢIUNE AL GEOLOGIEI...................................................................................................... 5
1.3. CERCETAREA GEOLOGICĂ .............................................................................................................................. 6
1.3.1. Cercetarea inductivă........................................................................................................................................ 6
1.3.2. Cercetarea deductivă ....................................................................................................................................... 7
CURS 2............................................................................................................................................................................... 8
2.1. STRUCTURA INTERNĂ A PĂMÂNTULUI ....................................................................................................... 8
2.2. ALCĂTUIREA SCOARŢEI TERESTRE .............................................................................................................. 9
CURS 3............................................................................................................................................................................. 12
NOŢIUNI DE MINERALOGIE....................................................................................................................................... 12
3.1. CARACTERELE GENERALE ALE MINERALELOR...................................................................................... 12
3.2. PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE MINERALELOR............................................................................................. 12
3.2.1. Proprietăţile morfologice............................................................................................................................... 12
3.2.2. Proprietăţi legate de coeziune........................................................................................................................ 13
3.3.3. Proprietăţi optice ........................................................................................................................................... 14
3.3.4. Proprietăţi termice ......................................................................................................................................... 15
3.3.5. Proprietăţi electrice ....................................................................................................................................... 16
3.3.6. Proprietăţi magnetice..................................................................................................................................... 16
3.3.7. Radioactivitatea mineralelor.......................................................................................................................... 16
3.3.8. Greutatea specifică sau densitatea ................................................................................................................. 17
3.3.9. Proprietăţile organoleptice (fiziologice)........................................................................................................ 17
3.3. NOŢIUNI PRIVIND GENEZA MINERALELOR .............................................................................................. 17
CURS 4............................................................................................................................................................................. 19
NOŢIUNI DE MINERALOGIE....................................................................................................................................... 19
CLASIFICAREA MINERALELOR ................................................................................................................................ 19
4.1. Elemente native................................................................................................................................................ 19
4.2. Sulfuri şi sulfosăruri......................................................................................................................................... 19
4.3. Oxizi şi hidroxizi.............................................................................................................................................. 20
4.4. Halogenuri........................................................................................................................................................ 21
4.5. Carbonaţi, nitraţi, boraţi, iodaţi ........................................................................................................................ 21
4.6. Sulfaţi, cromaţi, molibdaţi, wolframaţi ............................................................................................................ 22
4.7. Fosfaţi, arseniaţi, vanadaţi................................................................................................................................ 22
4.8. Silicaţi .............................................................................................................................................................. 23
CURS 5............................................................................................................................................................................. 25
NOŢIUNI DE PETROLOGIE.......................................................................................................................................... 25
5.1. ROCI MAGMATICE ........................................................................................................................................... 25
5.1.1. Petrogeneza magmatică................................................................................................................................. 25
5.1.2. Componenţii mineralogici ai rocilor magmatice ........................................................................................... 26
5.1.3. Compoziţia chimică a rocilor magmatice...................................................................................................... 26
5.1.4. Tipuri de roci magmatice fundamentale........................................................................................................ 26
5.1.5. Diferenţierea magmatică ............................................................................................................................... 27
5.1.6. Structura şi textura rocilor magmatice .......................................................................................................... 27
5.1.7. Clasificarea rocilor magmatice...................................................................................................................... 29
5.1.8. Corpuri de roci magmatice ............................................................................................................................ 29
5.1.9. Descrierea principalelor roci magmatice....................................................................................................... 30
5.1.9.1. Grupa rocilor granitoide (acide) ............................................................................................................... 30
5.1.9.2. Grupa rocilor sienitoide şi dioritoide (neutre)........................................................................................... 32
5.1.9.3. Grupa rocilor gabbroide (bazice) .............................................................................................................. 34
CURS 6............................................................................................................................................................................. 37
NOŢIUNI DE PETROLOGIE.......................................................................................................................................... 37
ROCI SEDIMENTARE ................................................................................................................................................... 37
6.1. Factorii exogeni................................................................................................................................................ 37
6.2. Procesele sedimentare depoziţionale................................................................................................................ 38
6.3. Diageneza sedimentelor ................................................................................................................................... 38
6.4. Textura şi structura rocilor sedimentare ........................................................................................................... 39
6.5. Clasificarea rocilor sedimentare....................................................................................................................... 39
6.6. Rocile clastice .................................................................................................................................................. 40
6.7. Rocile carbonatice............................................................................................................................................ 45

1
LORINŢ C. GEOLOGIE

6.8. Evaporitele ....................................................................................................................................................... 47


6.9. Silicolitele ........................................................................................................................................................ 48
6.10. Fosforitele ...................................................................................................................................................... 48
6.11. Ferilitele şi manganolitele .............................................................................................................................. 48
6.12. Alitele............................................................................................................................................................. 49
CURS 7............................................................................................................................................................................. 50
NOŢIUNI DE PETROLOGIE.......................................................................................................................................... 50
ROCI METAMORFICE................................................................................................................................................... 50
7.1. Petrogeneza rocilor metamorfice...................................................................................................................... 50
7.2. Factorii metamorfici......................................................................................................................................... 50
7.3. Tipuri de metamorfism..................................................................................................................................... 50
7.4. Compoziţia mineralogică a rocilor metamorfice .............................................................................................. 52
7.5. Structura şi textura rocilor metamorfice........................................................................................................... 52
7.6. Clasificarea rocilor metamorfice ...................................................................................................................... 53
7.7. Descrierea principalelor tipuri de roci metamorfice......................................................................................... 53
BIBLIOGRAFIE .............................................................................................................................................................. 55

LUCRĂRI DE LABORATOR ......................................................................................................................................... 55

2
NOTE DE CURS INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

CURS 1
1.1. DEFINIREA GEOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

Geologia – ştiinţa despre Pământ – pe lângă elementele de cultură generală pe care le oferă
prezintă şi un interes practic pentru că, omul, în toată existenţa sa, prin tot ceea ce îl înconjoară este
legat de Pământ, a cărui cunoaştere este deci indispensabilă.

Noţiunea de geologie este înţeleasă din însăşi structura sa etimologică, fiind format din
alăturarea a două cuvinte din limba greacă: γη = ghe (în traducere-pământ) şi γoγoτ - logos (în
traducere ştiinţă, convorbire). Prin urmare, geologia este definită ca ştiinţa Pământului, care spre
deosebire de altă ştiinţe ale Globului, studiază fenomenele şi procesele din interiorul acestuia, ce
determină structura fizico-chimică şi evoluţia dinamică a scoarţei terestre în timp şi spaţiu.
Termenul de geologie a fost utilizat, pentru prima dată, de Richard de Bury (1473), episcop de
Durham, în lucrarea sa Philobiblion, în sens de ştiinţă pământească (engl., earthy science) în
opoziţie cu ştiinţa cerească (engl., heavenly science). În sens corect, cuvântul geologie a fost
utilizat într-un text al danezului Escholt (1657), iar în titlul unei sinteze, a fost folosit, pentru
prima dată de către H.B. Saussure (1779). În secolul al XVIII-lea, termenului de geologie a
circulat în paralel cu termenul de geognozie (de la grecescul gnosein - a cunoaşte) în sensul de
cunoaştere a scoarţei terestre, geologiei fiindu-i atribuite ipoteze şi concepţii speculative asupra
Globului. De la mijlocul secolului al XlX-lea se consacră termenul de geologie odată cu adâncirea
cunoştinţelor despre scoarţa terestră, înţelegându-se că formaţiunile geologice sunt dispuse într-o
anumită succesiune şi poziţie spaţială.
Încă din timpuri preistorice, scoarţa terestră a stârnit interesul cunoaşterii umane, din
nevoia omului de a folosi resursele acesteia în propriul interes. Astfel, omul prin observaţii
asupra scoarţei terestre, alege cele mai potrivite minerale şi roci pentru confecţionarea armelor
şi uneltelor, necesare evoluţiei şi dezvoltării sale în mediul ambiental.
În antichitatea apar primele observaţii privind evoluţia unor ţinuturi, iar prezenţa unor fosile
marine în formaţiunile geologice, a condus la concluzia, că acolo unde astăzi este uscat,
cândva a fost fund de mare (Xenophane, 540 î.e.n, Pytagora), idee preluată mai târziu de Aristotel
(384 -322î.e.n).
În Evul Mediu, ca şi în celelalte ştiinţe, nu se înregistrează progrese evidente, emiţându-se o
serie de concepte speculative având la bază superstiţii, nefundamentate de observaţii directe. Doar
Leonardo da Vinci, marele savant, cu contribuţii în numeroase domenii ale ştiinţei, cu ocazia unor
lucrări hidrotehnice în Piemont şi Lombardia, remarcă dispunerea formaţiunilor de roci în strate
(există schiţa unui afloriment la British Museum), rolul apelor în evoluţia reliefului şi reia ideea că
fosilele nu sunt „jocuri ale naturii”.
Odată cu începerea epocii moderne în secolul al XVI-lea, dezvoltarea industrială impulsionează
observaţiile şi cercetările de teren pentru determinarea de noi materii prime. În acest fel, se
aprofundează cunoaşterea scoarţei terestre, se schimbă vechile concepte despre Pământ şi apar
altele noi, se emit teorii privind structura şi forma mineralelor, astfel încât, se deschide drumul
cercetării ştiinţifice.
Această perioadă, care se prelungeşte până în secolul al XVII-lea şi prima parte a secolului
al XVIII-lea, este marcată de lucrările unor cercetători ca: B. Palissy, Agricola (adevăratul nume
fiind George Bauer), Nicolaus Steno, M.V. Lomonosov. Sfârşitul secolului al XVIII-lea este
marcat de apariţia a două curente opuse, privind geneza proceselor din scoarţa terestră: curentul
plutonist, susţinut de M.V. Lomonosov, Leopold von Buch, James Hutton, care explică fenomenele
şi procesele din scoarţa terestră, prin acţiunea căldurii interne a Globului (naşterea rocilor prin
acţiunea vulcanilor); şi curentul neptunist, emis de Abraham Werner (primul profesor al Academiei
de Mine de la Freiberg), care susţinea că la originea proceselor geologice stă acţiunea mării (geneza
rocilor în condiţii marine). Deşi, exclusiviste, în acea perioadă, cele două concepte s-au dovedit în
timp, a fi valabile în condiţiile evoluţiei scoarţei terestre. În aceeaşi perioadă apar primele idei
privind evoluţia continuă a Globului, în contradicţie cu teoriile mai vechi imobiliste. Astfel, Nicolaus
Steno, emite principiul superpoziţiei stratelor. În aceeaşi perioadă se emit primele ipoteze
3
LORINŢ C. GEOLOGIE

cosmogonice privind geneza şi evoluţia Pământului: ipoteza catastrofică a lui G.Buffon (1747), iar
mai târziu ipoteza acreţionistă a lui Immanuel Kant (1755).
Secolul al XIX-Iea, denumit, mai târziu, de C. Kober (1928,1933) „vârsta de aur a
geologiei”, marchează acumularea a numeroase date şi informaţii, care au permis dezvoltarea de noi
teorii şi concepte. Acestea au condus la diferenţierea şi evoluţia unor discipline de bază ale
ştiinţei geologice, cu acţiune în plan teoretic şi practic. In această perioadă, alături de principiul
superpoziţiei stratelor al lui Nicolaus Steno, se adaugă încă două teorii, care constituie principii
fundamentale în cercetarea geologică, şi anume:
¾ teoria actualismului, emisă de Ch. Lyell (1833) în tratatul de Principii de
Geologie;
¾ teoria evoluţiei speciilor elaborată de Ch. Darwin (1859), după celebra sa expediţie
pe Glob.
La acestea se adaugă câteva concepţii şi teorii, privind evoluţia scoarţei terestre:
¾ teoria contracţiei prin răcire a lui Elie de Beaumont (1859);
¾ teoria izostaziei elaborată de J.H. Pratt şi G. Airy (1855);
¾ conceptul de geosinclinal fundamentat de J. Hali (1859) şi mai târziu de J. Dana
(1873).
La trecerea dintre secolele al XIX-lea şi ai XX-lea, având la bază conceptele şi principiile
cercetării geologice, se emit noi ipoteze şi teorii, privind evoluţia scoarţei terestre şi primele idei
privind fenomenele şi procesele din interiorul Terrei. Astfel, dintre ideile cu valoare teoretică şi
practică, în evoluţia ulterioară a cercetării geologice, se reţin următoarele:
¾ corelarea mişcărilor tectonice din geosinclinale cu cele din ariile continentale,
efectuată de E. Haug (1900) şi H. Stille (1912-1924);
¾ teoria şariajelor, elaborată de francezul M. Bertand (1897-1903);
¾ teoria ciclului geomorfologic a lui W.M. Devies (1901-1909);
¾ teoria tectonică a diapirismul, emisă de românul Ludovic Mrazec
(1906, 1907), fondatorul şi primul director al Institutului Geologic Român;
¾ ipoteza curenţilor de convecţie termică subcrustali şi a sucţiunii zonelor
geosinclinale, cu mare valoare teoretică în elaborarea modelor de dinamică internă a
Pământului, emisă de Otto V. Amferer (1906);
¾ teoria derivei continentelor, a lui Alfred Wegener (1912,1915).
Nevoia de noi materii prime pentru industria în plină expansiune, direcţionează geologia pe
domenii noi de specializare practică: geologia zăcămintelor de minereuri (W. Lindgren), geologia
petrolului (L. Mrazec, W. Grabau, I.M. Gubkin), hidrogeologia (P. Fourmarier), pedologia
(G. Murgoci). În acelaşi timp, se obţin indirect, prin metodele geofizicii (A. Mohorovicic,
B.Gutenberg) şi geochimiei (V.I. Vernadschi. W. Clark), informaţii privind structura internă a
Pământului.
Mijlocul secolului al XX-lea, odată cu marile expediţii oceanografice (Vitiaz, Glomar
Chellcnger, AUantis, Noroît, Calypso, celebra navă de cercetări a lui J.J, Cousteau) dotate cu
aparatură de înaltă tehnologie pentru vremea respectivă (instalaţii de foraj marin, batiscafe, ce puteau
coborî la adâncimi mari, cum sunt: Alvin, Deep Diver), reprezintă o nouă etapă în dezvoltarea
cunoştinţelor despre structura şi dinamica scoarţei terestre, precum şi asupra fenomenelor şi
proceselor din interiorul Globului. în acest fel, au putut fi fundamentate teoriile care stau la baza
tectonicii globale:
¾ teoria expansiunii fundului oceanic, idee lansată de A. Holmes, încă
din anul 1929, sub denumirea de ideea covorului rulant şi fundamentată de
mai mulţi autori, cum ar fi Henry Hess, profesor la Universitatea Princeton
(SUA);
¾ teoria derivei continentelor, introdusă de A. Wegener şi fundamentată, în
versiunea modernă, de numeroşi cercetători;
¾ inversiunea polarităţii câmpului magnetic, pusă în evidenţă prin măsurători
paleomagnetice de o parte şi alta a dorsalelor medio - oceanice, de
către FJ. Vine şi D.H. Matthews (1963).
4
NOTE DE CURS INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

1.2. DOMENIUL DE ACŢIUNE AL GEOLOGIEI


Pentru cunoaşterea scoarţei terestre şi a Pământului, în general, geologia este o ştiinţă
multidisciplinară, dată fiind multitudinea aspectelor şi factorilor care intervin, şi care, în anumite
cazuri, se intercondiţionează reciproc. Dată fiind complexitatea fenomenelor şi proceselor care au
acţionat şi acţionează asupra globului terestru, însăşi aceste discipline au devenit ştiinţe, făcând
parte din domeniul mai larg al geoştiinţelor (geologia, geochimia, geofizica, geomorfologia etc.)
Studiul structurii şi compoziţiei scoarţei terestre intră în sfera de acţiune a mai multor
discipline:
¾ cristalografia, care se ocupă cu studiul formei exterioare, structuri interioare şi a
proprietăţilor fizice şi chimice ale materiei cristaline;
¾ mineralogia, ce are ca obiect studiul structurii chimice şi genezei mineralelor;
¾ petrografia, descrierea rocilor, sau petrologia, ştiinţa rocilor, care se ocupă cu studiului
compoziţiei şi genezei rocilor;
¾ geologia structurală, care are ca domeniu de acţiune studiul cor purilor geologice ce
compun scoarţa terestre, rezultate în urma acţiunii forţelor ce se nasc în interiorul Pământului.
¾ geochimia, ce stabileşte repartiţia elementelor chimice în scoarţa terestră şi la ansamblul
globului terestru.
Cunoaşterea structurii şi compoziţiei corpurilor geologice şi a proceselor de geneză a
acestora, creează premisele stabilirii modului în care a evoluat un teritoriu în timp, şi de ce nu,
ansamblul globului terestru. Pentru aceasta intervin alte discipline, cum ar fi:
¾ paleontologia, studiul organismelor vegetale şi animale care au populat globul terestru;
¾ stratigrafia, studiul superpoziţiei stratelor pe baza evoluţiei organismelor;
¾ geotectonica, studiul structurii şi evoluţiei scoarţei terestre sub efectul mişcărilor tectonice
sau a mobilităţii scoarţei terestre, în context local sau regional;
¾ geologia istorică, cu un spectru larg, în ceea ce priveşte, reconstituirea configuraţia
scoarţei terestre la nivel local şi regional, în concordanţă cu mediul de dezvoltare al
organismelor vegetale, cu mediului de formare a rocilor, cu migraţia liniilor de ţărm şi mişcările
tectonice.
Fără pretenţia de a epuiza întreg spectrul disciplinelor cu care acţionează geologia, la
primă vedere, ar rezulta că geologia generală, reprezintă o sinteză a acestora.
Însă, geologia generală trebuie privită ca o disciplină de sinteză a tuturor informaţiilor
obţinute de celelalte discipline geologice, precum şi, rezultatele altor ştiinţe, care au ca obiect de
studiu globul terestru şi spaţiul cosmic în care acesta evoluează.

GEOLOGIA ÎN RELAŢII CU ALTE ŞTIINŢE


Elaborarea unui model fizic al Pământului constituie, evident, un drum dificil de parcurs, dată
fiind complexitatea fenomenelor şi proceselor care interferează, şi mai ales, limitelor, în special
tehnologice, al cunoaşterii umane. În realizarea acestui scop, geologia are nevoie de cunoştinţe şi din
alte domenii ale ştiinţei, cum ar fi astronomia, astrofizica, tehnica spaţială, astronautica, fizica,
mecanica, chimia, biologia, geografia şi, nu în ultimul rând, matematica şi tehnologia informatică.
Astronomia, împreună cu astrofizica, tehnica spaţială şi astronautica, oferă geologiei informaţii
din spaţiul cosmic, privind compoziţia şi structura Universului, repartiţia materiei, diverse aspecte
de prezentare a acesteia, forma şi dimensiunile corpurilor cereşti.
Fizica, oferă un spectru larg de metode de investigare a globului terestru, prin a căror
interpretare creează o imagină asupra distribuţiei maselor şi starea lor fizică.
Chimia, a adus şi aduce contribuţii importante la cunoaşterea structurii şi compoziţiei
mineralelor, a modului de reacţie între diferite elemente în procesul de geneză al unor minerale,
reacţiile chimice complexe în procesele de diageneză sau de alterare a rocilor. Pentru studiul
repartiţiei şi migraţiei elementelor chimice în spaţiu şi timp în scoarţa terestră s-a născut o
disciplină de graniţă, geochimia.
Biologia, ştiinţa cunoaşterii caracterelor fizico-anatomice şi condiţiile de mediu în care se
dezvoltă organismele, dă posibilitatea cunoaşterii modului de evoluţie a acestora în trecutul

5
LORINŢ C. GEOLOGIE

geologic. De altfel, pe baza teoriei evoluţiei organismelor a lui Ch. Darwin a fost elaborată scara
geocronologică relativă a formaţiunilor geologice funcţie de conţinutul faunistic.
Geografia, ca ştiinţă de descrierea a suprafeţei Globului şi a mediului în care evoluează omul
şi organismele în general, are conexiuni multiple cu ştiinţele geologice. Descrierea unor forme de
relief şi dinamica de formare a acestora îşi găsesc explicaţia în structura, fenomenele şi procesele
care au loc în scoarţa terestră şi în interiorul Globului. De altfel, la graniţa cu geologia se
situează geomorfologia, care se ocupă cu studiul fenomenelor şi proceselor de modelare a reliefului.
Matematica, în ultimele decenii ale secolului al XX-lea. are un rol determinant în evaluarea
cantitativă a modelelor fizico-geologice, a fenomenelor şi proceselor geologice. Matematizarea
geologiei s-a impus datorită necesităţilor altor ştiinţe, discipline şi economiei, în general, care
aveau nevoie ca fenomenele, procesele şi formaţiunile geologice să fie cuantificate în parametrii
cantitativi, pentru ca aceştia să devină operaţionali în dimensionarea diverselor tehnologii sau a unor
obiective care intră în relaţie directă cu scoarţa terestră.
Acumularea unui volum impresionant de date geologice, şi multitudinea factorilor care
intervin într-un model fizico-geologic, necesită folosirea obligatorie a tehnicii computerelor,
ajungându-se la performanţe de neimaginat acum câteva decenii. Dacă în perioadele de început
computerele erau utilizate numai în stocarea informaţiei geologice, acum acestea au devenit un
instrument de modelare a fenomenelor şi proceselor care au ioc în scoarţa terestră (cutremure,
deriva plăcilor tectonice) şi în interiorul Globului (mişcarea maselor cu proprietăţi fizice diferite,
modele de formare a magmelor etc.) prin rezolvarea unor sisteme de ecuaţii cu multe variabile. Prin
aceeaşi tehnică, se pot elabora modele ipotetice, simulate pe calculator, ce ar putea conduce la
reducerea numărului de lucrări geologice şi implicit al cheltuielilor. Rezultate interesante pot fi
obţinute prin elaborarea unor modele ale interiorului Globului, mai ales că acesta, la tehnologia
actuală, nu poate fi supus observaţiei directe. De altfel, în a doua jumătate a secolului al XX-lea
a apărut o ştiinţa de graniţă, şi anume, geomatematica, care are o asociaţie internaţională şi publicaţii
periodice. Combinarea metodelor geologice cu cele inginereşti, în care matematica are un
rol important, a determinat formarea unei ramuri geologice extrem de utilă, şi anume
ingineria geologică. Ea aplică principiile inginereşti în elaborarea studiilor, analizelor,
sintezelor şi proiectelor, care au legătură cu Pământul.
Prin specificul său, geologia are contribuţii majore, alături de alte ştiinţe ale naturii, în păstrarea
echilibrului mediului înconjurător (environmental geology), demers din ce în ce mai dificil, dată
fiind expansiunea fără precedent a activităţii umane.
1.3. CERCETAREA GEOLOGICĂ
Pentru cunoaştere, în general, se utilizează termenul de cercetare, însă, în geologie acest
termen are mai multe semnificaţii.
Termenul de cercetare se utilizează în cazul abordării unor studii fundamentale (cercetarea
fundamentală), care au ca temă probleme teoretice de evoluţie a scoarţei terestre la scară locală,
regională şi la ansamblul Globului. Pentru studii aplicative, mai ales, pentru identificarea de noi
rezerve de minerale utile sau pentru cunoaşterea punctuală a parametrilor fizici ai formaţiunilor
geologice, se utilizează termenul prospecţiune. Pentru cunoaşterea cu diverse grade de detaliere a
rezervelor unor zăcăminte şi parametrii fizici ai acestora se foloseşte termenul de explorare.
Indiferent de scopul urmărit, cunoaşterea geologică acţionează cu principiile şi metodele
cercetării inductive şi deductive, care trebuie avute în vedere permanent, astfel încât, să se creeze o
imagine, cât mai apropiată realităţii mediului geologic, privit în sens evolutiv.

1.3.1. CERCETAREA INDUCTIVĂ


Cercetarea inductivă acţionează prin mai multe metode, şi anume: metoda observaţiei directe,
metode de laborator, metode indirecte, metoda experimentării, metoda modelării.
Metoda observaţiei directe. Constituie una dintre cele mai vechi şi mai uzitate metode. Metoda
observaţiei directe constă în examinarea directă pe teren a apariţiei rocilor la suprafaţa scoarţei
terestre, acestea nefiind acoperite de pătura superficială de alterare actuală. Punctul de apariţie a
rocilor la suprafaţa scoarţei terestre, astfel încât, să fie posibilă observarea lor directă poarte
denumirea de afloriment. Aflorimentele sunt fie naturale, când prin procese erozionale este
6
NOTE DE CURS INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

îndepărtată pătura de alterare actuală, fie artificiale, când formaţiunile geologice sunt deschise prin
diferite tipuri de lucrări (excavaţii pentru construcţii, lucrări miniere de suprafaţă sau
subterane. Operaţia prin care se fac observaţii asupra rocilor în aflorimente poartă numele de cartare
geologică.
În punctele de observaţie naturale şi artificiale geologul examinează structura mineralogică,
petrografică, tectonică, conţinutul în flora şi fauna fosilă, stabileşte succesiunea stratelor şi
formaţiunilor geologice, recoltează probe pentru analize în laborator (mineralogice, petrografice,
geochimice, determinarea diferiţilor parametrii fizici), sesizează fenomenele fizico-geologice
actuale, care conduc la transformarea şi evoluţia scoarţei terestre.

1.3.2. CERCETAREA DEDUCTIVĂ


În cercetarea de teren, pentru atingerea obiectivului propus, trebuie avute în vedere trei
principii fundamentale ale geologiei: principiul superpoziţiei stratelor, principiul evoluţiei
organismelor şi principiul actualismului.
Principiul superpoziţiei stratelor
Stabilirea superpoziţiei stratelor constituie unul din scopurile principale ale cercetării geologice
şi este esenţială în reconstituirea evoluţiei la nivel local, regional şi global a Pământului.
Acest principiu a fost introdus de Nicolaus Steno încă din secolul al XVII-lea, având la bază
un raţionament logic, şi anume: într-o succesiune de depozite sedimentare, în continuitate de
depunere, sau într-o serie de curgeri de lave rămase nedislocate de mişcările tectonice sau slab
afectate de acestea, stratele sunt din ce în ce mai noi dacă ele sunt urmărite de jos în sus în lungul
uneia şi aceleiaşi verticale a locului.
Principiul evoluţiei organismelor
Principul evoluţiei organismelor este definit astfel: stratele care conţin resturi fosile de
vieţuitoare cu grad de evoluţie superioară sunt mai noi decât cele care conţin resturi fosile cu grad de
evoluţie inferioară, această evoluţie fiind urmărită în cadrul aceluiaşi lanţ filogenetic dezvoltat în
cadrul unei anumite succesiuni de formaţiuni geologice.
Aplicarea principiului evoluţiei organismelor este esenţială în stabilirea succesiunii stratelor şi
formaţiunilor geologice, iară de care nu se poate elabora un model geologic real, mai ales, în
condiţii tectonice complicate.
Principiul actualismului
Acest principiu a fost introdus J. Hutton, susţinut de G. Prevost şi consacrat de Ch. Lyell, în
tratatul „Principii de geologie” (1833). Conceptele acestuia au stârnit multe controverse în
literatura de specialitate, însă el îşi păstrează valabilitatea, atât în ceea ce priveşte trecutul geologic,
cât şi în evoluţia actuală a scoarţei terestre. La baza acestui principiu stă un raţionament logic, şi
anume: aceleaşi forţe şi fenomene, care acţionează în prezent asupra scoarţei terestre, au acţionat şi
în timp geologic, rezultând aceleaşi efecte. Aplicarea principiului actualismului în descifrarea unor
fenomene şi procese din trecut s-a dovedit importantă în multe situaţii, adesea dificile. Trebuie
avut în vedere, că multe fenomene au avut loc în trecut, iar în prezent nu se mai repetă. Constituirea
unor structuri geologice s-a produs prin succesiunea mai multor procese de transformare a
formaţiunilor geologice. Principiul actualismului va juca un rol major în ceea ce priveşte situaţia
de viitor a globului terestru, începând cu evoluţia continentelor şi bazinelor oceanice, până la
predicţia cutremurelor şi realizarea proiectelor de îmbunătăţire a mediului înconjurător.

7
LORINŢ C. GEOLOGIE

CURS 2
2.1. STRUCTURA INTERNĂ A PĂMÂNTULUI

Spre deosebire de majoritatea cunoştinţelor despre natură, care se dobândesc pe calea


observaţiilor directe, cele referitoare la structura şi alcătuirea Terrei sunt, în bună parte, obţinute pe
cale indirectă.
Până în prezent, omul a ajuns la 4000 m adâncime în scoarţa terestră (în minele din Africa
de Sud), iar forajele au atins adâncimea de 14000 m în Peninsula Kola din Rusia. De la această
adâncime şi până în centrul Pământului, cunoştinţele şi aprecierile care se fac se bazează pe
informaţii indirecte de măsurătorile asupra unor proprietăţi fizice ale Pământului, cum ar fi
gravitaţia, magnetismul, puterea calorică etc.
Progresele în ceea ce priveşte cunoaşterea structurii interne a Pământului se datorează
perfecţionării metodelor de înregistrare şi prelucrare a mesajelor venite dinspre interiorul
Pământului. Datele obţinute au condus la ideea că Pământul are o structură zonală, concentrică.
Materia constituentă mai grea este concentrată spre centrul Pământului, iar materia mai uşoară este
dispusă spre părţile periferice ale Globului.
În linii mari, se deosebesc învelişuri dispuse concentric, cu caracteristici fizice specifice şi
care, de la interior spre exterior, sunt următoarele: nucleul având un sâmbure central, mantaua şi
litosfera cu crusta sau scoarţa terestră. Ultima este acoperită de hidrosferă şi atmosferă. Învelişurile
Terrei, care la rândul lor reprezintă geosfere, se delimitează între ele prin anumite suprafeţe de
discontinuitate. Ele sunt puse în evidenţă de undele provocate de cutremurele de pământ care, la
nivelul acestor suprafeţe, sunt reflectate schimbându-şi brusc viteza de propagare.

