Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
OUG nr. 200/09.11.2000, actualizată, privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor chimice periculoase.
2
Daniela Marinescu, op. cit., p. 343-344.
predea cantitatea de toxice rămasă nefolosită în stoc la data încetării activităţii, în condiţiile
stabilite de lege.
Persoanele fizice pot deţine şi folosi, potrivit legii, numai produse sau substanţe toxice
prescrise în scopuri medicale, precum şi cele autorizate a fi desfăcute prin reţeaua
comercială.
b) Substanţe şi/sau preparate chimice periculoase. În cadrul categoriei3 mari a
substanţelor toxice, producerea, prelucrarea, utilizarea şi/sau comercializarea substanţelor
şi preparatelor chimice considerate periculoase au un regim juridic special4, la baza căruia
stau următoarele principii:
- principiul asigurării unui nivel de protecţie adecvat pentru om şi mediu;
- principiul liberei circulaţii a bunurilor;
- principiul progresului tehnic.
Sunt considerate substanţe şi preparate periculoase cele explozive, oxidante, extrem
de inflamabile şi foarte inflamabile, substanţele şi preparatele toxice şi foarte toxice,
substanţele şi preparatele nocive, corosive, iritante, sensibilizante, cancerigene,
substanţele şi preparatele toxice pentru reproducere, precum şi cele periculoase pentru
mediu. La baza clasificării substanţelor într-una din categoriile menţionate mai sus, stau
proprietăţile lor. În ceea ce priveşte preparatele chimice, clasificarea are la bază gradul de
pericol şi natura specifică a riscurilor pe care le implică.
Substanţele şi preparatele chimice periculoase pot fi comercializate numai dacă sunt
strict respectate cerinţele prevăzute de lege cu privire la ambalarea şi etichetarea lor 5.
c) Alte prevederi legale cu privire la unele substanţe şi produse 6 periculoase şi
activităţi desfăşurate cu acestea. Pentru controlul activităţilor care prezintă pericole de
accidente majore în care sunt implicate substanţe periculoase şi în scopul prevenirii
producerii lor şi al limitării consecinţelor, atunci când s-au produs, asupra securităţii şi
sănătăţii populaţiei, precum şi asupra calităţii mediului, titularii activităţilor în care sunt
prezente substanţele periculoase, trebuie să dovedească autorităţilor competente de
control că au luat toate măsurile conform Hotărârii de Guvern nr. 95/2003, pentru
prevenirea pericolelor de accidente majore în care sunt implicate aceste substanţe.
În vederea îndeplinirii acestor obligaţii, titularul activităţii va prezenta o dată cu
documentaţiile legale pentru obţinerea acordului de mediu, autorizaţiei de mediu şi/sau
avizului de protecţie civilă, după caz, autorităţilor publice teritoriale pentru protecţia
mediului şi respectiv autorităţilor teritoriale pentru protecţie civilă, o notificare care va
cuprinde informaţii privind: identificarea substanţelor periculoase sau a categoriilor de
substanţe periculoase prezente în obiectiv; modul de stocare a substanţelor periculoase;
cantitatea şi starea fizică a acestora; activitatea existentă sau propusă pentru instalaţia
sau pentru unitatea de stocare; elementele susceptibile de a provoca accidente majore
sau de a agrava consecinţele acestora, din imediata apropiere a obiectivului (art. 6 alin. 1).
3
Daniela Marinescu, op. cit., p. 345-346.
4
Acest regim este stabilit prin OUG 200/2000.
5
În acest scop a fost emisă HG nr. 199/2006 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a OUG nr. 200/2000,
actualizată, privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase.
6
Daniela Marinescu, op. cit., p. 347-348.
7
Idem, p. 351-352.
distruse, în timp ce altele sunt refolosibile, ca materii prime secundare, neprezentând risc
toxicologic sau ecologic8.
