Sunteți pe pagina 1din 12

Traductoare de forţă tensorezistive

Introducere

Determinarea starii de tensiune si de deformatie intr-un punct de pe suprafata unei


structuri cu ajutorul tehnicilor tensometriei electrice, se bazeaza, in general, pe transformarea
variatiei deformatiei specifice din punctul respectiv, in variatia unei marimi electrice
(tensiunea), prin intermediul unui element de circuit, care poarta numele de traductor. Dupa
tipul elementului de circuit folosit ca traductor, tensometria electrica cunoaste mai multe
tehnici experimentale: tensometria electro-rezistiva (traductorul fiind un rezistor),
tensometria electro-inductiva (traductorul fiind o bobina), tensometria electro-capacitiva
(traductorul fiind un condensator) si tensometria semiconductiva (traductorul fiind un
semiconductor).
Tehnicile tensometrice care utilizeaza traductoare capacitive si semiconductori permit
determinarea unor deformatii foarte mici, cu precizie ridicata. Traductoarele sunt insa
scumpe, iar echipamentele de lucru sunt sofisticate. Deaceea aceste tehnici se folosesc destul
de rar si numai pentru solutionarea unor probleme speciale.
Tensometria electro-inductiva este folosita in practica, in principal, pentru masurarea
deplasarilor.
Tensometria electrica rezistiva este cea mai folosita pentru determinarea starii de
deformatie intr-un punct. Aceasta tehnica permite masurarea unor deformatii specifice de
ordinul 10-6 mm, cu o precizie ridicata. Traductoarele folosite sunt simple si relativ ieftine,
in comparatie cu celelalte tipuri de traductoare, iar echipamentul de masurare nu este
complicat.

Marca tensometrica

Proprietătile elastice ale materialelor de constructii sunt definite prin mărimile efort
(stress ) şi deformare (strain).
Pentru domenul de elasticitate deformarea este proporţională cu efortul, raportul între
efort (forţă) şi deformare fiind constantă (modulul lui Young-E).
Exista numeroase tipuri de senzori dar cei mai folositi sunt marcile tensometrice (MT)
rezistiva; folie sau bobinată si cele semiconductoare.
Parametrii de urmărit: dimensiuni; formă; sensibilitate; efectul temperaturii; răspunsul
dinamic; pret.

Principiul de functionare
Constructiv o marcă tensometrică este realizată ca în figura 1.

Fig. 1. Construcţia mărcii tensometrice

Firul are rezistenţa electrică data de formula:


R=ρ l \ S (1)
Modificarea rezistentei sub acţiunea unui efort mecanic se numeste efect piezorezistiv.
Variaţia relativă este:
ΔR/R = εG (2)
Unde : ε – deformare
G – constanta a mărcii tensometrice

Principiul de funcţionare al elementelor sensibile tensorezistive


Considerând un conductor uniform de secţiune A, lungime şi rezistivitate ρ, variaţia
rezistenţei sale electrice datorită variaţiei dimensiunilor produse de alungirea Δ este:
  
R     A   (3)
A 2 A
A
Împărţind (9.4) prin R variaţia relativă a rezistenţei va fi:

R  A 
   (4)
R  A 
Întrucât variaţia relativă a ariei secţiunii transversale este dată de relaţia:
A 
 2 (5)
A 
unde μ este coeficientul lui Poisson – (adică raportul dintre contracţia transversală şi
alungire) şi admiţând pentru rezistivitate o variaţie liniară cu volumul V de forma:
 V
K , se obţine:
 V
   A    A  A
k k k (6)
  A  A
Ţinând seama de (9.6), se obţine:
     
k  k   2 k  1  2  (7)
     l
unde k este un coeficient ce depinde de natura materialului conductor.