Fig.1 . Structura internă a Pământului


A-detalii asupra relaţiilor dintre cele două tipuri de crustă şi litosferă; între astenosferă şi litosferă;
între astenosferă şi manta
8
NOTE DE CURS INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

2.1.1. NUCLEUL PĂMÂNTULUI. Acesta ocupă volumul pornind din centrul Pământului (6370
km) până la 2900 km de suprafaţă pe direcţia razei. Nucleul este separat de următoarea geosferă
(mantaua) prin Discontinuitatea Wiechert – Gutenberg. Această discontinuitate, ca de altfel şi
celelalte, marchează o schimbare sensibilă a compoziţiei materiei constituente şi a stării de
agregare. Drept urmare, se înregistrează o modificare a vitezei undelor seismice care o treversează.
Se admite că nucleul Pământului este constituit din nichel şi fier care se găsesc în stare de lichid
foarte dens şi prin care undele seismice transversale nu se propagă.
2.1.2. MANTAUA. Este cea de a doua geosferă şi acoperă nucleul. Aceasta ocupă spaţiul
dintre Discontinuitatea Wiechert – Gutenberg (2900 km) şi o altă discontinuitate care se
înregistrează mai spre exterior, denumită Discontinuitatea Mohorovic sau mai simplu Moho situată
la 15 – 70 km de suprafaţa Terrei sub domeniul continental şi la 3 – 10 km sub domeniul oceanic.
Mantaua, în cea mai mare parte este constituită dintr-un material cu densitate medie de 5 g/cm3 şi se
găseşte în stare rigidă. În manta se diferenţiază o parte inferioară (mantaua inferioară) între 2900 şi
700 km considerată zonă de tranziţie şi o parte superioară (mantaua superioară) cuprinsă între 700 şi
70 km adâncime, adică până la Discontinuitatea Moho în cuprinsul mantalei superioare se
delimitează atmosfera şi litosfera.
2.1.3. ASTENOSFERA. În mantaua superioară, între adâncimile de aproximativ 200 km şi 100
km, se diferenţiază o geosferă constituită din materie cu o vâscozitate ridicată situată la limita dintre
solid şi topitură, astfel încât undele seimice care o traversează capătă o viteză redusă. Această
geosferă poartă numele de astenosferă (astenos = încetinit), adică geosfera în care viteză undelor
seismice este încetinită.
2.1.4. LITOSFERA. Partea terminală a mantalei, aceea din astenosferă şi Discontinuitatea
Moho, este constituită din materie în stare solidă. Această zonă, împreună cu ceea ce se găseşte
deasupra Discontinuităţii Moho, având aceeaşi constituţie şi denumită scoarţă sau crustă, formează
litosfera (litos = piatră), adică învelişul de piatră al Pământului.
SCOARŢA SAU CRUSTA TERESTRĂ. Aceasta, aşa cum s-a amintit deja, este partea superioară a
litosferei, reprezentând ultimul înveliş solid al Pământului. Crusta terestră este porţiunea din Terra
care a suferit cele mai mari transformări de-a lungul timpului geologic şi reprezintă de fapt obiectul
propriu-zis al geologiei. Într-o oarecare măsură este accesibilă observaţiilor şi cercetării directe.

2.2. ALCĂTUIREA SCOARŢEI TERESTRE


Crusta terestră în ansamblul ei este alcătuită din minerale care, de cele mai multe ori, sunt
asociate în roci. Cu alte cuvinte, scoarţa este alcătuită din minerale şi roci.

2.2.1. Mineralele sunt substanţe naturale, solide, anorganice, cristalizate, caracterizate prin
compoziţii chimice specifice şi prin anumite proprietăţi fizice. În cele mai multe cazuri formulele
chimice ale mineralelor redau compoziţia lor reală; de exemplu, cuarţul (SiO2), sarea gemă (ClNa)
etc., însă unele specii de minerale sunt foarte complexe.
Mineralele se formează din materia topită din interiorul scoarţei terestre, prin cristalizare.
Cristalul este o formă geometrică mărginită de feţe plane. Faptul că mineralele sunt cristalizate
înseamnă că particulele componente (atomi, ioni etc.) sunt aşezate într-o anumită ordine alcătuind o
reţea cristalină specifică fiecărui mineral.
Deşi în natură se cunosc peste trei mii de minerale, toate acestea se încadrează în şapte
sisteme de cristalizare (cubic, pătratic, rombic, monoclinic, triclinic, hexagonal şi trigonal).
Mineralogia, ştiinţa care se ocupă cu studiul mineralelor, înregistrează peste 3000 minerale.
Dintre acestea numai aproximativ 100 sunt mai abundente alcătuind 99% din scoarţa terestră.
Numărul mare al mineralelor a impus să se procedeze la o clasificare a lor. Principalul
criteriu care stă la baza clasificării mineralelor este chimismul lor. Pe acest criteriu s-au separat opt
clase de minerale:
Clasa elemente native include toate elementele care apar în natură în stare nativă şi solidă
cum ar fi: aurul, argintul, cuprul, diamantul etc.
Clasa sulfuri cuprinde combinaţiile naturale ale sulfului cu diferite metale printre care se
numără: galena (sulfură de plumb – PbS), blenda (sulfură de zinc – ZnS) etc.
9
LORINŢ C. GEOLOGIE

Clasa halogeni grupează mineralele rezultate din combinaţia naturală a halogenilor (clor,
brom, iod etc) cu diferite metale, de exemplu: sarea gemă sau halitul (clorura de sodiu ClNa),
silvina (clorura de potasiu – ClK) etc.
Clasa oxizi – hidroxizi include combinaţiile naturale ale unor metale cu oxigenul sau cu
gruparea hidroxil (OH)¯. Dintre mineralele acestei clase amintim hematitul (FeO3), magnetitul
(Fe3O4) etc.
Clasa sulfaţi cuprinde sărurile minerale ale acidului sulfuric, cum ar fi: anhidritul (sulfatul
de calciu – CaSO4), baritina (sulfatul de bariu – BaSO4) etc.
Clasa carbonaţi include sărurile minerale ale acidului carbonic cu anionul CO3, cum ar fi:
calcitul (carbonatul de calciu – CaCO3), dolomitul (carbonatul dublu de calciu şi magneziu –
CaMg(CO3)2) etc.
Clasa fosfaţi include o serie de minerale în care anionul specific este (PH4)3-. Mineralul cel
mai frecvent al acestei clase este apatitul, având o structură complexă.
Clasa silicaţi cuprinde minerale care au ca element specific gruparea ionică (SiO4)4. Silicaţii
au ponderea cea mai importantă în alcătuirea scoarţei terestre (peste 95%). Silicaţii au structuri
foarte complexe.
Cele mai importante minerale care intră în componenţa rocilor ce alcătuiesc scoarţa terestră
sunt cele din tabelul 1.

Tabelul 1. Principalele minerale constituente ale rocilor scoarţei


Numele Compoziţie chimică Proprietăţi fizice
Gruparea feldspaţilor
Plagioclaz Silicat de Ca, Na, Al Transparent, sticlos, incolor,
Ortoclaz Silicat de K, Na incolor, alb
Tranparent, sticlos, incolor,
alb, roz
Grupa pyroxenilor
Augitul – cel Silicat de Fe, Mg Transparent, sticlos,
mai comun (+ ceva Al, Na, Ca) cenuţiu - verzui
Grupa amfibolilor
Hornblenda – cel Silicat hidratat Transparent, sticlos,
mai comun complex de Fe, Mg, Al verzui
Transparent, incolor sau
Cuarţul Silice colorat
Grupa micelor
Muscovit Silicat hidratat de K, Al Transparent, incolor
Biotit Silicat hidratat de K, Fe, Mg, Al Transparent, brun-negru

Alte minerale comune rocilor


Silicaţi Silicat de Mg, Fe Transparent, incolor până la
Olivina oliv
Grupa granatului Silicat complex Incolor, roz, roşietic, verde
Grupa mineralelor argiloase Silicat hidratat de Al

Nesilicaţi
Calcit CaCO3 Tranparent, alb, gălbui
Dolomit CaMg(CO3)2 Transparent, incolor, alb
Gips CaSO4·2H2O

2.2.2. Rocile sunt agregate naturale de minerale. Ele sunt foarte variate însă, după modul lor
de formare, pot fi grupate în trei mari categorii: roci magmatice, roci sedimentare şi roci

10
NOTE DE CURS INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

metamorfice. Această grupare a rocilor pe criterii genetice vrea să sugereze că, formarea fiecăreia
dintre cele trei categorii de roci corespunde desfăşurării unor anumite procese specifice şi
fundamentale din dinamica scoarţei terestre (magmatismul, sedimentogeneza, metamorfismul).
Desfăşurarea în timp a proceselor de formare a rocilor urmează un ciclu.
Pe de o parte se fomează roci, în primul rând rocile magmatice, prin cristalizarea
(solidificarea) materiei topite ce vine din adâncurile Pământului. Pe de altă parte rocile, o dată
formate, sunt supuse unor procese şi transformări (metamorfozări) cu formarea de noi tipuri de roci
(roci sedimentare şi roci metamorfice). În final, rocile magmatice şi cele formate pe seama lor, pot
ajunge în condiţii de retopire. Acest proces are loc în păturile profunde ale Terrei, în zonele de
subducţie despre care va fi vorba mai departe. În felul acesta se creează rezervoare care declanşează
şi alimentează noi procese de formare a rocilor, circuitul la scară planetară fiind continuu.
Rocile magmatice sunt primele roci care s-au format prin răcirea şi solidificarea părţii
superficiale a Terrei care era în stare de incadescentă. S-au format astfel primele nuclee ale scoarţei
terestre. Asemenea procese s-au petrecut şi s-au complicat pe parcursul istoriei scoarţei terestre timp
de peste patru miliarde şi jumătate de ani şi se petrec şi azi în adâncuri unde se creează condiţiile
propice unor asemenea procese.
Rocile sedimentare au rezultat în urma unor acţiuni combinate a unor factori care se
manifestă la suprafaţa scoarţei terestre, asupra rocilor preexistente.
Rocile metamorfice s-au format în urma acţiunii unor factori de origine internă asupra
rocilor preexistente, pe care le-au transformat.

11
LORINŢ C. GEOLOGIE

CURS 3
NOŢIUNI DE MINERALOGIE

3.1. CARACTERELE GENERALE ALE MINERALELOR

Multe minerale, mai ales când sunt bine dezvoltate, pot fi recunoscute după o serie de
proprietăţi fizice, uşor de recunoscut macroscopic (cu ochiul liber), ce pot fi determinate prin
metode rapide. Principalele proprietăţi fizice sunt: proprietăţi morfologice, proprietăţi legate de
coeziune, proprietăţi optice, proprietăţi electrice, magnetice, radioactivitatea, proprietăţi
organoleptice.
3.2. PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE MINERALELOR

3.2.1. PROPRIETĂŢILE MORFOLOGICE


ale mineralelor evidenţiază aspectele de prezentare exterioară a acestora, acestea sunt: forma
cristalelor, habitusul sau aspectul exterior, trachtul, concreşterile de cristale, asocierea de cristale
(agregatele).
Forma mineralelor. Este condiţionată de sistemul de cristalizare şi tipul de structură.
Aceasta este de trei tipuri:
− idiomorfă, cristalele sunt delimitate de feţe cristalografice (pirita, blendă, galenă, fluorină,
granaţi, etc.)
− hipidiomorfă, sunt cristale cu o dezvoltare incompletă a feţelor sau cu un aspect rotunjit
(feldspaţii, piroxenii, amfibolii, cuarţul din rocile magmatice);
− allotriomorfă (xenomorfă), cristale lipsite de feţe externe, forma mineralelor este
neregulată, fără contur propriu;
Habitusul mineralelor (aspectul exterior al mineralului). Reprezintă modul de dezvoltare
relativă a feţelor cristalografice, lăţimea şi lungimea acestora. Plecând de la faptul că, în spaţiu,
orice corp prezintă trei dimensiuni, putem distinge:
− cristale dezvoltate după o direcţie:
- habitus columnar (turmalină, cuarţ, beril);
- habitus prismatic (piroxeni, amfiboli);
- habitus bacilar sau acicular (stibină, rutil, bismutină);
- habitus fibros (azbest, gips).
− cristale dezvoltate după două direcţii:
- habitus tabular (baritină, sanidină);
- habitus lamelar (fier oligist);
- habitus foios sau solzos (mice, clorite, minerale argiloase, mice uranifere);
− cristale dezvoltate în mod egal după cele trei direcţii:
- habitus izometric (granaţi, fluorină, galenă, pirită);
Trachtul mineralelor, reprezintă o combinaţie de feţe cristalografice, atât de caracteristică,
încât acesta devine un indiciu pentru identificarea lor: cub (pirită, sare gemă), octaedrii (fluorină,
magnetit), dodecaedrii romboidali (granaţi), dodecaedrii pentagonali (pirită).
Concreşteri de cristale. Aparţin aceleiaşi specii de mineral şi se prezintă sub formă de
asocieri regulate, simetrice (macle) sau neregulate.
Asocieri de cristale (agregatele).
Aglomerările de cristale care nu s-au putut dezvolta liber în toate direcţiile, împiedicându-se
reciproc, în timpul formării lor, se numesc agregate.
Druzele sunt asocieri neregulate de cristale din specii identice sau diferite de minerale, care
s-au format pe un suport comun (cuarţ, calcit, epidot, zeoliţi, etc).
Geodele seamănă cu druzele dar sunt mai mari şi au aspect ovoidal. Sunt alcătuite din
minerale preponderent formate în condiţii hidrotermale.

12
NOTE DE CURS INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

3.2.2. PROPRIETĂŢI LEGATE DE COEZIUNE


Prin coeziune înţelegem forţa care leagă particulele materiale ale unui corp, menţinând
neschimbată distanţa dintre ele. Forţele exterioare ce se exercită asupra corpurilor pot provoca fie
deformări trecătoare, reversibile sau elastice, fie deformări permanente sau ireversibile. Acestea din
urmă pot fi la rândul lor plastice ori rupturale.
Elasticitatea mineralelor. În general mineralele au elasticitate mică, în comparaţie cu
lemnul. După valoarea limitei coeficientului de elasticitate se pot deosebi:
- minerale elastice – sunt mineralele care deranjate din poziţia iniţială revine la aceasta
imediat ce încetează forţa care la deranjat (micele);
- minerale flexibile – sunt mineralele care nu mai revin la poziţia iniţială fără să se spargă
(gips, clorit, talc, molibden);
- minerale maleabile – sunt mineralele care lovite cu un ciocan se întinde sub forma unei
foiţe fără să se spargă (aur, argint, cupru);
- minerale ductile – sunt mineralele care trase se întind sub forma unor sârme (aur, argint,
cupru, etc.);
- minerale casante (majoritatea sulfurilor, stibiu, cuarţ, diamantul, etc.)
Plasticitatea mineralelor. Când forţele care acţionează asupra unui cristal depăşesc limita
de elasticitate, fără să se distrugă forţele de coeziune, cristalul rămâne deformat.
Deformaţii rupturale, sunt acelea când forţa care acţionează asupra unui mineral întrece
coeziunea sa. Acestea sunt: duritatea, clivajul şi spărtura mineralelor.
Duritatea reprezintă rezistenţa pe care o opune un mineral distrugerii structurii sale. Dintre
două minerale este mai dur acela care îl zgârie pe celălalt. Pentru a se indica gradul de duritate al
mineralelor Mohs a alcătuit o scară de duritate (scara lui Mohs) alcătuită astfel încât un mineral din
scară este întotdeauna mai dur decât precedentul. Duritatea se apreciază prin comparaţie, după
zgârierea unui mineral cu altul etalon. Această scară este relativă.

Tabelul 2. Scara lui Mohs este alcătuită din următoarele zece minerale etalon:
Duritatea
Mineral Formula chimică Tip mineral Etalon
relativă
Talc Mg3Si4O10(OH)2 1
foarte moi Se zgârie cu unghia
Gips CaSO4·2H2O 2
Calcit CaCO3 3
moi Se zgârie cu un cuţit cu lama de oţel
Fluorină CaF2 4
Apatit Ca5(PO4)3F,Cl 5
semidure Se zgârie cu sticlă
Ortoză KalSi3O8 6
Cuarţ SiO2 7
dure Zgârie sticla
Topaz Al2(SiO4)(F,OH)2 8
Corindon Al2O3 9
foarte dure Zgârie sticla şi oţelul
Diamant C 10

Clivajul reprezintă proprietatea mineralelor de a se desface în fragmente limitate de


suprafeţe plane, sub acţiunea unor forţe mecanice exterioare.
Clivajul se realizează după una sau mai multe direcţii de clivaj. Denumirea clivajului se
poate face în funcţie de numele formei cu care este paralel, ca de exemplu:
- clivaj cubic – 3 direcţii (galenă, sare gemă);
- clivaj romboedric – 3 direcţii (calcit);
- clivaj octaedric – 4 direcţii (fluorina);
- clivaj dodecaedric – 6 direcţii (blenda);
- clivaj prismatic – 2 direcţii (piroxeni, amfiboli, baritină);
- clivaj pinacoidal – o direcţie (mice, clorite, talc, grafit).
După uşurinţa cu care clivează şi după caracterul suprafeţei, clivajul poate fi caracterizat ca
fiind de mai multe feluri:
- clivaj perfect sau foarte bun – se produce uşor iar feţele obţinute sunt plane, netede şi cu
luciu sidefos sau sticlos (mice, gips, grafit, galenă, sare gemă, ortoză, plagioclazi, calcit)

13
LORINŢ C. GEOLOGIE

- clivaj bun – se realizează ceva mai greu, are feţele aproape plane cu luciu ceva mai şters
(blendă, piroxeni, amfiboli, baritină, aragonit, dolomit, fluorină);
- clivaj slab sau imperfect – se produce greu, iar feţele obţinute nu au continuitate şi prezintă
un luciu gras (olivina, titanit, apatit, beril, turmalina, sulf);
Spărtura reprezintă proprietatea mineralelor de a se desface în fragmente limitate de
suprafeţe neplane, sub acţiunea unor forţe mecanice exterioare. Aceasta poate fi:
- concoidală – fragmentele de mineral sunt limitate de suprafeţe curbe (opal, limonit,
psilomelan);
- colţuroasă (angulară) – fragmentele de mineral sunt limitate de suprafeţe care prezintă
intrânduri şi proeminenţe ascuţite (pirita, marcasita, granaţi, pirotina);
- aşchioasă – fragmentele prezintă asperităţi asemănătoare aşchiilor de lemn (realgar,
dioptaz, turmalina);
- fibroasă – mineralele se desfac în fibre (azbest, sare fibroasă, gips fibros);
- pământoasă – prezintă un aspect asemănător mineralelor argilitice (hidroxizii de Fe şi Mn,
caolinitul).

3.3.3. PROPRIETĂŢI OPTICE


Transparenţa este proprietatea unui mineral de a lăsa să treacă razele de lumină prin el. În
funcţie de modul în care diferite cristale mari lasă să treacă lumina prin ele, acestea se împart în:
- minerale transparente – lumina trece total prin ele (cuarţ, calcit, diamant, etc.);
- minerale translucide – lumina trece parţial prin ele (blenda, cinabru, etc.);
- minerale opace – lumina nu trece prin ele (aur, argint, pirita, galena, etc.).
Culoarea este determinată de capacitatea unui mineral de a absorbi în totalitate sau parţial
radiaţiile spectrului solar. În funcţie de gradul de absorbţie a radiaţiilor luminoase mineralele pot fi:
y incolore – cele care absorb în totalitate radiaţiile luminoase (cuarţ varietatea „cristal de
stâncă”, calcit varietatea „spat de Islanda”, muscovit, gips);
y colorate – cele care selectează razele de lumină. După cauzele care provoacă culoarea
mineralelor acestea se împart în:
- minerale idiocromatice (idios = propriu) – sunt mineralele care au culoare proprie (roşu –
cinabru, cuprit; portocaliu – realgar, crocoit; galben – sulf, auripigment; verde – malachit; albastru –
azurit, calcantit, lazurit, cenuşiu – galena, grafit, molibdenit, stibina; negru – oxizi si hidroxizi de
Fe; alb – cuarţ comun, sarea gemă, calcitul, baritina). Elementele native, sulfurile, sulfosărurile au
culori proprii.
- minerale allocromatice (allos = strain) – sunt mineralele care nu au culoare proprie,
culoarea lor datorându-se impurităţilor sau deranjamentelor structurale. Minerale allocromatice
sunt: corindonul (roşu – rubin, albastru – safir, galben – topaz oriental); cuarţul (incolor – cristal de
stâncă sau diamant de Maramureş, galben – citrin, roşu brun – aventurin, violet – ametist, verde –
prasen, cenuşiu-brun – rauch-topaz, negru – morion); beril (goshenit – incolor, galben – heliodor,
roz-portocaliu – morganit, roşu – bixbit sau smarald roşu, verde – smarald, albastru-verzui –
acvamarin), diamant, topaz, calcit, etc.
- minerale pseudocromatice, (pseudo = fals) culoarea este întâlnită la unele minerale sub
forma unui joc de culori, determinat de reflexia şi interferenţa undelor luminoase pe suprafeţele
interioare ale planelor de clivaj şi suprafeţe de separare (labradorul). .
Culorile de irizaţie sunt determinate de zona de alterare de la suprafaţa mineralelor,
constituită dintr-o peliculă fină de produse secundare care generează şi un luciu diferit (pirită,
calcopirită, marcasită etc.).
Pentru sugerarea cât mai exactă a culorii se foloseşte denumirea dublă ca: alb-lăptos, galben-
auriu, galben de miere, roşu-sângeriu, verde-iarbă, etc.
Culoarea urmei de zgâriere este proprietatea unor minerale de a lăsa prin zgâriere, o dâră
colorată de particule, pe partea poroasă a unei plăcuţe de porţelan. Aceasta este o caracteristică
importantă care permite recunoaşterea rapidă a unor minerale cu proprietăţi optice asemănătoare.
Astfel, după culoare, aurul se poate confunda cu pirita sau calcopirita, dar urma sa de zgâriere
galben aurie fi deosebeşte rapid de urma neagră-verzuie a acestora.
14
NOTE DE CURS INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

Urma de zgâriere la unele minerale este asemănătoare cu a mineralului (aur, cupru, grafit,
realgar, auripigment, cinabru, malachit, azurit, psilomelan, etc.), iar la altele diferă (pirită,
calcopirită, blendă, galenă, alabandină, molibdenit, hematit etc.).
Mineralele cu luciu sticlos, incolore şi allocromatice au urma aibă, necaracteristică.
Luciul este dat de modul în care se comportă un mineral în lumină reflectată. Deci este
efectul combinat al reflexiei şi refracţiei luminii în mineral.
După indicele de refracţie şi puterea de reflexie luciul mineralelor poate fi:
- luciul metalic, se întâlneşte la mineralele opace şi caracterizează metalele native (aur,
argint, cupru, platină, mercur), sulfuri (pirita , marcasita, calcopirita, pirotina, galena, stibina etc.);
- luciul semimetalic, se întâlneşte le mineralele opace dintre care: grafit, ilmenit, hematit,
rutil, uraninit, manganit, wolframit, magnetit, piroluzit, calcozină etc.;
- luciul adamantin se întâlneşte la unele minerale transparente. Astfel de luciu întâlnim la
diamant, blendă, realgar, auripigment, cinabru, casiterit, cromit, cuprit, rutil, zircon, ceruzit,
anglezit, scheelit, titanit etc.;
- luciul sticlos, se întâlneşte la minerale transparente precum: compuşii halogenaţi (sare
gemă, fluorină, silvină), oxizi (cuarţ, spinel, corindon) şi la majoritatea mineralelor din clasa săruri
ale acizilor oxigenaţi;
- luciul gras, întâlnit la mineralele cu spărtură concoidală şi neregulată, care dispersează
lumina (sulf, opal, realgar, auripigment, cuarţ, casiterit, zircon, olivină, tetraedrit, beril, sodalit,
nefelin, turmalină etc.);
- luciul răşinos caracterizează mineralele criptocristaline şi gelurile solidificate, uşor
colorate, cum sunt cele din grupa halloisitului sau turcoaz, opal;
- luciul mătăsos (satinat), îl prezintă mineralele cu structură fibroasă, de exemplu: gips
fibros, malachit, goethit, baritină, aragonit, ludwigit, tremolit, azbest, zeoliţii fibroşi etc.;
- luciul sidefos, este prezent la mineralele lamelare cu clivaj bun (muscovit, talc, gips, biotit,
disten etc.);
- luciul mat (pământos), caracterizează mineralele mate (grafit, piroluzit, hematit, goethit,
mineralele argiloase etc.).
Luminiscenţa. Unele minerale au capacitatea să emită lumină în domeniul vizibil, diferită
de cea termică. Principalele tipuri de luminiscenţă sunt: fIuorescenţa, fosforescenţa,
termoluminiscenţa, cristaloluminiscenţa, electroluminiscenţa, catodoluminiscenţa, chemi-
luminiscenţa şi triboluminiscenfa.
Fluorescenţa este produsă spontan şi durează cât durează cauza care a activat-o. Minerale
fluorescente sunt: diamantul, blenda, aragonitul, ceruzitul, baritina, gipsul, sodalitul, fluorina etc.
Fosforescenţa este o luminiscenţă prelungită care se manifestă şi după încetarea cauzei care
a provocat-o. Sunt fosforescenţi fosfaţii, baritina, aragonitul etc.
Termoluminiscenţa este un fenomen luminiscent care este generat de căldură. Minerale
termoluminiscente sunt diamantul, corindonul, spinelul, cuarţul, sarea gemă, apatitul, zirconul,
wollastonitul etc.
Cristaloluminiscenţa este provocată în procesele de cristalizare ale unor substanţe (arcanit).
Electroluminiscenţa provocată de descărcări electrice în tuburi Geissler cu gaze rarefiate.
Catodoluminiscenţa provocată de acţiunea razelor catodice (diamant, unii granaţi, sulfaţi,
etc.)
Chemiluminiscenţa este produsă prin procese chimice de oxidare, care în majoritatea
cazurilor are un caracter biochimic.
Triboluminiscenţa este luminiscenţa obţinută prin frecarea sau sfărâmarea cristalelor
(blenda).

3.3.4. PROPRIETĂŢI TERMICE


Proprietăţile termice sunt: conductibilitatea termică, dilataţia termică şi căldura specifică.
Conductibilitatea termică este o proprietate caracteristică metalelor la care mobilitatea
electronilor asigură transferul energiei termice. Mineralele pot fi transparente pentru radiaţia
calorică şi se numesc diaterme (ex.aur, argint, cupru, platină, grafit, sare gemă, silvină etc.), sau
15
LORINŢ C. GEOLOGIE

opace când se comportă ca izolatori termici şi se numesc adiaterme sau dielectrice (ex. muscovit,
azbest, tremolit,wolastonit, calcit, gips etc).
Rezistivitatea termică, este inversul conductibilităţii termice şi este un parametru de evaluare
a proprietăţilor termice a mineralelor şi rocilor.
Dilataţia termică – prin încălzire cristalele îşi măresc volumul (se dilată) proporţional cu
temperatura primită. La cristale această dilatare se concretizează într-o deformare omogenă. La
cristalele anizotrope, o sferă uniaxă prin dilatare termică se transformă într-un elipsoid de rotaţie, iar
o sferă triaxă devine un elipsoid cu trei axe inegale. Dilataţia termică este o caracteristică
importantă de care trebuie să se ţină cont în industria metalurgică, industria ceramică, a sticlei,
industria constructoare de maşini etc.
Căldura specifică este o proprietate scalară care se defineşte valoric prin cantitatea de
căldură necesară unui gram de mineral pentru a-şi ridica temperatura cu un grad celsius la presiunea
de o atmosferă.

3.3.5. PROPRIETĂŢI ELECTRICE


Conductibilitatea electrică. După modul în care se comportă mineralele din punct de
vedere al conductibilităţii electrice, acestea se împart în:
- bune conductoare de electricitate (conductori electrici), metalele native (aur, argint,
platină,cupru, etc.);
- semiconductoare, sulfurile şi oxizii metalelor grele, grafitul, borul şi siliciul;
- rău conductoare (dielectrice), minerale cu aspect metalic sau pietros.
Termoelectricitatea este caracteristică mineralelor bune conducătoare de electricitate şi se
manifestă prin apariţia unei forţe electromotoare sub acţiunea unei diferenţe de temperatură (prin
încălzirea zonei de contact a două minerale).
Piezoelectricitatea este fenomenul de apariţie a electricităţii în cristale prin acţiunea
forţelor mecanice – de comprimare sau tracţiune. Astfel, cuarţul poate să transforme energia
mecanică în energie electrică, adică să fie piezoelectric (cuarţ, turmalină, blendă, topaz etc.).
Piroelectricitatea este fenomenul de electrizare prin căldură (turmalină, boracit,
hemimorfit).

3.3.6. PROPRIETĂŢI MAGNETICE


Magnetismul este o proprietate specifică tuturor mineralelor şi este determinată de cinetica
electronilor.
În funcţie de caracteristicile magnetice mineralele se clasifică în: diamagnetice,
paramagnetice şi feromagnetice.
Mineralele diamagnetice sunt mineralele care sunt respinse de un magnet (bismutul nativ);
Mineralele paramagnetice sunt mineralele care sunt atrase de un magnet. Minerale
paramagnetice sunt: platina, hematitul, ilmenitul, cromitul, sideritul, olivina, piroxenii, amfibolii,
biotitul, berilul, staurolitul etc.
Mineralele feromagnetice sunt mineralele care atrag pilitura de fier şi care generează
propriul lor câmp magnetic astfel de minerale sunt: magnetitul, pirotina, cubanitul, etc.
Cunoaşterea proprietăţilor magnetice este utilă în prospectarea magnetometrică a
zăcămintelor de metale feroase şi la separarea magnetică a mineralelor.

