Sunteți pe pagina 1din 23

COOPERAREA JUDICIARĂ ÎN MATERIE CIVILĂ ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE

 NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Asistența judiciară internațională în materie civilă se referă la ansamblul procedurilor de


cooperare între autoritățile judiciare române și străine în vederea soluționării unui litigiu pe tot
parcursul desfășurării acestuia. Cooperarea judiciară în materie civilă vizează stabilirea unei
conlucrări strânse între autoritățile statelor membre în vederea eliminării eventualelor obstacole
care decurg din incompatibilitățile dintre diferitele sisteme juridice și administrative.
Cooperarea judiciară în materie civilă a fost integrată în mod oficial în sfera de activitate a
Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht, în cadrul pilonului interguvernamental „Justiție și
Afaceri Interne”.
Tratatul de la Amsterdam a adus cooperarea judiciară în materie civilă în sfera comunitară,
transferând-o din Tratatul privind Uniunea Europeană în Tratatul de instituire a Comunității
Europene, fără ca aceasta să devină, însă, obiectul metodei comunitare. Odată cu Tratatul de la
Amsterdam, politica de cooperare, care anterior viza doar măsurile ce trebuiau luate de statele
membre, a devenit un subiect de acțiune legislativă din partea instituțiilor Comunității Europene.
Tratatul de la Lisabona face referire în mod explicit la principiul recunoașterii reciproce a
hotărârilor judecătorești în materie civilă, dar a lăsat competența legislativă în esență neschimbată.
Consiliul European de la Tampere din octombrie 1999 a pus bazele edificării spațiului european
de justiție. În 1999, în concluziile Consiliului European de la Tampere, se afirma că „într-un spațiu
european de justiție autentic nu ar trebui ca, din cauza incompatibilității sau complexității sistemelor
juridice și administrative ale statelor membre, persoanele și întreprinderile să fie împiedicate sau
descurajate să-și exercite drepturile”1. Statele membre și-au reafirmat astfel angajamentul cu privire
la instituirea unui spațiu de justiție autentic, „în care persoanele fizice se pot adresa instanțelor și
autorităților din orice stat membru cu aceeași ușurință ca și în cazul instanțelor și autorităților din
propriul stat.” 2
Piatra de temelie a politicii din domeniul cooperării judiciare europene în materie civilă este
principiul recunoașterii reciproce. Creșterea recunoașterii reciproce a deciziilor și hotărârilor
judiciare și armonizarea legislativă necesară sunt destinate să faciliteze cooperarea între autorități
și protecția judiciară a drepturilor individuale. Obiectivul final al politicii privind recunoașterea
reciprocă este ca hotărârile de orice fel în materie civilă și să circule liber între toate statele membre,
fiind recunoscute și executate în alte state membre fără nicio măsură intermediară.3
Normele de cooperare judiciară în materie civilă se întemeiază pe prezumția egalității de
valoare, competență și nivel a sistemelor juridice și judiciare ale statelor membre individuale și a
hotărârilor pronunțate de instanțele naționale ale acestora și, prin urmare, pe principiul încrederii
reciproce între instanțele de judecată și sistemele juridice ale fiecăruia dintre acestea.
Recunoașterea reciprocă a hotărârilor instanțelor statelor membre se află în centrul acestui
principiu, care implică, de asemenea, ideea practicării colaborării transfrontaliere între instanțele
individuale și autoritățile judiciare.

1
Comisia europeană, Ghid Cooperarea judiciară în materie civilă, Un ghid pentru practicienii din domeniul dreptului,
Justiţie, 2014, p. 7
2
Ibidem.
3
Ibidem.

1
Importanța unor norme uniforme în domeniu constă în consolidarea securității juridice și a
previzibilității în situații juridice cu implicații transfrontaliere: în situația în care fiecare stat membru
ar stabili individual legea care ar trebui să se aplice și instanța care ar trebui să fie competentă în
fiecare raport juridic transfrontalier, precum și hotărârile judecătorești din alte state membre care
ar trebui să fie recunoscute, ar rezulta o lipsă de securitate juridică pentru cetățeni și întreprinderi
în ceea ce privește atât competența, cât și legea aplicabilă.1

I. COMPETENȚA INTERNȚIONALĂ A INSTANȚELOR ROMÂNE

Conflictul de jurisdicții reprezintă situația în care, datorită prezenței elementului de extraneitate,


instanțele mai multor state pot fi sesizate pentru judecarea unui litigiu.2
Regulamentului (CE) nr.1215/2012 din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară,
recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială reprezintă, la nivelul Uniunii
Europene, reglementarea cadru în materie.
Din punct de vedere material, Regulamentul nu se aplica în ceea ce privește: (a) starea civilă și
capacitatea persoanelor fizice, drepturile patrimoniale rezultate din regimurile matrimoniale sau din
legăturile considerate prin legea aplicabilă acestora ca având efecte comparabile căsătoriei; (b)
falimentele, procedurile privind lichidarea societăților insolvabile sau a altor persoane juridice,
acordurile amiabile, concordatele sau procedurile similare; (c) securitatea socială; (d) arbitrajul; (e)
obligațiile de întreținere care decurg dintr-o relație de familie, de rudenie, de căsătorie sau de
alianță; (f) testamentele și succesiunile, inclusiv obligațiile de întreținere rezultate ca urmare a unui
deces.
Din punct de vedere personal, prezentul Regulament se aplică, ca regulă, în situația în care pârâtul
are domiciliul/sediul pe teritoriul unui stat membru. Prin excepție, competența se determină potrivit
Regulamentului chiar dacă pârâtul nu are domiciliul sau sediul pe teritoriul unui stat membru, în
următoarele situații: în cazul competenței exclusive, al prorogării voluntare de competentă în
favoarea instanțelor unui stat membru, al cererilor formulate de un consummator împotriva unui
profesionist sau de către un angajat împotriva angajatorului.
Pe plan intern, prevederile Codului de procedură civilă reprezintă reglementarea cadru în materia
efectelor hotărârilor străine în România. Pentru delimitarea domeniului de aplicare al Codului de
procedură civilă sunt relevante prevederile art. 1065 NCPC, potrivit cărora ”dispozitiile prezentei
cărți se aplică proceselor de drept privat cu element de extraneitate în măsura în care prin tratatele
internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu
se prevede altfel.”

1
Ibidem, p. 5.
2
Stănescu Șerban-Alexandru, Procesul civil internațional, Ed. Hamangiu, București 2017, p. 28.

2
În consecință, determinarea competenței internaționale a instanțelor române se face potrivit
prevederilor Codului de procedură civilă, ca drept comun, ori de câte ori nu sunt incidente alte
reguli cuprinse în tratatele internaționale sau în reglementări adoptate la nivelul Uniunii Europene.
În funcție de natura sa, competența internațională poate îmbrăca următoarele forme:
a) competență internațională de drept comun. Această competență este fundamentată pe prezența
domiciliului/reședinței, sau a sediului, respectiv a fondului de comerț a pârâtului în țara forului
b) competență internațională facultativă.
Această competență este fundamentată pe prezența în țara forului a unor puncte de legătură
calificate, ce pot atrage jurisdicția respectivului stat, chiar dacă pârâtul nu are pe teritoriul său
domiciliul/sediul/fondul de comerț.
Conceptul de competență facultativă trebuie înțeles prin raportare la competența jurisdicțională de
drept comun a instanțelor unui alt stat. În funcție de prevederile legale incidente, pot constitui
asemenea puncte de legătură: cetățenia sau naționalitatea unei părți, locul încheierii contractului,
locul executării contractului, locul producerii faptului juridic generator de obligații
extracontractuale.
c) competența internatională exclusivă. Această competență este fundamentată pe prezența în țara
forului a unor puncte de legătură calificate care împiedică existența unei competențe facultative a
instanțelor unui stat.
d) competența internatională cu rol de protecție. Aceasta este reglementată în considerarea
particularităților anumitor relații sociale, particularități care determină legiuitorul să instituie
multiple puncte de legătură pentru stabilirea competenței internaționale în cazuri determinate.
Potrivit art. 1066 alin. (1) NCPC ”Sub rezerva situatiilor în care legea dispune altfel, instanţele
române sunt competente dacă pârâtul are domiciliul, iar în lipsa domiciliului, reşedinţa obişnuită,
respectiv sediul principal, iar în lipsa sediului principal, un sediu secundar sau fondul de comerţ pe
teritoriul României la data introducerii cererii. (2) Când există mai mulţi pârâţi, instanţele române
sunt competente dacă unul dintre aceştia se află în situaţia prevăzută la alin. (1), în afară de cazul
când cererea a fost făcută numai cu scopul de a-I sustrage pe un pârât de la jurisdicţia domiciliului
ori reşedinţei obişnuite sau, după caz, a sediului principal ori secundar situat în străinătate. (3)
Instanţele române sunt de asemenea competente pentru a judeca orice cerere privind activitatea la
sediul secundar al unei persoane juridice neavând sediul principal în România, când acest sediu
secundar este situat în România la data introducerii cererii.”
Principalul criteriu după care este atrasă competenţa internaţională a instanţelor române este
existenţa pe teritoriul României a domiciliului sau sediului pârâtului. Instituirea regulii a fost
posibilă datorită ajungerii la un consens general între state în această privinţă. Ca urmare a ultimelor
modificări intervenite în planul reglementărilor internaţionale, această dispoziţie prezintă unele
îmbunătăţiri faţă de cea anterioară. Pe lângă domiciliul pârâtului, a fost adăugată, în lipsa acestuia,