Înlocuind (5) şi (7) în (4) rezultă:

R 
 1  2  k 1  2    K   K   (8)
R  

Întrucât în practică, elementul tensorezistiv se realizează sub forma unei mărci


tensometrice (MT), coeficientul K din relaţia (8) poartă numele de factor de marcă. Din
relaţia care exprimă factorul de marcă K = 1  2   1  k  se observă că acesta depinde de
natura materialului folosit (prin coeficientul k) şi de tehnologia de realizarea a MT. Altfel
exprimat, factorul de marcă K reprezintă sensibilitatea mărcii tensometrice (sensibilitatea
senzorului tensorezistiv).

Tipuri de mărci tensometrice şi caracteristicile acestora

Principalele caracteristici ale MT sunt determinate de natura materialului din care


acestea se realizează. Din acest punct de vedere, mărcile tensometrice se grupează în
următoarele patru categorii:
a) Mărci tensometrice din conductor metalic
Acestea pot fi: cu capete libere, aderente prin lipire, transferabile pe suprafaţă şi mărci
sudabile.

Marca tensometrică ce are capetele libere (nelipită) constă dintr-o sârmă (cupru, nichel
sau crom) cu diametru de circa 0,025 mm, întinsă între două suporturi. Acestea se utilizează
doar la doze tensometrice destinate operaţiilor de cântărire, deoarece pentru alte aplicaţii nu
oferă o precizie suficient de bună datorită dificultăţilor de amplasare şi a sensibilităţii reduse.

Marca aderentă prin lipire (numită marcă lipită) este fixată cu un adeziv special pe
suprafaţa piesei supusă la efort. Cea mai răspândită configuraţie este cea din figura 2 şi
constă dintr-un filament de sârmă subţire, dispus în zig-zag şi cimentat la bază.
Conductoarele de legătură se sudează, prin procedee speciale, la terminalele filamentului
pentru a facilita conexiunile electrice externe. Lungimea configuraţiei (exclusiv
conexiunile) reprezintă lungimea activă  a mărcii.

Fig. 2 – Marcă tensometrică aderentă - cu filament

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească materialul pentru filamentul (firul) mărcii


sunt:
 să ofere un factor de marcă K cât mai mare şi o bună liniaritate;
 coeficientul () de variaţie a rezistivităţii cu temperatura să fie cât mai mic pentru a
minimiza erorile de temperatură;
 filamentul să aibă o rezistenţă mecanică ridicată pentru a evita deformările plastice;
 potenţialul termoelectric (et ) de contact al joncţiunilor dintre conductoarele de
legătură şi filament să fie neglijabil (cât mai mic);
 coeficientul de dilatare (cu temperatura) să fie cât mai apropiat de cel al materialului
piesei pe care se lipeşte marca;
 limita de elasticitate să fie cât mai ridicată, iar histerezisul cât mai redus posibil.
Factorul de marcă (K) este practic acelaşi la alungire şi la compresie, însă pot apare
modificări mici ( 5%) datorită adezivilor şi modului de dispunere a filamentului pe suport.
Valoarea uzuală a factorului K, pentru acest tip de mărci tensometrice este cuprinsă între 2 şi
6.
Terminalele conductoare sunt de regulă din aliaje: Ni-Cu, OL-Cu, Ni-Ag, Ni-Cr. Aceste
terminalele se îmbracă în plastic sau în manşoane de sticlă (dacă sunt utilizate în medii cu
temperaturi înalte).

Mărcile transferabile se execută pe suporturi adezive, care se dispun pe suprafaţa


piesei supusă la efort, fără alt liant (ciment). Materialul suport este de obicei plasticul (vinil)
sau poliesterul, poliamida, azbestul etc.
Mărcile sudabile se montează pe suporţi metalici (de dorit acelaşi metal ca şi
suprafaţa pe care se fixează). Fiind de dimensiuni reduse, montarea pe suprafaţa solicitată se
face prin tehnici speciale de microsudură (în puncte). Se utilizează obligatoriu în aplicaţii
dificile, de exemplu, dispunerea acestora pe pereţii rezervoarelor de lichide criogenice.