3.3.7. RADIOACTIVITATEA MINERALELOR


Radioactivitatea este fenomenul de transformare spontană al unui element radioactiv într-
un alt element de natură chimică diferită. Această transformare este însoţită de emisia a trei feluri de
particule: alfa (α). beta (β) şi gamma (γ).
- particule alfa (α) - constă din nuclee de 42 He 2+ ,încărcat pozitiv;
- particule beta (β) – electroni încărcaţi negativ;
- radiaţia gamma (y) – fotoni fără sarcină electrică.
Principalele minerale radioactive sunt: uraninit (pehblenda), thorianit, brannerit, davidit,

16
NOTE DE CURS INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

thorit, autunit, thorbernit, monazit, xexotim gummit, carnotit, baddeleyit, uranospinit, etc.

3.3.8. GREUTATEA SPECIFICĂ SAU DENSITATEA


Este raportul dintre greutatea şi volumul mineralului. În general mineralele cu greutate
specifică mare sunt metalele native grele (aur, platină, mercur, argint, cupru). Greutatea specifică a
principalelor minerale utile este, de obicei, cuprinsă între 4 şi 7,5 iar a mineralelor de gangă între 2
şi 3,5. În laborator densitatea mineralelor se determină prin metoda plutirii şi metoda hidrostatică.

3.3.9. PROPRIETĂŢILE ORGANOLEPTICE (FIZIOLOGICE)


Proprietăţile organoleptice se bazează pe puterea de percepţie a patru din simţurile
fiziologice ale omului: gust, miros, pipăit şi auz. Cel de-al cincilea simţ – văzul – a fost folosit
pentru determinările proprietăţilor optice macro şi microscopice.
Gustul poate fi util la identificarea unor minerale solubile precum: sarea gemă, silvina,
carnalitul, thenarditul, mirabilitul, boraţii hidrataţi, alaunii, alabastrul etc.
Sarea are un gust sărat ceea ce o deosebeşte de silvină care are un gust amărui şi astringent.
Mirosul. Prin lovire, unele minerale pot degaja un miros caracteristic, astfel: mineralele cu
arsen după lovire degajă un miros de usturoi, sulfurile pot degaja un miros de hidrogen sulfurat
dacă sunt atacate cu acid clorhidric (HCl).
Pipăitul permite aprecierea conductibilităţii termice prin senzaţia de rece sau cald.
Mineralele metalice sunt reci ca şi mineralele nemetalice cu luciu puternic iar mineralele
nemetalice mate sunt mai calde. Topazul care macroscopic se poate confunda cu cuarţul cu ajutorul
senzaţiei de rece la pipăit ne permite să-l identificăm. Talcul şi grafitul este gras la pipăit, iar
caolinitul este aspru.
Auzul este un simţ ce poate fi utilizat pentru sesizarea unor sunete legate de compactitatea
sau porozitatea unor minerale. Sunetele vor fi diferite, mai pline sau mai ascuţite. La mineralele
metalice şi cele compacte vor apărea sunete pline, profunde, la cele nemetalice vor fi ascuţite, iar la
mineralele poroase vor fi guturale.
3.3. NOŢIUNI PRIVIND GENEZA MINERALELOR
Un mineral se formează atunci când o substanţă trece din stare mobilă în stare stabilă, de
regulă solidă în condiţii fizico-chimice bine determinate. Cele mai multe minerale se depun din
soluţii lichide şi gazoase. În aceste cazuri concentraţia soluţiei, temperatura şi presiunea joacă roluri
importante. Condiţiile de stabilitate a mineralelor sunt diferite. Unele sunt stabile la temperaturi şi
presiuni înalte, în timp ce altele nu sunt stabile în aceste condiţii ci se formează la temperaturi şi
presiuni coborâte.
Pentru a înţelege modul de formare a mineralelor trebuie urmărite pe de o parte procesele
fizico-chimice şi pe de altă parte factorii care influenţează desfăşurarea acestor procese.
Principalele procese fizico-chimice implicate în formarea mineralelor sunt cristalizarea,
recristalizarea, metasomatoza.
Cristalizarea este un proces de solidificare prin care materia fluidă, amorfă şi cu structură
confuză trece în stare cristalină, caracterizată prin structură internă reticulară şi forme poliedrice
exterioare.
Recristalizarea este în proces de regrupare şi reorganizare progresivă a reţelelor cristaline
ale mineralelor.
Metasomatoza este un proces de transformare al unor minerale în altele, cu modificarea
compoziţiei chimice în urma unui aport de substanţă. Transformarea are loc în stare solidă, moleculă
cu moleculă, prin intermediul apei interstiţiale. După cum lichidul migrează odată cu ionii de-a
lungul unor fisuri sau dimpotrivă rămâne stagnant, metasomatoza poate fi de infiltraţie şi respectiv
de difuzie.
În afara acestor procese esenţiale mai pot contribui la formarea mineralelor şi o serie de
procese fizico-chimice cu importanţă limitată, precum: licuaţia (dezamestecul unor fracţiuni
imiscibile dintr-o topitură omogenă prin care se separă unele sulfuri din magme bazice),
cristalizarea colectivă (prin care cristalele mai mari se dezvoltă pe seama unor cristale mai mici, de
17
LORINŢ C. GEOLOGIE

exemplu porfiroblaste în formaţiunile metamorfice), sublimarea (cristalizarea direct din starea


gazoasă, prin care iau naştere mineralele exhalative vulcanice).
Factorii predominanţi care determină compoziţia şi configuraţia sistemelor minerale sunt
condiţiile termodinamice: temperatura şi presiunea. În funcţie de modul în care acţionează aceşti
factori la scară planetară, s-au separat trei mari domenii de formare şi transformare a mineralelor:
domeniul magmatic, caracterizat prin temperaturi foarte ridicate şi presiuni mari; domeniul
metamorfic, caracterizat prin temperaturi medii şi presiuni variabile şi domeniul sedimentar,
caracterizat prin temperaturi şi presiuni reduse. Energia care determină procesele de formare a
mineralelor este de natură internă (endogenă) pentru domeniile magmatic şi metamorfic şi externă
(exogenă) pentru domeniul sedimentar.
În cadrul unei compoziţii globale date, formarea mineralelor trebuie privită ca un proces de
adaptare a materiei la condiţiile impuse de mediu, astfel încât să-i asigure o stabilitate maximă.
Sensul de desfăşurare al procesului este dat de tendinţe de asigurare a celei mai mici energii libere
în noile condiţii; de exemplu, starea cu cea mai mare entropie la creşterea temperaturii sau cu cea
mai mare densitate la creşterea presiunii.
Tipuri de geneză:
– geneză magmatică – lichid-magmatică;
– pegmatitică;
– pneumatolitică;
– hidrotermală.

– geneză metamorfică – metamorfism de contact;


– metamorfism regional.

– geneză sedimentară – sedimentogenă;


– sedimentar propriu-zisă.

18
NOTE DE CURS INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

CURS 4
NOŢIUNI DE MINERALOGIE

CLASIFICAREA MINERALELOR

În sistematica modernă mineralele sunt clasificate, luându-se în considerare structura lor


chimică şi cristalografică. Astfel sunt diferenţiate 8 clase de minerale: I. Elemente native; II.
Sulfuri şi sulfosăruri; III. Oxizi şi hidroxizi; IV. Halogenuri; V. Carbonaţi, nitraţi, boraţi, iodaţi; VI.
Sulfaţi, cromaţi, molibdaţi, wolframaţi;, VII. Fosfaţi,arsenaţi,vanadaţi; şi VIII. Silicaţi (dupăV.
Ianovici şi colab.1979).
În cadrul claselor se disting subclase, funcţie de radicalul chimic (grupări ionice complexe)
care participă la formarea mineralului (ex: la carbonaţi – CO3; la sulfaţi – SO4; la nitraţi – NO3 etc.).
Subclasele se divid în grupuri de minerale legate chimic şi structural (ex: grupul feldspaţilor, grupul
amfibolilor, grupul piroxenilor, grupul feldspatoizilor etc.), sau tipuri (ex: sulfuri, oxizi, etc.). În
cadrul tipurilor se delimitează grupe de minerale cu structură asemănătoare (ex: tipul Ax pentru
galenă – PbS; blendă – ZnS, covelină CuS). La baza alcătuirii grupelor de minerale stau şi
proprietăţile chimice, fizice şi structurale. Grupele se împart în serii (specii) în funcţie de
modificarea compoziţiei chimice (ex: zeoliţii). Seriile la rândul lor se divid în specii individuale (ex:
plagioclazii dau seria izomorfă: albit – oligoclaz – andezin – labrador – bytownit – anortit).
Această clasificare a mineralelor este acceptată de majoritatea mineralogilor şi permite
cunoaşterea relaţiilor dintre minerale, a genezei, asocierii şi răspândirii acestora în scoarţa terestră.

4.1. ELEMENTE NATIVE


În scoarţa terestră există în stare nativă circa 33 elemente chimice, care ca participare nu
depăşesc 0,1 % din greutatea acesteia. Aceste minerale se prezintă în stare solidă (ex: aur, argint,
cupru, platină, fier, sulf, carbon), în stare lichidă (mercurul şi amalgamele sale) şi gazoasă (ex:
heliul, neonul, argonul, kriptonul, xenonul şi radonul).
Clasa elemente native este alcătuită din cca. 80 de minerale, adică dublul elementelor
chimice native, fapt datorat modificaţiilor polimorfe pe care le pot prezenta.
Metalele native, prezintă legături metalice cu structuri cubice compacte ceea ce le conferă
greutăţi specifice foarte mari (peste 8,5), conductibilitate termică şi electrică maximă şi absenţa
clivajului. Indicele de refracţie cu valori maxime determină luciul metalic caracteristic.
Metalele native, datorită volumelor atomice comprimate, prezintă stabilitate chimică
deosebită, care alături de greutatea specifică foarte mare favorizează acumularea lor în depozitele
aluvionare. Au culori idiocromatice, urmă de zgâriere caracteristică culorii şi prezintă spărtură.
Elementele native din subclasa semimetale au reţele cubice, parţial deformate cu legături
chimice covalente şi trecere spre legături metalice. Se aseamănă cu subclasa metale prin luciul
metalic caracteristic şi se deosebesc de acestea prin prezenţa clivajului. Metaloizii se deosebesc net
de metale şi semimetale, atât prin tipul structural, legăturile interatomice cît şi prin proprietăţile lor
fizice (duritate, clivaj, luciu etc.).

4.2. SULFURI ŞI SULFOSĂRURI


Această clasă cuprinde sulfurile, seleniurile, telururile, arseniurile, stibiurile, oxisulfurile şi
sulfosărurile. Aceste minerale sunt importante economic, întîlnindu-se în multe zăcăminte de
minereuri. Cele mai frecvente sunt compuşii sulfului (sufuri şi sulfosăruri). Cu sulful se combină
peste 40 de elemente chimice (Mn, Fe, Ni, Co, Cu, Zn, Mo, Ag, Cd, Sn, Sb, Te, Pt, Hs, Pb, Bi, As
etc). Clasificarea acestor minerale ţine seama de descreşterea raportului A/X, pentru sulfuri şi
compuşi asemănători şi de descreşterea raportului (A+B)/X, pentru sulfuri multiple sau sulfosăruri,
în care A= element metalic: Cu, Pb, Zn, Ag, Hg etc; B = element semimetalic precum: As, Sb, Bi,
Sn etc, iar X= element nemetalic: S, Se, Te, etc.
Sulfurile, reprezintă 0,15 % din greutatea scoarţei terestre, predominând combinaţiile
sulfului cu fierul.
19
LORINŢ C. GEOLOGIE

Seleniurile, sunt combinaţii ale seleniului cu: H, Cu, Ag, Hg, Pb şi Bi. În unele sulfuri,
seleniul formează amestecuri izomorfe cu sulful.
Telururile, rezultă din combinaţiile telurului cu : Cu, Pb, Bi, Au, Ag, Hg, Ni şi Pt.
Arseniurile, sunt combinaţii simple ale arseniului cu: Fe, Ni, Co şi Pt.
Stibiurile, sunt combinaţii simple ale stibiului cu Ni, sau complexe ale sulfului şi stibiului cu
Ag, Cu, Pb.
Sulfurile, compuşii asemănători şi sulfosărurile au structuri cristaline caracteristice
compuşilor ionici, dar, proprietăţile specifice paradoxal, sunt mai apropiate de cele ale elementelor
native. Aceste minerale au razele ionice mari, capacitatea de a polariza, astfel că, în reţelele lor
cristaline se formează concentrări de electroni ai ionilor vecini cu sarcini opuse ceea ce le conferă
un luciu metalic accentuat şi conductibilitate electrică şi termică bună.
Din punct de vedere genetic majoritatea mineralelor acestei clase au geneză hidrotermală,
subordonat lichid-magmatică (ex: calcopirită, pentlandit, pirotină etc), metasomatică (galenă,
blendă, calcopirită, covelină, bornit etc.) şi sedimentară.

4.3. OXIZI ŞI HIDROXIZI


Clasa cuprinde compuşii simpli ai metalelor şi metaloizilor cu oxigenul şi hidroxilul. Totalul
oxizilor şi hidroxizilor din scoarţa terestră reprezintă 17 % , din care bioxidul de siliciu participă cu
12,6 %, oxizii şi hidroxizii de fier cu 3,9 %, iar diferenţa o reprezintă oxizii şi hidroxizii de
aluminiu, mangan, titan, crom, uraniu etc.
Oxizii şi hidroxizii se concentrează la limita superioară a scoarţei terestre, la contactul celor
trei geosfere: litosferă, atmosferă şi hidrosferă. Oxigenul liber şi CO2 pătrunde în scoarţă până la
nivelul pânzelor freatice, iar în atmosferă până la 12 km înălţime.
Compuşii acestei clase au în general o structură cristalină de tip ionic. Anionii O2- şi OH- au
razele ionice apropiate respectiv 1,32 şi 1,33 A, ceea ce determină ca varietăţile structurale ale
oxizilor să fie provocate de dimensiunea razei ionice a cationilor. Oxizii elementelor bivalente, cu
structuri ionice tipice au structura elementară a NaCl cu numărul de coordinare 6. Oxizii ionilor
puternic polarizaţi cu învelişul format din 18 electroni au structuri cu număr de coordinare mai mic
(ex: zincit-ZnO (4), cuprit-Cu2O (4 şi 2). Oxizii elementelor trivalente şi tetravalente ai căror cationi
au dimensiuni mai mici au numere de coordinare mici, care se micşorează o dată cu trecerea
legăturii ionice spre legătura homeopolară.
Oxizii complecşi compuşi din cationi a două elemente diferite pot avea număr de coordinare
diferit, sau egal [ex: spinel-MgO Al 2O 32 – (Mg2+= 4 şi Al3+ = 6), iar ilmenitul FeOTiO2 (Fe2+ şi
Ti4+ = 6)].
Oxizii şi hidroxizii metalelor uşoare (Al, Mg, Si) vor fi minerale cu luciu sticlos, culori
alocromatice sau incolore, transparente, au durităţi mari şi nu lasă urmă de zgârâiere caracteristică.
Oxizii şi hidroxizii metalelor grele: Fe, Mn, Cr, Ti, U, Cu etc vor avea culori idiocromatice
închise, urmă de zgârâiere caracteristică, greutăţi specifice mari, luciu metalic, semimetalic,
adamantin sau mat, vor fi opace sau translucide. Magnetitul este feromagnetic, iar uraninitul este
radioactiv.
Hidroxizii pot forma concentraţii sub forma unor mase criptocristaline şi coloidale. În timp
hidroxizii pierd apa capilară şi de absorbţie şi formează oxizi anhidrii (ex: hematit - Fe2O3, piroluzit
- MnO2, sau formează compuşi cu grupe hidroxilice legate chimic. Sub influenţa metamorfismului
regional hidroxizii trec în oxizi anhidrii similari celor formaţi în procesele magmatice,
pneumatolitice sau hidrotermale.
Clasificarea mineralelor din această clasă se realizează pe baza criteriului structural cristalo-
chimic şi al variaţiei raportului A:X. Astfel, acest raport variază de la A:X = 2:1 până la A:X =1:2.
În cazul compuşilor complecşi se stabilesc de obicei valori pentru A:B de 1:1 şi A:B de 1:2, iar
raportul A+B/X este 1:2.

20
NOTE DE CURS INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

4.4. HALOGENURI
Halogenurile sunt sărurile acizilor fluorhidric, clorhidric, iodhidric şi bromhidric şi formează
combinaţii de tipul fluorurilor, clorurilor, bromurilor, iodurilor. Cationii care dau compuşii
halogenaţi sunt situaţi în grupele I şi II ale sistemului periodic.
Halogenurile sunt compuşi cu legături ionice tipice, ceea ce conferă acestor minerale:
transparenţă ridicată, culori alocromatice, sau pot fi incolore, greutăţi specifice şi durităţi mici,
solubilitate foarte mare în apă, indici de refracţie mici, luciu sticlos etc.
Cu excepţia fluorurilor, halogenurile au gust caracteristic şi sunt higroscopice datorită
solubilităţii lor.
Compuşii halogenaţi ai cationilor metalelor grele (Cu2+, Ag+), care au 18 electroni pe
învelişul exterior şi care au tendinţa de a polariza anionii înconjurători şi să formeze reţele
cristaline cu legături covalente, vor avea greutăţi specifice mari, culori idiocromatice, indici de
refracţie mari, luciu adamantin şi solubilitate în apă mai redusă.
Fluorul se combină cu Ca2+ şi uneori cu Al3+ şi Si4+ , iar Cl- , Br- , I- se combină cu Na, K,
Ca, Mg.
Fluorurile se deosebesc de celelalte halogenuri prin geneza lor, astfel, acestea se formează în
procesele endogene pegmatitice, pneumatolitice şi hidrotermale. Clorurile au geneza predominant
sedimentară formându-se prin precipitaţie chimică şi rareori prin sublimare vulcanică.
Fluorurile mai cunoscute sunt: fluorina- CaF2 , criolitul – Na3AlF6, iar dintre cloruri: halitul-
NaCl (sare gemă), silvina - KCl, carnalit - KClMgCl2 . 6H2O.

4.5. CARBONAŢI, NITRAŢI, BORAŢI, IODAŢI


5.1.Carbonaţi
Caractere generale. Această clasă cuprinde sărurile acidului carbonic (acid oxigenat - CO32− )
minerale prezente în scoarţa terestră în stare solidă. Particularitatea cristalo-chimică a carbonaţilor o
dă anionul CO32− , care are atomul de carbon situat în centrul unui triunghi echilateral cu vârfurile
ocupate de atomi de oxigen. Legătura carbon-oxigen este covalentă în timp ce legătura dintre
radicalul CO32− şi cationi este de tip ionic, fapt ce crează o legătură mai puternică în interiorul
complexului şi o legătură mai slabă între complex şi cationi. Stabilitatea reţelei cristaline depinde de
raportul dintre dimensiunile cationilor şi anionilor complecşi ca particule constitutive.
Carbonaţii sunt combinaţii ale anionului CO32− cu cationii metalelor bivalente, cum sunt:
Ca, Mg, Te, Mn, Pb, Zn, Ba, Sr etc. Cationii monovalenţi formează carbonaţi acizi cu participarea
în structură a anionului H-. Carbonaţii elementelor trivalente au ca şi anioni suplimentar F-.
Carbonaţii au durităţi medii cuprinse între 3 şi 5, sunt incolori când sunt puri din punct de vedere
chimic şi prezintă luciu sticlos. Carbonaţii alcalini şi bicarbonaţii sunt uşor solubili în apă.
Aceste minerale se formează prin procese hidrotermale sau exogene, prin depunere în bazine
marine sau lacustre.
Carbonaţii se clasifică în minerale anhidre şi hidratate, care la rândul lor pot fi: minerale
acide, minerale neutre, minerale bazice. De asemenea, se mai disting carbonaţi corespunzători
sărurilor duble şi cei corespunzători sărurilor cu compoziţie variabilă, specifică seriilor carbonaţilor
izomorfi.
Cei mai cunoscuţi sunt carbonaţii romboedrici din grupa calcitului: calcit – CaCO3,
magnezit – MgCO3, dolomit – CaMg (CO3)2, siderit – FeCO3, rodocrozit – MnCO3, smithsonit –
ZnCO3 şi ankerit – Ca(Mg,Mn,Fe)(CO3)2 .
Carbonaţii rombici din grupa aragonitului: aragonit – CaCO3, ceruzit – PbCO3, stronţianit –
SrCO3, witherit – BaCO3.
Carbonaţii monoclinici sunt carbonaţii bazici de cupru: malachit – Cu2 (CO3)2 (OH)2 , azurit
– Cu3 (CO3)2 (OH)2.

21
LORINŢ C. GEOLOGIE

5.2. Nitraţi
Nitraţii sunt sărurile acidului azotic (azotaţi) compuşi în care azotul intră în anionul NO 3−
şi NH 4+ . Sunt minerale solubile în apă, caracteristică care face ca nitraţii să formeze depozite
exclusiv în zone deşertice. Nitraţii se formează prin reacţia de oxidare biogenă (bacteriană) în sol a
azotului atmosferic. Cei mai răspândiţi şi inportanţi sunt nitraţii alcalini de sodiu şi potasiu:
salpetrul de sodiu (Chile) - NaNO3 şi salpetrul de potasiu (India) - KNO3. Când se acumulează în
cantităţi mari se valorifică ca îngrăşământ pentru agricultură.
5.3. Boraţi
Boraţii sunt sărurile acidului boric, metaboric şi poliboric, structural anionul complex
(BO3)3- are forma unui triunghi cu dimensiuni mai mici decât radicalii (PO4)3-, (AsO4)3-, şi (VO4)3-.
Cationii capabili să formeze reţele cristaline stabile sunt cationii elementelor trivalente cu rază
ionică mică, precum Al3+, Fe3+ şi Mn3+, care pot forma săruri bazice în combinaţie cu cationi
bivalenţi, cu raze ionice mici cum sunt Mg2+ şi Fe2+. La temperaturi joase B2O3 poate fi substituit cu
CO3 şi invers la temperaturi înalte. Datorită mobilităţii borului în soluţiile apoase, concentraţia şi
formarea compuşilor săi se produce în bazine salifere secate bogate în bor, sau în soluţii reziduale
pegmatitice sau hidrotermale. Pe baza caracteristicilor cristalochimice boraţii se apropie mai mult
de silicaţi decât de celelalte săruri oxigenate.
5.4.Iodaţi
Mineralele acestei clase apar rar în natură.

4.6. SULFAŢI, CROMAŢI, MOLIBDAŢI, WOLFRAMAŢI


6.1. Sulfaţi. Caractere generale. Sulful în mediul oxidant poate forma combinaţia SO2, care
în soluţii se poate transforma în anionul sulfuros SO32− şi care într-un mediu oxidant trece în
anionul sulfuric SO42− . Sărurile acestui anion sunt sulfaţii, minerale destul de răspândite în scoarţă.
Anionul SO42− are dimensiuni mari şi pentru a realiza reţele cristaline stabile, trebuie să se
combine cu cationi de dimensiuni mari. Astfel, cationii bivalenţi de dimensiuni mari cum sunt Ba,
Sr, Pb, vor da cu SO42− compuşi stabili. Cationii bivalenţi cu raze ionice mici formează sulfaţi
hidrataţi care cristalizează la temperaturi joase în ultimele faze de cristalizare a soluţiilor.
Sulfaţii prezintă culori alocromatice, pot fi incolori când sunt puri, au durităţi cuprinse între
2 - 3,5 , luciu sticlos, clivaj foarte bun.
În funcţie de prezenţa grupării hidroxil sau a apei, sulfaţii se clasifică în:
- sulfaţi anhidrii acizi şi normali; anhidrit - CaSO4, baritină - BaSO4, celestină - SrSO4,
anglezit - PbSO4;
- sulfaţi hidrataţi acizi şi normali; gips - CaSO4 2H2O, calcantit - CuSO45H2O, epsomit -
MgSO47H2O
- sulfaţi anhidrii cu grupări hidroxil sau halogen;
- sulfaţi hidrataţi cu conţinut în hidroxil sau halogen.
6.2. Cromaţi
Mineralele din această clasă sunt rar întalnite în natură.
6.3. Molibdaţi şi wolframaţi
Molibdenul şi wolframul au raze atomice aproape identice, însă se deosebesc total prin
proprietăţile lor geochimice, astfel că, asocierea lor în natură este foarte rară. Wulfenitul (PbMoO4)
este cel mai reprezentativ molibdat şi se întâlneşte în zona de oxidare a minereurilor de sulfuri
complexe. Wolframaţii sunt mai răspândiţi în natură decât molibdaţii datorită anionului (WO4)2-,
care se combină cu cationii bivalenţi: Ca, Pb, Fe, Mn, Zn, Al, Cu, Th, etc. Wolframaţii pot fi
anhidrii sau hidrataţi. Dintre wolframaţii anhidrii wolframitul - (FeMn) (WO4), scheelitul –
Ca(WO4) şi hubneritul – Mn (WO4), sunt mai cunoscuţi.

4.7. FOSFAŢI, ARSENIAŢI, VANADAŢI


Această clasă cuprinde combinaţii minerale ale anionilor trivalenţi (PO4)3-, (AsO4)3- şi
3-
(VO4) cu cationi monovalenţi, bivalenţi şi trivalenţi. Combinaţiile cu cationii trivalenţi de
22
NOTE DE CURS INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

dimensiuni mari (ex: terra rare, Ce, La, Y, Th şi Bi) sunt stabile şi anhidre; combinaţiile cu cationi
de dimensiuni mici dau minerale hidratate cu stabilitate scăzută. Elementele bivalente (ex: Ca, Sr,
Pb) formează fosfaţi în prezenţa unor anioni suplimentari: OH-, F-, Cl-, O2-. Arseniaţii şi vanadaţii
dau combinaţii stabile cu Pb2+ şi au ca anion suplimentar Cl-. Cationii monovalenţi Na+ , Li+
formează săruri hidratate în combinaţie cu Al3+.
Fosfaţii prezintă fenomene de izomorfism heterovalent la grupările anionice şi cationice (ex:
Ce3+ + Ca2+ + (Th, Zr, U)4+ ↔ (PO4)3- + (SO4)2- + (SiO6)4-.
Ca mod de formare, fosfaţii au geneză frecvent endogenă, iar compuşii hidrataţi sunt asociaţi
proceselor exogene. Fosfaţii, arseniaţii şi vanadaţii por fi anhidrii sau hidrataţi.
Dintre fosfaţi mai importanţi sunt: monazitul-( Ce, La, Y, Th) (PO4); xenotimul-Y (PO4);
apatitul-Ca5 (F,Cl, OH) (PO4)3, vivianitul Fe3(PO4)2·8H2O; piromorfitul-Pb5(PO4)3Cl, torbernitul-
Cu (UO2)2(PO4)2·8-12 H2O.
Vanadaţii şi arseniaţii sunt mai puţin răspândiţi. Exemplu de vanadaţi: Tyuyamunit-Ca
(UO2)2(VO4)2·5-8 H2O; carnotit-K2(UO2)2(VO4)2·3H2O. Exemple de arseniaţi: eritrina-
CO3(AsO4)2·8 H2O; zeunerit-Cu (VO2)2 (AsO4)2·10-16 H2O; annabergit-Ni3(AsO4)2·8 H2O.

4.8. SILICAŢI
Silicaţii reprezintă o treime din numărul total al mineralelor cunoscute şi constituie 75 % din
scoarţa terestră. Participarea silicaţilor în rocile magmatice, metamorfice sau sedimentare este
esenţială. În minereuri silicaţii pot fi minerale utile din care se valorifică: Ni, Zr, Be, Li, Cs, Tr, Rb,
U etc., minerale sterile sau însoţitoare şi substanţe minerale utile nemetalifere precum: feldspaţii,
caolinul, azbestul etc. Unii silicaţi sunt utilizaţi ca pietre preţioase şi semipreţioase (ex.: smaraldul,
aquamarinul, topazul, turmalina, rodonitul, nefritul etc).
Caracteristicile cristalochimice conferă silicaţilor o variabilitate şi o structură extrem de
complexă cu o compoziţie variabilă. Studiul silicaţilor cu ajutorul razelor X a permis descifrarea
structurii acestora, fiind în prezent criteriul principal de clasificare.
Structura silicaţilor are la bază gruparea tetraedrică [SiO4]4-, în care ionul Si4+, este situat în
centru, iar fiecare colţ este ocupat de O2-. Cationul de Si4+ este un ion mic cu raza de 0,39 Å, iar
anionul O2- , are o rază mare de 1,32 Å. Distanţa Si – O este de 1,71 Å, iar distaţa O – O este de
2,64 Å.
8.1.Nesosilicaţi
Sunt silicaţi cu grupări tetraedrice izolate de [SiO4]4-, care sunt legaţi în reţea cu ajutorul
cationilor unor metale bivalente cum sunt: Mg2+, Fe2+, Ca2+, Mn2+, trivalente: Al3+,Te3+, sau
tetravalente : Zr4+, Th4+.
8.2. Sorosilicaţi
Sunt silicaţi formaţi prin asocierea a doi tetraedrii de (SiO4)4- legaţi printr-un ion de oxigen
comun, situat între doi cationi de Si4+.
Radicalul sorosilicaţilor este (Si2O7)6-. Raportul siliciu – oxigen este de 2/7. Se disting
sorosilicaţi şi grupări mixte de neso-sorosilicaţi.
8.3. Ciclosilicaţi
Reprezintă silicaţi cu grupări inelare de 3,4 şi 6 tetraedrii de (SiO4)4-.
8.4. Inosilicaţi
Sunt silicaţii cu tetraedrii de SiO4 legaţi în formă de lanţuri infinite, simple sau duble.
8.4.1. Piroxenii, sunt inosilicaţi în care tetraedrii de SiO4 sunt legaţi în lanţuri simple prin
punerea în comun a unui ion de oxigen. Raportul (O/Si) este de 1/3. În funcţie de sistemul de
cristalizare piroxenii se împart în rombici şi monoclinici.
8.4.2.Amfibolii, sunt inosilicaţi cu lanţuri duble de tetraedrii, constituiţi din grupări anionice
de forma [Si4O11] 6-, sau [(Si,Al)4 O11] 7- la care se pot adăuga anionii OH 1-. Raportul Si/O este
4/11. În funcţie de chimism şi de modul de legare a lanţurilor duble deosebim termeni rombici şi
monoclinici.