3
reşedinţa obişnuită, iar în privinţa sediului, sediul principal, iar în lipsa acestuia, un sediu secundar
sau fondul de comerţ pe teritoriul României la data introducerii cererii.1
Chiar dacă se derulează între persoane particulare, unele raporturi juridice cu element de
extraneitate generează litigii care sunt sustrase disponibilităţii părţilor. Acesta este cazul situaţiilor
pe care le enumeră art. 1079 NCPC, sub genericul “Competenţa personală exclusivă”. Sunt în
discuţie materii în care interesul public prevalează faţă de interesele particulare ale persoanelor
fizice sau juridice. În consecinţă, normele care reglementează competenţa exclusivă sunt
imperative; ele nu pot fi modificate sau înlăturate prin voinţa indivizilor. Competenţa exclusivă este
o competenţă limitativă. Ea este rezervată cazurilor expres prevăzute, unica instanţă competentă
fiind cea română. Imperativitatea normelor determină caracterul absolut al competenţei, în măsura
în care sunt întrunite condiţiile menţionate de textele legale. Normele de competenţă absolută se
impun cu forţă obligatorie, atât faţă de părţi, cât şi faţă de instanţa de judecată. Părţile sunt oprite
să deroge, prin dispoziţii speciale ori prin acord de voinţă, de la regulile de competenţă exclusivă,
pentru a determina competenţa unei instanţe străine. O eventuală prorogare de competenţă este fără
efecte juridice. Ea nu va fi luată în considerare de instanţa română, ca instanţă a forului sesizat.2
Având în vedere exclusivitatea de competenţă, hotărârile pronunţate de instanţele străine în domenii
rezervate competenţei exclusive a instanţelor române, nu pot fi recunoscute şi nici executate pe
teritoriul României. Instituirea imperativă, prin norme cu caracter absolut, a puterii etatice, este
incompatibilă cu actele de încălcare a competenţei exclusive a jurisdicţiilor române, în domenii
reglementate expres. Justificarea competenţei exclusive are raţiuni diverse: ideea de suveranitate
statală; buna administrare a justiţiei (în raport cu probaţiunea sau cu posibilitatea efectivă de
executare a hotărârilor – de exemplu, cu privire la imobile; dispoziţii cu caracter de protecţie a părţii
slabe etc.)
Asadar, astfel cum anterior am precizat, potrivit art. 1079 NCPC se prevede ca instantele romane
sunt competente exclusiv sa judece litigiile cu elemente de extraneitate din sfera statulului personal,
referitoare la: 1. acte de stare civilă întocmite în România privind persoane domiciliate în România
şi care sunt cetăţeni români sau apatrizi; încuviinţarea adopţiei, dacă cel ce urmează a fi adoptat
domiciliază în România şi este cetăţean român sau apatrid; 3. tutela şi curatela pentru protecţia unei
persoane cu domiciliul în România, care este cetăţean român sau apatrid; 4. punerea sub interdicţie
judecătorească a unei persoane cu domiciliul în România; 5. desfacerea, nulitatea sau anularea
căsătoriei, precum şi alte litigii între soţi, cu excepţia celor referitoare la imobile situate în
străinătate, dacă la data introducerii cererii ambii soţi domiciliază în România şi unul dintre ei este
cetăţean român sau apatrid.
Mai mult decât atât, instanţele române au competenţă exclusivă pentru litigiile cu element de
extraneitate care privesc trei tipuri de acţiuni, conform art. 1080 NCPC. Primele două ipoteze se
întemeiază pe necesitatea de a administra în mod optim justiţia, mai ales sub aspectul administrării

1
http://e-incluziune.ro/wp-content/Cursuri/Drept/Calina_Jugastru/SUPORT_CURS_1.pdf
2
Ibidem.

4
probelor. Ultima situaţie corespunde unei reguli de protecţie instituite în favoarea uneia dintre părţi,
în contractele specifice dreptului consumului.
Asadar, este reglementată o competență teritorială exclusivă în materia unor acțiuni patrimoniale
referitoare la imobile situate pe teritoriul României, la bunuri lăsate în România de defunctul cu
ultimul domiciliu în România si respective la contracte încheiate cu consumatori având domiciliul
sau reşedinţa obişnuită în România, pentru prestaţii de consum curent destinate uzului personal sau
familial al consumatorului şi fără legătură cu activitatea profesională sau comercială a acestuia,
dacă: a) furnizorul a primit comanda în România; b) încheierea contractului a fost precedată în
România de o ofertă sau o publicitate şi consumatorul a îndeplinit actele necesare încheierii
contractului.
Competenţa preferenţială a instanţelor române este o competenţă derogatorie de la regulile de drept
comun. Cazurile de competenţă preferenţială sunt limitativ enumerate, iar art. 1081 NCPC prevede
astfel de situaţii. Punctele de legătură diferă, iar cetăţenia română şi domiciliul în România sunt, de
regulă, repere secundare, cerute numai pentru anumite ipoteze.1
În condiţii determinate, instanţa română poate să reţină spre soluţionare unele cereri pe care, în mod
normal – în cadrul competenţei sale – nu le-ar fi putut rezolva. Sursa prorogării de competenţă, în
litigiul civil transfrontalier, este legea, acordul părţilor sau hotărârea judecătorească. Cele mai
frecvente situaţii sunt generate de cererile incidentale şi de stipularea, de către părţi, a unor clauze
atributive de jurisdicţie.
Prorogarea judiciară de competenţă intervine atunci când, prin hotărâre judecătorească, se dispune
soluţionarea cauzei de către altă instanţă decât cea care trebuia să judece sau care a judecat fondul
(de pildă, hotărârea de casare cu trimitere indică drept competentă o altă instanţă decât cea care a
soluţionat fondul). Alegerea forului sau alegerea instanţei competente, prin acordul părţilor, sunt
expresii care au aceeaşi semnificaţie cu prorogarea voluntară (sau convenţională) de competenţă.
Înţelegem, în general, prin prorogare de competenţă în procesul internaţional, extinderea sau
prelungirea competenţei unei instanţe judecătoreşti din România în detrimentul alteia din
străinătate, precum şi situaţia inversă, când o instanţă aparţinând unui stat îşi extinde competenţa în
detrimentul unei instanţe din alt stat.2
Instanţa română îşi prorogă competenţa, în temeiul dispoziţiilor legale, cu privire la două aspecte:
chestiunile preliminare la care face referire art. 1073 NCPC şi cererile incidentale, conform art.
1074. Deşi în mod normal, aceste cereri intră în competenţa altor instanţe, instanţa română îşi
extinde competenţa şi le reţine pentru judecată. Dependenţa între cererea principală şi chestiunile
preliminarii, respective cererile incidentale, este justificată de buna administrarea justiţiei – care se
realizează, faptic, prin prorogarea legală de competenţă