b) Mărci tensometrice din folii metalice

Acestea sunt realizate după tehnologia circuitelor imprimate şi au dimensiuni mai


reduse. Materialul foliei este nicromul (Ni-Cr) sau constantanul. Aceste mărci sunt utilizate
atunci când pentru măsurarea forţelor mari, nu sunt suficient de robuste mărcile din
conductor metalic. În figura 3 se prezintă trei configuraţii tipice de mărci tensometrice
realizate din folii metalice.
Mărcile de lăţime sporită se recomandă atunci când efortul transversal este neglijabil,
deoarece disipă o putere fată de configuraţia normală.
Configuraţia de tip rozetă se utilizează în situaţiile în care nu se cunosc direcţiile de
aplicare a eforturilor.
Uzual se folosesc 3 – 4 elemente dispuse la 45 o şi/sau 60 care permit determinarea
direcţiilor şi valorilor eforturilor.

Fig. 3 – Mărci tensometrice din folii: a) – lăţime normală; b) – lăţime sporită;


c) – de tip rozetă

c) Mărci tensometrice obţinute prin depuneri metalice. Aceste mărci se realizează


direct pe suprafaţa solicitată la eforturi prin metode de bombardare cu particule după ce
aceasta a fost acoperită cu un strat izolator.
Avantaje: dimensiuni reduse şi rezistenţă la temperaturi înalte (1200C ).

d) Mărci tensometrice semiconductoare. Acestea funcţionează pe baza fenomenului


piezorezistiv întâlnit la semiconductoare. Rezistivitatea  a unui semiconductor este invers
proporţională cu produsul dintre sarcina electrică, numărul de purtători şi mobilitatea
acestora.
Amplitudinea şi semnul acesteia depinde de forma şi tipul materialului, gradul de
dozare şi orientarea cristalografică. Factorul de marcă poate fi negativ sau pozitiv şi este
exprimat prin relaţia:
R
K  1  2  E  (9)
R 0
unde R este rezistenţa modificată de efort ; R 0 - rezistenţa iniţială ;  - deformaţia;  -
coeficientul Poisson; E - modulul lui Young;   - coeficient piezorezistiv longitudinal.
Factorul de marcă (K ) depinde atât de variaţiile dimensionale cât şi de rezistivitate.
Ca urmare apar neliniarităţi care se pot minimiza prin utilizarea unor scheme de conectare de
tip punte, montând perechi de mărci active în braţe adiacente.
Principalul avantaj oferit de mărcile tensometrice semiconductoare este sensibilitatea
foarte mare (K=50…200). Dezavantajul datorat neliniarităţilor pronunţate se poate
compensa prin utilizarea unor mărci care au coeficient negativ de variaţie a rezistivităţii. O
altă metodă de liniarizare a caracteristicii de transfer constă în pretensionarea iniţială (înainte
de montaj) a mărcii semiconductoare pentru a stabili punctul de funcţionare în zona liniară.

Adaptoare pentru traductoare tensorezistive

Deoarece variaţiile rezistenţei electrice a mărcii tensometrice (MT), când este supusă la
deformaţii, sunt mici, se impune utilizarea unor adaptoare performante. Un adaptor de acest
tip cuprinde două blocuri distincte:
a) O schemă de măsurare de tip punte Wheatstone, în care se conectează elementele
sensibile (mărcile), numită punte tensometrică.
b) Un circuit final de conversie şi amplificare în semnal util (semnal unificat).