23
LORINŢ C. GEOLOGIE

Pot fi consideraţi inosilicaţi wolastonitul – Ca3[Si3O9] şi rodonitul – Ca Mn4[Si5O15] la care


gruparea tetraedrică [SiO4] formează lanţuri infinite, deosebindu-se de ciclosilicaţi, minerale cu care
pot fi asemănate după grupările inelare [Si 3O9] şi [Si 5O15].
Datorită caracteristicilor structurale inosilicaţii vor avea habitus prismatic sau acicular şi
clivaj bun caracteristic.
8.5. Filosilicaţii sunt silicaţi cu strate infinite de tetraedrii de SiO4. Structura cristalină este
constituită din tetraedrii de SiO4, care îşi pun în comun câte trei ioni de oxigen formând o reţea
plană infinită.
Raportul Si/O este de 2/5, astfel complexul anionic caracteristic unei astfel de reţele este
[Si2O5] ∞2− sau [Si4O10] ∞4− . Frecvent tetraedrii de SiO4 pot fi înlocuiţi cu tetraedrii de AlO4, iar
radicalul anionic devine [Al Si 3 O10] ∞−5 sau [Al 2Si 2 O10] 6∞− .
Asocierea straturilor tetraedrice (anioni) şi a celor octoedrice (cationi: Mg2+, Al3+) determină
formarea unui pachet. În funcţie de grosimea sa, se disting următoarele tipuri:
- pachet de tip caolinitic – are grosimea de 7 A şi este notat 1/1 sau Oc/T;
- pachet de tipul micelor – cu grosimea de 10 A – (2/1 sau T/Oc/T);
- pachet de tipul cloritelor – cu grosimea de 14 A – (2/1/1 sau T/Oc/T/Oc). în care T=strat
tetraedric, Oc = strat octoedric.
Datorită structurii stratificate, silicaţii vor avea habitus lamelar şi clivaj perfect.
Mineralele argiloase cu structuri cristaline dioctaedrice (montmorillonit) îşi pot mări
volumul pe direcţia axei „C” în funcţie de numărul de molecule de apă reţinute de la 9 Å la 28,4 Å.
Această expansiune reticulară a mineralelor argiloase, prezintă interes deosebit în construcţiile
inginereşti (minerit) datorită efectelor negative pe care le provoacă.
8.6. Tectosilicaţii sunt silicaţi cu structuri cristaline constituite din reţele tridimensionale
continui de tetraedrii (Al,Si) O4. Structura este formată dintr-o reţea spaţială de tetraedrii SiO4 la
care ¼ până la ½ atomii de siliciu sunt înlocuiţi prin Al3+. Sunt alumosilicaţi la care raportul Si/Al
poate fi 3/1 sau 1/1, adică complecşi anionici de tipul [AlSi 3O8] ; [AlSi O4] ; [AlSi 2O6] 2- ; [Al 2Si
2-
2O8] etc.
Prin structura lor mineralele din această clasă se aseamănă cu cuarţul, astfel raportul (Si +
Al)/O în aceşti anioni este ½. Golurile din reţea sunt ocupate de cationi cu raze şi număr de
coordinare mare ca Na +, Ca 2+, Ba 2+, K. Cationii de dimensiuni mici şi coordinare octaedrică ca:
Mg 2+, Te 2+, Fe 3+, Al 3+, lipsesc în general din aceşti compuşi.
Structura tectosilicaţilor le conferă acestora culori deschise, indici de refracţie şi greutăţi
specifice mici, habitus prismatic şi clivaj bun. După compoziţia chimică şi unghiul de clivaj,
tectosilicaţii se clasifică în următoarele grupe: feldspaţi ortoclazi (potasici), feldspaţi plagioclazi,
feldspatoizi, zeoliţi şi minerale de SiO2.

24
NOTE DE CURS INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

CURS 5
NOŢIUNI DE PETROLOGIE

Petrologia studiază şi clasifică rocile în funcţie de compoziţia mineralogică, structura,


textura, geneza şi distribuţia lor în scoarţa terestră. Rocile sunt produse naturale neomogene,
alcătuite din diferite minerale. În funcţie de modul şi domeniul în care se formează se disting: roci
magmatice, sedimentare şi metamorfice.
5.1. ROCI MAGMATICE

5.1.1. PETROGENEZA MAGMATICĂ


Rocile magmatice sunt rezultatul răcirii şi consolidării magmelor în litosferă sau chiar la
suprafaţa acesteia. Rocile formate la suprafaţa scoarţei se numesc roci eruptive (efuzive, extruzive
sau vulcanice), rocile generate în adâncime se numesc plutonice (intruzive, abisale) şi filoniene
(subvulcanice) sunt rocile consolidate în apropierea suprafeţei terestre.
Formarea diferitelor tipuri de roci magmatice este influenţată, de adâncimea în litosferă la
care cristalizează componenţii minerali din magmă şi timpul de răcire şi consolidare a acesteia.
Formarea rocilor magmatice. O dată formată în profunzime magma are tendinţa de
migrare spre suprafaţă, pătrunzând în scoarţa terestră solidă. Acest fenomen poartă numele de
intruziune magmatică. Din cauza temperaturii foarte ridicate, magma, în ascensiunea sa, poate topi
rocile cu care vine în contact situaţie în care fragmente din roca gazdă se găsesc în masa magmei ca
incluziuni.

Fig. 2. Intruziune magmatică şi zona de contact termic

În drumul ei spre suprafaţa scoarţei, magma începe să se răcească şi să se solidifice prin


cristalizare. În felul acesta dă naştere la diverse agregate mineralogice care sunt de fapt rocile
magmatice. Când solidificarea are loc la mare adâncime, unde procesul de răcire este foarte lent, se
ajunge ca întreaga masă fluidă să aibă timp să cristalizeze. În felul acesta iau naştere rocile
magmatice de adâncime sau plutonice. Rocile astfel formate sunt complet cristalizate
(holocristaline), iar cristalele au dimensiuni mari fiind vizibile cu ochiul liber. Despre asemenea
roci se spune că au o structură faneritică.
Topiturile care ajung la suprafaţă ca atare (lavele), unde temperatura este mult mai scăzută,
răcirea şi solidificarea lor se face mult mai repede încât lava nu are timp să cristalizeze. În asemenea
condiţii lava trece în sticlă vulcanică sau obsidiană sau cristalizează incomplet formându-se cristale
minuscule. Despre asemenea roci se spune că au o structură afanitică (cristalele nu se văd cu ochiul
liber).
Dacă în masa microcristalină apar şi cristale mai mari (vizibile cu ochiul liber), se spune că
roca are o structură porfirică. Rocile magmatice pot fi acide, bazice sau de tranziţie (intermediare)
în funcţie de procentul dintre componenţii mineralogici principali.

25
LORINŢ C. GEOLOGIE

5.1.2. COMPONENŢII MINERALOGICI AI ROCILOR MAGMATICE


În alcătuirea rocilor magmatice intră anumite minerale care dau specificul rocii respective.
Acestea sunt denumite minerale principale. Pe lângă mineralele principale, în rocile magmatice se
mai întâlnesc, de regulă, şi alte minerale, dar care nu sunt elemente specifice, ele putând să
lipsească. Acestea sunt denumite minerale accesorii.
Minerale principale. Mineralele principale rezultă din cristalizarea magmelor şi intră în
constituţia rocilor magmatice. Ele sunt: cuarţul, feldspaţii alcalini şi feldspaţii plagioclazici; toate
aceste minerale au culoare deschisă şi se spune că sunt minerale leucocrate; la acestea se adaugă
olivina, piroxenii şi amfibolii, care sunt minerale feromagneziene; au culoare închisă şi se spune că
sunt minerale melanocrate. Nu toate mineralele menţionate pot coexista în aceeaşi rocă.
Astfel cuarţul apare preponderent în rocile acide, în timp de olivina se întâlneşte numai în
rocile bazice. Rocile magmatice acide, bogate în cuarţ şi feldspaţi sunt, de regulă, deschise la
culoare constituind roci leucocrate. Cu cât procentul de cuarţ scade, iar procentul de minerale
feromagneziene creşte, rocile devin mai închise la culoare reprezentând roci melanocrate.

5.1.3. COMPOZIŢIA CHIMICĂ A ROCILOR MAGMATICE


Elementele chimice care au o participare semnificativă în rocile magmatice sunt exprimate
în procente de oxizi. Oxizii principali sunt: SiO2, Al2O3, FeO, MgO, CaO, Na2O, K2O etc.
Statistic, pe baza analizei chimice a probelor de roci magmatice s-au stabilit limitele între
care variază procentual principalii oxizi care le alcătuiesc.
SiO2 - 35 – 80 %
Al2O3 - 10 – 25 %
FeO - 0 – 15 %
MgO - 0 - 25 %
CaO - 0 - 15 %
Na2O - 0 - 15 %
K2O - 0 - 10 %
Oxizi cu participare redusă , dar importantă sunt:Fe2O3, MnO, H2O, CO2, SO3, P2O5 etc.

5.1.4. TIPURI DE ROCI MAGMATICE FUNDAMENTALE


Rocile magmatice din scoarţa terestră prezintă o gamă largă de varietăţi; se deosebesc însă
câteva tipuri de bază care pot fi considerate ca roci fundamentale. Ansamblul acestora, pe criteriul
structurii lor, adică după forma şi dimensiunile cristalelor, se pot grupa în două clase: clasa rocilor
faneritice (macrogranulare) şi clasa rocilor afanitice (microgranulare).
Clasa rocilor faneritice. Clasa rocilor faneritice include rocile magmatice formate în
adâncime prin cristalizarea şi separarea mineralelor din magmă. Tipurile de roci din această clasă au
cea mai largă răspândire în scoarţa terestră şi sunt următoarele: granitul, dioritul, gabbroul şi
peridotitul. Fiecare dintre tipurile de roci menţionate se defineşte prin compoziţia mineralogică şi
prin culoare.
Granitul este constituit, în ordinea procentului de participare a mineralelor principale, din
cuarţ şi feldspaţi plagioclazici, iar subordonat din mică; are culoare deschisă.
Dioritul conţine feldspaţi plagioclzici şi 30 – 50% minerale feromagneziene; nu conţine
cuarţ, are culoare gri – verzui. Face tranziţia între rocile acide şi cele bazice.
Gabbroul este costituit din minerale feromagneziene (olivină şi piroxeni); restul rocii
include feldspat plagioclazic; are culoare verde.
Peridotitul (ultrabazit) este constituit în întregime din minerale feromagneziene (olivină şi
piroxeni); are culoare verde, închis până la negru.
Clasa rocilor afanitice. Clasa rocilor afanitice include rocile magmatice rezultate din
consolidarea la suprafaţă sau în apropierea scoarţei, a magmei (lavei). Rocile afanitice au o
compoziţie mineralogică aproximativ asemănătoare rocilor faneritice, dar diferă esenţial prin
structură. Tipurile de roci din această clasă sunt: riolitul, andezitul şi bazaltul.
Riolitul corespunde granitului şi este constituit din feldspaţi alcalini, cuarţ şi feldspaţi
plagioclazi.
26
NOTE DE CURS INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

Andezitul analog dioritului include feldspaţi plagioclazici, piroxeni şi amfiboli.


Bazaltul corespunzător gabbroului este format, în principal, din piroxeni, olivină şi feldspaţi
plagioclazi.

5.1.5. DIFERENŢIEREA MAGMATICĂ


Rocile magmatice se formează dintr-o magmă iniţială (unică), care prin diferenţiere
generează o gamă variată de tipuri de roci magmatice.
Cauzele diferenţierii magmatice sunt:
- răcirea magmei prin transferul de căldură din magmă spre rocile înconjurătoare (gazdă);
- cristalizarea fracţionată şi separarea gravitaţională a componentelor minerale;
- miscibilitatea parţială a componenţilor magmatici (licuaţie) datorită răcirii magmei;
- asimilarea şi contaminarea magmelor în contact cu rocile înconjurătoare.
Consolidarea magmelor la diferite nivele în scoarţa terestră generează numeroase tipuri de
corpuri de roci magmatice extrem de diverse ca formă şi dimensiuni.

Fig. 3. Diferenţierea magmelor.

5.1.6. STRUCTURA ŞI TEXTURA ROCILOR MAGMATICE


Pentru caracterizarea rocilor magmatice, noţiunile de structură şi textură prezintă
importanţă absolută, deoarece, permit stabilirea condiţiilor termodinamice şi a locului în care
acestea s-au format.
Structura exprimă gradul de cristalinitate, dimensiunile absolute şi relative, forma
mineralelor componente şi relaţiile existente între acestea şi sticla vulcanică.

a. După gradul de cristalinitate se disting:


Structurile holocristaline, caracterizează roci magmatice cristalizate în totalitate (ex. Rocile
plutonice şi filoniene);
Structurile hipocristaline sunt specifice rocilor constituite din cristale şi sticlă vulcanică (ex.
rocile efuzive);
Structurile sticloase(hialine, vitroase) sunt roci formate exclusiv din sticlă vulcanică. Gradul
de cristalinitate dă indicaţii asupra vitezei de răcire a magmei şi a adîncimii de formare a rocii.
b. După dimensiunea absolută a cristalelor structurile se împart în: faneritice şi
afanitice.
Structurile faneritice, caracterizează rocile cu granule al căror diametru depăşeşte 0,1 mm,
fiind vizibile cu ochiul liber sau lupa.
27
LORINŢ C. GEOLOGIE

Structurile afanitice sunt specifice rocilor alcătuite din granule minerale cu diametrul mai
mic de 0,1mm şi care pot fi observate cu ajutorul microscopului polarizant.
După dimensiunile absolute ale granulelor, mineralele rocilor cu structuri faneritice se pot
clasifica în:
- fanerocristaline – pegmatitice (gigantocristaline) cu diametrul granulelor mai mare de 3
cm ;
- macrocristaline, pentru roci cu granulaţia cuprinsă între 5mm-3cm;
- mediocristaline, roci cu granulaţia medie între 1-5mm;
- microcristaline sunt rocile cu granulaţie sub 1 mm.
Pentru rocile afanitice în cazul în care componentele minerale se pot observa la microscop,
structura este microcristalină, iar când acestea nu sunt vizibile la microscop, structura este
criptocristalină. Numărul şi dimensiunile absolute ale cristalelor sunt controlate de viteza de
germinare şi de creştere a cristalelor. În rocile magmatice frecvenţa cristalelor şi dimensiunea lor
absolută sunt în relaţii invers proporţionale.
c. După dimensiunea relativă a componentelor minerale se disting: structuri
echigranulare şi inechigranulare.
Structurile echigranulare caracterizează rocile alcătuite din granule minerale cu dimensiuni
şi forme apropiate.
Structurile inechigranulare caracterizează rocile constituite din granule cu dimensiuni
diferite. Principalele structuri sunt:
- porfirice holocristaline întâlnite la roci complet cristalizate;
- porfirice hipocristaline întâlnite la roci efuzive formate dintr-un amestec de microlite şi
sticlă vulcanică;
- porfirice devitrificate caracterizează roci paleovulcanice în care sticla vulcanică a
devitrificat prin cristalizare.
Structura porfirică este dată de asocierea fenocristalelor cu pasta (mezostaza) (Giuşca
D.,1974).
Mai există cazuri particulare de structuri inechigranulare precum structurile: ofitică,
poikilitică şi intersertală.
d. După forma mineralelor se disting:
- structuri idiomorfe, la roci constituite din minerale cu contur geometric;
- structuri hipidiomorfe, în care mineralele cu contur sunt asociate cu minerale fără contur
(fac tranziţia între idiomorf şi allotriomorf);
- structuri allotriomorfe, sunt caracteristice rocilor alcătuite predominant din minerale fără
contur geometric (xenomorfe).

Textura
Textura rocilor magmatice reflectă distribuţia în spaţiu şi modul în care mineralele
componente ocupă volumul rocii.
După distribuţia mineralelor în roci, textura poate să fie neorientată sau orientată, fiind
expresia condiţiilor termodinamice în care s-au consolidat magmele.
Texturile neorientate (masive) caracterizează rocile plutonice asupra cărora în timpul
formării lor nu au acţionat factorii dinamici.
Texturile orientate sunt specifice rocilor formate în condiţiile în care magma s-a consolidat
în timpul deplasării, sau sub influenţa gravitaţiei a/şi curenţilor de convecţie şi difuziune termică.
Textura fluidală, caracterizează roci precum riolitele, care s-au format în urma consolidării
magmei (lavei) în timpul deplasării.
Textura rubanată, constă în prezenţa unor alternanţe de benzi de minerale melanocrate cu
minerale leucocrate (ex. acumulările de cromit şi magnetit din rocile bazice).
Textura şistoasă, caracterizează roci magmatice formate sub influenţa stresului tectonic. Aşa
este cazul corpurilor de roci granitice asociate şisturilor cristaline din Carpaţii Occidentali şi
Meridionali.

28
NOTE DE CURS INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

După modul de ocupare a volumului rocii se deosebesc:


- texturi compacte, specifice rocilor cu volumul fără goluri, complet ocupat;
- texturi poroase (vacuolare), caracterizează riolitele dacitele şi bazaltele care surprind
procesul de degazeificare al magmei concomitent cu răcirea ei;
a - texturi amigdaloide, sunt specifice unor roci la care porii şi vacuolele au fost umplute cu
minerale secundare precum: opal, calcit, clorit, limonit etc.

5.1.7. CLASIFICAREA ROCILOR MAGMATICE


Numărul mare de roci magmatice cu peste 1000 de termeni utilizaţi, impune clasificarea şi
sistematizarea acestora. Tipul petrografic poate fi definit pe baza compoziţiei mineralogice şi a
structurii petrografice.
Clasificarea modernă a rocilor magmatice se face pe baza participării procentuale a
mineralelor principale. Criteriile care stau la baza sistematizării rocilor magmatice sunt:
- compoziţia mineralogică;
- compoziţia chimică;
- structura;
- adâncimea de formare;
- vârsta geologică.

5.1.8. CORPURI DE ROCI MAGMATICE


În drumul ei spre suprafaţă magma cristalizează şi se solidifică transformându-se în roci
magmatice. Acestea constituie corpuri magmatice de diverse forme şi mărimi care se găsesc la
diferite adâncimi. Corpurile magmatice profunde mai poartă numele de plutoni.
Batolitele sunt corpuri magmatice profunde. Ele au forma unei cupole care spre bază se
lărgeşte. Rădăcinile lor nu se cunosc. Se presupune că aceste roci au rămas în locul lor de formare.
Lacolitele sunt tot plutoni însă se găsesc la o adâncime mai mică decât batolitele. Ele au un
aspect de ciupercă delimitându-se ca nişte cupole cu baza plană.
Filoanele sau dyke-urile sunt corpuri tabulare, verticale sau subverticale ce intersectează
rocile preexistente; s-au format pe o fisură din scoarţa terestră.
Sillurile sau filoanele strat sunt intruziuni paralele cu stratele care le găzduiesc.
Neckuril sunt stâlpi de lavă solidificată care umplu canalul de ascensiune a magmei într-un
vulcan.
Lopolitele sunt corpuri mari de intruziuni magmatice cu aspect lenticular.

1-Lacolit
2-Apofiză
3-Batolit
4-Dike
5-Sill
6- Neck vulcanic
7-Lopolit

Fig. 4. Corpuri magmatice

29
LORINŢ C. GEOLOGIE

5.1.9. DESCRIEREA PRINCIPALELOR ROCI MAGMATICE

5.1.9.1. GRUPA ROCILOR GRANITOIDE (ACIDE)


a. subgrupa rocilor plutonice
Granite
Granitele sunt roci plutonice, faneritice, acide.
Compoziţia mineralogică a granitelor calcoalcaline:
- minerale principale: cuarţ, ortoză şi feldspat plagioclaz de tip albit-oligoclaz, rar andezin.
Mineralele femice sunt reprezentate prin: biotit, hornblendă verde, diopsid şi augit. Muscovitul
apare rar;
- mineralele accesorii prezente sunt: apatit, titanit, magnetit, zircon, uneori casiterit, thorit,
xenotim, monazit etc.;
- minerale secundare: caolinit, sericit, clorit, limonit etc.
Structura. Sunt caracteristice structurile holocristaline, hipidiomorfe, echigranulare, uneori
inechigranulare şi porfirice.
Textura este masivă, neorientată, uneori gnaisică, când roca este afectată tectonic.
Formele de zăcământ sunt plutoni discordanţi: batolite, stockuri şi lacolite, frecvent
deformate ruptural (fisurate).
Varietăţi. Funcţie de procentul de participare a mineralelor principale se disting: granite
alcaline, granite cu biotit, granite cu biotit şi muscovit, granite cu piroxeni, granite cu amfiboli.
Caracteristici fizico-mecanice: Proprietăţile fizico-mecanice sunt influenţate de compoziţia
mineralogică, structură şi textură. Rezistenţa de rupere la compresiune monoaxială (σrc) este 1200 –
2800 daN/cm2, rezistenţa la şoc(σrs)30 – 65 daN x cm/cm3, rezistenţa la uzură (Ruz) 0,01 – 0,2 g/cm2
şi absorbţia de apă (Wab) 0,2 – 1,2 %.

Utilizare. În funcţie de caracteristicile lor, granitele pot fi folosite în construcţii inginereşti,


sub formă de piatră concasată, criblură, piatră brută, piatră cioplită etc. Granitele cu aspect plăcut
sunt utilizate ca roci ornamental-decorative. Unele granite prezintă interes pentru valorificarea unor
substanţe minerale utile precum: staniul, wolframitul, elementele radioactive, pământurile rare etc.
Răspândire. În România, masive de granitoide importante se exploatează în Carpaţii
Meridionali, în Munţii Apuseni şi în Dobrogea de Nord.
Granodiorite
Granodioritele sunt roci plutonice, faneritice, care diferă de granite prin prezenţa în exces a
plagioclazului (65 – 90 %, din totalul mineralelor felsice).
Compoziţia mineralogică:
- minerale principale: feldspat plagioclaz (9-35% An), ortoză, microclin, cuarţ, iar ca
minerale femice: hornblenda verde, biotitul şi mai rar piroxeni.
- minerale accesorii: titanit, apatit, zircon etc.
- minerale secundare: caolinit (din transformarea feldspaţilor), clorit (din cloritizarea
biotitului şi hornblendei), sericit (din plagioclazi) şi limonit (din hidratarea magnetitului).
Structura granodioritelor este holocristalină, faneritică, hipidiomorfă grăunţoasă cu varietăţi
microgrăunţoase sau porfirice.
Textura este masivă şi neorientată.
Formele de zăcământ sunt de plutoni discordanţi (batolite, stockuri şi lacolite).
Varietăţi: granodiorite cu hornblendă, cu biotit, cu hornblendă şi biotit, cu piroxeni.
Caracteristicile fizico-mecanice sunt asemănătoare granitului.
Utilizare. Granodioritele sunt folosite ca material de construcţii sub diferite forme şi în
diverse domenii precum: drumuri, terasamente de căi ferate, construcţii inginereşti în lucrări
ornamentale şi decorative. Din granodioritele mineralizate se valorifică mineralele utile cu un
conţinut rentabil economic.
Răspândire. Granodioritele se întâlnesc în România, în Apuseni, în Masivul Vlădeasa, la
Săvârşin, în Poiana Ruscă şi în Banatul de Vest etc.

30
NOTE DE CURS INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

Tonalite. Sunt roci plutonice, faneritice, acide, constituite preponderent din cuarţ şi
plagioclaz (oligoclaz şi andezin) ca minerale felsice şi biotit, hornblendă comună şi piroxenii sunt
mineralele femice.
Structura este hipidiomorfă, microgranulară sau porfirică. Tonalitele sărace în cuarţ fac
trecerea granodioritelor spre dioritele cuarţifere.
b. Subgrupa rocilor filoniene acide
Aplitele, sunt roci filoniene leucocrate alcătuite din minerale felsice. Structura este
allotriomorfă microgranulară. După compoziţia mineralogică se disting următoarele varietăţi: aplite
granitice, aplite sienitice, aplite plagioclazice etc.
Pegmatitele, sunt roci magmatice filoniene, macrocristaline.
Compoziţia mineralogică. Pegmatitele au alcătuirea mineralogică extrem de diversă:
- minerale principale, sunt reprezentate prin cuarţ, feldspat şi mice în proporţie de 95 – 97 %;
-minerale accesorii: turmalină, beril, topaz, smarald corindon, spodumen, granaţi, zircon,
grafit, staurolit, disten, andezin, cordierit, orthit, thorit, monazit, xenotim, samarskit, davidit,
piroclor, uraninit, casiterit, magnetit, hematit, ilmenit, rutil, wolframit, (Fersman, 1940, descrie
peste 280 de minerale pegmatitice).
Structura, este macro-gigantocristalină (structură pegmatitică).
Textura, este masivă neorientată.
Varietăţi: pegmatite granitice, pegmatite sienitice, pegmatite dioritice, pegmatite gabbroice.
După complexitatea compoziţiei mineralogice se deosebesc pegmatite simple şi complexe.
Utilizări. Se valorifică mineralele utile precum: cuarţul, ortoza, muscovitul, pietrele
preţioase, semipreţioase, pământurile rare etc.
Lamprofire. Sunt roci filoniene bogate în minerale femice.
Compoziţia mineralogică, este variată şi diferă după tipul petrografic de lamprofir ;
- mineralele principale sunt: ortoza, biotitul, hornblenda, augitul, diopsidul, olivina, cuarţul,
nefelinul;
- mineralele accesorii: apatitul, mineralele opace;
- mineralele secundare: calcitul, limonitul, cloritul, serpentina, zeoliţii.
Structura este holocristalină, idiomorfă, uneori porfirică.
Textura este compactă, masivă.
Varietăţi. Diversitatea tipurilor de lamprofire este determinată de compoziţia mineralogică a
acestora. Principalele tipuri de lamprofire sunt: minetele, camptonitul, spessartitul, monochiguitul,
vogesitul, kersantitul etc.
c. Subgrupa rocilor efuzive
Riolitele sunt roci vulcanice acide, fiind corespondentul efuziv al granitelor.
Compoziţie mineralogică. În general, riolitele sunt formate dintr-o pastă microcristalină sau
sticloasă, care corespunde chimic unui amestec de feldspat şi cuarţ. În această pastă se pot observa
fenocristale de cuarţ, ortoză, plagioclazi, biotit, hornblendă, diopsid.
- mineralele accesorii apar în cantităţi mici şi pot fi: zirconul, apatitul, titanitul, hematitul.
- mineralele secundare: caolinitul, zeolitul, calcitul, epidotul, cloritul, calcitul.
Structura este hipocristalină, porfirico-vitroasă.
Textura poate fi masivă - compactă, dar sunt varietăţi de riolite. care prezintă textura fluidală
şi vacuolară-poroasă.
Forma de zăcământ: filoane, pânze libere sau interstratale, Caracteristici fizico-mecanice:
densitatea 2,0 – 2,7 g/cm3, rezistenţa de rupere la compresiune σrc = 1200 – 2000 daN/cm2,
absorbţia de apă (Wab) între 0,9 şi 9 %.
Utilizări. Riolitele sunt folosite sub formă de piatră spartă, la balastarea drumurilor sau în
componenţa betoanelor. Ca piatră cioplită şi semiprelucrată se utilizează în construcţii.
Răspândire. În România, riolitele sunt prezente în Masivele Oaş, Gutâi, Ţibleş din
Maramureş şi în Masivul Vlădeasa şi Roşia Montană în Munţii Apuseni.
Dacitele. Reprezintă corespondentul efuziv al granodioritelor, fiind o rocă vulcanică acidă.
Compoziţie mineralogică.

31
LORINŢ C. GEOLOGIE

- mineralele principale: cuarţul şi plagioclazul (oligoclaz-labrador), biotitul, hornblenda,


piroxenii, subordonat feldspatul potasic. Fenocristalele mineralelor prezentate sunt asociate cu o
pastă sticloasă sau microcristalină de compoziţie identică;
- minerale accesorii: apatitul, zirconul, magnetitul, titanitul;
- minerale secundare: cloritul, zeoliţii, calcitul.
Structura: hipocristalină, porfirico-vitroasă.
Textura: este compactă, masivă, rar fluidală sau vacuolară.
Forma de zăcământ: a dacitelor este de filoane, pânze interstratale, sill-uri, mici lacolite.
Varietăţi: riodacite, dacite cu biotit, dacite cu biotit şi hornblendă, dacite cu piroxeni.
Caracteristicile fizico-mecanice a dacitelor depind de compoziţia mineralogică şi relaţiile
tecto-structurale existente între fenocristale şi masa sticloasă sau microcristalină care le
încorporează. Densitatea este 2,3 – 2,5 g/cm3 , rezistenţa la compresiune σrc = 1300 – 1900
daN/cm2. Rezistenţa la încovoiere şi întindere între σ rî =100 – 300 daN/cm2, respectiv 50 şi 100
daN/cm2.
Utilizări. Dacitele sunt folosite sub formă de piatră spartă (agregate pentru betoane), piatra
cioplită şi fasonată în lucrări de construcţii şi ornamental decorative.
Răspândire. În România dacitele apar în condiţii favorabile exploatării în Munţii Apuseni (cu
exploatări la Bologa-Vlădeasa, Poieni, Morlaca), Munţii Rodnei (Zagra – Poiana Ilvei), Oaş-Gutâi-
Ţibleş etc.