1
Ibidem.
2
Ibidem.

5
II. CITAREA ȘI COMUNICAREA ACTELOR JUDICIARE ȘI EXTRAJUDICIARE

1. CITAREA ȘI COMUNICAREA ACTELOR JUDICIARE ȘI EXTRAJUDICIARE ÎN


UNIUNEA EUROPEANĂ

Comunicarea de acte judiciare şi extrajudiciare în şi din străinătate este formalitatea care are
drept scop aducerea acestora la cunoştinţă destinatarilor: părţi, martori sau participanţi într-un
proces civil- viitor sau pendinte, în statul solicitant.
Actele judiciare sunt cele care se emit pe parcursul soluţionării unui proces civil: cereri de
chemare în judecată, citaţii, hotărâri, cereri privind căi de atac şi alte acte procesuale.
Actele extrajudiciare sunt cele care nu emană de la instanţele judecătoreşti; acestea sunt emise
de notari publici sau executori judecatoresti si pot fi folosite in cadrul unui proces civil.
Din momentul aderării României la UE, comunicarea de acte se face direct între instanţele
române şi autorităţile competente din statele membre ale UE în conformitate cu Regulamentul nr.
1393/2007 privind comunicarea actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi commercial
Regulamentul nr. 1393/2007 joacă un rol important și în asigurarea dreptului la apărare, precum
și soluționarea cu celeritate a cauzelor civile, drepturi garantate de art. 47 din Carta Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Comunicarea actelor judiciare determină și înfăptuirea obiectivului liberei circulații a hotărârilor în
spațiul Uniunii Europene.
Regulamentul prevede următoarele moduri de notificare sau comunicare a actelor judiciare:
prin intermediul agențiilor de transmitere și de primire desemnate de statele membere, pe cale
consulară sau diplomatică, prin intermediul agenților diplomatici sau consular, prin intermediul
serviciilor de curierat, respective prin comunicarea direct.
Comunicarea actelor se face prin intermediul agențiilor de transmitere și de primire desemnate
de statele membre. Aceasta este modalitatea de comunicare principală reglementată de Regulament.
Regulament prevede că fiecare stat membru desemnează funcţionarii publici, autorităţile sau alte
persoane, care au competenţa să transmită actele judiciare sau extrajudiciare ce urmează să fie
notificate sau comunicate într-un alt stat membru.
De asemenea, fiecare stat membru desemnează funcţionarii publici, autorităţile sau alte
persoane, care au competenţa să primească actele judiciare sau extrajudiciare provenind din alt stat
membru.1
Un stat membru poate desemna fie o agenție de primire și o agenție de transmitere, fie una care
să le îndeplinească pe ambele.Procedura de drept comun se realizează prin concursul “agenției de
transmitere” și al “agenției de primire” desemnate de statele membre și pe baza formularelor
anexate Regulamentului.
Pe plan intern, legea-cadru în domeniul cooperării judiciare internaţionale este Legea nr.
189/2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială cu modificările şi
completările ulterioare, elaborată în concordanţă cu cele mai noi instrumente comunitare pertinente
care reglementează condiţiile în care se efectuează comunicarea de acte judiciare şi extrajudiciare
în şi din străinătate, obţinerea de probe prin comisii rogatorii internaţionale, obţinerea de informaţii
asupra dreptului străin şi accesul la justiţie al străinului.

1
Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind
notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială

6
Domeniile asistenţei judiciare internaţionale în materie civilă sunt enumerate de art. 1 alin. (3)
din Legea nr. 189/2003, respectiv: comunicarea de acte judiciare şi extrajudiciare în şi din
străinătate, obţinerea de probe prin comisii rogatorii internaţionale, transmiterea sau obţinerea de
informaţii asupra dreptului străin, accesul la justiţie al străinului.
Legea nr. 189/2003, a transpus dispoziţiile comunitare în dreptul român şi a fost desemnat
Ministerul Justiţiei ca autoritate centrală atât pentru comunicarea actelor judiciare şi extrajudiciare
în străinătate cât şi ca autoritate centrală română în înţelesul art. 3 alin. 1 din Regulament.
Pe aceeaşi linie a armonizării legislaţiei naţionale cu cea comunitară, s-a prevăzut în art. 321
din Legea nr. 189/2003, modificată prin Legea nr. 44/2007, că instanţele române, indiferent de
gradul de jurisdicţie, vor trimite în mod direct instanţelor străine sau autorităţilor primitoare din
oricare stat membru U.E. solicitat (cu excepţia Danemarcei), cererea de comunicare a actelor, fără
a mai fi nevoie de trimiterea acestora prin intermediul Ministerului Justiţiei, căruia îi va fi transmisă
o copie a cererii de comunicare, pentru înregistrarea în evidenţă.1
Notarii, executorii judecătoreşti şi alte autorităţi, în competenţa cărora intră comunicarea de
acte în străinătate, efectuează transmiterea cererilor prin intermediul judecătoriilor în a căror
circumscripţie îşi au sediul profesional, urmând ca judecătoriile să le trimită în mod direct
instanţelor străine sau autorităţilor primitoare din oricare stat membru solicitat (cu excepţia
Danemarcei), cererea fiind apoi înaintată, pentru evidenţă, către Ministerul Justiţiei (art. 321
lit. b din Legea nr. 189/2003, modificată prin Legea nr. 44/2007).2
Ca urmare, actele judiciare şi extrajudiciare primite de la autorităţile din statele membre ale
U.E. pentru comunicare pe teritoriul României, trebuie transmise direct judecătoriei în a cărei rază
teritorială domiciliază sau îşi are sediul destinatarul şi nu prin intermediul Ministerului Justiţiei,
care este autoritatea centrală desemnată să primească numai acele cereri care sunt formulate de alte
state decât cele membre ale U.E., fie în baza unor convenţii bilaterale sau multilaterale la care
România este parte, fie în baza curtoaziei internaţionale.
Transmiterea actelor, a cererilor, a confirmărilor, a confirmărilor de primire, a certificatelor si
a oricăror alte documente între agențiile de transmitere și cele de primire se poate face prin orice
mijloace corespunzătoare, cu condiția ca actul primit să aibă un conținut conform și fidel cu cel al
actului înaintat și ca toate informațiile conținute de acesta să poată fi citite cu usurință.3
Regulamentul prevede ca principiu, transmiterea directă și în cel mai scurt termen a actelor
judiciare între agențiile desemnate de statele membre. Transmiterea actului între agențiile
desemnate se poate face prin orice mijloc acceptat de statul membru de destinație: prin fax, e-mail,
prin poștă. Fiecare stat membru a comunicat Comisiei mijloacele prin care acceptă să fie transmise
actele în vederea comunicării. România acceptă ca actele ce vor fi comunicate destinatarilor aflați
pe teritoriul său să fie transmise prin poștă și fax.
Informaţiile transmise în conformitate cu dispoziţiile Regulamentului ar trebui să beneficieze
de un regim de protecţie corespunzător.
Formularul se completează în limba oficială a statului membru căruia i se adresează această
cerere sau, în cazul în care există mai multe limbi oficiale în statul membru în cauză, în limba
oficială sau una din limbile oficiale ale locului unde urmează să se facă notificarea sau comunicarea
ori într-o altă limbă pe care statul membru respectiv a indicat că o acceptă.

1
Curs de cooperare judiciară in materie civilă si comerciala- Școala națională de grefieri, p. 4.
2
Ibidem
3
Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind
notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială

7
România acceptă, pe lângă limba română, și formularul tradus în engleză sau franceză. Actele
care se transmit sunt scutite de legalizare sau altă formalitate. Solicitantul suportă toate cheltuielile
pentru efectuarea traducerii actului înainte de a fi transmis, în limba pe care destinatarul o înțelege
sau în limba oficială a statului membru de destinație.
Judecătoria, după ce va primi actul ce trebuie comunicat destinatarului domiciliat în raza sa de
competenţă teritorială, va trebui să procedeze conform dispoziţiilor art. 6 din Regulament şi să
expedieze, pe calea cea mai rapidă şi în termen de maxim 7 zile de la primire, agenţiei de transmitere
din statul membru.
Regulamentul identifică trei incidente care pot să apară în cursul primirii și comunicării actelor
și propune soluții pentru rezolvarea lor.1
 astfel, în ipoteza în care pe baza informațiilor sau a actelor transmise nu se poate da curs
cererii de comunicare sau notificare agenția de primire contactează prin cele mai rapide mijloace
agenția de transmitere în vederea obținerii informațiilor sau a actelor lipsă (art. 6 alin. 2).
 de asemenea, dacă cererea de notificare este în mod vădit în afara domeniului de aplicare a
regulamentului sau dacă neîndeplinirea condițiilor de formă impuse face imposibilă notificarea,
cererea și actele transmise sunt returnate, împreună cu avizul de retur
 dacă un act a fost transmis spre comunicare unei agenții de primire necompetentă teritorial,
aceasta transmite actul, precum și cererea, agenției de primire care are competență teritorială în
același stat membru (art. 6 alin. 4). Aceasta din urmă va informa agenția de transmitere cu privire
la primirea actului.
Judecătoria (agenţia de primire) va înmâna în termen de maxim o lună actul judiciar sau
extrajudiciar, în conformitate cu legislaţia română sau într-o formă particulară solicitată de
autoritatea străină transmiţătoare, dacă o astfel de formă nu este incompatibilă cu legislaţia română
(trebuie să nu contravină dispoziţiilor art. 92 – 98 şi 100 NCPC.)
Atunci când comunicarea nu a putut fi efectuată în termenul de o lună de la primire, judecătoria
va informa autoritatea transmiţătoare din statul membru al U.E., prin folosirea formularului dovezii
de comunicare. Termenul de o lună se calculează în conformitate cu legislaţia română.
Instanţa română informează destinatarul că poate să refuze actul de comunicat dacă acesta este
într-o altă limbă decât română sau limba pe care destinatarul o înţelege.
În situația în care destinatarul refuza primirea, agenția de primire va informa imediat agenția
de transmitere prin intermediul unui certificat și returnează cererea și actele, care urmează să fie
traduse în limba indicată de destinatar și retransmise.
Solicitantul (partea în procesul care se defăşoară în România: reclamant/pârât, intervenient,
chemat în garanţie, apelant/intimat, recurent/intimat, creditor/debitor, contestator, moştenitori,
notificator/notificat, etc.) suportă toate cheltuielile pentru traducere, efectuate înainte de
transmiterea actului, fără a aduce atingere unei eventuale decizii adoptate ulterior de instanţă sau
de autoritatea competentă cu privire la sarcina suportării acestor cheltuieli.2
Singurul îndreptățit să refuze primirea actului este numai destinatarul, nu agenția de primire.
Pentru a asigura eficiența regulamentului, posibilitatea de a refuza comunicarea actelor ar trebui să
se limiteze la situații excepționale. Prin urmare, acest refuz de primire a actului comunicat nu trebui
să fie abuziv.