Punţi tensometrice
O punte tensometrică poate fi formată din (1…4) elemente sensibile (MT) în funcţie de
precizia (sensibilitatea) dorită. La alegerea schemei de conectare, în funcţie de scopul
urmărit, se ţine seama de faptul că efectele din două braţe (laturi) adiacente ale punţii se
scad, iar efectele din două braţe (laturi) opuse se adună.
Cele mai utilizate tipuri de punţi sunt: sfert de punte, semipunte, punte completă. În
figura 4 – a se reprezintă montajul în sfert de punte, având un singur senzor tensorezistiv
(MT) notat cu R1 şi trei rezistoare calibrate (R2, R3, R4) în adaptor.
Schema din figura -b prezintă montajul semipunte, fiind alcătuit din două mărci
tensometrice exterioare, notate cu R1 , R2 şi două rezistoare calibrate (R3 şi R4) aflate în
adaptor.
Montajul în punte completă, având în fiecare latură a punţii conectate mărci
tensometrice – este prezentat în figura 4-c.

a) b)

c)

Fig. 4 Tipuri de punţi: a) Sfert de punte (R2, R3, R4 sunt rezistenţe calibrate);
b) Semipunte (R3, R4 - rezistenţe calibrate); c) Punte completă
Aceste punţi (Wheatstone) se alimentează clasic de la o sursă de tensiune constantă U a,
iar pe diagonala de măsurare se obţine semnalul de ieşire din punte Ue care, în cazul punţilor
dezechilibrate, este folosit direct ca o măsură a variaţiei în braţele active ale punţii. De
regulă, puntea se echilibrează înaintea oricărei măsurători (prin intermediul rezistenţelor
calibrate şi ajustabile sau alte potenţiometre auxiliare legate în laturile punţii Wheatstone).
După aplicarea solicitării mecanice puntea rămâne dezechilibrată, iar U e  0 exprimă
valoarea efortului care a produs deformare (forţă sau cuplu).
Se consideră puntea completă (figura 4-c) pentru care, în absenţa solicitării la effort,
ecuaţia de echilibru este de forma:

Ue R1 R4 R 1R 3  R 2 R 4
   ; (10)
U a R1  R 2 R 3  R 4  R1  R 2  R 3  R 4 

Deci când puntea nu este solicitată la efort, iar rezistenţele se consideră egale

R1 = R2 = R3 = R4 = R; (11)
rezultă:

Ue
0 ; (12)
Ua

După aplicarea solicitării, puntea se dezechilibrează, iar raportul dintre tensiunea de


dezechilibru (Ue) şi cea de alimentare (Ua) devine:

Ue R1  R1 R 4  R 4
  ; (13)
U a R 1  R1  R 2  R 2 R 3  R 3  R 4  R 4

unde Ri, cu i = 1, 2, 3, 4 - este variaţia de rezistenţă a mărcii R i ca urmare a


solicitării la care este supusă aceasta.
Rezultă că, în cazul general al punţii cu 4 braţe active, tensiunea de dezechilibru U e nu
este liniară cu variaţiile Ri şi deci nu este liniară cu eforturile care au produs variaţiile
respective. Pentru a găsi o relaţie liniară între Ue şi Ua, considerând mărcile tensometrice
identice, condiţia (9.12) valabilă, se dezvoltă expresia (9.13) în serie Taylor şi se reţin doar
termenii de ordin 1:
U*e R1 R4 R2 R1
   R1  R 2 
U a R1  R 2 R 4  R 3  R1  R 2  2  R1  R 2  2 (14)
R4 R3
 R 3  R 4
R3  R4 2 R3  R4 2
Ţinând seama de (9.12) se obţine:
U e* 1  R 1 R 2 R 3 R 4 
     ; (15)
U a 4  R 1 R1 R1 R 1 
Având în vedere legea de funcţionare a mărcilor tensometrice, dată de relaţia (9.9),
rezultă:
U e* K
  1   2   3   4  ; (16)
Ua 4
Relaţiile (9.16) şi (9.17) exprimă modelul matematic liniarizat al punţii Wheatstone
complete. Dacă în locul ecuaţiei reale (9.14) se foloseşte ecuaţia liniarizată (9.16) sau (9.17)
rezultă o eroare relativă de liniarizare, e rel exprimată prin relaţia:
U e U e*

Ua Ua
e rel   100  % ; (17)
U e*
Ua
Deci, datorită neliniarităţii punţii, între deformaţia reală  şi deformaţia măsurată ̂
există relaţia:
  ˆ  n ; (18)

Unde: n reprezintă eroarea incrementală.