Definiţia redată mai sus, se completează cu cea cuprinsă în Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 78/2000, actualizată, privind regimul deşeurilor care, defineşte deşeul ca
fiind: „orice substanţă sau obiect din categoriile stabilite, pe care deţinătorul le aruncă, are
intenţia sau obligaţia de a le arunca”.
Această definiţie, ca de altfel şi cea dată de Hotărârea de Guvern nr. 228 din 20
februarie 2004, actualizata privind controlul introducerii în ţară a deşeurilor nepericuloase,
în vederea importului, perfecţionării active şi a tranzitului care arată că deşeurile şi
reziduurile de orice natură sunt „produsele şi materialele cu termene de garanţie depăşite,
produsele uzate fizic sau care nu mai au valoare de întrebuinţare, precum şi resturile
menajere”, sunt vulnerabile, aşa după cum s-a arătat în literatura juridică 9, pentru faptul că
nu se referă şi la deşeurile periculoase şi pun accentul pe lipsa de valoare a deşeurilor,
ceea ce contravine necesităţii reciclării lor.
Pe plan internaţional, în Anexa C (83) 180 din 1 februarie 1984 a Organizaţiei pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică se arată că deşeul este „orice materie considerată ca
fiind deşeu sau definită juridic ca deşeu în ţările unde aceasta se găseşte sau este trimisă
spre a se găsi”.
b) Managementul ecologic al deşeurilor. Constând din totalitatea lucrărilor, măsurilor şi
activităţilor de gospodărire a deşeurilor, destinate să asigure protecţia sănătăţii umane şi a
mediului înconjurător, managementul ecologic al deşeurilor se asigură în primul rând prin
elaborarea şi aplicarea unor norme juridice adecvate privind producerea, colectarea,
transportul, prelucrarea, neutralizarea, reciclarea, comercializarea, depozitarea,
incinerarea şi alte activităţi care au ca obiect deşeurile.
Legea protecţiei mediului cuprinde o serie de norme cu caracter general cu privire la
substanţele şi preparatele chimice periculoase, deşeuri şi deşeuri periculoase care se
referă, pe de o parte, la obligaţiile ce revin autorităţilor pentru protecţia mediului şi altor
autorităţi abilitate prin lege, după caz, de a supraveghea şi controla respectarea
reglementărilor în domeniu şi de a lua măsuri de prevenire şi limitare a impactului
substanţelor şi preparatelor chimice periculoase şi a deşeurilor asupra sănătăţii populaţiei şi
a mediului şi, pe de altă parte, la obligaţiile persoanelor fizice şi juridice care gestionează
substanţe şi preparate chimice periculoase sau efectuează operaţiuni de import, export,
tranzit, transport intern şi internaţional de deşeuri şi norme specifice cu privire la calitatea
apelor, a solului şi a aerului, protecţia ecosistemelor terestre şi acvatice, protecţia aşezărilor
umane, desfăşurarea activităţilor nucleare ş.a.
Cad sub incidenţa prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2000 10,
activităţile de gestionare a deşeurilor, în condiţii de protecţie a sănătăţii populaţiei şi a
mediului, care se referă la: deşeurile menajere; deşeurile de producţie; deşeurile de
construcţie şi demolări; deşeurile periculoase, categoriile acestora fiind expres menţionate
de lege.
c) Autorizarea activităţilor legate de deşeuri. Sunt supuse procedurii11 de obţinere a
autorizaţiei integrate de mediu, instalaţiile pentru depozitarea sau recuperarea deşeurilor
periculoase, cu o capacitate mai mare de 10 t/zi; instalaţiile pentru incinerarea deşeurilor
municipale, cu o capacitate mai mare de 3 t/zi; instalaţiile pentru depozitarea deşeurilor
nepericuloase, cu o capacitate mai mare de 50 t/zi, precum şi depozitele controlate de
deşeuri, care primesc mai mult de 10 t/zi sau cu o capacitate totală mai mare de 25 t, cu
excepţia depozitelor controlate de deşeuri inerte.