1
Manual INM 2014-2015, formare inițială. Capitolul 5: COOPERAREA JUDICIARĂ ÎN MATERIE CIVILĂ, p. 5.
2
Curs de cooperare judiciară in materie civilă si comerciala- Școala națională de grefieri, p. 6.

8
Data comunicării unui act este cea la care acesta a fost comunicat sau notificat, în conformitate
cu legislația statului membru de destinație. Aceasta este regula în cazul tuturor modalităților de
comunicare prevăzute de Regulament. Prin urmare, data comunicării care se ia în considerare este
cea prevăzută de legislația statului membru de destinație. Totuși, în ipoteza în care, potrivit
legislației unui stat membru un act trebuie comunicat sau notificat într-un termen determinat, data
care se ia în considerare în ceea ce privește reclamantul este cea stabilită de legislația acelui stat
membru. 1
Una dintre problemele practice care pot să apară la aplicarea modalității de comunicare prin
intermediul agențiilor de transmitere și de primire desemnate de statele membre este aceea a
achitării cheltuielilor legate de comunicarea actelor în anumite state ale Uniunii.2
Potrivit art. 11 alin. 1 din Regulament, comunicarea actelor judiciare provenind dintr-un stat
membru nu poate să determine plata taxelor sau a cheltuielilor ocazionate de serviciile oferite de
statul membru de primire. Cu toate acestea, reclamantul plătește sau rambursează cheltuielile legate
de: intervenția unui funcționar judiciar sau a unei persoane competente, în conformitate cu legislația
statului membru de destinație, sau pentru folosirea unei metode speciale de comunicare.
Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 prevede urmatoarele procedure alternative:
1) Transmiterea pe cale consulară sau diplomatică . Astfel fiecare stat membru are facultatea
de a transmite acte judiciare, în situații excepționale, pe cale consulară sau diplomatică în scopul
notificării sau comunicării către agențiile pe care un alt stat membru le-a desemnat,
2) Transmiterea prin intermediul agenților diplomatici și consular. Statele membre au
facultatea de a transmite actele judiciare persoanelor care au reședința în alt stat membru, în mod
direct prin intermediul agenților săi diplomatici sau consulari (art. 13 alin. 1)
3) Comunicarea prin intermediul serviciilor de curierat. Comunicarea în acest mod se poate
face prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau echivalentul acesteia
4) Comunicarea directă. Notificarea sau comunicarea unui act judiciar sau extrajudiciar poate
avea loc și direct, prin intermediul funcționarilor judiciari, al autorităților sau al altor persoane
competente din statul membru de primire (art. 15). O asemenea comunicare poate să se efectueze
însă numai dacă este permisă potrivit legislației statului membru de destinație.
După îndeplinirea formalităților și finalizarea comunicării actelor de procedură, agenția de
primire, redactează un certificat. Certificatul se completează în limba oficială sau într-una din
limbile oficiale ale statului membru de origine sau într-o limbă pe care acesta a indicat că o acceptă

2. COMUNICAREA ȘI NOTIFICAREA ACTELOR JUDICIARE ŞI EXTRAJUDICIARE


ÎN/ DIN STATELE NE-MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

Comunicarea si notificarea actelor judiciare si extrajudiciare in sau din statele ne-mebre ale Uniunii
Europene se va realiza potrivit Convenției de la Haga privind dreptul international privat, adoptată
la data de 15 noiembrie 1965.
Din punct de vedere material, sfera de aplicare a Convenției de la Haga este similara celei a
Regulamentului (CE) nr. 1393/2007. Astfel, Conventia este incidentă ori de cate ori trebuie notificat
sau comunicat un act judiciar sau extrajudiciar și sunt întrunite următoarele condiții:

1
Manual INM 2014-2015, formare inițială. Capitolul 5: COOPERAREA JUDICIARĂ ÎN MATERIE CIVILĂ, p. 7.
2
Curs de cooperare judiciară in materie civilă si comerciala- Școala națională de grefieri, p. 8.

9
- Actul trebuie transmis într-un alt stat contractant decât cel al instanței sesizate
- Actul să fie întocmit în materie civilă.
- Actul sa fie destinat unei personae a carei adrese este cunoscută.
Așa cum anterior am menționat, din punct de vedere teritorial, Convenția este aplicabilă atunci
când notificarea sau comunicarea urmează a fi efectuată pe teritoriul unui alt stat contractant, care
nu este și stat membru al Uniunii Europene.
Prin Legea de aderare nr. 124/2003, România a desemnat Ministerul Justiției ca autoritate centrală
competentă să primească și să transmit cererile de notificare sau de comunicare a actelor în temeiul
Convenției de la Haga din 1965.1
În consecintă, cererea de notificare sau de comunicare formulate de către instanța de judecată
din România nu va mai fi trimisă de către aceasta ci va fi înaintată Ministerului Justiției care o va
comunica autorității centrale desemnate de statul solicitat.
La primirea actelor de la autoritatea judiciară română, după controlul de regularitate
internaţională, Ministerul Justiţiei le va putea trimite, după caz, în funcţie de existenţa şi prevederile
unei convenţii internaţionale: prin poştă, direct destinatarului actului; autorităţii centrale
competente din statul solicitat ; sau misiunii diplomatice sau consulare a României din statul
solicitat, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe.
Totodata, în cazul in care Romania este statul solicitat Ministerul Justiţiei este autoritatea
centrală desemnată să primească din statele ne-membre ale UE cererile pentru comunicări de acte
judiciare sau extrajudiciare formulate de autorităţi competente destinate unor persoane fizice sau
juridice române.
Astfel, Ministerul Justiţiei va trimite cererea şi documentele-anexă judecătoriei în a cărei rază
teritorială locuieşte sau îşi are sediul destinatarul. În funcţie de calea pe care au fost primite cererile
- direct de la autorităţi judiciare străine ori prin intermediul misiunilor diplomatice sau consulare -,
actul probator al îndeplinirii comunicării va fi transmis de Ministerul Justiţiei pe aceeaşi cale.
Judecătoria română solicitată va efectua comunicarea actelor conform normelor de procedură din
dreptul intern român. Dovada comunicării se va face prin completarea formularului trimis de
autoritatea judiciară solicitantă sau , în lipsa acestuia, prin completarea formularului intern.
Documentele ce se cer a fi comunicate unei persoane fizice sau juridice române sunt însoţite de o
traducere în limba română. În cazul în care documentele nu sunt traduse, destinatarul poate refuza
primirea acestora, cerând ca traducerea să fie efectuată pe cheltuiala autorităţii judiciare solicitante.
Procedura este una gratuită în condiții de reciprocitate, cu condiția ca autoritățile judiciare străine
să nu fi cerut comunicarea într-o formă special.
În absenţa unui instrument juridic bilateral sau multilateral în domeniul asistenţei judiciare în
materie civilă (la care România şi un alt stat să fie părţi): 2
a) actele judiciare sau extrajudiciare emise de autorităţile judiciare române, destinate unor persoane
fizice/juridice cu domiciliul/sediul în statul respectiv, sunt transmise de Ministerul român al
Justiţiei, prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire sau pe cale diplomatică
(consulară), în baza curtoaziei internaţionale.
b) cererile de asistenţă judiciară, formulată de autorităţi judiciare străine, având ca
obiect comunicarea unor acte judiciare sau extrajudiciare unor persoane fizice/juridice cu
domiciliul/sediul în România, pot fi transmise spre soluţionare, Ministerului român al Justiţiei, pe

1
Stănescu Șerban-Alexandru, Procesul civil internațional, Ed. Hamangiu, București 2017, p. 152.
2
Ghid de cooperare în materie civilă şi comercială . Obţinerea de probe în materie civilă şi comercială

10
cale diplomatică (consulară). În această situaţie, asistenţa judiciară va fi acordată în baza curtoaziei
internaţionale, cu asigurarea reciprocităţii.

III. OBŢINEREA DE PROBE ÎN MATERIE CIVILĂ.

1. OBŢINEREA DE PROBE ÎN MATERIE CIVILĂ ÎN STATELE MEMBRE ALE


UNIUNII EUROPENE
Reglementarea cadru în materie o reprezintă Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului
din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe
în materie civilă. Din punct de vedere material, Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 este aplicabil
pentru obținerea de probe în străinătate, fie prin intermediul instanței competențe din statul
solicitant (comisie rogatorie), fie în mod direct de către instanță statului solicitant, dacă sunt
îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții prevăzute de art.1 al Regulamentului:1
- administrarea probelor să fie necesară într-o procedura judiciară angajată sau care urmează
să fie angajată;
- procedura judiciară să privească materia civilă, în accepțiunea autonomă conturată prin
jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Din punct de vedere teritorial, Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 este aplicabil statelor
membre, cu excepția Danemarcei.
Astfel, Regulamentul instituie două proceduri de a probelor în străinătate: o procedură
indirectă și o procedură directă.