Observaţie:
La proiectarea adaptoarelor pentru elemente sensibile tensorezistive se folosesc acele
aranjamente (plasări) ale mărcilor în punte care asigură pe cât posibil: liniarizarea ecuaţiei de
ieşire ; obţinerea unui raport unitar între  şi ̂ ; compensarea erorilor de: temperatură ;
umiditate; efort aparent etc.
Procedând similar pentru puntea cu un singur braţ activ (sfert de punte) se obţin:
a) raportul tensiunilor pentru modelul real al punţii Wheatstone:
Ue K  10  3  mV 
 , , (19)
U a 4  2K  10  6  V 

dacă  se măsoară în [m/m].

c) raportul tensiunilor pentru modelul liniarizat:

U e* K  mV 
  ˆ  10  3 ,  (20)
Ua 4  V 

d) eroarea relativă de liniarizare:


K
e rel   ˆ  10  4 ,  % ; (21)
2

d) eroarea incrementală de măsurare a efortului:


K  ˆ  2  10  6
n ; (22)
2  Kˆ  10  6

Circuite finale pentru adaptoarele cu punţi tensometrice

Semnalul util oferit de punte în diagonala de măsurare U e [mV/V] pentru mărci cu


factor de marcă k = 1,5 … 3 şi rezistenţă în domeniul (150 … 300) depinde de forţa
solicitatoare F (respectiv de momentul M) printr-o relaţie care la aranjamentele de mărci ce
asigură dependenţă liniară este de forma:
U e  K    10 3 U a  K  K1  F  U a  K  K '  U a (23)
(M)

în care K’=110 -3 …210 –3 pentru forţele de ordinul kN.


De aceea, pentru tensiuni de alimentare de ordinul volţilor, tensiunea de ieşire ia
valori de ordinul milivolţilor. Se impune evident utilizarea unor circuite finale care să
permită amplificarea acestui semnal şi conversia în semnal unificat (de exemplu, tensiune în
gama 0 … 10 V sau curenţi în gamele 2 … 10 mA sau 4 … 20 mA).
Soluţiile constructive pentru aceste circuite finale diferă după cum puntea este
alimentată în curent continuu sau în curent alternativ.
a) Adaptoare cu punţi tensometrice alimentare în curent continuu. Schema de
principiu pentru adaptor este prezentată în figura 5 - a, în care pe lângă puntea tensometrică
apar: amplificatorul de curent continuu ACC, convertorul tensiune /curent CTC, sursa de
tensiune de referinţă STR.

Fig. 5 – a Schema bloc a adaptorului pentru punţi tensometrice alimentate în c.c.

Pentru amplificatorul de curent continuu se poate folosi o schemă de amplificator


diferenţial cu impedanţă mare de intrare, aşa cu este cel prezentat în figura 5 –b, realizat cu
trei amplificatoare operaţionale. Acest amplificator de instrumentaţie oferă la ieşire o
tensiune de forma:

U ieş  1  m  n   k   V2  V1   k   m  n  1  U i (23)

în care m, n, K sunt marcate în figura 9.4 – b.

Fig. 5 – b Amplificator de curent continuu


Convertorul tensiune /curent, care are rolul de a produce un curent de ieşire
proporţional cu tensiunea aplicată la intrare.
Schema electronică din figura 5-a nu permite însă obţinerea unei reacţii globale care să
asigure stabilitate în funcţionare şi să permită corecţia unor eventuale neliniarităţi. O variantă
perfecţionată, care utilizează în principiu aceleaşi blocuri, este prezentată în figura 6.