8
Legea protecţiei mediului defineşte numai riscul ecologic potenţial - ca fiind probabilitatea producerii unor efecte
negative asupra mediului care pot fi prevenite pe baza unui studiu de evaluare nu şi riscul semnificativ pentru om, mediu
şi bunurile materiale.
9
Milena Tomescu, Unele consideraţii privind regimul juridic al importului de deşeuri în România, în Revista Analele
universităţii, anul XLIII/1994, p. 29.
10
OUG nr. 78/2000, privind regimul deşeurilor. Conform art. 2 alin. 1, prevederile ordonanţei nu se aplică: a) deşeurilor
radioactive; b) rocilor şi materialelor rezultate de la foraje.
11
Daniela Marinescu, op. cit., p. 353-354.
Pentru toate celelalte activităţi care privesc administrarea şi gestionarea deşeurilor se
eliberează autorizaţia de mediu, reglementată de dispoziţiile Legii protecţiei mediului.
12
Idem, p. 362-363.
13
A se vedea Ordinul nr. 265, actualizat şi respectiv nr. 503, actualizat, din 20.08.2001, al ministrului industriei şi
resurselor şi al ministrului administraţiei publice pentru aprobarea normelor privind procedura de acordare, prelungire,
suspendare sau anulare a autorizaţiei conform OUG nr. 16/2001, actualizată.
4. GOSPODĂRIREA ÎN SIGURANŢĂ A DEŞEURILOR RADIOACTIVE ŞI A
COMBUSTIBILULUI NUCLEAR UZAT
Prin Legea nr. 6 din 25 ianuarie 1991, România a aderat la Convenţia de la Basel
privind controlul transportului peste frontiere al deşeurilor periculoase şi eliminării
acestora, din 1989, document de o deosebită importanţă pentru păstrarea calităţii mediului
înconjurător, fiind considerat cea mai amplă reglementare în domeniul gestionării
deşeurilor, cu arie mare de aplicare, semnat şi respectiv ratificat, de majoritatea statelor
lumii.
Ţinând seama de ameninţarea crescândă pentru sănătate şi mediu a producerii şi
transportului în afara frontierelor a deşeurilor periculoase, statele părţi se obligă să adopte
măsurile necesare pentru ca gospodărirea reziduurilor şi a deşeurilor, inclusiv transportul
şi eliminarea lor să fie în concordanţă cu cerinţele de protecţie a sănătăţii oamenilor şi a
mediului înconjurător.
Statul va cere ca toate deşeurile periculoase care urmează să fie transportate peste
frontieră, să fie ambalate, etichetate şi transportate conform regulilor internaţionale unanim
admise.
Statul importator este obligat să răspundă, în scris, acceptând transportul cu sau fără
condiţii, cerând informaţii suplimentare sau refuzând permisiunea pentru transport. O
copie a răspunsului final al statului importator se trimite autorităţilor competente din statele
interesate care sunt părţi la convenţie.
Statul exportator nu va autoriza începerea transportului peste frontieră până când nu a
primit confirmarea scrisă din partea statului importator, precum şi confirmarea existenţei
unui contract între exportator şi eliminator care să specifice eliminarea ecologică şi
raţională a deşeurilor. De asemenea, trebuie să primească consimţământul scris al statelor
de tranzit.
Prin Legea nr. 126 din 27 decembrie 1995, actualizată 14, s-a creat cadrul juridic de
reglementare a activităţilor de preparare, producere, experimentare, deţinere, tranzitare pe
teritoriul ţării, transmitere sub orice formă, transport, depozitare, mânuire şi folosire de
către persoanele fizice şi juridice a materiilor explozive.
Producerea de materii explozive şi orice operaţiune de import-export cu acestea sunt
permise numai persoanelor fizice şi juridice care sunt înregistrate şi posedă autorizaţie în
acest sens, eliberată de organele şi în condiţiile prevăzute de lege.