I. Procedura indirectă.
Aceasta presupune cooperarea instanțelor desemnate de statul solicitant și de cel solicitat, în
vederea administrării probelor. În conformitate cu prevederile art. 2 din Regulamentul (CE) nr.
1206/2001, România desemnat ca "instanță solicitantă", instanța română de judecată care solicită
obținerea de probe în străinătate și care va transmite cererea direct instanței desemnate de statul
solicitat. De asemenea, în conformitate cu prevederile aceleiași dispoziții din regulament, România
a desemnat ca "instanța solicitantă", instanța română de judecată care solicit obținerea de probe în
străinătate și care va transmite cererea direct instanței desemnate de statul solicitat, potrivit art 32
alin.(1) lit. a) din Legea nr. 189/2003. De asemenea, în conformitate cu prevederile aceleiași
dispoziții din Regulament, România, potrivit art 33 alin. (1) lit. b) din Legea 189/2003 a desemnat
ca instanță solicitată să primească și să efectueze comisiile rogatorii cerute de instanțele alor state
membere, judecătoria în a cărei circumscripție urmează să se obțină proba
Comisia rogatorie internațională în materie civilă este procedură prin care o autoritate judiciară
dintr-un stat, la solicitarea autoritătii judiciare din alt stat este chemată să obtină probe necesare
într-un proces în curs sau viitor.2

1
Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanțele statelor
membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă și comerciala
2
Ghid de cooperare în materie civilă şi comercială . Obţinerea de probe în materie civilă şi comercială

11
Obiectul comisiei rogatorii poate constă în: audieri de martori sau alte persoane implicate,
obținerea de documente, efectuarea de expertize, realizarea de cercetări sau procurarea unor alte
acte ori informații necesare pentru soluționarea unui caz determinat.
În aplicarea Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1206/2001 din 28 mai 2001 privind
cooperarea dintre organele jurisdicționale ale statelor membre în vederea obținerii de probe în
materie civilă, cererile de obținere a probelor prin comisie rogatorie internatională se efectuează
după cum urmează:
a) instanțele române transmit cererile direct către instanțele solicitate competente din
statele membre ale Uniunii Europene, iar o copie a cererii de obținere de probe se transmite
Ministerului Justiției, pentru evidentă;
b) de către judecătoria în a cărei circumscripție urmează a se obține proba solicitată din
statele membre ale Uniunii Europene. La restituirea actelor, judecătoria trimite o copie Ministerului
Justiției, pentru evidentă.
Cererea de obținere a probelor este transmisă folosind formularul prevăzut de Regulament.
Atât cererea, cât și eventualele comunicări se redactează în limba oficială a statului solicitat și se
transmit prin mijloacele cele mai rapide pe care statul solicitat le-a indicat ca putând fi acceptate,
cu condiția că documentul primit să reflecte cu acuratețe conținutul documentului expediat și că
toate mențiunile să fie vizibile. Cererea și documentele anexate sunt scutite de legalizare, precum
și de orice altă formalitate echivalentă.
Instanța solicitată transmite o confirmare de primire a cererii în termen de 7 zile și execută
cererea în termen de maximum 90 de zile de la primire. Părțile (sau reprezentanții acestora), precum
și reprezentanții instanței solicitante pot participa la administrarea probei, dacă legea statului
membru al instanței solicitante prevede. Condițiile participării sunt stabilite de instanța solicitată.
Procedura de obținere a probelor este gratuită, cu excepția onorariilor expertiilor și
interpreților și a cheltuielilor implicate de utilizarea unor proceduri speciale de administrare a
probelor la cererea instanței solicitante, inclusiv a celor care implică utilizarea tehnologiei
comunicațiilor.1

II. Procedura directă .


Aceasta presupune administrarea probei chiar de către instanța solicitantă, după autorizarea
prealabilă de către de către statul membru solicitat. În România, organismul central competent
desemnat este desemnat ca fiind Ministerul Justiției, potrivit art. 35 alin (1) din Legea nr. 189/2003.
Autorizarea se comunică instanței solicitate în termen de 30 de zile de la formularea cererii.
Administrarea directă a probei se realizează de către un magistrat sau de către orice altă
persoană (spre exemplu, de către un expert) conform legii instanței solicitante și nu poate presupune
recurgerea la măsuri de constrângere. Mai mult, potrivit art. 17 alin. (2) din Regulament, atunci
când îndeplinirea directă a unui act de cercetare implică audierea unei persoane, instanța solicitantă
informează persoana respectivă că audierea va avea loc pe bază voluntară.

1
Stănescu Șerban-Alexandru, Procesul civil internațional, Ed. Hamangiu, București 2017, p. 162.

12
2. OBŢINEREA DE PROBE ÎN MATERIE CIVILĂ ÎN STATELE NE-MEMBRE
ALE UNIUNII EUROPENE

Sub egida Conferinței de la Haga privind dreptul internațional privat, a fost adoptată, la 18
martie 1970, Convenția privind obținerea de probe în străinătate în materie civilă.
Din punct de vedere material, Convenția de la Haga (1970) este aplicabilă pentru obținerea
de probe în străinătate, fie indirect (prin comisie rogatorie), fie în mod direct (de către reprezentanții
diplomatici sau consulari ai statului solicitant ori de către o persoană împuternicită în acest scop),
dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții1:
- administrarea probelor să fie necesară într-o procedura judiciară angajată sau care urmează
să fie angajată.
- procedura judiciară să privească materia civilă.
Spre deosebire de situația Regulamentului (CE) nr. 1393/2007, în cazul Convenției de la Haga,
conceptul de "materie civilă" nu beneficiază de o accepțiune autonomă, urmând a fi interpretat prin
prisma dreptului național.
Din punct de vedere teritorial, Convenția este aplicabilă atunci când administrarea probelor
urmează să se facă pe teritoriul unui alt stat contractant, care nu este și stat membru al Uniunii
Europene. Concluzia este impusă de prevederile art. 21 din Regulamentul (CE) nr. 1206 /2001,
potrivit cărora acesta se aplică prioritar față de Convenția de la Haga.
Convenția de la Haga (1970) instituie două proceduri de administrare a probelor în
stainătate: o procedură indirectă și o procedură directă.2
I. Procedura indirectă
Este instituită de Convenția de la Haga, specifică instrumentelor juridice de cooperare internațional
de tip clasic, și presupune, spre deosebire de cea instituită de Regulament solicitarea comisiei
rogatorii prin intermediul unei autorități centrale desemnate de fiecare stat contractant.3 Prin Legea
de aderare nr 175/2003, România a desemnat Ministerului Justiției ca autoritate centrală competentă
să primească și să transmită cererile de comisii rogatorii formulate în temeiul Convenției de la Haga
din 1965.
În consecință, cererea de obținere de probe prin comisie rogatorie formulată de către instanța
de judecată din România, nu va mai fi transmisă direct de către aceasta ci va fi înaintată Ministerului
Justiției care o va comunica autorității centrale desemnate de statul solicitat. Pe aceeași cale vor fi
transmise instanței de judecată solicitante documentele care constată îndeplinirea comisiei
rogatorii.
După primirea cererii de comisie rogatorie, Ministerul Justiției efectuează controlul de
regularitate internatională și transmite cererea de comisie rogatorie direct autoritătii centrale
competente din statul unde urmează a se efectua. Odată indeplinită, comisia rogatorie este primită
de Ministerul Justiției, care o va transmite autoritătii judiciare române solicitante. Comisia rogatorie
devine probă la dosarul cauzei pentru care a fost solicitată, având aceeași valoare ca și când actul
judiciar respectiv ar fi fost îndeplinit de către autoritatea judiciară romană competentă. 4

1
Convenția de la Haga din anul 1970 privind obținerea de probe în străinătate în materie civilă și comercială.
2
Stănescu Șerban-Alexandru, Procesul civil internațional, Ed. Hamangiu, București 2017, p. 163.
3
Ibidem.
4
Ibidem.

13
În cazul în care România este statul solicitat, Ministerul Justiției, în calitate de autoritate
centrală, va transmite cererea de comisie rogatorie judecătoriei în circumscripția căreia urmează a
se efectua actul judiciar solicitat.
Autoritatea judiciară solicitată îndeplinește comisia rogatorie conform regulilor de procedură
din legea romană; totuși se va lua în considerare, la cererea autoritătii judiciare solicitante, folosirea
unei proceduri speciale, cu condiția ca aceasta să nu contravină legislației române. 1Dacă comisia
rogatorie este transmisă unei autorităti judiciare necompetente, aceasta o trimite, din oficiu,
autoritătii competente, notificând Ministerului Justiției această împrejurare. Instanța romană va
informa autoritatea judiciară solicitantă asupra datei și locului efectuării comisiei rogatorii, putând
permite, la cerere, participarea magistraților străini.
Cererea de comisie rogatorie se întocmește în limba oficială a autorității centrale solicitate sau
este însoțită de o traducere în această limbă. În cazul în care nu a fost formulată vreo rezervă în
acest sens, vor putea fi utilizate limbile engleză sau franceză.
Sub rezerva reciprocitătii, îndeplinirea comisiei rogatorii nu va da loc la rambursarea
cheltuielilor efectuate, cu excepția celor determinate de traducerea cererii și a documentelor-anexă,
folosirea interpreților și experților.
Cererea de comisie rogatorie este scutită de supralegalizare și de orice altă formalitate
echivalentă.
Comisia rogatorie se execută de urgență fără ca actul normativ să prevadă un termen, spre
deosebire de Regulament. Autoritatea solicitantă este, la cererea sa, informată asupra datei și locului
administrării probei, pentru ca părțile interesate sau reprezentanții acestora să poată participa.
Magistrații autorităților soliciante pot asista la administrarea probei dacă statul contractant solicitat
a făcut o declarație în acest sens. 2
Procedura de administrare a probelor este gratuită, cu excepția onorariilor experților și
interpreților și a cheltuielilor implicate de utilizarea unor procedure special de administrare a
probelor la cererea autorității solicitante.