Fig. 6 Adaptor în conexiune “două fire” (două conductoare)

Se constată posibilitatea injectării în punte a unui curent de reacţie, proporţional cu


semnalul util, prin intermediul potenţiometrului P. Acesta este astfel poziţionat încât să
asigure o tensiune fixă la intrarea generatorului de curent şi, prin aceasta, un curent constant
(de 4 mA în exemplul prezentat).
Asupra potenţiometrului nu se acţionează decât în situaţia în care, datorită îmbătrânirii,
parametrii punţii de măsurare se modifică. Rezistenţele Rc au rolul de a realiza compensarea
erorilor datorite variaţiilor de temperatură.
Scheme de tipul celor din figura 6 se regăsesc în cazul traductoarelor integrate de
presiune, care folosesc elemente sensibile piezoelectrice difuzate în siliciu.
Trebuie menţionată posibilitatea utilizării traductorului de tensiune continuă, ca adaptor
deoarece permite separare galvanică prin modularea semnalului oferit de punte, amplificare
în curent alternativ, demodulare şi în final formare de semnal unificat, eventual cu reacţie de
la semnalul de ieşire.
b) Adaptoare cu punţi tensometrice alimentate în curent alternativ.
Avantajul acestor scheme constă în primul rând din asigurarea separării galvanice între
tensiunea oferită de puntea tensometrică şi tensiunea de ieşire (din adaptor). În plus,
adaptoarele de acest tip se pot folosi şi cu alte tipuri de elemente sensibile, de exemplu
inductive, în variantă diferenţială.
Schema de principiu pentru un astfel de adaptor este prezentată în figura 7 în care:
GF – generator de tensiune sinusoidală de frecvenţă 2 … 5 kHz; PT – puntea tensometrică;
PA – preamplificator (selector de gamă); AF – amplificator final; DSF – demodulator
sensibil la fază; F – filtru trece-jos; CTC – convertor tensiune /curent.
Funcţionarea schemei se bazează pe faptul că la alimentarea punţii tensometrice cu o
tensiune ua(t) = Uasinω0t, se obţine o tensiune de dezechilibru ue(t) = Uesin(ω0t+φ), care după
amplificare (în PA şi EF) devine:
u1(t) = U1sin(ω0t+φ),
Fig. 8 Schema bloc a adaptorului pentru
punţi tensometrice cu alimentare în c.a.

Elementul specific al schemei este ansamblul format din demodulatorul sensibul la fază
şi filtrul trece-jos, care asigură obţinerea în final a unui semnal proporţinal cu variaţia
tensiunii de dezechilibru obţinută la ieşirea punţii. În figura 8 se prezintă schema de
principiu pentru un DSF “în inel” cu diode, care pentru u 1(t) = U1sin(ω0t+φ) şi u2(t) = U2sin
ω0t oferă o tensiune U0(t) de forma:

UU
 
U 0 ( t )  k1k 2 1 2 cos   cos 20 t   ;
2
(24)
în care k1, k2 sunt rapoartele de transformare ale transformatoarelor de cuplaj.

Fig. 8 Demodulator sensibil


la fază (“în inel”)

Filtrul trece-jos oferă la ieşire doar componenta continuă:


UU
u f ( t )  k1k 2 1 2 cos  ; (27)
2
În continuare, conversia în semnal unificat se poate face cu un convertor tensiune/
curent.

Aplicatie
Determinarea atenuarii fortelor de impact la placutele din cauciuc montate sub
sinele de cale ferata prin tensometrie electrica rezistiva.
Analiza experimentala a tensiunilor/deformatiilor specifice la structurile feroviare prin
metoda tensometriei electrice rezistive utilizeaza traductoare electrice rezistive (TER).
Utilizarea (TER) este impusa si prin documentele de referinta utilizate la încercarile
efectuate la vehicule feroviare, structuri sau diferite componente. Traductoarele tensometrice
rezistive amplasate pe structurile feroviare sunt montate în sfert de punte; montaje în punte
întreaga se utilizeaza la celule de forta (pentru masurarea fortelor aplicate pe vehicule sau a
sarcinilor pe osii de exemplu). În cazul starii de tensiune monoaxiala se utilizeaza marci
tensometrice, iar în cazul starii plane de tensiune si deformatiei se utilizeaza rozetele
tensometrice (pe doua sau trei directii).
Prinderea sinelor de traversa se realizeaza cu ajutorul a diverse sisteme. În fig. 9 este
prezentat principial sistemul de prindere al sinelor de traverse.