5.1.9.2. GRUPA ROCILOR SIENITOIDE ŞI DIORITOIDE (NEUTRE)


a. Subgrupa rocilor plutonice neutre
Sienite. Sienitele sunt roci plutonice, faneritice neutre.
Compoziţia mineralogică
- mineralele principale, predomină feldspaţii alcalini: ortoza, microclinul, anortoza, albitul şi
participă subordonat plagioclazul de tip oligoclaz sau andezin. Mineralele femice sunt hornblenda şi
biotitul rar piroxeni sau olivină;
- mineralele accesorii: zirconul, apatitul, titanitul.
- mineralele secundare: caolinitul, sericitul, epidotul, calcitul, cloritul, uralitul.
Structura este holocristalină, echigranulară sau inechigranulară în funcţie de varietăţi.
Textura este masiv compactă, uneori gnaisică.
Formele de zăcământ sunt de plutoni discordanţi: stockuri şi lacolite.
Varietăţi:
- sienite alcaline cu feldspatoizi (nefelin, sodalit, cancrinit) sienite cu cuarţ, sienite cu
hornblendă, sienite cu biotit, sienite cu piroxeni şi olivină.
Caracteristici fizico-mecanice
Sienitele au rezistenţa de rupere la compresiune σrc =1100 – 2600 daN/cm2, densitatea între
2,7 – 2,9 g/cm3. Datorită parametrilor fizico-mecanici specifici, sienitele sunt roci dure şi tenace
rezistente la lovire.
Utilizări. Sienitele datorită caracteristicilor fizico-mecanice şi structurale sunt folosite ca:
piatră spartă, cioplită, blocuri fasonate, agregate pentru betoane, rocă ornamental - decorativă. Din
sienitele mineralizate se pot valorifica mineralele utile aflate în concentraţii corespunzătoare.
Răspândire. În România există sienite în Dobrogea de Nord, în Banat şi în Carpaţii Orientali
la Ditrău (sienite alcaline).
Diorite. Dioritele sunt roci plutonice, faneritice, neutre.
Compoziţie mineralogică.
- mineralele principale care alcătuiesc dioritele sunt feldspaţii plagioclazi (oligoclaz,
andezin), alături de care în proporţii reduse poate participa ortoză, microclin, cuarţ şi
feldspatoizi.Când participarea cuarţului este de 5 – 20 % roca se numeşte diorit cuarţifer.
Mineralele femice sunt: hornblendă comună, biotit, hipersten, diopsid rar olivină;
- mineralele accesorii sunt reprezentate de : apatit, titanit, magnetit, zircon, ilmenit, uneori
granaţi, rutil, spinel, pirită, orthit;
- mineralele secundare sunt reprezentate de: epidot, sericit, calcit, caolinit, limonit.
32
NOTE DE CURS INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

Dioritele cuarţifere fac tranziţia spre granodiorite, iar dioritele cu piroxeni spre gabbrouri.
Structura. Dioritele sunt roci holocristaline, hipidiomorfe sau porfiroide, cu granulaţie medie
sau mică.
Textura este masivă şi compactă uneori rubanată sau gnaisică.
Formele de zăcământ specifice dioritelor sunt de plutoni discordanţi : lacolite, stockuri.
Varietăţi. După mineralul femic predominant se disting: diorite cu biotit şi hornblendă,
diorite amfibolice, diorite cu piroxeni. Criteriul structural distinge: diorite pegmatoide, diorite
microcristaline, diorite porfiroide.
Caracteristici fizico – mecanice. Compoziţia mineralogică şi structura influenţează parametrii
fizico-mecanici. Densitatea este de 2,7 – 3 g/ cm3, rezistenţa de rupere la compresiune(σrc) 2000 –
2700 daN/cm3; absorbţia de apă (Wab) între 0,5 şi 1,3 % ; rezistenţa la şoc σrs între 80 şi 98 da
N/cm3 ; rezistenţa la uzură σru = 0,06 g/cm3.
Utilizări. Dioritele sunt folosite ca piatră brută şi blocuri fasonate, în lucrări de construcţii şi
lucrări ornamental-decorative.
Răspândire.Sunt roci asociate frecvent masivelor de granitoide, ca faciesuri marginale. În
România se cunosc masive dioritice în Munţii Apuseni, în Carpaţii Meridionali (la Suşiţa), în Banat,
în Dobrogea de Nord (Masivul Greci) etc.
b.Subgrupa rocilor efuzive (neutre)
Trahite
Trahitul este corespondentul efuziv al sienitului. Sunt roci vulcanice efuzive, neutre.
Compoziţia mineralogică:
- mineralele principale: predomină feldspatul alcalin (sanidină, anortoza sau albit) şi
subordonat plagioclazul neutru de tip andezin – labrador. Mineralele femice sunt: biotitul,
hornblenda, piroxeni şi amfiboli alcalini. Fenocristalele felsice şi femice sunt prinse într-o pastă
sticloasă sau microcristalină, cu textură fluidală aspect sugerat de orientarea microlitelor de
feldspat. Ca mineralele primare, mai pot participa cuarţul şi feldspatoizii;
- mineralele secundare: sericit, calcit, epidot, clorit, caolinit.
Structura este hipocristalină, porfirico – vitroasă.
Textura este fluidală (trahitică).
Formele de zăcământ sunt pânze interstratificate, curgeri de lavă etc.
Varietăţi . În funcţie de mineralul principal predominant se disting: trahite cu hornblendă,
trahite cu piroxeni, trahite alcaline, trahite cuarţifere.
Răspândire. Trahitele sunt roci puţin răspândite. La noi în ţară iviri de trahite sunt în Munţii
Oaş, Gutâi, Perşani.
Fonolitele sunt roci vulcanice porfirice, asemănătoare mineralogic cu sienitele alcaline cu
feldspatoizi. Au o participare restrânsă în natură.
Latitele sunt roci vulcanice, efuzive, afanitice, cu compoziţia mineralogică a fenocristalelor
identică cu a pastei microfelsitice, fiind o compoziţie mixtă de feldspaţi potasici şi plagioclazi.
Andezitele sunt roci vulcanice neutre fiind echivalentul efuziv al dioritelor.
Compoziţia mineralogică.
- mineralele principale sunt reprezentate de minerale felsice, dintre care predomină
plagioclazii (andezin) subordonat cuarţ şi feldspatoizi. Mineralele femice sunt prezente prin augit,
hipersten, hornblendă verde şi brună, respectiv biotit, foarte rar olivină;
- mineralele accesorii sunt apatit, zircon, magnetit, ilmenit, cordierit, granat ;
- mineralele secundare sunt reprezentate de minerale argiloase, sericit, epidot, calcit, actinot,
adular:
Structura este hipocristalină, porfirico-vitroasă, uneori porfirică.
Textura este compactă, masivă, uneori vacuolară şi fluidală.
Formele de zăcământ caracteristice sunt: lacolite, neckuri, pânze de lave, filoane sau apofize
şi piroclastite.
Varietăţi. După compoziţia mineralogică andezitele se clasifică:
- andezite piroxenice, andezite amfibolice, andezite cu biotit, andezite bazaltice, andezite
cuarţifere.
33
LORINŢ C. GEOLOGIE

Caracteristici fizico-mecanice. Densitatea andezitelor este 2,6 – 2,8 g/cm3, funcţie de


compactizarea rocii. Rezistenţa de rupere la compresiune σrc 700 – 2500 daN/cm2, rezistenţa la
uzură σru este 0,02 – 0,4 g/cm2, rezistenţa la şoc σrs 20 – 100 da N/cm3, coeficientul de înmuiere
după gelivare 5 – 40 % funcţie de fisuraţie şi porozitate.
Utilizări. Andezitele sunt roci folosite ca piatră spartă pentru drumuri şi terasamente de căi
ferate, agregate pentru betoane, piatră brută şi fasonată pentru construcţii inginereşti. Varietăţile cu
aspect plăcut se pot utiliza după prelucrare în lucrări ornamental decorative.
Răspândire. Andezitele sunt roci foarte răspândite. Masive andezitice se întâlnesc în Carpaţii
Orientali în vulcanii: Oaş, Gutâi, Ţibleş, Rodna, Bârgău, Călimani, Harghita şi în extremitatea
sudică a Munţilor Apuseni şi sunt exploatate în cariere în toate masivele amintite.

5.1.9.3. GRUPA ROCILOR GABBROIDE (BAZICE)


a. subgrupa rocilor plutonice bazice
Gabbrourile sunt roci plutonice, faneritice, bazice.
Compoziţia mineralogică:
- mineralele principale: plagioclaz bazic (labrador – bytownit – anortit), iar ca minerale
femice sunt: diopsid, augit, augit – titanifer, dialag, olivină, hipersten, hornblendă brună şi verde,
biotit. Minerale cu participare foarte mică sunt: cuarţul, feldspatul alcalin sau feldspatoizii;
- mineralele accesorii: magnetit, ilmenit, cromit, spinel, apatit, pirită, pirotină;
- mineralele secundare: saussurit (agregat format din zoizit, clinozoizit, epidot, albit, zeoliţi,
calcit şi sericit, uralit, bastit, serpentină.
Structura este holocristalină, hipidiomorfă, uneori porfiroidă.
Textura este masivă şi neorientată uneori rubanată.
Forme de zăcământ: plutoni discordanţi (dykuri, stockuri, filoane) lopolite şi sill-uri.
Varietăţi. Se disting leucogabbrouri cînd conţinutul în minerale mafice (M< 35 %),
melagabbrouri (M > 65 %), norite, gabbrouri olivinice, microgabbrouri, gabbrouri pegmatitice,
troctolite.
Caracteristici fizico-mecanice. Densitatea 2,8 – 3,2 g/cm3; rezistenţa de rupere la
compresiune σrc = 1800 – 2500 daN/cm2, rezistenţa de rupere la compresiune după gelivare =
1250-1500 da N/cm2 ; rezistenţa la şoc σrs = 50 – 62 da N cm/cm3 ; rezistenţa la uzură σru = 0,5-0,7
g/cm2, absorbţia de apă Wab până la 0,5 %.
Utilizări. Datorită parametrilor fizico-mecanici şi a aspectului lor, gabbrourile sunt roci
ornamentale şi decorative excelente. Gabbrourile mineralizate constituie minereuri din care se
valorifică minerale utile precum: cromit, platină, calcopirită, ilmenit, titanomagnetit.
Răspândire. În România gabbrourile se întâlnesc în Banat la Iuţi, în Dobrogea de Nord la
Greci, în Apusenii de Sud la Ciungani Căzăneşti, în Munţii Perşani.
b. Subgrupa rocilor filoniene bazice
Rocile filoniene bazice sunt asociate masivelor gabbroide şi erupţiilor de bazalte. Cele mai
cunoscute sunt: microgabbrourile, pegmatitele gabbroice, lamprofirele şi doleritele.
Compoziţia mineralogică a acestor roci este asemănătoare gabbrourilor şi diferă de acestea
prin structura lor.
c.Subgrupa rocilor efuzive bazice
Bazaltele sunt roci vulcanice afanitice, bazice şi reprezintă corespondentul efuziv al
gabbrourilor.
Compoziţia mineralogică:
- mineralele principale. Mineralele felsice sunt reprezentate de plagioclazi bazici (labrador,
bytownit şi anortit), iar ca minerale femice participă piroxenii (augit, hipersten, bronzit), olivină,
hornblendă bazaltică, uneori biotit;
- mineralele accesorii sunt reprezentate de magnetit, ilmenit, apatit, pirotină;
- minerelele secundare sunt calcit, serpentină, clorit, zeoliţi, limonit, uralit, opal.

34
NOTE DE CURS INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

Structura este microgranulară, porfirică. Ca varietăţi structurale se disting uneori structuri


porfirice intersertale şi ofitice. Masa fundamentală poate fi holocristalină, hipocristalină sau
sticloasă.
Textura este compactă masivă, uneori vacuolară, amigdaloidă şi fluidală.
Formele de zăcământ sunt: sill-uri, neck-uri şi conuri vulcanice. Caracteristic pentru bazalte
sunt formele columnare tetragonale, pentagonale şi hexagonale delimitate prin fisuri de contracţie,
discontinuităţi generate de răcirea magmei.
Varietăţi. După compoziţia mineralogică, structură şi textură se disting mai multe tipuri de
bazalte:
- bazalte olivinice (conţin 20 – 50 % olivină);
- bazalte tholeitice ( lipseşte olivina şi predomină piroxenii îndeosebi hiperstenul);
- bazalte alcaline (cu feldspaţi alcalini, feldspatoizi şi piroxen sodic);
- bazalte doleritice;
- melafire -bazalte paleovulcanice, intens tarnsformate;
- diabaze -bazalte paleovulcanice cu structura ofitică;
- bazalte vitrofirice -au masa fundamentală sticloasă;
- bazalte fluidale.
Caracteristici fizico-mecanice. Datorită compoziţiei mineralogice şi a caracteristicilor
structo-texturale, bazaltele au parametrii fizico-mecanici ridicaţi. Densitatea este cuprinsă între 2,5
– 3,2 g/cm3, rezistenţa de rupere la compresiune σrc este 2500 – 3500 da N/cm2, rezistenţa la
întindere σrî este de 180 daN/cm2, la forfecare este de σrf 300 daN/cm2, rezistenţa la şoc σrs este
cuprinsă între 15 – 50 daN/cm3 şi rezistenţa la uzură σru între 0,05 şi 1,5 g/cm3.
Utilizări. Bazaltele sunt roci cu calităţi tehnologice remarcabile. Se folosesc sub formă de
piatră brută, piatră concasată şi criblură la balastarea drumurilor, terasamentelor de cale ferată, ca
piatră cioplită sau ca rocă pentru lucrări ornamental – decorative. Bazaltele sunt utilizate la
construirea zidurilor protectoare ale reactoarelor nucleare. Din bazalt topit se pot confecţiona ţevi şi
racorduri anticorozive mai rezistente şi mai uşoare decât echivalentele lor, produse din fontă sau
oţel. Tot din bazalt se poate produce vată, fibre şi hârtie minerală.
Răspândire. În România se întâlnesc bazalte în Munţii Apuseni la Detunata, în Munţii
Perşani, în Banat la Şanoviţa – Lucareţ.
Grupa rocilor ultramafice
Rocile din această grupă sunt constituite preponderent din minerale melanocrate (M> 90 %)
a. Subgrupa rocilor plutonice
Funcţie de compoziţia mineralogică se disting peridotite şi perknite.
Peridotitele sunt roci plutonice, faneritice, ultramafice.
Compoziţia mineralogică
- mineralele principale: olivină, piroxeni (augit, diopsid şi enstatit sau bronzit), cu totul
subordonat hornblendă brună şi biotit magnezian;
- mineralele accesorii sunt magnetit, cromit, ilmenit, spinel, apatit etc.
- mineralele secundare sunt reprezentate prin clorit, talc, uralit, antigorit, crisotil, opal.
Structura este holocristalină, idiomorfă sau hipidiomorfă – grăunţoasă.
Textura este masivă compactă uneori rubanată.
Forme de zăcământ: lopolit, dyke , lacolit.
Utilizări. Peridotitele mineralizate pot constitui minereuri de fier, crom, fosfor, titan, nichel,
platina, etc. Prin prelucrare se pot folosi în lucrări ornamental – decorative.
Răspândire. Peridotitele au o apariţie restrânsă, fiind asociate masivelor gabbroice.
Perknitele. Sunt roci monominerale care poartă numele mineralului constitutiv. Cele mai
reprezentative sunt:
- piroxenite, roci alcătuite exclusiv din piroxeni;
- hornblendite, roci constituite preponderent din hornblendă brună;
- biotitite, roci în care mineralul dominant este biotitul.
Varietăţi de ultrabazite mai sunt:

35
LORINŢ C. GEOLOGIE

Dunitele, sunt ultramafite, faneritice, constituite din olivină şi minerale accesorii (magnetit,
ilmenit, cromit), iar ca minerale secundare participă mineralele serpentinice.
Wehrlitul, este o rocă ultramafică, faneritică alcătuită din olivină şi piroxen monoclinic
(augit, diopsid, dialag).
Harzburgitul, este o rocă ultramafică, faneritică, constituită din olivină şi piroxen rombic.
Kimberlit, este o rocă ultramafică, filoniană cu aspect brecios. Kimberlitul are compoziţia
unui peridotit cu biotit şi melilit. Importanţa acestei roci este legată de prezenţa diamantului ca
mineral accesoriu. Sunt celebre kimberlitele diamantifere din Africa de Sud şi Siberia.
Ultramafite afanitice. Cuprinde roci magmatice afanitice constituite exclusiv din minerale
femice, de tipul picritelor.

36
NOTE DE CURS INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

CURS 6
NOŢIUNI DE PETROLOGIE
ROCI SEDIMENTARE

Rocile sedimentare se formează la suprafaţa scoarţei terestre, sub influenţa factorilor externi,
în condiţii normale de temperatură şi presiune.
Aceste roci ocupă 75% din suprafaţa scoarţei terestre şi reprezintă 5% din volumul acesteia.
Rocile sedimentare au o distribuţie discontinuă la suprafaţa terestră, astfel că, în unele zone ating
grosimi de 15 -18km, de exemplu delta Gangelui, iar în alte zone pot lipsi.
Petrologia sedimentară s-a conturat ca un domeniu ştiinţific şi economic important, prin
descifrarea evoluţiei şi identificarea depozitelor sedimentare purtătoare de hidrocarburi, cărbuni,
sare, substanţe metalifere şi radioactive, sau materiale de construcţii.

6.1. FACTORII EXOGENI


Principalii factori exogeni care controlează procesele sedimentare sunt: apa, aerul,
temperatura, presiunea, gravitaţia şi factorul biotic.
Apa, reprezintă mediul major de acumulare al sedimentelor, întrucât bazinele oceanice,
marine şi lacustre constituie 2/3 din suprafaţa Terrei. Apele curgătoare reprezintă agentul de
transport al sedimentelor din ariile continentale (munte-deal-şes) spre bazinele oceanice şi marine.
Acţiunea mecanică a apei în mişcare sub formă de torenţi, râuri, valuri sau gheţari, determină
dezagregarea mecanică a rocilor, transportul şi sortarea litoclastelor sau granoclastelor. Apa
constituie un bun solvent pentru gaze şi substanţe minerale instabile şi prin reacţii de hidratare şi
hidroliză asigură descompunerea, transportul şi precipitarea compuşilor chimici în zonele de
alterare.
Aerul. Prezenţa oxigenului şi dioxidului de carbon în compoziţia atmosferei afectează
procesele sedimentare şi asigură schimbul permanent al acestor gaze cu hidrosfera şi biosfera. Aerul
în mişcare constituie un important agent mecanic şi de transport.
Temperatura. Valorile termice ale aerului şi apei la suprafaţa scoarţei terestre, variază în
funcţie de zonele climatice. Astfel, în aer valorile termice pot atinge +580C în cîmpia Jefara din
Libia şi -88,30C în Antarctica, staţiunea Vostok. Temperatura atmosferei influenţează direct
temperatura apei la suprafaţa scoarţei şi comportarea fazelor minerale din constituţia crustei.
Temperatura apei variază în limite restrânse. Variaţiile termice ale hidrosferei influenţează
densitatea apei şi reactivitatea chimică faţă de compuşii minerali.
Presiunea. Procesele sedimentare se desfăşoară sub controlul presiunii atmosferice,
presiunii hidrostatice şi presiunii litostatice.
Presiunea atmosferică, la nivelul mării este egală cu 1kg/cm2, sau 76 cm coloană Hg , sau
echivalentul a 1013,2 milibari. Variaţiile presiunii atmosferice determină mişcarea maselor de aer şi
transportul particulelor de praf şi nisip în ariile continentale, sau deasupra bazinelor marine şi
oceanice.
Presiunea hidrostatică, variază direct proporţional cu adâncimea bazinului şi influenţează
echilibrul gazelor dizolvate în apă (O2 ,CO2 ) şi stabilitatea substanţelor minerale precipitate. Ea
creşte la fiecare 10m cu o atmosferă. Presiunea soluţiilor interstiţiale existente în porii sedimentelor
este dependentă de greutatea coloanei de apă şi influenţează direct litogeneza.
Presiunea hidrostatică, controlează procesele sedimentare mecanice şi chimice care au loc
în bazinele subacvatice.
Presiunea litostatică, exprimă greutatea stivei de roci existente deasupra unui loc geometric.
Pe verticală, presiunea litostatică creşte la fiecare kilometru cu 250 – 300 bari. Sub influenţa acestei
presiuni depozitele se compactizează, apa din pori este eliminată şi particulele costitutive suferă
rearanjări sau deformări mecanice.
Gravitaţia. Forţa gravitaţiei tinde să elimine diferenţele de nivel ale reliefului terestru.
Acţiunea ei este pasivă, dar permanentă şi influenţează toate procesele geologice. Gravitaţia
modelează versanţii abrupţi, prin prăbuşiri şi alunecări de teren, iar în zonele de povârniş
continental încărcate cu sedimente, declanşează alunecări submarine.
37
LORINŢ C. GEOLOGIE

Factorul biotic. Organismele vegetale şi animale oferă domeniului sedimentar material de


natură organică şi anorganică. Materia organică generează acumulări de hidrocarburi şi depozite de
cărbuni, iar materia anorganică formează depozite de silice, carbonaţi şi fosfaţi.

6.2. PROCESELE SEDIMENTARE DEPOZIŢIONALE


Acţiunea factorilor fizici precum variaţiile termice, dinamica apelor, a gheţii, a aerului în
mişcare controlează apariţia clastelor şi transportul lor spre domeniile de sedimentare. Clastele sunt
fragmente de rocă dezagregată care pot fi litoclaste şi granoclaste. Litoclastele sunt fragmente de
roci poliminerale în timp ce granoclastele sunt componente monominerale, care corespund
cristalelor din rocile nedezagregate. Dezagregarea rocilor şi apariţia clastelor sub influenţa factorilor
exogeni este condiţionată de tipul petrografic afectat, de relief şi climă, prezenţa sau absenţa
vegetaţiei. Rocile magmatice şi metamorfice, caracterizate printr-o coeziune iniţială a
componentelor minerale mai ridicată sunt rezistente la dezagregare, decât rocile sedimentare. Din
zonele de dezagregare clastele sunt transportate gravitaţional sau prin intermediul altor agenţi de
transport (apa în mişcare, gheţari, aer), spre bazinele de sedimentare.

6.3. DIAGENEZA SEDIMENTELOR


Diageneza reprezintă totalitatea proceselor fizice, chimice şi biochimice, care determină
litificarea sedimentelor. Aceste procese au un caracter postdepoziţional. Cunoaşterea sensului
termenului de diageneză (introdus de Guembel, 1868) impune cunoaşterea cadrului şi a factorilor
care dirijează procesele diagenetice, respectiv produsele specifice fiecărei etape postdepoziţionale
ale unui sediment. Aceste etape sunt:
- compactizarea sedimentelor. Sub influenţa presiunii litostatice, sedimentele neconsolidate
se compactizează, pierd apa, îşi reduc porozitatea şi deci volumul. Acest proces presupune o
rearanjare mecanică a sedimentelor;
- dizolvarea. Este procesul diagenetic desfăşurat în prezenţa fluidelor interstiţiale care
circulă prin sedimente. Au loc dizolvări parţiale sau totale, urmate de modificări structurale şi o
autigeneză. Autigeneza reprezintă minerale de neoformaţie sau autigene formate prin substituţie sau
precipitare din soluţii;
- recristalizarea şi supracreşterea cristalelor. Sedimentele formate din minerale instabile,
geluri şi substanţe criptocristaline reacţionează la modificările termodinamice ale mediului prin
modificări texturale şi rearanjări spaţiale ale cristalelor.
- diferenţierea diagenetică. Reprezintă un proces de echilibrare a unui edificiu petrografic
eterogen, format din două sau mai multe faze minerale. Compuşii identici chimic şi mineralogic se
grupează în zone cu energie liberă scăzută, proces favorizat de existenţa unor impurităţi. Astfel de
diferenţieri se concentrează în jurul unui nucleu ( impuritate, mineral accesoriu sau defect mecanic)
şi generează concreţiuni sau noduli.
- difuzia, cimentarea şi umplerea golurilor. Difuzia ionilor în soluţiile interstiţiale este un
proces influenţat de variaţiile de temperatură sau presiune. Existenţa fluidelor cu diferiţi
componenţi în spaţiul interstiţial constituie premisa transformărilor diagenetice izochimice şi
allochimice.
- cimentarea este procesul de formare al mineralelor autigene cu rol de liant al clastelor.
Formarea cimentului se poate realiza prin precipitarea fazelor minerale în jurul unor claste care au
reacţionat sau nu cu fluidele interstiţiale. Prin substituţie sau cristalizare substanţele minerale de
neoformaţie cimentează sedimentele detritice neconsolidate. Cei mai frecvenţi compuşi sunt
carbonaţii (aragonit, calcit), silicea (opal, calcedonie, cuarţ) sulfaţi, oxizi şi hidroxizii de fier,
glauconitul etc.
- substituţia diagenetică presupune înlocuirea unor minerale. Existenţa unor fluide cu
reactivitate chimică ridicată şi accesul acestora spre minerale situate într-o instabilitate
termodinamică constituie premisa substituţiei diagenetice (metasomatism diagenetic). Astfel este
reprezentativ procesul de dolomitizare şi/sau fosfatizare a calcarelor, cu formarea dolomitelor şi
fosforitelor ca roci.

38
NOTE DE CURS INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

6.4. TEXTURA ŞI STRUCTURA ROCILOR SEDIMENTARE


Caracteristicile texturale şi structurale ale rocilor sedimentare, reflectă procesele care le-au
generat şi intensitatea factorilor care au acţionat.
Textura rocilor sedimentare
Textura rocilor sedimentare este exprimată prin caracterele granulometrice, morfometrice şi
exoscopice.
Caractere granulometrice
Cuprinde următoarele categorii granulometrice fundamentale de etimologie latină: rudit,
arenit, silt, lutit, sau echivalentele de etimologie greacă: psefit, psamit, aleurit, pelit.
Caractere morfometrice
Forma granoclastelor şi litoclastelor reflectă gradul de prelucrare al acestora prin transport.
Exprimarea formei clastelor se face prin clase de angularitate : angular, subangular, subrotunjit,
rotunjit şi foarte rotunjit. Parametrii morfometrici se exprimă prin indicele de rotunjire (Ro) şi
indicele de sfericitate (S).
Caractere exoscopice
Aspectul suprafeţei clastelor exprimă procesele care le modifică forma continuu, prin
frecare, şlefuire, forfecare sau dizolvare şi precipitare. Elemente cu caracter exoscopic sunt urmele
mecanice, urmele chimice şi urmele biotice.

Structura rocilor sedimentare


Structura rocilor sedimentare exprimă relaţiile spaţiale existente între constituenţi şi reflectă
procesele mecanice, chimice şi biotice, care le-au generat.Principalele tipuri de structuri sunt:
- Structuri mecanice, reflectă condiţiile de transport şi sedimentare a clastelor, respectiv
energia de bazin.
- Structuri chimice, exprimă procese diagenetice, asociate fluidelor care circulă prin spaţiile
interstiţiale.
- Structuri biotice caracterizează rocile organogene bioconstruite sau bioacumulate.
- Structuri depoziţionale vectoriale. Acumularea şi sortarea clastelor generează structuri cu
caracter vectorial. Interpretarea structurii permite reconstituiri asupra direcţiilor de paleocurenţi.
Imbricaţia galeţilor, laminaţia oblică, mecanoglifele de eroziune sunt astfel de structuri.
- Structuri depoziţionale ambientale. Semnificaţii ambientale asupra condiţiilor de transport
şi a energiei de bazin le oferă laminaţiile oblice, granoclasările, avalanşele de nisip, curgerile
mâloase etc.
- Structuri depoziţionale. După acumularea depozitelor detritice apar structuri noi specifice
precum:
- stratificaţia convolută, specifică alunecării depozitelor argiloase;
- structurile de cimentare selectivă şi difuziune;
- structurile de suprasarcină, generate de o tasare diferenţială postdepoziţională;
- bioglifele, structuri care reflectă activitatea biotică.
Structuri geopetale. Sunt structuri care dau relaţii asupra poziţiei normale sau răsturnate ale
stratelor. Această posibilitate, constituie o premisă pentru interpretările asupra structurilor geologice
afectate tectonic.

6.5. CLASIFICAREA ROCILOR SEDIMENTARE


Sistematica rocilor sedimentare pe criteriul genetic prezintă următoarele tipuri de roci
sedimentare:
- roci clastice;
- roci de precipitaţie;
- roci organogene;
- roci reziduale.

39
LORINŢ C. GEOLOGIE

6.6. ROCILE CLASTICE


Rocile clastice se clasifică în roci epiclastice şi roci piroclastice. Rocile epiclastice sunt de
origine continentală (terigene) şi provin din dezagregarea rocilor preexistente, motiv pentru care se
numesc roci detritice. Conţinutul ridicat de silicaţi şi SiO2 permite utilizarea termenului de roci
siliciclastice (Anastasiu N., 1988). Rocile piroclastice sunt constituite din vulcanoclaste.