I. Procedura directă
Aceasta presupune administrarea probei fără concursul autorităților statului solicitat, printr-una
dintre următoarele modalități:
- De către agentul diplomatic sau funcționarul consular al statului solicitant pe teritoriul statului
solicitat cu privire la probe ce îi vizează pe cetățenii statului solicitant, într-o procedură
judiciară pendinte în acest stat. administrarea probei nu poate implică măsuri de constrângere.
- De către agentul diplomatic sau funcționarul consular al statului solicitant pe teritoriul statului
solicitat cu privire la probe ce îi vizează pe cetățenii unui stat terț, fără a implica măsuri de
constrângere, într-o procedură judiciară pendinte în acest stat.
- De către o persoană desemnată ca împuternicit, pentru a obține, fără a recurge la mijloace de
constrângere, probe într-o procedură judiciară pendinte în acest stat.
În cazul în care reglementările analizate anterior, respectiv cele ale Regulamentului (CE) nr.
1206/2001 și ale Convenției de la Haga (1970), nu sunt incidente sau în completarea acestora,
procedura de solicitare a administrării în străinătate a probelor încuviințate de instanțele române
sau de administrare în România a celor solicitate de instanțe străine, este reglementată de Legea nr.

1
Ibidem.
2
Ibidem, p.165.

14
189/2003 privind asistența judiciară internațional în materie civilă și comercială, în condiții de
reciprocitate. 1
Simpla reciprocitate de fapt este suficientă, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 189/2003,
existent acesteia stabilindu-se în condițiile art. 2561 alin. (2) NCC. Legea nr. 189/2003
reglementează atât procedura indirectă de administrare a probelor (prin comisie rogatorie efectuată
de către autoritățile statului solicitat), cât și prin procedura indirectă (administrarea probelor de
către misiunile diplomatice sau consulare ale statului solicitant pe teritoriul statului solicitat.)
Potrivit art. 18 și a art. 24 din Legea nr. 189/2003, autoritatea centrală competentă să transmită
în străinătate cererile de comisii rogatorii și să primească asemenea cereri prezentate de autoritățile
judiciare străine este Ministerul Justiției.
În cazul solicitării de comisii rogatorii în stainătate, cererea, primită de la autoritatea judiciară
română, se transmite de către Ministerul Justiției autorității centrale competente din statul solicitat
sau, în caz de urgență, misiunii diplomatice ori consulare a României în statul solicitat, prin
intermediul Ministerului Afacerilor Externe, dacă legea acestuia o permite. De asemenea, misiunile
diplomatice sau consulare ale României în străinătate pot solicita să efectueze comisii rogatorii
pentru personae care au cetățenia română; aceste personae pot fi asistate, la cerere, de un apărător.
Comisia rogatorie devine probă la dosarul cauzei pentru care a fost solicitată, având aceeași valoare
că și cand actul judiciar ar fi fost îndeplinit de către o autoritate judiciară competentă.
Cererea de comisie judiciară primită din strainătate este transmisă de Ministerul Justiției
judecătoriei în a cărei rază teritorială urmează a se efectua actul judiciar solicitat. Autoritatea
judiciară română execută comisia rogatorie potrivit regulilor procedural prevăzute de legea română
sau, la cererea autorității judiciare solicitante, potrivit unei procedure special, dacă aceasta nu
contravine legii române. Autoritatea judiciară solicitant va fi informată asupra datei și locului
efectuării comisiei rogatorii, la cerere, putând fi permisă participarea magistraților.
Îndeplinirea comisiei rogatorii este gratuită, cu excepția cheltuielilor necesare pentru efectuare
traducerii cererii și a documentelor anexate, folosirea experților și a interpreților.
Misiunile diplomatice sau oficiile consulare străine pe teritoriul României pot efectua comisii
rogatorii solicitate de autorittile statului pe care îl reprezintă cu îndeplinirea cumulative a
următoarelor condiții:
- comisia rogatorie se efectuează numai pentru cetățenii având naționalitatea respectivului stat
- există autorizarea prealabilă a Ministerului Afacerilor Externe
- regulile procedurale aplicate nu sunt interzise de legea română
- persoanele străine audiate pot fi asistate, la cerere, de un apărător.

IV. TRANSMITEREA SAU OBȚINEREA DE INFORMAȚII ASUPRA


DREPTULUI STRĂIN

Reglementarea cadru referitoare la transmiterea sau obținerea de informații asupra dreptului străin
este reprezentată de către Convenţia europeană în domeniul informaţiei asupra dreptului străin,
încheiată la Londra, la 7 iunie 1968, la care România a aderat în 1991
Potrivit Convenției, statele părți își furnizează informații privind legea și procedura în domeniul
civil și comercial, precum și despre organizarea lor judiciară. În acest scop, ele instituie agenții de

1
Ibidem, p. 166.

15
primire și agenții de trimitere, pentru primirea, respectiv transmiterea cererilor de informare.
Cererile de informare trebuie să provină întotdeauna de la o autoritate judiciară, și trebuie să se fi
introdus o acțiune judiciară.
Dacă există mai multe sisteme de drept în statul respectiv, trebuie menționat care dintre acestea este
solicitat să se cunoască. Cererea va cuprinde faptele necesare pentru înțelegerea ei și pentru
formularea unui răspuns exact și precis, precum și copii de pe eventualele documente relevante.
Cererea poate cuprinde și întrebări din afara dreptului civil și comercial, dacă sunt legate de
întrebări principale care se încadrează în aceste domenii.
Modalitatea de transmitere a cererilor de informaţii asupra dreptului străin prevăzută de
Convenţie este comunicarea directă între autorităţile centrale desemnate de fiecare stat – parte la
Convenţie. Potrivit art. 2 din Convenție pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor acestora,
Ministerul Justiţiei a fost desemnat ca "organ primitor" şi "organ transmiţător".
Astfel, art. 29 din Legea nr. 189/2003 prevede că Ministerul Justiţiei este autoritatea centrală care
transmite ministerelor de justiţie din alte state, la cererea acestora, informaţii privind dreptul intern
în materie civilă şi comercială, precum şi în domeniul procedurii civile şi al organizării judiciare,
pentru cazuri judiciare determinate. Totodată Ministerul Justiţiei este autoritatea centrală care
solicită ministerelor de justiţie din alte state informaţii de felul celor menţionate mai sus, la cererea
instanţelor judecătoreşti române, pentru cazuri judiciare determinate.
Cererea de informaţii asupra dreptului străin emană numai de la o autoritate judiciară şi
cuprinde denumirea autorităţii judiciare de la care emană, natura şi stadiul procesului, problemele
cu privire la care se cer informaţii din dreptul unui alt stat, făcându-se o scurtă expunere a
contextului în care acestea sunt necesare. Dacă cererea nu este redactată de instanță, ea va trebui
însoțită de decizia (încheierea) de autorizare a trimiterii ei.
Atunci când primeşte din străinătate o cerere de informaţii asupra dreptului român, Ministerul
Justiţiei formulează răspunsul sau o transmite unui alt organ competent să ofere răspunsurile
adecvate.Totodată, Ministerul Justitiei va putea refuza să dea curs cererii de informații asupra
dreptului român atunci când apreciază că interesele statului român sunt afectate de litigiul care a
ocazionat formularea cererii sau că răspunsul ar fi de natură să aduca atingere suveranității ori
securității sale. Mai mult decat atat, răspunsul la o cerere de informații asupra dreptului român se
va transmite cât mai curand posibil, tinându-se seama de termenul menționat de autoritatea straină
solicitantă.
Cererea trebuie tradusă în limba statului solicitat, care dă răspunsul tot în propria limbă. Cererea
este gratuită în principiu. Dacă agenția care primește cererea consideră că va implica unele costuri,
ea trebuie să informeze și să ceară acordul prealabil asupra acestora, de la agenția de trimitere.
Potrivit art. 8 din Convenție, răspunsul nu are caracter obligatoriu pentru autoritățile judiciare de la
care emană cererea. Din contră, potrivit Raportului Explicativ la Convenție, aceasta nu include o
normă privitoare la răspundere în cazul unui răspuns incomplet, fals sau eronat, deoarece această
problemă ține de competența fiecărui stat, care poate să sancționeze sau să scutească de răspundere
pe oficialii săi pentru asemenea răspunsuri.