Fig. 9 Sistemul de prindere al sinelor de traverse.


1- sina de cale ferata
2- placutele din cauciuc
3- traverse

Calitatea unei linii de cale ferata se apreciaza în functie de caracteristicile geometrice,


masice si regimul de viteza ale materialului rulant care circula pe linia respectiva. La
trecerea vehiculelor, asupra caii se produc solicitari statice si dinamice, iar imperfectiunile
caii afecteaza calitatea de mers a vehiculului, stabilitatea si chiar siguranta ghidarii acestuia .

Modul de efectuare a încercarilor


S-au efectuat încercari dinamice asupra prinderii elastice. Pentru masuratori s-au
utilizat marci tensometrice aplicate pe traverse, (fig. 10) conectate prin cabluri la sistemul de
achizitie a datelor în regim dinamic, sistem conectat la un laptop.

Fig. 10. Fixarea marcilor pe traverse


1- sina
2- placute din cauciuc
3- traverse
4- marci tensometrice
Traversa trebuie sa fie din beton nefisurat, fara modificari în vederea încercarii, cu
suprafete de rezemare corect dimensionate, pentru sistemul de prindere supus
încercarii.Traversa a fost echipata cu doua traductoare tensometrice electrice rezistive, cu
lungimea nominala între repere de (100 si 200) mm, fixate pe partile laterale ale traversei,
simetric fata de dreapta care trece prin centrul suprafetei de rezemare, perpendicular pe talpa
traversei. Traductoarele trebuie sa fie paralele cu talpa traversei, unul trebuie pozitionat cât mai
aproape posibil de suprafata de rezemare a traversei, dar evitând muchie sau racordare, si
celalalt trebuie pozitionat la cel putin 10 mm dar la nu mai mult de 25 mm fata de talpa
traversei.
Rezultate
Încercarile dinamice s-au realizat prin aplicarea un soc rezultat din caderea unei mase
pe suprafata unei sine fixate pe o traversa de beton. Efectul produs de soc este masurat prin
solicitarea produsa în traversa de beton. Atenuarea socului caracteristica unui sistem de
prindere este evaluata prin compararea tensiunilor produse atunci când se utilizeaza placuta
de referinta cu atenuarere dusa, respectiv placuta sistemului de prindere. În cazul montarii
unei placute de referinta în sistemul de prindere, tensiunile produse de soc nu trebuie sa
depaseasca, la nivelul marcilor tensometrice, 80% din rezistenta de fisurare calculata din
momentului de rezistenta al traversei în dreptul suprafetei de rezemare a sinei .
Masa în cadere utilizata, înaltimea de cadere si rezilienta percutorului sunt astfel
reglate încât tensiunea limita sa nu fie depasita.
Procedura este repetata pentru placuta supusa încercarii, fara modificarea masei în
cadere, înaltimii de cadere si a rezilientei percutorului.
Sistemul de prindere si sina sunt asamblate cu utilizarea placutei de încercat.
Se aplica sinei un soc, prin cadere libera a masei si se înregistreaza solicitarea.
Se aplica cinci socuri cu placuta de încercare montata. Se înregistreaza apoi deformatia
în cursul a trei socuri consecutive. Trebuie controlata integritatea traversei de încercat dupa
fiecare încercare la soc, prin compararea raportului solicitarilor masurate de marcile
tensometrice situate la partea superioara si la talpa traversei, cu raportul corespunzator
pentru o traversa similara, supusa doar unei încarcari statice.
Daca diferenta între raportul obtinut în timpul încercarii la soc si raportul obtinut la
încercarea statica este mai mare cu 10 % din acesta din urma, masuratorile trebuie sa fie respinse si
încercarea trebuie repetata pe o noua traversa.