6.6.1. Rocile epiclastice


Studiul petrografic al rocilor epiclastice, se bazează pe reconstituirea „ariei sursă”, a energiei
de bazin, a paleomediilor de sedimentare şi a paleocurenţilor. Aceste roci se formează prin
acumularea mecanică a clastelor rezultate prin dezagregarea rocilor preexistente. Se prezintă sub
formă de depozite neconsolidate (mobile) şi depozite consolidate.
Componentele epiclastitelor
Epiclastitele sunt alcătuite din fracţiunea clastică, fracţiunea autigenă, vulcanoclaste şi
bioclaste.
a) Fracţiunea clastică. Fractiunea clastică este alcătuită din granoclaste şi litoclaste.
Granoclastele sunt granule monocristaline. După greutatea specifică se grupează în două
categorii: fracţia uşoară cu greutatea specifică <2,9 şi alcătuită din: cuarţ, feldspaţi, mice, clorite,
minerale argiloase, etc. şi fracţia grea(>2,9) constituită din: granat, zircon, olivină, turmalină,
cromit, magnetit, rutil, aur etc.
Litoclastele sunt fragmente litice poliminerale. Aceste fragmente litice pot proveni din roci
magmatice, metamorfice şi sedimentare. Litoclastele magmatice provin din granite, granodiorite,
diorite, riolite, dacite, andezite, bazalte etc. Litoclastele metamorfice rezultă din cuarţite, gnaise,
micaşisturi, amfibolite, filite, calcare cristaline etc. Litoclastele sedimentare au la origine silicolite,
gresii cuarţoase, argile, calcare, dolomite etc.
b) Fracţiunea autigenă. În rocile epiclastice, mineralele de neoformaţie sunt reprezentate
prin cuarţ, calcedonie, opal (grupa silicei), calcit, aragonit, dolomit, siderit (carbonaţi), gips,
anhidrit, baritină (sulfaţi), oxizi şi hidroxizi de fier, silicaţi, pirită, marcasită. Aceste minerale de
neformaţie formează cimentul de legătură al clastelor.
c) Vulcanoclaste. Vulcanoclastele sunt reprezentate prin produse ale exploziilor vulcanice
depuse gravitaţional în diverse medii de sedimentare. Acestea sunt fragmente de diferite
dimensiuni de sticlă vulcanică (vitroclaste) cenuşă vulcanică, lava, etc.
d) Bioclaste. Aceste componente sunt specifice rocilor sedimentare. Bioclastele sunt
fragmente provenite din organisme animale carbonatice (foraminifere, gasteropode,
lamelibranchiate, briozoare, cefalopode etc.) sau silicioase (spongieri, radiolari, diatomee etc.)
Clasificarea rocilor epiclastice
Determinarea dimensiunii clastelor prin analize granulometrice este criteriul principal de
clasificare a epiclastitelor. Scara Udden – Wentworth stabileşte 4 clase granulometrice între
diametrele de 2 mm – 0,063 mm şi 0,0039 mm (Tab. 3.).
Tab. 3. Clasificarea rocilor epiclastice
Criterii de clasificare
Agentul de
Dimensiuni Gradul de consolidare
transport
Ø comp. [mm]
Mobile Consolidate Apa
Rudite (Psefite) Rotunjită Bolovăniş
>2 Conglomerate
Pietriş Gravitaţie
Angulară Blocuri Brecii

Arenite (Psamite)
Variată Nisipuri Gresii Apa
2 – 0,063

Siltite (Aleurite)
_ Loess Siltit Aer
0,063 – 0,0039
Lutite (Pelite) Argile
– Mâluri Apa
< 0,0039 Marne

40
NOTE DE CURS INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

I. Rocile psefitice (Ruditele)


Criteriile de clasificare a ruditelor (Anastasiu N.,1988) sunt:
1. Criteriul morfometric. Roci cu claste rotunjite: pietrişuri şi conglomerate şi roci cu claste
angulare: blocuri şi brecii.
2.Criteriul raportul dintre claste şi liant. Se disting ortorudite atunci cînd clastele domină
liantul şi pararudite când liantul domină clastele.
3. Criteriul mineralogic. Se disting rudite oligomictice (monominerale) şi polimictice
(poliminerale).
4. Criteriul genetic. Originea materialului clastic poate deveni criteriu de clasificare.
Ruditele (psefitele) sunt roci clastice formate din fragmente cu dimensiuni mai mari de 2
mm.
Descrierea principalelor rudite:
Conglomeratele. Sunt roci clastice (detritice) cimentate, constituite din claste prelucrate cu
diferite grade de angularitate (subrotunjit, rotunjit,foarte rotunjit) şi prinse într-un ciment
carbonatic, silicios, argilos sau
limonitic.
Caracteristicile fizico-mecanice ale conglomeratelor sunt determinate de compoziţia
mineralogică, structura, textura, forma şi dimensiunea clastelor componente, precum şi compoziţia
chimică a cimentului de legătură dintre acestea.
Conglomeratele pot fi utilizate ca piatră brută în construcţii, drumuri sau la balastarea căilor
ferate.
Breciile. Sunt roci consolidate formate din claste angulare cu dimensiuni mai mari de 2 mm.
Liantul poate să fie o matrice lutitică.
Pietrişurile. Sunt roci epiclastice cu diametrul clastelor > 2 mm. Dimensiunea, forma şi
gradul de sortare sunt controlate de energia de relief şi distanţa pe care s-a făcut prelucrarea
materialului.
Pietrişurile au densitatea cuprinsă între 1,8 – 2,1 g/cm şi sunt roci detritice neconsolidate cu
diametrul clastelor mai mare de 2 milimetri.
Componentele pietrişurilor sunt în general fragmente de roci magmatice (ex.granite,
granodiorite, diorite, dacite, riolite, andezite) sedimentare (ex.gresii, calcare) şi metamorfice
(cuarţite, amfibolite, gnaise).
Caracteristici texturale şi structurale
Textura pietrişurilor este ruditică şi prezintă diferite clase de angularitate cu indici de
rotunjime specifică. Structura este mecanică postdepoziţională, cu stratificaţie discretă paralelă sau
torenţială.
Varietăţi
După locul de formare se deosebesc pietrişuri fluviatile şi marine. În funcţie de compoziţia
mineralogică se disting pietrişuri oligomictice şi polimictice. După dimensiunea clastelor
pietrişurile cu diametrul mai mare de 25 mm se numesc bolovănişuri.
Caracteristici fizico-mecanice. Pietrişurile au densitatea cuprinsă între 1,8 – 2,1 g/cm3;
porozitatea 30 – 55 %, gradul de îndesare : afânat O < D < 0,33; îndesare mijlocie 0,33 < D < 0,67;
compact 0,67 < D < 1; gradul de saturaţie uscate 0 < S < 0,8; foarte umede 0,8 < S < 1; saturate S =
1; coeficientul de permeabilitate > 1; unghiul de frecare interioară în stare normală 39.
Conglomeratele sunt roci detritice consolidate cu un liant care formează o matrice
constituită din silice, minerale argiloase, feldspaţi, mice. Liantul poate fi şi un ciment silicios,
calcitic sau limonitic.
Breciile sunt epiclastite consolidate prin intermediul unei matrice lutitice. Clastele breciilor
sunt angulare şi sunt depozitate gravitaţional.

41
LORINŢ C. GEOLOGIE

II. Rocile psamitice (Arenite)


Rocile psamitice sunt constituite din claste cu dimensiuni cuprinse între 2 – 0,063 mm pot fi
consolidate sau mobile.
Gresiile. Sunt roci formate prin consolidarea clastelor arenitice, prin intermediul unui liant
de tip ciment sau matrice.
Criteriile de clasificare a gresiilor sunt: natura liantului şi compoziţia mineralogică.
1. După natura liantului se disting gresii şi graywacke.
- gresiile sunt roci în care predomină ca liant cimentul, iar matricea nu depăşeşte 15 %;
- graywacke sunt roci în care matricea depăşeşte 15 %.
Componenţii mineralogici:
2. În funcţie de compoziţia mineralogică a clastelor, varietăţile de gresii se pot clasifica
cu ajutorul diagramei triangulare Q – F – L , care exprimă compoziţia modală.
Q – cuarţ monocristalin (Qm), policristalin (Qp) şi litoclaste de cuarţit.
F – feldspaţi (plagioclazi sau ortoclazi).
L – litoclaste de roci magmatice, metamorfice sau sedimentare la care se adaugă claste de muscovit
şi biotit.

Tab. 4. Clasificarea gresiilor şi graywackelor după compoziţia mineralogică


Conţinut Roci consolidate cu ciment Roci consolidate cu matrice
Q > 95 % Gresii cuarţoase Graywacke (cuarţ wackes)
Q < 75 %
F ≥ 25 % Gresii feldspatice (arcoze) Graywacke feldspatic
Q < 75 %
F < 25 % Gresii litice Graywacke litic
L ≥ 25 %

Când glauconitul, feldspaţii şi carbonaţii au o participare de 10 – 15 % se formează gresiile


glauconitice, gresiile fosfatice şi gresiile carbonatice.
Caracteristici fizico-mecanice
Densitatea gresiilor este de 1,9 – 2,7 g/cm3; rezistenţa de rupere la compresiune este de 400
– 2500 daN/cm2, compactitatea = 88 – 89 %; porozitatea = 1,3 – 12 %, rezistenţa la uzură = 0,1 –
0,5 g/cm2, rezistenţa la şoc = 40 – 90 daN cm/ cm3.
Utilizare
Gresiile se folosesc sub formă de piatră brută fasonată, piatră cioplită, piatră spartă, etc.
Nisipurile
Nisipurile sunt roci detritice mobile (necimentate). Din punct de vedere mineralogic se
disting nisipuri oligomictice şi polimictice.
După modul de formare nisipurile sunt de origine mecanică, clastică, chimică şi biotică.
După agentul de transport al clastelor nisipurile sunt de natură eoliană, fluviatilă sau litorală
(marină).
Nisipurile oligomictice sunt cuarţoase, calcitice sau fosfatice. Nisipurile polimictice sunt
alcătuite din cuarţ, feldspaţi, mice, minerale grele, minerale argiloase diverse litoclaste. În funcţie
de maturitatea depozitelor, nisipurile pot fi sortate, nesortate, stratificate sau depuse haotic. Uneori
nisipurile pot conţine acumulări de minerale grele precum : rutil, zircon, casiterit, magnetit, ilmenit,
aur, platină sau pietre preţioase (ex. diamant, rubin, safir, smarald).
Caracteristici fizico-mecanice
Densitatea = 1,4 – 1,8 g/cm3; porozitatea = 20 – 45 %; coeficientul de permeabilitate = 0,03
– 1 %; gradul de îndesare, afânat = 0 < D < 0,33 ; cu îndesare mijlocie = 0,33 < D < 0,67 ; compact
= 0,67 < D < 1 ; umiditatea : uscate 0 < W < 0,4 ; umede = 0,4 < W < 0,8 ; foarte umede = 0,8 < W
< 1 ; saturate W = 1 ; unghiul de frecare interioară ; nisip afânat 28 – 34 ; nisip mediu îndesat 31 –
39 ; nisip compact 35 – 46 .
Utilizare caracteristicile fizico – mecanice, mineralogice şi chimice ale nisipurilor
condiţionează domeniul de utilizare. Acestea sunt industria optică, a sticlei, ceramică, a abrazivilor,
industria materialelor de construcţie etc.
42
NOTE DE CURS INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

III. Rocile aleuritice (Siltite)


Rocile epiclastice constituite din claste cu dimensiunile cuprinse între 0,063 şi 0,0039 mm se
numesc siltite (aleurite). Sunt depozite mobile neconsolidate, depozite de praf cunoscute sub
denumirea de loess. Loessurile sunt siltite polimictice care după criteriul granulometric pot fi
argiloase sau nisipoase. Fracţiunea siltică poate fi prezentă în matricea conglomeratelor şi gresiilor.
IV. Lutitele (Roci argilitice)
Sunt roci lutitice constituite din particule cu dimensiuni mai mici de 0,0039 mm şi un
conţinut mai mare de 60 % de minerale argiloase. Lutitele reprezintă 50 % din depozitele de roci ale
domeniului sedimentar.
Criteriile de clasificare a argilelor sunt: petrogenetic, mineralogic, structural şi textural (N.
Anastasiu,1988).

Tab. 5. Clasificarea argilelor


CRITERIUL
Petrogenetic Mineralogic Structural Textural
Argile oligomictice
Argile (clay)
a. Caolin Argile masive
1.Reziduale Argila – mâl
b.A.smectitice-bentonite (claystone)
2.Sedimentate Peste 60 % (oaze)
c.A. illitice (mudstone)
(Clastice) Minerale (lutit, pelit)
argile polimictice cu Argile stratificate şi
3. Diagenetice argiloase argilă siltică
varietăţi sideritice ferugi – laminate (shale)
4. Precipitate argilă nisipoasă
noase,fosfatice glauconiti- Argile foioase
ce, gipsifere bituminoase
Argilite şistoase
(comprimate şi de- Argilit siltic
Argilite (slate) Argilite polimictice formate premeta-
morfic) Argilit nisipos
Argile clivate
10 – 33 %
CaCO3 Argile calcaroase Marnă silti-
Roci de tranziţie Calcşisturi
33 – 66 % Marne, marne silicioase tică nisipoasă
(Hibride) spre
CaCO3
calcare şi silicolite
10 – 50 %
Argile silicioase Şisturi arenacee
SiO2

a) Criteriul petrogenetic exprimă cadrul geologic şi litologic în care s-au format rocile
argiloase. Se deosebesc patru categorii:
1. Argile sedimentate clastice cu subtipurile : argile marine, argile lacustre, argile fluviatile
şi argile glaciare.
2. Argile reziduale, produse ale alterării exogene a rocilor preexistente, ex: caolinuri,
bentonite. smectite.
3. Argile diagenetice formate prin transformarea diagenetică postdepoziţională a argilelor
clastice, ex: argile illitice, argile smectitice.
4. Argile precipitate se formează sindepoziţional prin sinteză chimică naturală în mediul
acvatic şi au origine intrabazinală.
b) Criteriul mineralogic, separă varietăţi de argile oligomictice (ex. argile caolinitice, argile
illitice, argile bentonitice) şi polimictice formate dintr-un amestec de carbonaţi, silice, sulfaţi,
fosfaţi, oxizi,etc. şi minerale argiloase (ex. argila silicioasă,argila fosfatică, argila feruginoasă,
argilă calcaroasă).
c) Criteriul structural clasifică lutitele în: argile masive, argile stratificate, argile şistoase,
calcşisturile, şisturi arenacee.
d) Criteriul textural exprimă gradul de amestec al fracţiei lutitice cu fracţia siltică sau
arenitică (ex. argile siltice, argile nisipoase).

43
LORINŢ C. GEOLOGIE

Textura şi structura argilelor


Predominarea fracţiunii lutitice în argile şi participarea subordonată a fracţiunii siltice sau
arenitice face ca varietăţile granulometrice a acestor depozite să fie reduse. Textura acestor roci
constituie un criteriu de apreciere a mediului de depunere. Determinarea claselor granulometrice se
face în condiţii de laborator. Analiza prin pipetare pune în evidenţă dimensiunile particulelor
înregistrând viteza lor de decantare. Structurile argilelor sunt diverse şi cu semnificaţii
sedimentogenetice Relaţiile spaţiale existente între constituenţii argilelor se realizează prin procese
depoziţionale de natură mecanică, chimică şi biotică. Aceste structuri includ semnificaţii ambientale
şi geopetale.
Utilizări
Argile refractare
Principala calitate a acestor argile este refractaritatea şi reprezintă proprietatea de a rezista
fără să se topească, sfarme sau să se înmoaie la temperaturi de pană la 15800C. Se utilizează la
obţinerea produselor refractare aluminoase:cărămizi refractare, şamotă, tuburi, pâlnii, poduri de
turnare, plăci arzătoare, arzătoare pentru gaz metan. În industria ceramică se folosesc la fabricarea
porţelanului a obiectelor de artă şi a emailurilor.
Argile comune
Sunt utilizate la obţinerea produselor ceramice pentru construcţii, cărămizi, teracote, ţigle,
olane, noroaie de foraj.
Argile bentonitice
Datorită caracteristicilor fizico-mecanice a acestor roci au multiple întrebuinţări:
- prepararea fluidelor de foraj;
- fabricarea chiturilor anticoroziune;
- la producerea unor fungicide şi insecticide;
- în industria chimică sub formă de emulgator în procesele de polimerizare;
- în industria cauciucului ca material activ de umplutură;
- în industria farmaceutică;
- în industria produselor refractare;
- industria hârtiei ca adaos în pastă;
- în industria cimentului portland plastic;
- în industria alimentară la purificarea apei, vinurilor, berii, sucurilor, uleiurilor vegetale;
- în agricultură la ameliorarea solurilor nisipoase;
- la fabricarea lacurilor, vopselelor;
- ca izolator în industria electrotehnică.
Argile sedimentate plastice
Sunt roci formate prin procese de precipitare biochimică şi anorganică şi sunt constituite
dintr-un amestec de material plastic siltitic şi produsele finale ale alterării chimice. După conţinutul
mineralogic se clasifică în argile polimictice şi oligomictice. Argilele sedimentate polimictice sunt
mai frecvente şi în fucţie de mediul de sedimentare pot fi: argile marine, lacustre, fluviatile şi argile
glaciare. După conţinutul mineralogic se disting: argile negre carbonatice, argile silicioase etc.
Argilele sedimentate oligomictice se depun din soluţii coloidale.
Argile reziduale
Argilele reziduale sunt produsele alterării chimice exogene în situ a rocilor preexistente.
Aceste roci sunt alcătuite din minerale rezistente la alterare chimică precum: cuarţ, mice, carbonaţi
şi minerale argiloase. Clima şi compoziţia mineralogică a rocii parentale controlează formarea
constituenţilor minerali de neoformaţie. Argilele reziduale pot fi polimictice când sunt constituite
dintr-un amestec de minerale argiloase, carbonaţi, silice, fosfaţi, sulfaţi, oxizi de fier şi argile
oligomictice când sunt formate dintr-un singur mineral argilos.
Argilele reziduale oligomictice pot fi: argile caolinitice, argile montmorillonitice, argile
illitice.
- argilele caolinitice s-au format în climat tropical din roci bogate în alumosilicaţi. Au
plasticitate mare, iar capacitatea de schimb ionic şi absorbţie este medie.

44
NOTE DE CURS INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

- argile montmorillonitice(smectite) se formaeză prin alterarea piroclastitelor. Conţin


montmorillonit, siderit, silice, cuarţ, muscovit, bioclaste. Au capacitate de absorbţie foarte mare
care poate atinge de trei ori greutatea rocii.
- argile illitice sunt formate din illit (60 %), clorit, cuarţ, mice, feldspaţi, calcit, bioclaste.
Nu se înmoaie în apă.
Argile diagenetice
Argilele diagenetice se caracterizează printr-un grad avansat de compactizare şi prezintă
recristalizări şi substituţii diagenetice. Sunt roci lutitice compacte sau cu stratificaţie vizibilă. Au
natură polimictică fiind formate din minerale argiloase, silice, calcit, cuarţ, mice, feldspaţi, minerale
grele. Se mai numesc argilite.
Argile precipitate
Sunt roci formate în mediul marin cu pH alcalin, ca produse de autigeneză a fracţiunii
argiloase şi fără aport de material detritic. Mineralele prezente sunt glauconitul, montmorillonitul şi
sepiolitul.
Marnele
Sunt roci de tranziţie, formate dintr-un amestec de minerale argiloase şi carbonaţi.
Carbonaţii sunt prezenţi sub formă diseminată în masa materialului argilos. Prezenţa carbonaţilor
sugerează procese de precipitare chimică sau procese diagenetice în argile cu prezenţa ionului
HCO 3− în soluţiile interstiţiale.
Marnele sunt roci lutitice, fine, compacte, masive sau stratificate divers colorate.

6.6.2. Rocile piroclastice


Rocile piroclastice constituie produsele activităţii vulcanice explozive depuse gravitaţional
în diverse medii de sedimentare. Componentele piroclastitelor sunt fragmente de lavă consolidată,
minerale cristalizate în lavă în timpul ascensiunii acesteia, fragmente din infrastructura aparatului
vulcanic. Rocile piroclastice pot fi neconsolidate sau consolidate cu o matrice formată din cenuşă şi
sticlă vulcanică.
Clasificarea piroclastitelor se face pe baza criteriului granulometric (tab. 2.8.).
Blocurile vulcanice - sunt fragmente de lavă sau de roci a căror dimensiuni depăşesc 64
mm.
Bombele vulcanice - sunt fragmente de lavă consolidate în aer, cu aspect rotunjit şi cu
diametrul > 64 mm.

Tab. 6. Clasificarea piroclastitelor


Dimensiunea Depozite Depozite
componentelor (mm) neconsolidate consolidate
> 64 Blocuri, bombe Brecii piroclastice aglomerate piroclastice
64 - 2 lapili, scorii tuf lapilic, tuf scoriaceu
<2 cenuşă tuf

Lapili – se formează prin consolidarea unor fragmente de lavă cu dimensiuni cuprinse între
64 – 2 mm. Au forme diverse, de la sferice la angulare.
Brecii şi aglomerate vulcanice - sunt piroclastite grosiere, formate din blocuri, bombe şi
lapili, fixate într-o matrice de cenuşă şi sticlă vulcanică.
Tufuri – sunt piroclastite fine, rezultate din consolidarea cenuşii vulcanice cu o matrice
sticloasă fină. Sunt roci friabile, poroase, uneori stratificate.

6.7. ROCILE CARBONATICE


Rocile carbonatice sunt roci sedimentare uneori monominerale, care reprezintă 10 % din
totalul rocilor sedimentare. Sunt constituite preponderent din carbonaţi: calcit, aragonit, dolomit,
magnezit, siderit, ankerit. Subordonat sunt prezente minerale alogene: silice, calcedonie, opal,
minerale argiloase, mice etc., sau autigene: feldspaţi, fosfaţi, oxizi de fier. Au geneză chimică,

45
LORINŢ C. GEOLOGIE

biochimică sau mecanică şi se pot forma atât în domeniul continental cât şi în cel marin. Se asociază
cu argile, marne, evaporite, fosforite şi epiclastite.
Clasificarea rocilor carbonatice se face pe criteriul structural, textural şi genetic. Principalele
varietăţi sunt : calcarele, dolomitele şi rocile de tranziţie.
Calcarele
Sunt roci sedimentare, carbonatice monominerale. Compoziţia mineralogică se
caracterizează prin predominarea carbonaţilor şi participarea subordonată a unei fracţiuni
necarbonatice. Fracţiunea carbonatică este alcătuită din calcit, aragonit şi dolomit. Forma de
prezentare a acestor minerale este determinată de condiţiile de sedimentare de chimismul apelor de
localizarea bazinului ( zonă continentală sau marină). Se disting: calcare de precipitaţie chimică,
calcare biogene şi calcare clastice.
Calcare de precipitaţie chimică
Se formează prin precipitarea chimică a carbonaţilor din soluţii. Se individualizează
acumulări masive, omogene, de calcare fin granulare.
Calcare fin granulare
Sunt roci formate din minerale carbonatice. Formează bancuri masive. Sunt omogene,
compacte, fin granulare de culoare variată. Textura este criptocristalină sau microcristalină.
Structura este de precipitaţie chimică.
Travertinul
Este o rocă formată prin precipitaţia chimică a carbonatului de calciu în zone cu izvoare
termale. Sunt formate din calcit şi aragonit. Culoarea este gălbuie şi are un aspect poros – vacuolar
uneori masiv cu stratificaţie evidentă. În domeniul spelean formează stalactite, stalagmite, coloane
şi traperii.
Calcare alochemice
Sunt roci carbonatice constituite din alocheme. Alochemele sunt corpusculi carbonatici
formaţi prin precipitare chimică în interiorul bazinului şi care au putut suferi deplasări în cadrul
acestuia pe distanţe limitate, fără ca morfologia lor să fi suferit modificări importante (N. Atanasiu,
1988). Natura carbonaţilor este autigenă,
fiind reprezentată prin calcit, aragonit şi dolomit. După aspectul alochemelor se deosebesc :
bioclaste, oolite, intraclaste. Calcarele alochemice au culoarea albă sau galbenă. Sunt compacte.
După textură se deosebesc calcare oolitice, calcare peletale cu texturi microcristaline şi calcare
intraclastice cu texturi brecioase.
Structura calcarelor alochimice poate fi mecanică pentru calcarele intraclastice şi de
precipitaţie chimică în cazul calcarelor peletale şi oolitice.
Calcare biogene
Sunt roci organogene carbonatice alcătuite preponderent din bioclaste. Bioclastele
reprezintă toate componentele de natură minerală ale organismelor produse în special prin
biosecreţie şi conservate în roci sub formă de schelete, camere, testuri, plăci, teci, spiculi etc. (N.
Atanasiu, 1988). Clasificarea calcarelor biogene se poate face în funcţie de procesul prin care se
formează şi natura organismelor care le alcătuiesc. După criteriul genetic se deosebesc : calcare
bioacumulate şi calcare bioconstruite.
Calcare bioacumulate
Sunt roci organogene carbonatice, formate prin acumularea bioclastelor şi fixarea acestora
cu un ciment carbonatic (predominant calcitic).
Bioclastele sunt fragmente sau testuri şi sclelete întregi de formaminifere lamellibranchiate,
gasteropode, amoniţi, brachiopode, ostracode etc. Culoarea este alb – gălbuie. Se pot deosebi
varietăţile:
- calcare cu foraminifere;
- calcare cu lamellibranchiate;
- calcare cu ostracode;
- calcare cu amoniţi.

46
NOTE DE CURS INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

Creta
Este o rocă organogenă bioacumulată constituită din testuri carbonatice de globigerine (30-
90 %). Este fin granulară, poroasă şi friabilă, de culoare albă.
Lumaşelul reprezintă o acumulare de bioclaste de natură diferită fixate cu un ciment
carbonatic.
Calcarele bioconstruite
Sunt roci biogene alcătuite din corali, briozoare şi alge. Au aspect masiv, poros, fiind lipsite
de stratificaţie. Structura este organogenă, iar textura criptocristalină şi microgranulară.
Calcarele clastice
Sunt roci carbonatice alcătuite din fragmente calcaroase alogene, diverse genetic şi
granulometric, acumulate mecanic. Fragmentele sunt cimentate cu un material calcitic
microgranular. Ca minerale autigene sunt prezente cristale idiomorfe de cuarţ, microclin, albit,
fosfaţi. Structura este mecanică depoziţională şi textura cuprinde toate clasele granulometrice.
Dolomitele
Sunt calcare cu un conţinut mai mare de 50% dolomit. Principalul component autigen al
acestor roci este dolomitul la care subordonat se asociază calcitul, magnezitul, gipsul, anhidritul,
silicea, limonitul, hematitul, pirita etc. Dintre mineralele alogene participă: mineralele argiloase,
cuarţul, silicea etc. Dolomitele au geneză primară când se formează prin precipitare chimică din
soluţii sau secundară, formându-se prin metasomatoză, adică dolomitizarea unor calcare.
Sunt roci compacte sau stratificate cu aspect masiv, uneori poros-cavernos, de culoare
preponderent alb-gălbuie.
Caracteristici fizico-mecanice
Calcarele compacte fin granulare prezintă calităţi tehnologice ridicate, comparativ cu
celelalte varietăţi. Greutatea specifică este cuprinsă între 1,4 şi 2,8 g/cm3, compactitatea = 80 – 99
%, porozitatea 1 – 20 %, absorbţia de apă 0,5 – 10 %, rezistenţa de rupere la compresiune = 500 –
1500 daN/cm2, iar rezistenţa la rupere la compresiune după gelivare = 150 – 800 daN/cm2.
Dolomitele au caracteristicile fizico-mecanice asemănătoare cu cele ale calcarelor.
Utilizare
Datorită rezervelor mari şi a caracteristicilor tehnologice au un domeniu de utilizare foarte
larg.Se folosesc în industria materialelor de construcţie, industria chimică, metalurgică, siderurgică,
agricultură, silvicultură, zootehnie, farmaceutică etc.
Dolomitele se utilizează în siderurgie, metalurgie, agricultură, în construcţii, industria hârtiei şi
celulozei, a cauciucului etc.

6.8. EVAPORITELE
Sunt roci sedimentare formate prin procese de precipitare chimică primară, din soluţii
hipersaline în care concentraţia în săruri a crescut progresiv paralel cu evaporarea apei în condiţii de
climat arid sau cu aport redus de ape dulci: lagune, golfuri, lacuri deşertice. Datorită gradului ridicat
de solubilitate, formarea şi conservarea lor se realizează greu, de aceea răspândirea lor este redusă
(3 % din masa totală a rocilor sedimentare). Mineralele ce intră în alcătuirea evaporitelor aparţin
sulfaţilor (gips, anhidrit, kieserit, polihalit), halogenurilor (halit, silvină, carnalit), boraţilor,
nitraţilor. Acestora li se adaugă minerale accesorii reprezentate prin : silicaţi, oxizi, sulfuri. Textura
rocilor evaporitice poate fi masivă sau fin stratificată iar structura este variabilă de la aspecte fin
granulare la cele mediu granulare. Uneori sunt prezente structuri brecioase specifice acumulărilor
de sare impură, caracterizate prin prezenţa elementelor angulare detritice, carbonatice,
metamorfice.
Sarea gemă este o rocă formată preponderent din halit, macrogranulară, masivă sau fin
stratificată, divers colorată în funcţie de impurităţile pe care le conţine: incolor, cenuşiu, gălbui,
roşietic, violaceu, albastru.
Alabastru este roca formată din gips uneori şi anhidrit fin cristalizată uneori cu o stratificaţie
evidentă de culoare albă.