16
Astfel, cunoașterea dreptului străin este o activitate importantă pentru părți și instanțe, una foarte
complexă și cu multe riscuri, constând în special în cunoașterea incompletă / eronată a unor norme
juridice importante pentru soluționarea cauzei, putând duce chiar la îndepărtarea aplicării dreptului
străin, fie pentru imposibilitatea cunoașterii sale, fie pentru că informația eronată a condus la
aplicarea excepției de ordine publică în dreptul internațional privat.

V. RECUNOAȘTEREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREȘTI STRĂINE

Legislația comunitară reglementează în prezent procedura recunoașterii prin Regulamentul (UE)


nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind
competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.
În conformitate cu dispozițiile art. 1 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, acesta se aplică în
materie civilă și comercială, indiferent de natura instanței.
Acesta nu se aplică, însă, în litigiile ce au ca obiect stabilirea răspunderii statului pentru actele sau
omisiunile sale în exercitarea autorității publice, și nici în materie fiscală, vamală sau
administrativă.
De asemenea, potrivit alin. 21, dispozițiile Regulamentului nu se aplică nici în ceea ce privește:
arbitrajul; procedurile privind lichidarea societăților, acordurile amiabile, concordatele, falimentele
sau alte proceduri similare; starea civilă și capacitatea persoanelor fizice, drepturile patrimoniale
rezultate din regimurile matrimoniale sau din legăturile considerate prin legea aplicabilă acestora
ca având efecte comparabile căsătoriei; securitatea socială; obligațiile de întreținere care decurg
dintr-o relație de familie, de rudenie, de căsătorie sau de alianță; testamentele și succesiunile,
inclusiv obligațiile de întreținere rezultate ca urmare a unui deces.
În accepțiunea Regulamentului, acesta vizează hotărârile astfel cum sunt definite prin art. 2,
respectiv: „hotărâre” înseamnă o hotărâre, indiferent de denumirea acesteia, pronunțată de o
instanță dintr-un stat membru. În noțiunea de „hotărâre”, potrivit Regulamentului, sunt asimilate și
ordonanțele sau mandatele, decretele și ordinele, inclusiv deciziile grefierilor din cadrul instanțelor
prin care se stabilesc cheltuielile de judecată.2
Pe plan intern, prevederile Codului de procedură civilă reprezintă reglementarea cadru în materia
efectelor hotărârilor străine în România.
Recunoașterea reprezintă mecanismul juridic, specific dreptului internațional privat, prin care o
hotărâre pronunțată în străinătate dobândește în România autoritate de lucru judecat. Autoritatea de
lucru judecat se produce retroactiv de la momentul la care a fost dobândit statutul de pronunțare.3

1
Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind
competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială
2
Ibidem.
3
Stănescu Șerban-Alexandru, Procesul civil internațional, Ed. Hamangiu, București 2017, p. 195

17
In dreptul internațional privat român, recunoașterea poate îmbraca următoarele forme: -
recunoaștere de plin drept, -recunoaștere voluntară, -recunoastere judiciară.
Regula o reprezintă recunoașterea de plin drept, fiind reglementată în art. 1095 NCPC. Ce prevede
că în România sunt recunoscute de plin drept acele hotărâri străine care se referă la statutul personal
al cetățenilor statului unde au fost pronunțate sau dacă au fost recunoscute inițial în statul de
cetățenie al fiecărei părți, în situația în care au fost pronunțate într-un stat terț. De asemenea, sunt
recunoscute de plin drept și hotărârile care au fost pronunțate în baza legii determinate ca aplicabilă
conform dreptului internațional privat roman și care nu sunt contrarii ordinii publice de drept
internațional privat roman, iar în cadrul litigiului respectiv a fost respectat dreptul la apărare.
De asemenea, art. 36 din Regulamentul (UE) 1215/2012 instituie regula potrivit căreia sunt
recunoscute în celelalte state membre, de plin drept, fără a fi necesară vreo procedură specială,
hotărârile judecătorești pronunțate într-un alt stat membru. Hotararea strain ava produce efecte in
Romania de la momentul la care a fost pronuntata in strainatate, respective de la momentul
recunoasterii hotararii in ultimul stat dintre cele a caror cetatenie o au partile, fara ca in Romania
sa trebuiasca a fo parcursa vreo procedura judiciara. Intrucat recunoasterea opereaza de plin drept,
introducerea unei cereri de recunoastere judiciara a hotararii va fi respinsa ca inadmisibila.
Prin recunosterea voluntara, drepturile decurgand dintr-o hotarare straina sunt valorificate in mod
direct, fiind considerate de catre partile intre care s-a purtat litigiul ca definitive si valabile, fara
nicio formalitate care sa ateste validitatea hotararii.. asadar, fara a fi expres reglementata,
recunoasterea voluntara, este incidenta in materiile in care nu opereaza recunoasterea de drept,
intrucat numai in asemena situatii are vocatie a fi formulate o astfel de cerere.1
Recunoașterea condiționată este prevăzută în dispozițiile art. 1.096 NCPC, care enumeră condițiile
recunoașterii.
Astfel, în conformitate cu textul de lege mai sus indicat, pentru a beneficia de autoritatea lucrului
judecat, pot fi recunoscute în România și alte hotărâri decât cele prevăzute la art. 1.095 NCPC
privește efectele hotărârilor străine, trebuie să existe reciprocitate între statul instanței care a
pronunțat hotărârea și Statul Român; în al doilea rând, potrivit legii statului în care a fost
pronunțată hotărârea, instanța care a pronunțat-o trebuie să fi fost competentă să judece procesul în
cauză – criteriile de stabilire a competenței avute în vedere de legiuitor nu se referă în mod exclusiv
la prezența pârâtului în statul respectiv sau la existența unor bunuri ale pârâtului în acel stat, care
nu au legătură directă cu litigiul; nu în ultimul rând, cea de-a treia condiție care trebuie îndeplinită
vizează împrejurarea potrivit căreia hotărârea astfel pronunțată trebuie să fie definitivă în
conformitate cu legislația statului unde a fost pronunțată.2
În plus, o condiție suplimentară este impusă în situația în care hotărârea a fost pronunțată în lipsa
părții care a pierdut procesul. În acest caz, instanța investită cu soluționarea cererii de recunoaștere
trebuie să constate că au fost comunicate în timp util părții în cauză atât actul prin care a fost sesizată
instanța cu litigiul respectiv, cât și citația pentru termenul la care au avut loc dezbaterile pe fondul

1
Stănescu Șerban-Alexandru, Procesul civil internațional, Ed. Hamangiu, București 2017, p. 197.
2
http://revista.universuljuridic.ro/recunoasterea-hotararilor-straine-romania/#

18
cauzei. Instanța trebuie, de asemenea, să verifice și dacă acelei părți i s-a dat posibilitatea efectivă
de a se apăra și de a exercita calea de atac împotriva acelei hotărâri. Neregularitatea privind
omisiunea citării părții care nu a participat la proces în fața instanței străine nu poate fi invocată
decât de către acea parte.
Procedura recunoașterii prevăzute de Codul de procedură civilă, atât pentru hotărârile străine, cât
și pentru hotărârile arbitrale străine, reglementează o procedură pe cale principală și o procedură pe
cale incidentală. Astfel, art. 1103 NCPC arată că în situația în care cererea de recunoaștere a
hotărârii străine se soluționează pe cale principală, instanța pronunță o hotărâre, iar în cazul
soluționării pe cale incidentă, se pronunță prin încheiere interlocutorie. Instanța dispune asupra
cererii de recunoaștere numai după citarea părților, în ambele cazuri. Pe cale de excepție, numai în
situația în care pârâtul a fost de acord cu admiterea acțiunii, aspect ce rezultă din cuprinsul hotărârii
străine, instanța poate soluționa cererea și fără citarea părților.
În ceea ce privește competența instanței, art. 1099 NCPC distinge după cum cererea este formulată
pe cale principală sau pe cale incidentală. Astfel, pe cale principală este competent să soluționeze
cererea de recunoaștere tribunalul în circumscripția căruia cel care a refuzat recunoașterea hotărârii
străine își are domiciliul sau, după caz, sediul, și doar în caz de imposibilitate de stabilire a
tribunalului, competența aparține Tribunalului București. În situația cererii de recunoaștere
formulată pe cale incidentală, competentă a se pronunța asupra acesteia este instanța sesizată cu
litigiul în cadrul căruia se invocă excepția autorității lucrului judecat ori altă chestiune prealabilă
întemeiată pe hotărârea străină.
Cererea de recunoaștere a hotărârii străine se depune la instanța competentă împreună cu înscrisurile
doveditoare ce stau la baza acesteia. În primul rând, anexat cererii de recunoaștere trebuie depusă
hotărârea străină în copie. Prin celelalte înscrisuri depuse, petentul trebuie să facă dovada
îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 1096 NCPC, anterior menționate. Astfel, textul de lege, art.
1100 NCPC impune petentului să facă dovada caracterului definitiv al hotărârii străine. În situația
în care hotărârea a fost pronunțată în lipsa părții care a pierdut procesul, trebuie făcută și dovada că
partea care a fost lipsă în instanța străină i-au fost înmânate citația și actul de sesizare, ori că a avut
cunoștință despre acestea în timp util.
Legislația internă acceptă, cu titlu general, efectele hotărârilor străine (deopotrivă arbitrale și
judecătorești), chiar și în lipsa unei convenții internaționale cu statul în care au fost pronunțate.
Doctrina de specialitate a arătat că un motiv suficient spre a refuza recunoașterea hotărârii
respective nu îl poate constitui lipsa unui astfel de tratat. Pe de altă parte, în situația neîndeplinirii
condițiilor prevăzute de lege pentru producerea efectelor, hotărârile nu vor putea fi executate în
România, condiția regularității lor internaționale fiind obligatory.1
Articolul 45 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 instituie dreptul oricărei persoane interesate, de
a refuza recunoașterea unei hotărâri, în situația în care prin procedura recunoașterii s-ar ajunge la o
situație vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat, precum și în cazul în care există
două hotărâri contradictorii pronunțate între aceleași părți, în statul membru solicitat. De asemenea,