47
LORINŢ C. GEOLOGIE

6.9. SILICOLITELE
Silicolitele sunt roci sedimentare organogene formate prin concentrarea silicei prin procese
sedimentare care pot fi asociate vulcanismului subacvatic. Reprezintă 1 % din volumul depozitelor
sedimentare şi constituie repere litostratigrafice utile.
Componenta mineralogică principală o reprezintă silicea amorfă, criptocristalină şi cuarţul
microcristalin. Subordonat ca participare sunt prezente mineralele argiloase, carbonaţii, hematitul,
cloritul, pirita, sticla vulcanică, substanţe organice etc.
Din punct de vedere genetic se disting:
- silicolitele organogene;
- silicolite de precipitaţie chimică şi diagenetice;
- silicolite mecanice.
Silicolite organogene sunt reprezentate prin diatomite, radiolarite şi spongolite.
Diatomitele sunt silicolite constituite din frustule de alge silicioase – diatomee (> 50 %)
legate cu un ciment silicios (opal).
Culoarea este alb, gălbuie – albă. Este o rocă aspră la pipăit, poroasă şi uşoară. Structura
este depoziţională fin stratificată şi textura microgranulară. Caracteristicile tehnologice sunt
deosebite fiind un excelent izolator termic, fonic, rezistă la acizi şi este refractară.
Utilizări. Este o rocă valoroasă utilizată în industria chimică, alimentară, industria petrolului
şi materialelor de construcţie, industria electrotehnică, în energetica nucleară, industria materialelor
abrazive, industria ceramică, industria cimentului etc.
Radiolaritele sunt silicolite compacte şi dure, fin granulare. Sunt alcătuite din calcedonie,
cuarţ, fragment de radiolari şi subordonat din minerale argiloase şi oxizi de fier. Au culori variate:
roşie, brună, galben, verde.
Sinterele (geyseritele), sunt roci silicioase de precipitaţie, formate în vecinătatea izvoarelor
termale. Sunt alcătuite din opal şi au aspect spongios fiind friabile şi uşoare.
Spongolitele sunt silicolite constituite din spiculi de spongieri, silice, minerale argiloase
etc.

6.10. FOSFORITELE sunt roci sedimentare care conţin peste 5 – 6 % P2O5. În rocile
fosfatice componentul dominant este fosfatul de calciu şi unele serii izomorfe ai căror termeni finali
sunt: fluorapatit, clorapatit, hidroxiapatit. Fosforitele se prezintă sub forme de acumulări
concreţionare (sferice, nodulare, oolitice, peletale) ca produse ale proceselor de precipitare chimică,
biogenă şi diagenetică, sau ca depozite stratiforme şi acumulări neregulate (guano).
Guano. Sunt depozite organogene fosfatice, recente, formate din dejecţii ale păsărilor
coloniale sau ale liliecilor în arii continentale, însulare sau în mediu spelean.

6.11. FERILITELE ŞI MANGANOLITELE


În domeniul sedimentar fierul şi manganul formează acumulări cu importanţă economică.
Ferilitele sunt roci sedimentare în care conţinutul de Fe2O3 depăşeşte 15 % şi mineralogic
sunt formate din oxizi de fier (magnetit, hematit), hidroxizi de fier (goethit, hidrogoethit) carbonaţi
de fier (siderit, ankerit), sulfuri (pirită, marcasită, melnikovit), silicaţi (chamosit, thuringit,
stilpnomelan). Se formează prin procese de precipitaţie chimică, reziduale şi mecanice. După modul
de formare, se disting:
Minete. Sunt oolite feruginoase formate prin precipitaţie chimică în bazine marine.
Mineralogic sunt alcătuite din hematit, goethit şi un liant silicatic sau sideritic.
Terra rossa sunt depozite reziduale feruginoase formate prin alterarea chimică în zonele
superioare ale zăcămintelor de fier.
Pălăria de fier
Sunt zone de concentrare a compuşilor de fier prin procese de oxidare intense în mediu
subaerian, a rocilor preexistente.
Manganolite. Sunt roci sedimentare cu un conţinut mai ridicat de 15 % de MnO2.
Manganolitele îmbracă forme concreţionare, nodulare, de cruste, plăci, lamine cunoscute sub
48
NOTE DE CURS INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

numele de „noduli de mangan”. Mineralogic sunt constituite din piroluzit, psilomelan, manganit,
rodocrozit, oxizi şi hidroxizi de fier, calcedonie, fosfaţi şi minerale argiloase.

6.12. ALITELE. Sunt roci sedimentare poliminerale constituite preponderent din oxizi şi
hidroxizi de Fe, Al şi Ti subordonat din silicaţi. Denumirea de alit se atribuie depozitelor în care
raportul Al2O3/ SiO2 > 2,3. Principalele varietăţi de alite sunt bauxitele şi lateritele. Acestea
reprezintă produse sedimentare formate în zone continentale exondate, situate în climat tropical şi
umed. Sunt în general depozite reziduale cu semnificaţie paleoclimatică.
Lateritele sunt alite formate prin alterarea chimică a unor roci preexistente bogate în
alumosilicaţi, într-un climat cald şi umed. Culoarea lateritelor este condiţionată de compoziţia
chimică şi variază de la galben la roşie – brună. Au un aspect afânat şi poros.
Bauxitele sunt roci rezultate în urma transformărilor chimice, mineralogice şi tecto-
structurale a unor roci preexistente cu conţinut ridicat de aluminiu. Diversitatea mineralogică a
bauxitelor reflectă condiţiile de formare şi acumulare a materialului bauxitic. Se disting: bauxite
gibbsitice, bauxite boehmitice , bauxite cu diaspor. Varietăţile intermediare fac trecerea spre ferilite,
argile, marne şi calcare, funcţie de mineralele predominante (oxizi şi hidroxizi de fier → minerale
argiloase sau carbonaţi).
Textura bauxitelor derivă din dimensiunile cristalelor şi relaţiile corpusculilor cu matricea şi
pot fi colomorfe, criptocristaline sau microgranulare. Structurile pot fi brecioase, fluidal –
colomorfe, nodulare, concreţionare etc.
Bauxitele pot avea geneză autohtonă când se formează prin procese de transformare în situ,
prin precipitare chimică sau reziduală. Geneza alohtonă a bauxitelor este confirmată de prezenţa
unor lentile sau pungi de bauxită în golurile rocilor carbonatice.
Compoziţia mineralogică, caracteristicile structurale şi texturale precum şi geneza bauxitelor
determină următoarele variatăţi:
- bauxite aluminoase (cu peste 90 % hidroxizi şi oxizi de aluminiu);
- bauxite alumino- feruginoase ( cu 10 – 25 % oxizi şi hidroxizi de fier);
- bauxite argiloase ( cu 10 – 25 % minerale argiloase);
- bauxite argilo – silicioase;
- bauxite mixte;
- bauxite brecioase;
- bauxite colomorfe;
- bauxite compacte;
- bauxite stratificate;
- bauxite poros spongioase;
- bauxite clastice;
- bauxite reziduale;
- bauxite autohtone;
- bauxite alohtone.
În România acumulări importante de bauxite se găsesc în Pădurea Craiului, Munţii Bihor şi
Ohaba Ponor.
Utilizări. Bauxitele se folosesc ca minereu de aluminiu, la fabricarea materialelor refractare,
în industria abrazivilor, a cimentului, ca fondanţi sau absorbanţi în metalugie sau industria chimică
şi alimentară.

49
LORINŢ C. GEOLOGIE

CURS 7
NOŢIUNI DE PETROLOGIE
ROCI METAMORFICE

7.1. PETROGENEZA ROCILOR METAMORFICE


Metamorfismul reprezintă totalitatea transformărilor chimice, structurale şi texturale ale
rocilor preexistente sub influenţa factorilor metamorfici.
Procesele metamorfice determină adaptări ale sistemelor minerale la noile condiţii
termodinamice în care ajung rocile. Transformările mineralogice se desfăşoară în stare solidă şi se
finalizează cu apariţia mineralelor metamorfice.

7.2. FACTORII METAMORFICI


Factorii endogeni implicaţi în transformările metamorfice sunt temperatura, presiunea şi
fluidele chimic active. Temperatura este un factor metamorfic esenţial care poate genera
transformări mineralogice, structurale, şi texturale. Temperatura produce recristalizări şi reacţii între
minerale, determinănd formarea unor minerale noi. Procesele metamorfice se pot produce la
temperaturi cuprinse între 100-9000. Creştera temperaturii este determinată de ascensiunea
magmelor, de fricţiunea între plăcile litosferice, dezintegrarea elementelor radioactive şi gradientul
geotermic.
Presiunea se manifestă ca presiune litostatică, presiune orientată şi presiune a fluidelor.
Presiunea litostatică este produsul dintre greutatea rocilor acoperitoare şi adăncimea la care
acestea se situează.Valoarea presiunii litostatice creşte cu 285 bari/km şi ajunge la 20Km adâncime
la 5,5-6kbari.
Presiunea orientată este de origine tectonică şi acţionează în cadrul metamorfismului
regional şi cataclastic.
Presiunea fluidelor. Fluidele transmit presiunea şi favorizează procesele metamorfice.
Fluidele. În procesele metamorfice prezenţa fluidelor (H2O, CO2 ,SO2, CH4) influenţează
reacţiile chimice şi prin compoziţia lor favorizează procesul de migrare a elementelor chimice.

7.3. TIPURI DE METAMORFISM


Conform modelului actual al litosferei şi în acord cu teoria Tectonicii globale, se pot separa
3 zone majore asociate contactelor între plăci; la contactele convergente, la cele divergente şi la cele
de falii transformante. Aceste zone generează readaptări mineralogice şi structo-texturale a rocilor
în cadrul următoarelor tipuri de metamorfism;
-metamorfism regional(=dinamotermic);
-metamorfism cataclastic;
-metamorfism al fundurilor oceanice;
-metamorfism metasomatic;
-metamorfisml anatectic.

Metamorfism regional
Se desfăşoară în zonele de convergenţă a plăcilor tectonice şi de cutare a formaţiunilor
geologice. Factorii metamorfici sunt stressul, presiunea litostatică şi temperatura. Metamorfismul
dinamotermic are caracter regional şi impresionează prin amploarea sa şi diversitatea rocilor
generate. Se dezvoltă în arii alugite, paralele cu zonele de subducţie şi de sutură a plăcilor.
Metamorfismul regional este în general izochimic dar poare prezenta treceri gradate cu
transformări alochimice metasomatice şi anatectice.Transformările mineralogice constau în trecerea
mineralelor hidratate în minerale anhidre cu structuri reticulare compacte. Mineralele prismatice şi
tabulare se vor orienta preferenţal generând o şistozitate accentuată. Intensitatea transformărilor este
influenţată de adâncime, astfel că, se pot separa 3 zone:

50
NOTE DE CURS INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

-epizona -temperatura şi presiunea litostatică au valori mici iar stressul poate fi intens sau
absent. Se formează; cloritul sericitul, talcul, grafitul, epidotul,etc.
-mezozona –temperatura şi presiunea litostatică are valori medii iar intensitatea stressului
descrşte. Mineralele caracteristice sunt biotitul, almandinul, staurolitul, distenul.
-catazona-temperatura şi presiunea litostatică acţionează la valori maxime iar stressul
lipseşte. Mineralele caracteristice catazonei sunt: sillimanitul, plagioclazii,hornblenda, granaţii etc.
Mineralele care se formează în ordinea creşterii intensităţii metamorfismului sunt : sericit-
clorit-muscovit-biotit-granat-staurolit-disten-sillimanit.
Conceptul de facies metamorfic se referă la asociaţiile minerale şi mineralele, specifice
treptelor de intensitate dinamotermică. Principalele faciesuri ale metamorfismului regional sunt:
- faciesul zeolitic;
- faciesul şisturilor verzi;
- faciesul amfibolitic;
- faciesul şisturilor cu glaucofan.

Metamorfismul cataclastic
Este un metamorfism dinamic în care factorul principal este stressul şi cu totul subordonat
temperatura.Se manifestă în imediata apropiere a faliilor cu deplasări semnificative ale
compartimentelor.Se formează corpuri tabulare, subţiri, dispuse pe planele de falie. Rocile se
caracterizează prin şistozitate pronunţată şi prezenţa mineralelor strivite, cea ce le conferă
friabilitate şi coerenţă modestă.

Metamorfismul fundurilor oceanice


Se produce sub influenţa soluţiilor hidrotermale în vecinătatea rifturilor oceanice.Datorită
expansiunii fundurilor oceanice, produsele acestui metamorfism au dezvoltare în întregul bazin
oceanic.Rocile formate au caracter bazic, aspect masiv şi conţin minerale hidratate.
Metamorfismul metasomatic
Factorii metamorfici presiune, temperatură, şi fluide acţionează într-un sistem deschis
asociat metamorfismului regional al zonelor adânci.Are o dezvolare mai mult sau mai puţin extinsă
în cadrul formaţiunilor metamorfozate regional.
Metamorfimul anatectic(=migmatic)
Datorită temperaturii şi presiunii ridicate, materialul topit este injectat în rocile
înconjurătoare.Au loc reacţii de substituţie sau recristalizare. Este asociat metamorfismului regional
al zonelor adânci.
Metamorfismul termic
Este generat de energia calorică radiată de o intruziune magmatică la temperaturi de 300-900
0
C. Rocile metamorfozate vor ocupa aureola de contact termic, formată în jurul intruziunii.
Transformările mineralogice sunt reprezentate prin recristalizări şi reacţii între minerale.Are un
caracter izochimic. Rocile formate se numesc corneene şi sunt alcătuite din minerale specifice
faciesului corneenelor cu piroxeni.
Metamorfismul pirometasomatic
Se desfăşoară sub influenţa temperaturii şi a fluidelor emanate de intruziunea magmatică în
rocile înconjurătoare. Se distinge o zonalitate concentrică cu transformări a căror intesitate descreşte
spre periferie. Rocile formate se numesc skarne, au aspect masiv şi sunt frecvent mineralizate cu
minerale metalice.
Metamorfismul de îngropare
Se produce sub influenţa presiunii litostatice exercitate în regiuni cu acumulări importante
de sedimente.
Anatexia. Rocile migmatice fac trecerea între metamorfite şi magmatite în cadrul proceselor
de anataxie. Are loc o topire parţială a rocilor preexistente, astfel de proces fiind numit
ultrametamorfism.

51
LORINŢ C. GEOLOGIE

7.4. COMPOZIŢIA MINERALOGICĂ A ROCILOR METAMORFICE


Rocile metamorfice sunt constituite din minerale caracteristice rocilor magmatice şi
sedimentare la care se adaugă minerale noi formate în procesele metamorfice. Mineralele cu
semnificaţie petrogenetică în metamorfism sunt următoarele:
a. Grupa silicaţilor: granaţi, biotit, almandin muscovit, disten staurolit, sillimanit, cordierit,
forsterit, wolastonit, zoizit, epidot, diopsid hedembergit, enstatit, hipersten, hornblendă, tremolit,
actinot, antofilit, talc, clorit, antigorit, cloritoid, albit, microclin, ortoză, sanidină, oligoclaz,
andezin, analcim, etc.;
b. Oxizi şi hidroxizi: magnetit, hematit, spinel, corindon, cuarţ;
c. Sulfuri: calcopiriă, covelină, bornit, calcozină, blendă, galenă, pirită, molibdenit,
bismutină, etc.;
d. Carbonaţi:calcit, dolomit, siderit, magnezit, rodocrozit, etc.;
e. Elemente native :cupru, bismut, arsen, grafit, etc.

7.5. STRUCTURA ŞI TEXTURA ROCILOR METAMORFICE


Structura
Condiţiile de formare a metamorfitelor este reflectată de paragenezele mineralogice,
structura şi textura acestora. Caracteristicile structurale ale rocilor formate prin blasteză (cristalizare
metamorfică) în stare solidă, se denumesc prin adăugarea la termenul care exprima forma
mineralelor a sufixului blastic. Cristalele formate prin metamorfism se numesc cristaloblaste.
Acestea se numesc idioblaste când prezintă contur geometric şi xenoblaste când nu au
contur propriu. Cristaloblastele mari se numesc porfiroblaste.
După dimensiunile relative se disting:
- structuri homeoblastice şi
- structuri heteroblastice.
Structurile homeoblastice caracterizează metamorfite alcătuite din minerale dezvoltate
relativ egal şi pot fi structuri: granoblastice, lepidoblastice şi nematoblastice.
a. Structuri granoblastice se întălnesc la rocile constituite din minerale granulare precum,
calcarele cristaline, cuarţitele şi gnaisele.
b. Structura lepidoblastică caracterizează rocile metamorfice alcătuite din minerale
lamelare(Ex. filite, micaşisturi).
c. Structuri nematoblastice sunt specifice amfibolitelor, roci în care predomină mineralele
prismatice orientate paralel.
Structuri heteroblastice, caracterizează metamorfitele alcătuite din minerale de dimensiuni
şi forme variate.
Structuri relicte, reflectă o structură premetamorfică asupra căreia metamorfismul a produs
o transformare parţială. Caracterizează rocile slab metamorfozate.
Structura cataclastică o prezintă rocile alcătuite din minerale deformate ruptural şi plastic
(strivite şi îndoite).
Textura
Textura rocilor metamorfice, surprinde în general orientarea preferenţială a mineralelor
constitutive sub influenţa condiţiilor termodinamice şi cinetice în care se formează. Texturile pot fi
orientate şi neorientate.
Texturile orientate specifice sunt :textura şistoasă şi rubanată.
Textura şistoasă caracterizează roci alcătuite din minerale lamelare si prismatice dispuse
preferenţial, subparalel (ex. şisturile cristaline).
Textura rubanată reflectă dispunerea mineralelor în benzi alternative cu culori şi
compoziţii diferite (ex. amfibolite, gnaise).
Foliaţia reprezintă o textură orientată, planară, formată din suprafeţe penetrative de
discontinuitate.
Texturile masive, neorientate, caracterizează metamorfite alcătuite din minerale cu
dispunere întâmplătoare. Astfel de texturi prezintă corneenele, cuarţitele, unele amfibolite.
52
NOTE DE CURS INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

7.6. CLASIFICAREA ROCILOR METAMORFICE


Clasificarea prezentată în această lucrare redă rocile metamorfice prin procesele
metamorfismului termic şi regional.
A. Corneene de contact – sunt roci formate în condiţiile metamorfismului de contact în
limitele faciesului „corneenelor cu piroxeni”;
B. Şisturi cristaline – sunt roci formate în condiţiile metamorfismului regional de
geosinclinal.
B.1. Şisturi epimetamorfice – sunt roci formate în condiţiile metamorfismului regional de
grad inferior în limitele „faciesului de şisturi verzi” şi a părţii superioare a faciesului „albit-epidot-
amfibol”, zona cu clorit.
B.2. Şisturi mezometamorfice – sunt roci formate în condiţiile metamorfismului regional de
grad mediu în limitele părţii inferioare a „faciesului amfibolitic”, zona cu biotit-almandin-disten-
staurolit.
B.3. Şisturi catametamorfice - sunt roci formate în condiţiile metamorfismului regional de
grad superior în limitele părţii inferioare a „faciesului amfibolitic”, zona cu silimanit.

7.7. DESCRIEREA PRINCIPALELOR TIPURI DE ROCI METAMORFICE


Rocile metamorfice formate în condiţiile metamorfismului regional care prezintă şistozitate
evidentă sunt uşor de recunoscut. Rocile slab metamorfozate cu o şitozitate discretă sunt dificil de
identificat. Cataclazitele şi rocile metamorfice cu structuri relicte (metasomatice) îşi trădează
originea metamorfică.
Calcarele cristaline sunt roci metamorfice carbonatice, monominerale. Calcitul este
mineralul preponderent în marmurele calcitice şi dolomitul în cele dolomitice. Mineralele accesorii
sunt numeroase însă apar cu totul subordonat.Astfel pot participa: silicaţii (ex.: wolastonit, tremolit,
actinot, muscovit, granaţi, diopsid, talc, serpentină, etc.), oxizii (spinel, corindon, magnetit, hematit,
cuarţ, etc.), sulfuri, elemente native, etc. Structura este homeoblastică cu subtipul granoblastică şi
uneori porfiroblastică. Textura este masivă uneori şistoasă sau rubanată.
Varietăţi. Varietăţile sunt date de compoziţia mineralogică, culoare, structură, şi textură. Se
întălnesc marmure calcitice, marmure dolomitice, marmure cu muscovit (cipolinuri), marmure cu
granaţi, marmure cu diopsid, marmure albe, marmure negre, marmure roz-roşietice, marmure
zaharoide, marmure masive, marmure rubanate, marmure şistoase.
Răspândire. În Carpaţii Meridionali la Ruşchiţa Bucova, Alun Bunila, Porumbacu,
Banpotoc, etc.,în Munţii Apuseni, în Orientali.
Utilizări. Marmurele sunt roci valoroase cu parametri calitativi care permit întrebuinţarea lor ca roci
ornamental-decorative, la placări interioare şi exterioare, la monumente, opere de artă,mozaicuri,
etc.
Cuarţitele. Aceste roci se pot forma prin metamorfozarea gresiilor cuarţifere sau a unor
magmatite hiperacide. Cuarţitele sunt roci monominerale costituite preponderent din cuarţ. Ca
minerale accesorii participă muscovitul, biotitul, feldspaţii, piroxenii, amfibolii, granaţii, turmalina,
grafitul, talcul, cloritul, sericitul, unele sulfuri, etc.
Structura este granoblastică iar textura masivă , şistoasă sau rubanată.
Utilzări. Cuarţitele pure se folosesc la fabricarea sticlei iar cele comune se utilizează la balastarea
drumurilor şi căilor ferate.
Amfibolitele. Sunt roci formate prin metamorfismul regional al rocilor magmatice bazice
sau piroclastitelor acestora şi se numesc ortoamfibolite sau provin din marne când se numesc
paraamfibolite Mineralul predominant este hornblenda şi subordonat plgioclazul, biotitul, granaţii,
titanitul, apatitul, cuarţul. Au culoare neagră-verzuie. Structura este nematoblastică şi textura
masivă, rubanată frecvent şistoasă.
Micaşisturile. Sunt roci şistoase formate din mice şi cuarţ. Au structura lepidoblastică,
textură şistoasă şi se formează prin metamorfism regional de mezozonă.

53
LORINŢ C. GEOLOGIE

Filitele. Sunt roci cu şistozitate pronunţată, alcătuită din minerale lamelare de mici
dimensiuni, precum, sericit, clorit, talc grafit, albit, cuarţ, biotit. Filitele se formează prin
metamorfozarea rocilor argiloase în condiţii de epizonă.
Gnaisele. Se formează prin metamorfismul regional de intensitate ridicată a rocilor granitice
(=ortognaise) sau sedimentare. Mineralele principale sunt cuarţul, feldspaţii, micele, hornblenda.
Culoarea este deschisă. Gnaisele au în general structura granoblasdtică şi textura şistoasă, gnaisică
sau rubanată.
Corneenele. Sunt roci formate prin metamorfismul termic al rocilor sedimentare şi uneori a
magmatitelor bazice. Compoziţia mineralogică este corespunzătoare faciesului corneenelor cu
piroxeni. Au culoarea închisă sunt fin granulare şi prezintă un aspect masiv.
Skarnele. Se formează în condiţiile metamorfismului de contact pirometasomatic sub
acţiunea soluţiilor pneumatolitice şi hidrotermale eliberate de o intruziune magmatică în roci
carbonatice. Compoziţia mineralogică este complexă şi surprinde cele două parageneze de skarn ale
silicaţilor şi oxizilor de fier respectiv ale cuarţului şi sulfurilor hidrotermale. Skarnele cu conţinut în
element util exploatabil conţin minereuri de fier, cupru, plumb,zinc, bismut, molibden, etc.
Migmatitele. Sunt roci de tranziţie între magmatite şi metamorfite. Se formează prin topirea
parţială a componenţilor felsici din roci metamorfice în zonele profunde ale scoartei (anataxie) şi
cristalizarea şi consolidarea topiturii rezultate pe loc sau în rocile vecine în care migrează.
Rocile cataclastice. Se formează sub efectul metamorfismului dinamic(tectonic) prin
zdrobirea pe plane de falie a diverse roci. Milonitul sau brecia de falie este un cataclazit care
permite recunoaşterea unui plan de falie interceptat într-un foraj sau lucrare minieră.
Serpentinitele. Sunt roci formate prin metasomatoză sau autometamorfismul hidrotermal al
peridotitelor. Are culoarea verde-negricioasă şi textură masivă.
Eclogitele. Sunt roci metamorfice formate în condiţii de presiune severă şi este constituită
din omfacit şi granaţi. Macroscopic prezintă culoare închisă, are aspect masiv, uşor şistos. Structura
este granoblastică sau porfiroblastică.
Granulitele. Sunt produsul metamorfismului regional de catazonă şi conţine cuarţ,
feldspaţi, piroxeni, granaţi, amfiboli. Structura este granoblastică iar textura masivă, uşor şistoasă.

54
NOTE DE CURS INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

BIBLIOGRAFIE

1. Alexandru Istrate – Geologie generală, Geodinamica internă/vol. I, Ed. Cetatea de scaun,


2004;
2. Anastasiu N., Grigorescu D., Mutihac V., Popescu C. Gh. – Dicţionar de geologie, Ed.
Didacticăşi pedagogică, Bucureşti, 1998;
3. Damian G. – Mineralogie şi petrologie; Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2002;
4. Grigore Buia, Csaba Lorinţ – Geologie, Editura Universitas, Petroşani, 2011;
5. Ianovici V., Stiopol V., Constantinescu E. – Mineralogie, Ed. Tehnică şi pedagogică,
Bucureşti 1979;
6. Rebrişoreanu M, Buia Gr. – Geologie Generală, curs, Litografia Universităţii din Petroşani,
1997;
7. Rebrişoreanu Mircea – Geologie aplicată, Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2005.

LUCRĂRI DE LABORATOR

55
LUCRĂRI DE LABORATOR INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

LABORATOR Nr. 1
PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE MINERALELOR

Tipuri de habitus

Habitus acicular Habitus fibros

Habitus tabular

a b c
Habitus izometric: a) cubic; b) octaedric; c) dodecaedric

a b
Concreşteri paralele:
a) cristale de cuarţ; b) cristale de baritină

Concreşteri scheletice – dendrite Concreşteri radiare Concreşteri sferoidale

1
LORINŢ C. GEOLOGIE

Tipuri de clivaj

Agregat masiv, granular Agregat acicular, radiar Agregat fibros

Agregate lamelare sau foioase Agregat sferic – mamelonar

Agregat concentric – stalactitic Geodă

a) clivaj cubic; b) clivaj octaedric;


c) clivaj dodecaedric romboidal ; d) clivaj romboedric;
e) clivaj prismatic; f) clivaj pinacoidal

2
LUCRĂRI DE LABORATOR INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

Tipuri de macle

b)

a)
Macla în genunchi (a) şi
a) casiterit b) rutil Macla polisintetică macla ciclică (b) a rutilului. Macla de
a albitului Macla în „coadă de Manebach a
Macle bisintetice
rândunică” a gipsului ortozei

Macla de Baveno a Macla fluorinei Macla calcitului Macla japoneză a


ortozei cuarţului

a) b)
Macla în cruce oblică (a) Macla de Karlsbad a Macla în cruce de fier a
şi cruce dreaptă (b) ortozei piritei
a staurolitului.

1 2 a) b)
Macla Dauphiné (a) şi macla Braziliană (b) a cuarţului.
1, 2 – cristale de cuarţ

a) b)
Macla mimetică a leucitului a) secţiune Macle mimetice ale crisoberilului
şi b) aspect exterior (alexandrit)

3
LORINŢ C. GEOLOGIE

Sistemele de cristalizare ale mineralelor


Izometric/Cubic (6 feţe)

Hexagonal (8 feţe)

Tetragonal (6 feţe)

Trigonal/Romboedric (6 feţe)

Rombic/Ortorombic/Prismatic (6 feţe)

Monoclinic/Oblic (6 feţe)

Triclinic (6 feţe)

Scara MOHS – de duritate relativă


Duritatea Sistem de Formula Tip
Mineral Aspect Etalon
relativă cristalizare chimică mineral

1 Talc Monoclinic Mg3Si4O10(OH)2


Se zgârie cu
foarte moi
unghia
2 Gips Monoclinic CaSO4·2H2O

Trigonal sau
3 Calcit CaCO3
triclinic Se zgârie cu
moi
lama de oţel
4 Fluorină Cubic CaF2

5 Apatit Hexagonal Ca5(PO4)3F,Cl


Se zgârie cu
semidure
Triclinic sau sticlă
6 Ortoză KalSi3O8
monoclinic

7 Cuarţ Trigonal SiO2


dure Zgârie sticla
8 Topaz Orthorhombic Al2(SiO4)(F,OH)2

9 Corindon Trigonal Al2O3


Zgârie sticla
foarte dure
şi oţelul
10 Diamant Cubic C

4
LUCRĂRI DE LABORATOR INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

LABORATOR 2
CLASIFICAREA MINERALELOR

1. ELEMENTE NATIVE
Formula
Denumi
Subclasa

chimică, Sistemul
rea Geneza şi asociaţiile cu alte elemente
Mineralul conţinutul în de
mineral native
element util cristalizare
ului
(%)
- lichid-magmatică timpurie;
Aur Au - hidrotermală;
Cubic
90 - 98 - sedimentar-aluvionară;
- Au, Cu, Pd, Bi
- hidrotermală;
Argint Ag - secundară în zona de alterare chimică a
Cubic
100 mineralelor primare de argint;
- Au, Cu, Hg, Sb, Bi, As.
- hidrotermală, secundară (supergen) în
Cupru Cu zona de alterare chimică a minereurilor
Cubic
100 primare de cupru;
Metale

- Ag, Fe, Au.


- lichid magmatică-timpurie;
Platină Pt - hidrotermală cu paladiu;
Cubic
80 - 88 - sedimentar aluvionară;
- Fe, Ir, Pd, Rh, Ni, Cu, Os, Sn, Au.
Trigonal
Mercur Hg - hidrotermală-epitermală;
La -
100 - Ag şi Au sub formă de amalgame.
38,870c
- lichid-magmatică timpurie;
Fier α - Fe - sedimentară, precipitaţie chimică şi
Cubic
100 biochimică;
- Ni, Co, Cu, S, C, Mn, P, Pt, Pd, As, Ge.
- hidrotermală-epitermală;
Arsen As - secundar (supergen) în zona de oxidaţie a
Trigonal
Semimetale

84 - 98 minereurilor primare de arsen;


- Sb, Ni, Fe, Ag, Bi, V.
- pneumatolitică;
Bismut Bi - metasomatică-hidrotermală
Trigonal
90 - 100 (hipotermală);
- As, Te, Fe, S, Sb.
- metamorfică-regională;
- magmatică prin asimilare şi cristalizare;
Grafit α–C Hexagonal
- metamorfică de contact;
80 - 100 Trigonal
- nu se asociază cu elemente native, ci cu
diferiţi oxizi de metale şi metaloide
- lichid magmatică timpurie;
Diamant β–C - sedimentar-aluvionară;
Metaloide

Cubic
95 - 100 - asemănător grafitului nu se asociază decât
cu oxizi de metale şi metaloide.
- vulcanogenă, din sublimarea exhalaţiilor
vulcanice,
α–S - secundară din descompunerea sulfurilor
Sulf Rombic
β–S în subzona de oxidaţie;
Monoclinc
95 - 100 - chimică şi biochimică din descompunerea
sulfaţilor;
- Se, Te, cloruri, bitumene.
5
LORINŢ C. GEOLOGIE

2. SULFURI ŞI SULFOSĂRURI
Formula
chimică, Sistemul
Denumirea Mineralul conţinutul în de Geneza şi asociaţiile cu alte elemente
mineralului element util cristalizare native
(%)
-mineral poligenetic:metasomatică-
FeS2 hidrotermală(hipo-mezo-epitermală),
Pirită 46,6 % Fe Cubic hidrotermal-metamorfozată, sedimentară;
53,4 % S -Co, Ni, As, Sb, Cu, Au, Ag, Ta.
-hidrotermală-epitermală;
FeS2
-hidrotermală-metamorfozată,
Marcasită 46,6 % Fe Rombic
-sedimentară;
53,4 % S
-Au, Sb, Te.
-lichid-magmatică-timpurie;
-metasomatic-hidrotermală;
FeS
-hidrotermală (mezotermală);
60,4 % Fe Hexagonal
Pirotină -hidrotermală-metamorfozată;
39,6 % S
-sedimentară;
-Ni, Cu, Co, Mn, Zn.
- lichid-magmatică-timpurie;
(Fe, Ni)9 S8
-secundar (supergen) în zona de oxidaţie a
22 % Ni Cubic
Pentlandit mineralelor primare de nichel;
42 % Fe
-Co.
NiS -hidrotermală (mezotermală),
Millerit 67,7 % Ni Trigonal -secundară (supergen);
35,3 % S -Fe, Co, Cu.
CoAsS -metasomatic-hidrotermală;
35,4 % Co -hidrotermală (hipotermală, mezotermală);
Cobaltină Cubic
45,3 % As -hidrotermală-metamorfozată;
Sulfuri

19,3 % S -Ni, Fe.


-pneumatolitică,
MoS2
Hexagonal -metasomatică,
Molibdenit 60%Mo
-hidrotermală,
40%S
-Au, Ag, Rh.
Cu Fe S2
34,57%Cu -poligenetic
Calcopirită Tetragonal
30,54%Fe -Au, Ag, Se, Ta.
34,9%S

CuS -hidrotermală,
Covelină 66,5% Cu Hexagonal -metasomatică,
33,4% S -Fe, Se, Ag, Pb.
-metasomatică,
-hidrotermală,--
Bornit Cu5FeS4 Cubic
-secundară.
63,3%Cu
-Ag.
-metasomatică,
-hidrotermală,
PbS
Galenă Cubic -metamorfozată,
86,6% Pb
-sedimentară.
-Ag, Cu, Zn, Sb, Bi, Au, .
-metasomatică,
-hidrotermală,
ZnS
Blendă Cubic -metamorfozată,
67%Zn
-sedimentară.
-Cu,Ca, Sn, In, Ga, Mn,Hg, etc.
-hidrotermală,
Ag2S
Argentit Cubic -secundară.
87% Ag
Cu,Pb,Fe,Sb. etc.

6
LUCRĂRI DE LABORATOR INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

HgS
Cinabru Trigonal -hidrotermală
86,2% Hg

AsS
Realgar Monoclinic -hidrotermală
70,1% As

As2S3 -hdrotermală
Monoclinic
Auripigment 61% As
Sb, Hg, Au, Ag etc.

-hidrotermală
Stibină Sb2S3 Monoclinic
Au, Ag, As.
71,4% Sb

-metasomatică,
Bi2S3
Bismutină Rombic -hidrotermală.
81,2% Bi
Pb, Cu, Sb, As, Te

NiAs
-hidrotermală (mezotermală)
Nichelină 43,9 % Ni Hexagonal
- Fe, Co, S, Sb
56,1 % As
Arseniuri

FeAs2 - pneumatolitică
Lollingit 27,2 % Fe Rombic - hidrotermală (mezotermală),
72,8 % As - S, Sb, Co, Ni.

PtAs2 - lichid-magmatică-timpurie
Sperilit Cubic
52-56 % Pt - Fe, Rh, Pd.

AuAgTe4
24,5 % Au -hidrotermală (mezotermală)
Silvanit Monoclinic
13,4 % Ag - Pb, Sb, Cu, Fe.
62,1 % Te
AuTe2
-hidrotermală (mezotermală)
Calaverit 44 % Au Monoclinic
- Ag
Telururi

56 % Te
Ag3AuTe2
18,3-25,6 % Au -hidrotermală (mezotermală)
Petzit Cubic
42,1-46,7 % Ag - Cu, Mo
32,3-34,9 % Te
Pb5Au(Te,Sb)4
S5-8 -hidrotermală (mezotermală)
Săcărâmbit Rombic
7,2-9,5 % Au - Cu, Mo
15,5-29,9 % Te
(As,Sb)4S13Cu12
- metasomatică hidrotermală,
22-53 % Cu
-hidrotermală (hipotermală, mezotermală),
Tetraedrit 0-29,2 % Sb Cubic
- Ag, Hb, Pb, Fe, Zn, Co, Bi, Ge, Sn, Mn
20,6-29 % S
etc.
0 -18 % As
Cu3AsS4
48,3 % Cu -hidrotermală (hipotermală, mezotermală),
Sulfos[ruri

Enargit Rombic
19,1 % S - Sb, Fe, Pb, Zn, Ag etc.
32,6 % S
Ag3SbS3
59,8 % Ag -hidrotermală (epitermală)
Pirargirit Trigonal
22,5 % Sb - As, Fe, Co, Pb, Ge.
17,7 % S
Ag3AsS3
65,4 % Ag
Proustit Trigonal -hidrotermală (epitermală)
15,2 % As
- Co, Ni, Pb.
19,4 % S
7
LORINŢ C. GEOLOGIE

LABORATOR 3
CLASIFICAREA MINERALELOR

3. OXIZI ŞI HIDROXIZI
Formula
Sistemul
chimică,
de
Denumirea Mineralul conţinutul în Geneza şi asociaţiile cu alte elemente
cristalizar
mineralului element util native
e
(%)

FeOFe2O3 -poligenetică
Magnetit 72,4 % Fe Cubic
27,6 % O -Mg, Mn, Cr, Ti, Ni, Al, Zn

- metasomatică
Fe2O3 Trigonal
Hematit (fier - hidrotermală
70 % Fe (romboedri
oligist) 30 % O - secundară
c)
- Ti, Mo, Ts, Cr, Mg
FeOTiO2 - lichid-magmatică-timpurie
Trigonal
36,8 % Fe - pegmatitică
Ilmenit (romboedri
31,6 % Ti - sedimentar-aluvionar
31,6 % O c)
- Mg, Mn, Nb, Te.
- lichid-magmatică-timpurie
FeOCr2O3 - sedimentară-aluvionară
Cromit 68 % Cr2O3 Cubic
32 % FeO - sedimentară-reziduală
- Mn, Al, Zn, Mn, Ti, V, Ni, Co
- lichid-magmatică-timpurie
- magmatică în stadiul principal
TiO2 Tetragonal - pegmatitică
Rutil 61,15 % Ti (patratic) - metamorfică
- sedimentar-aluvionară
Oxizi

- Fe, V etc.
- metasomatică
- hidrotermală
MnO2 Tetragonal
Piroluzit - secundară
69,2 % Mn (patratic)
- sedimentar-reziduală
- Fe, Ca, Ni, Co, Th, V etc.
- pegmatitică
- metasomatică
SnO2 Tetragonal
Casiterit - hidrotermală
78,62 % Sn (patratic)
- sedimentar-aluvionară
- Fe, Mn, Si, Nb,Ti, Zr, W, Zn
- pneumatolitică
- metasomatică-hidrotermală
- hidrotermală
Cuprit Cu2O Cubic - secundară (supergen) în subzona de
88,8 % Cu
oxidaţie
- sedimentară (biogenă)
- Fe, Si, V
- pegmatitică
UO2 - hidrotermală
Uraninit Cubic
(0,1-45 % UO2) - Th, Ta, Nb, Ti, Co, Ni, Bi, Sn, W, Mo,
Pb, Ra, Ac, Ar, Se etc.
Α-
romboedric
Cuarţ SiO2 Β- - poligenetic
46,7 % Si
hexagonal
- cubic

8
LUCRĂRI DE LABORATOR INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

- lichid-magmatică
- pegmatitică
Corindon Al2O3 Trigonal - pneumatolitică
52,9 % Al
- metasomatică
- Fe, Cr, Mn, Ti etc.
- lichid-magmatică
- pegmatitică
MnOAl2O3 - pneumatolitică
Spinel 71,8 % Al2O3 Cubic
28,2 % MgO - metamorfică
- sedimentară-luvionară
- Fe, Mn, Cr etc.
- metasomatică-hidrotermală
- hidrotermală
Goethit Fe2O3H2O Rombic - secundară
62,9 % Fe
-sedimentară
- Mn, P, Ba, V, Al, Ca, Si
(Ba,H2O)2Mn
O10 - metasomatică
23.27 % Ba Monoclinic - secundară
Psilomelan
46.56 % Mn - sedimentară-reziduală
0.34 % H - Fe, Si, Ca, etc.
29.83 % O

MnO(OH) - hidrotermală-epitermală
62,47 % Mn - sedimentară de precipitaţie chimică şi
Manganit Rombic
1,15 % H biochimică
36,39 % O - Si, Fe, Al, Ca

Al2O3H2O - metasomatică-hidrotermală
44,98 % Al - metamorfică-regională
Diaspor Rombic
1,68 % H - sedimentară-reziduală
53,34 % O - Fe, Mn, Cr, Si, Ga
Hidroxizi ai metalelor uşoare

AlO(OH) - sedimentară-reziduală
44,98 % Al
Bohmit 1,68 % H
Rombic - hidrotermală
53,34 % O - Si, Fe, Ga

Al2O3.3H2O
34,59 % Al
Gibbsit - hidrotermală
3,88 % H Monoclinic
(hidrargilit) 61,53 % O - sedimentară
Al(OH)3

SiO2.n(H2O)
32,24 % Si - hidrotermală
Opal 3,47 % H Amorf - sedimentară
64,29 % O - Fe, Al, Ca, Mg

9
LORINŢ C. GEOLOGIE

4. HALOGENURI
Halogenurile sunt sărurile acizilor fluorhidric, clorhidric, iodhidric şi bromhidric şi formează combinaţii de
tipul fluorurilor, clorurilor, bromurilor, iodurilor.
Subclasa

Denumirea Formula Sistemul de


Mineralul Geneza
mineralului chimică cristalizare

CaF2 - accesoriu în filoane hidrotermale


Fluorină 51,33 % Ca Cubic
48,67 % F - rar în roci sedimentare
Fluoruri

Na3AlF6
Monoclinic
Criolitul 32,85 % Na - pegmatitică
12,85 % Al
Prismatic
54,30 % F

Halitul NaCl
39,34 % Na Cubic - în depozite evaporitice
(sarea gemă) 60,66 % Cl
Cloruri

KCl - în depozite evaporitice


Silvina 52,45 % K Cubic - ca produs de sublimare în cavităţi
47,55 % Cl vulcanice

KMgCl3.6(H2O)
14,07 % K
8,75 % Mg
Carnalit 4,35 % H
Rombic - în depozite evaporitice
38,28 % Cl
34,55 % O

5. CARBONAŢI, NITRAŢI, BORAŢI, IODAŢI


Formula
chimică,
Sistemul de
Denumirea Mineralul conţinutul în Geneza şi asociaţiile cu alte elemente
cristalizare
mineralului element util native
(%)

CaCO3 - principal în roci sedimentare (calcare,


40,04 % Ca marne), în marmure, skarne
Calcit Trigonal
12,00 % C - accesoriu în roci magmatice şi filoane
47,96 % O mineralizate
Carbonaţi

MgCO3 - accesoriu în filoane hidrotermale


28,83 % Mg
Magnezit 14,25 % C
Trigonal - zăcăminte pirometasomatice
56,93 % O - scoarţe de alterare şi în unele dolomite

CaMg (CO3)2 - sedimentar, de precipitare chimică


21,73 % Ca Trigonal - mai rar hidrotermal
Dolomit 13,18 % Mg
13,03 % C Romboedric - diagenetic, prin substituirea
52,06 % O metasomatică a calcarelor

FeCO3 - în roci sedimentare de precipitaţie


48,20 % Fe Trigonal chimică
Siderit 10,37 % C Romboedric - mineral de gangă în filoane metalifere
41,43 % O - în zăcăminte de fier

10
LUCRĂRI DE LABORATOR INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

MnCO3
47,79 % Mn - principal în skarne
Rodocrozit Trigonal
10,45 % C - în ganga unor filoane metalifere
41,76 % O

ZnCO3
52,15 % Zn
Smithsonit 9,58 % C
Trigonal - precipitare chimică
38,28 % O

Ca(Mg,Mn,Fe
)(CO3)2
19,42 % Ca - asociat cu siderit în unele calcare
3,53 % Mg Trigonal
Ankerit cristaline şi roci sedimentare
2,66 % Mn Romboedric
16,24 % Fe - accesoriu în skarne
11,64 % C
46,51 % O

CaCO3 - în roci sedimentare carbonatice


40,04 % Ca
Aragonit 12,00 % C
Rombic organogene, ca mineral de gangă în
47,96 % O filoane hidrotermale

PbCO3 - în zona de oxidaţie a zăcămintelor de


77,54 % Pb
Ceruzit Rombic plumb
4,49 % C
17,96 % O - mai rar hidrotermal

SrCO3
59,35 % Sr - accesoriu în filoane hidrotermale
Stronţianit Rombic
8,14 % C - diagenetic în calcare
32,51 % O

BaCO3
- în şisturi cristaline
Witherit 69,59 % Ba Rombic
6,09 % C
- în calcare
24,32 % O

Cu2(CO3)2 (OH)2
57,48 % Cu
- secundar, asociat cu mineralizaţii
Malachit 0,91 % H Monoclinic
5,43 % C cuprifere
36,18 % O

Cu3 (CO3)2
(OH)2
55,31 % Cu - secundar în zona de oxidare a
Azurit Monoclinic
0,58 % H zăcămintelor de Cu
6,97 % C
37,14 % O
NaNO3
Salpetrul de 27,05 % Na Trigonal
- precipitare chimică
sodiu/chile 16,48 % N Romboedric
Nitraţi

56,47 % O

KNO3
Salpetrul de 38,67 % K
Ortorombic - precipitare chimică
potasiu/India 13,85 % N
47,47 % O
Boraţi

Mineralele din această clasă sunt rar întalnite în natură


Iodaţi

Mineralele din această clasă sunt rar întalnite în natură

11
LORINŢ C. GEOLOGIE

Subclasa 6. SULFAŢI, CROMAŢI, MOLIBDAŢI, WOLFRAMAŢI

Denumirea Formula Sistemul de Geneza şi asociaţiile cu alte elemente


Mineralul
mineralului chimică cristalizare native

CaSO4
29,44 % Ca - în depozite sedimentare evaporitice,
Anhidrit Ortorombic
23,55 % S accesoriu în unele filoane
47,01 % O

BaSO4
58,84 % Ba - în sedimente actuale, în calcare, în
Baritină Ortorombic
13,74 % S filoane metalifere
27,42 % O

SrSO4 - în sedimente argiloase şi carbonatice;


47,70 % Sr
Celestină 17,46 % S
Ortorombic în bioclaste, în ganga unor filoane
34,84 % O metalifere
Sulfaţi

PbSO4
68,32 % Pb - secundar în zonele de oxidare a
Anglezit Ortorombic
10,57 % S sulfurilor de Pb
21,10 % O

CaSO4 . 2H2O
23,28 % Ca - principal în depozite evaporitice,
Gips 2,34 % H Monoclinic ciment în roci detritice, accesoriu în
18,62 % S filoane metalifere
55,76 % O
CuSO45H2O - secundar în zona de oxidaţie a
25,45 % Cu zăcămintelor cuprifere; cruste si
Calcantit 4,04 % H Triclinic
12,84 % S stalactite în galerii neaerisite din zonele
57,67 % O cu climat uscat
MgSO47H2O
9,86 % Mg
Epsomit 5,73 % H Ortorombic - principal în depozite evaporitice
13,01 % S
71,40 % O
Cromaţi

Mineralele din această clasă sunt rar întalnite în natură


Molibdatii

PbMoO4
26,13 % Mo Tetragonal - mineral secundar în zona de oxidaţie a
Wulfenitul 56,44 % Pb (patratic) zăcămintelor de Pb
17,43 % O

(FeMn) (WO4)
9,06 % Mn
Wolframitul 9,21 % Fe Monoclinic - în skarne şi filoane hidrotermale
60,63 % W
21,10 % O
Wolframaţii

Ca(WO4) - în zăcăminte pirometasomatice, în


13,92 % Ca Tetragonal
Scheelitul filoane hidrotermale, în asociaţii
63,85 % W (patratic)
22,23 % O minerale de temperatură ridicată

Mn (WO4)
18,14 % Mn
Hubneritul 60,72 % W
Monoclinic - în filoane hidrotermale
21,14 % O

12
LUCRĂRI DE LABORATOR INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

Subclasa 7. FOSFAŢI, ARSENIAŢI, VANADAŢI

Geneza şi asociaţiile
Denumirea Sistemul de
Mineralul Formula chimică cu alte elemente
mineralului cristalizare
native

(Ce, La, Y, Th) (PO4)


14,46 % La - accesoriu în roci
29,17 % Ce magmatice intrusive,
Monazitul 4,83 % Th Monoclinic
12,89 % P alcaline şi în filoane
12,01 % Nd hidrotermale
26,64 % O

Y (PO4)
48,35 % Y Tetragonal - în magmatite alcaline
Xenotimul 16,84 % P (patratic) şi filoane hidrotermale
34,80 % O

Ca5(F,Cl, OH) (PO4)3 - accesoriu în roci


39,36 % Ca magmatice,
18,25 % P
pegmatitice, formaţiuni
Apatitul 0,07 % H Hexagonal
2,32 % Cl metasomatice de
38,76 % O contact, zăc. filoniene
Fosfaţi

1,24 % F (hidrotermale)

Fe3(PO4)2. 8 H2O
33,40 % Fe - în skarne, hidrotermal
Vivianitul 12,35 % P Monoclinic
3,22 % H şi sedimentar
51,03 % O

Pb5(PO4)3 Cl - în zonele de oxidaţie


6,85 % P a zăcămintelor
Piromorfitul 76,38 % Pb Hexagonal primare, formând
2,61 % Cl pseudomorfoze după
14,15 % O
ceruzit şi galenă.
Cu(UO2)2(PO4)2 . 8-12 H2O
48,00 % U - în pegmatite şi
6,41 % Cu Tetragonal
Torbernitul secundar în zăcăminte
6,25 % P (patratic)
2,24 % H de U
37,11 % O
Ca(UO2)2(VO4)2 . 5-8 H2O
4,37 % Ca - în zonele superficiale
51,85 % U ale zăcămintelor de U;
Tyuyamunit 11,10 % V Rombic în roci sedimentare
1,32 % H format pe baza
Vanadaţi

31,37 % O
carnotitului
K2(UO2)2(VO4)2.3 H2O
8,67 % K - în zona de alterare a
52,77 % U rocilor sedimentare
Carnotit Monoclinic
11,29 % V (gresii) bogate în
0,67 % H resturi organice
26,60 % O
Co3(AsO4)2.8 H2O
29,53 % Co - în zona de oxidaţie a
Eritrina 25,03 % As Monoclinic
2,69 % H zăcămintelor de Co
42,75 % O

Cu(VO2)2(AsO4)2.10-16 H2O - mineral secundar în


Arseniaţi

44,84 % U; 5,99 % Cu; Tetragonal


Zeunerit zona de oxidare a As şi
14,11 % As; 1,90 % H ; (patratic)
33,16 % O a zăcămintelor de U

Ni3(AsO4)2.8 H2O - în zona de oxidaţie a


Annabergit 29,44 % Ni ; 25,06 % As; Monoclinic
2,70 % H; 42,81 % O zăcămintelor de Ni

13
LORINŢ C. GEOLOGIE

LABORATOR 4
CLASIFICAREA MINERALELOR
8. SILICAŢI
8.1.Nesosilicaţi
Mineral Formula chimică Sistem de cristalizare
NESOSILICAŢI
Grupa olivinei
Mg2(SiO4) Rombic
Forsterit
Fe2(SiO4) Rombic
Fayalit
M2(SiO4) Rombic
Tefroit

Grupa granaţilor
Almandin Fe3Al2(SiO4)3 Cubic
Pirop Hg3Al2(SiO4)3 Cubic
Grosular Ca3Al2(SiO4)3 Cubic
Spessartin Mn3Al2(SiO4)3 Cubic
Andradit Ca3Fe2(SiO4)3 Cubic
Uvarovit Ca3Cr2(SiO4)3 Cubic

Grupa zirconului

Zircon Zr(SiO4) Tetragonal

Th(SiO4) Tetragonal
Thorit

Nesosilicaţi de aluminiu

Sillimanit Al (AlSiO5) Rombic

Al2(SiO4)O Rombic
Andaluzit

Al2(SiO4)O Triclinic

Disten

Topaz Al2(SiO4)(OH,F)2
Rombic

Staurolit
Fe2Al9O6(SiO4)(O,OH)2
Monoclinic

Titanit (sfen) CaTi (SiO4)(O,OH,F)


Monoclinic

14
LUCRĂRI DE LABORATOR INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

8.2. Sorosilicaţi

Mineral Formula chimică Sistem de


cristalizare
SOROSILICAŢI
Grupa melilitului

Melilit
(Ca,Na)2(Mg,Al,Fe3+,Fe2+)[(Si,Al)SiO7] Tetragonal

Akermanit Ca2Mg (Si2O7) Tetragonal

Ca2Al [(Al,Si)SiO7] Tetragonal


Gehlenit

Grupe mixte Neso – sorosilicaţi

Epidot Ca (Te,Al)(Al2O)[SiO4][Si2O7](OH) Monoclinic

Monoclinic
Vezuvian Ca10(Mg,Te)2 Al4[SiO4] 5 [Si2O7]2(OH,F)4

Allanit (Ca,Ce,La,Th)2(Fe3+,Mg,Te2+,Al2)[SiO4][Si2O7](O,OH) Monoclinic

8.3. Ciclosilicaţi , reprezintă silicaţi cu grupări inelare de 3,4 şi 6 tetraedrii de (SiO4)4-


Mineral Formulă chimică Sistem de
cristalizare
GRUPĂRI INELARE CU TREI TETRAEDRII

Benitoid BaTiSi3O9 Hexagonal

GRUPĂRI INELARE CU PATRU TETRAEDRII

Axinit (CaFeMn)3Al2 (BO3)3 [Si4O12] (OH) Triclinic

15
LORINŢ C. GEOLOGIE

GRUPĂRI INELARE CU ŞASE TETRAEDRII

Beril Al 2Be3 [Si5O12] Hexagonal

Cordierit (Mg,Fe)2 [AlSi5O18] Rombic

Turmalină (Na,Ca)(Mg,Fe2+Mn,Li)3(Al,Fe3+,Ti)6[BO3][Si6O18](OH,F)4 Trigonal

8.4. Inosilicaţi
Mineral Formula chimică Sistem de cristalizare
PIROXENI ROMBICI

Enstatit Mg2 [Si2O6] Rombic

Bronzit (Mg, Fe) [Si2O6] Rombic

(Mg, Fe)2 [Si2O6] Rombic


Hipersten

PIROXENI MONOCLINICI
Diopsid

CaMg[Si2O6] Monoclinic

Hedembergit

CaFe[Si2O6] Monoclinic

Augit

Termen intermediar între Monoclinic


diopsid şi hedembergit

Piroxeni alcalini
Egirin

NaFe[Si2O6] Monoclinic

16
LUCRĂRI DE LABORATOR INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

Jadeit
NaAl [Si2O6] Monoclinic

Spodumen
LiAl [Si2O6] Monoclinic

AMFIBOLI ROMBICI
Antofilit

(MgFe2+)7[Si4O11]2(OH,F)2 Rombic

AMFIBOLI MONOCLINICI
Cumingtonit

(MnFe)7[Si4O11]2(OH)2 Monoclinic

Grünerit

Fe7[Si4O11]2(OH)2 Monoclinic

Hornblendă

(Ca,Na,K3(Mg,Fe,Al)5(Si,Al)8O22(OH,F)2 Monoclinic

Tremolit

Ca21Mg5[Si4O11] (OH)2 Monoclinic

Actinot

Ca2(Mg,Fe)5[Si4O11] (OH)2 Monoclinic

AMFIBOLI SODICI
Riebeckit

2+ 3+
Na2,Fe 3 ,Fe 2 [Si4O11] (OH,F)2
Monoclinic

Arfredsonit

Na2,5Ca 0,5(Fe2+,Mg,Fe3,Al)5[Al 0,5 Si 7,5 O22] (OH,F)2 Monoclinic

17
LORINŢ C. GEOLOGIE

8.5. Filosilicaţii
Mineral Formula chimică Sistem de cristalizare

GRUPA PIROFILITULUI ŞI TALCULUI


Pirofilit

Al2Si4O10 (OH)2 Monoclinic

Talc

Mg 3Si4O10 (OH)2 Monoclinic

GRUPA MICELOR
Muscovit

K2Al4[Al 2Si 6O20] (OH,F)4 Monoclinic


Lepidolit

K2(Li,Al5-6) [Al 2-1Si 6-7O20] (OH,F)4 Monoclinic

Biotit
K2(Mg,Fe2+)6-4(Fe3+,Al ,Ti)0-2[Al 2-3Si 6-5O20] O0-2(OH,F)4 Monoclinic

Flogopit

K2(Fe2+,Mg)6[Al 2Si 6O20] (OH,F)4 Monoclinic

8.6. Tectosilicaţii
Mineral Formula chimică Sistem de cristalizare
GRUPA MINERALELOR DE SiO2
Cuarţ – α SiO 2 Romboedric
Cuarţ – β SiO 2 Hexagonal
Tridimit – α SiO 2 Rombic – pseudohexagonal

Cristobalit -α SiO 2 Tetragonal (pseudocubic)


Opal

SiO 2 n H2O amorf

GRUPA FELDSPAŢILOR
Feldspaţi alcalini
Sanidină

(K,Na)[AlSi3O8] Monoclinic
Ortoză

(K,Na)[AlSi3O8] Monoclinic

18
LUCRĂRI DE LABORATOR INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

Microclin
(K,Na)[AlSi3O8] Triclinic

Adular
K[AlSi3O8] Monoclinic

Albit

Na[AlSi3O8]
Triclinic
Anortoză

(K,Na)[AlSi3O8] Monoclinic

Feldspaţi plagioclazi Conţinut în anortit


Albit Na[AlSi3O8]
Ca[Al2Si2O8]
An 0-10 Triclinic

Oligoclaz
An 10-30

Andezin Triclinic

An 30-50

Labrador Triclinic

An 5-70

Triclinic
Bytownit

An 70-90
Anortit Triclinic

An 90-100 Triclinic
Grupa feldspatoizi
Nefelin
Na3 K[Al 4Si 4O 16] Hexagonal

Leucit

K [Al Si 2O 6] Cubic

Sodalit
Na 8 [Al 6Si 6º24] Cubic

19
LORINŢ C. GEOLOGIE

LABORATOR Nr. 5
CLASIFICAREA ROCILOR

TIPURI DE ROCI MAGMATICE FUNDAMENTALE

Clasa rocilor faneritice


Granitul Dioritul

Gabbroul Peridotitul

Clasa rocilor afanitice


Riolitul Andezitul

Bazaltul

20
LUCRĂRI DE LABORATOR INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

LABORATOR Nr. 6
CLASIFICAREA ROCILOR

TIPURI DE ROCI SEDIMENTARE

ROCILE CLASTICE

Rocile epiclastice
Mobile Consolidate
Bolovăniş Conglomerate

Pietriş

Blocuri Brecii

Nisipuri Gresii

Loess Siltit

Mâluri Argile/Marne

21
LORINŢ C. GEOLOGIE

Rocile piroclastice
Lapili Brecii şi aglomerate vulcanice

Tufuri

ROCILE CARBONATICE
Calcarele Travertinul

Creta Lumaşelul

Dolomitele

22
LUCRĂRI DE LABORATOR INGINERIA VALORIFICĂRII DEŞEURILOR

EVAPORITELE
Sarea gemă

SILICOLITELE
Diatomitele Radiolaritele

ALITELE
Lateritele Bauxitele

23
LORINŢ C. GEOLOGIE

LABORATOR Nr. 7
CLASIFICAREA ROCILOR

TIPURI DE ROCI METAMORFICE


Calcarele cristaline Cuarţitele

Amfibolitele Micaşisturile

Skarnele Gnaisele

Migmatitele Serpentinitele

Eclogitele Granulitele

24