1
Ibidem.

19
se poate refuza recunoașterea hotărârii și dacă aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre privind
aceleași părți, litigiul având același obiect și aceeași cauză, pronunțată anterior într-un alt stat
membru sau într-un stat terț, hotărârea pronunțată anterior putând fi recunoscută în statul membru
solicitat. În situația pronunțării hotărârii în lipsa pârâtului, acesta poate refuza recunoașterea
hotărârii dacă s-a aflat în imposibilitate de a pregăti apărarea, nefiindu-i comunicate în timp util
actul de sesizare a instanței.
În concordanță cu reglementările europene, dispoziții similare au fost instituite și în dreptul intern.
Astfel, art. 1097 NCPC enumeră motivele de refuz al recunoașterii hotărârii străine. Recunoașterea
unei hotărâri străine poate fi refuzată în situația în care competența exclusivă pentru judecarea
cauzei aparținea instanțelor române, în procedura respectivă a fost încălcat dreptul la apărare ori
hotărârea a fost pronunțată într-o materie în care persoanele nu puteau dispune liber de drepturile
lor, fiind obținută în vederea sustragerii de la aplicarea legii conform dreptului internațional privat
român.
În mod evident, refuzul recunoașterii hotărârii intervine și în cazul în care hotărârea nu este
definitivă, făcând obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunțată, precum și în situația
în care, ținându-se seama de intensitatea legăturii cauzei cu ordinea juridică română și de gravitatea
efectului produs prin recunoașterea hotărârii, hotărârea ar deveni contrară ordinii publice de drept
internațional privat român.
Atunci când există hotărâri străine care nu sunt duse la îndeplinire de bunăvoie de către cei obligaţi
să le execute, acestea pot fi puse în executare pe teritoriul României în baza încuviinţării date, la
cererea persoanei interesate, de către tribunalul în circumscripţia căruia urmează să se efectueze
executarea, după parcurgerea unei proceduri specifice denumită exequatur.1
Pentru a fi încuviinţată, hotărârea străină trebuie să fie definitivă, potrivit legislaţiei statului care a
pronunţat-o. Instanţa care a pronunţat hotărârea trebuie să fi avut competenţa să judece procesul
fără ca aceasta să fie întemeiată exclusiv pe prezenţa pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără legătură
directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei jurisdicţii. De asemenea, trebuie să existe
reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a
pronunţat hotărârea.
Cererea de încuviinţare a executării silite va fi însoţită şi de dovada caracterului executoriu al
hotărârii străine, eliberată de instanţa care a pronunţat-o, şi se soluţionează prin hotărâre, cu citarea
părţilor, potrivit regulilor de asistenţă judiciară internaţională.2
Dacă, cu prilejul judecării cererii de încuviinţare a executării silite, instanţa are îndoieli sau
nelămuriri, poate cere persoanei solicitante să dea explicaţii sau poate cere explicaţii debitorului
obligaţiei.
Încuviinţarea poate fi parţială, dacă hotărârea străină conţine soluţii asupra mai multor capete de
cerere care sunt disociabile, iar executarea nu poate fi încuviinţată pentru toate capetele de cerere.

1
https://www.viata-libera.ro/justitie/110978-procedura-punerii-in-executare-a-hotararilor-straine
2
Ibidem.

20
Pentru hotărârile străine care stabilesc o obligaţie alimentară prin vărsăminte periodice,
încuviinţarea executării are loc o singură dată, atât pentru vărsămintele scadente, cât şi pentru cele
subsecvente. O hotărâre ulterioară va fi supusă unei noi proceduri a încuviinţării executării.
Dacă hotărârea străină conţine obligaţia de plată a unei sume de bani, stabilită în moneda străină,
prin hotărârea de încuviinţare se va dispune conversia la cursul de schimb al zilei când hotărârea a
devenit executorie în statul emitent. Până la data conversiei, dobânda este guvernată de legea
instanţei care a pronunţat-o. După această dată, se aplică prevederile naţionale în ceea ce priveşte
dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru
reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.
Pe baza hotărârii definitive de încuviinţare a executării se emite titlul executoriu, în condiţiile legii
româneşti, fiind menţionată în acesta şi hotărârea de încuviinţare. Hotărârea străină care a fost
pronunţată de o instanţa competentă are în România forţa probantă în ceea ce priveşte constatările
pe care le cuprinde, dacă satisface exigenţele necesare autenticităţii sale, conform legii statului de
unde emană. În cazul în care cele constatate în hotărârea străină nu sunt compatibile cu normele de
drept internaţional privat român, acestea nu beneficiază de forţă probantă.1
În ceea ce priveşte hotărârile care stabilesc obligaţii fiscale prevăzute de legea străină este necesar
a fi îndeplinită condiţia reciprocităţii pentru ca acestea să poată fi recunoscute şi executate în
România.

1
Ibidem.

21
II. CONCLUZII

Având în vedere faptul că legislația europeană în materie civilă este într-o continuă dezvoltare,
consider că este foarte important ca atât între statele membre ale Uniunii Europene cât și între statele
ne-membre să existe o legislație care să aibă la bază un cadrul legal unitar în vederea eliminării
unor obstacole generate de diferențele și incompatibilitățile ivite între diferitele sisteme judiciare.
Astfel, apreciez că adoptarea unor măsuri de cooperare judiciară în materie civilă unitare sunt de
natură a contribui la desfășurarea cu celeritate a proceselor civile care implică existența unui
participant aflat pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene
Tendința de a stabili o lege cadru aplicabilă tuturor statelor membre în vederea stabilirii instanței
competente, a comunicării actelor judiciare și extrajudiciare în și din străinătate, sau a obținerii de
probe prin comisii interogatorii în străinătate, respectiv pentru a recunoaște o hotărâre
judecătorească străină sunt condiții necesare pentru ca în fiecare stat membru, privit individual, să
opereze o prezumție de egalitate și de valoare a sistemelor judiciare.
Prin urmare, prin instituirea unor prevederi generale la nivelul Uniunii Europeane consider că s-a
dorit dezvoltarea și eficientizarea cooperării judiciare în materie civilă între statele membre, dându-
se eficientă unor măsuri de apropiere a legilor și a regulamentelor statelor membre.
Așadar, prin intermediul acestor norme uniforme în domeniul cooperării judiciare internaționale în
materie civilă s-a reușit consolidarea securității juridice și a previzibilității în situațiile juridice cu
implicații transfrontaliere respectiv armonizarea legislației statelor membre astfel încât acestea să
nu mai fie supuse niciunei măsuri de intermediere pentru soluționarea proceselor cu celeritate.

22
BIBLIOGRAFIE

 Cursuri
1. Stănescu Șerban-Alexandru, Procesul civil internațional, Ed. Hamangiu, București 2017.
2. Comisia europeană, Ghid Cooperarea judiciară în materie civilă, Un ghid pentru practicienii
din domeniul dreptului, Justiţie, 2014, p. 7.
3. Curs de cooperare judiciară in materie civilă si comerciala- Școala națională de grefieri
4. Manual INM 2014-2015, formare inițială. Capitolul 5: COOPERAREA JUDICIARĂ ÎN
MATERIE CIVILĂ
5. Ghid de cooperare în materie civilă şi comercială . Obţinerea de probe în materie civilă şi
comercială

 Jurisprudență
6. Legea nr. 189/2003 privind asistența judiciară internațională în materie civilă și comercială.
7. Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din
13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și
extrajudiciare în materie civilă sau comercială.
8. Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între
instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială.
9. Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12
decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie
civilă și comercială
10. Convenția de la Haga din 1965privind notificarea și comunicarea în străinătate a actelor
judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială.
11. Convenția de la Haga din 1970 privind obtțnerea de probe în străinătate în materie civilă
sau comercială.

 Resurse on-line
https://e-justice.europa.eu
http://e-incluziune.ro
http://revista.universuljuridic.ro
https://www.viata-libera.ro

23