Astfel, pentru a putea produce şi prepara materii explozive, persoanele fizice şi juridice
care, potrivit legii, au ca obiect de activitate astfel de operaţiuni, trebuie să obţină, în
prealabil, autorizaţia din partea inspectoratului de stat pentru protecţia muncii şi a
inspectoratului de poliţie al judeţului sau al Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului
Bucureşti şi să se înregistreze la aceste autorităţi.
Aceeaşi obligaţie de a obţine, în prealabil, autorizaţia şi de a se înregistra la organele
prevăzute mai sus, revine şi persoanelor care deţin, transportă, folosesc sau
14
Legea nr. 126/1995, actualizată, privind regimul materialelor explozive, publicată în M.Of. nr.298 din 28.12.1995,
modificată.
comercializează materii explozive, cu excepţia unităţilor şi formaţiunilor Ministerului
Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de
Protecţie şi Pază, Comandamentului Protecţiei Civile, a persoanelor care, deţin, transportă
sau comercializează obiecte artizanale de distracţie pe bază de amestecuri pirotehnice,
precum şi persoanelor care folosesc în scopuri tehnice, obiecte de bază de amestecuri
pirotehnice (art. 8 alin.1-3)
Capitolul XIII
UTILIZAREA ENERGIEI NUCLEARE. POLUAREA RADIOACTIVĂ ŞI
PROTECŢIA ÎMPOTRIVA RADIAŢIILOR
Energia nucleară, cea mai de seamă descoperire a omului secolului XX, s-a dovedit a
fi nu numai una din soluţiile general adoptate pentru diminuarea „foamei de energie”, dar şi
cea mai cumplită armă împotriva creatorului însuşi. Tehnicile nucleare şi utilizarea
izotopilor în mai toate sectoarele economice aduc nu numai avantaje, ci comportă şi mari
riscuri, făcând să crească teama faţă de pericolul nuclear 15.
Este ştiut că înainte de a provoca radioactivitatea artificială, omul a fost şi este supus
radiaţiilor naturale provenind de la soare şi galaxii îndepărtate, de la pământ, de la apele
oceanelor şi din atmosferă la care s-a adaptat în decurs de sute şi mii de ani, fără a dăuna
evoluţiei sale biologice. Aceasta dovedeşte că radiaţiile, în anumite limite, sunt inofensive
pentru viaţă. Mai mult chiar, se pare că activitatea biologică normală nu ar putea avea loc,
fără un fond natural de radiaţii.
15
Daniela Marinescu, op. cit., p. 392-395.
Radiaţia artificială îşi are originile în instalaţiile de radiaţii Roentgen folosite în
laboratoare şi spitale, în depunerile radioactive rezultate din experienţele cu arme
nucleare, în pierderile radioactive ale centralelor nucleare, în extracţia şi prelucrarea
minereurilor radioactive, în depozitarea deşeurilor radioactive etc.
Spre deosebire de alte nocivităţi, pericolul radioactivităţii mediului a fost practic
necunoscut până la explozia primei bombe atomice în Japonia, în anul 1945. Accidentele
înregistrate până la această dată s-au produs în uzinele ce foloseau materiale radioactive
şi în laboratoarele institutelor de fizică atomică, fiind nesemnificative.
Poluarea radioactivă dezlănţuită este însă mai înfricoşătoare decât explozia nucleară,
cu toată forţa ei distructivă. Ea este o contaminare artificială a mediului ambiant peste
valorile fondului natural, produsă de om în zilele noastre, începând cu descoperirea
radioactivităţii artificiale, cu crearea industriei materialelor nucleare, a centralelor
atomoelectrice şi mergând până la folosirea în scopuri nepaşnice a energiei nucleare.
Poluarea radioactivă este considerată o agresiune „aproape perfectă” cu caracter
multilateral şi universal, fiind contaminate concomitent aerul, apa, solul şi subsolul, iar prin
intermediul elementelor ecosistemului, se distruge în mod lent tot ceea ce este viu.
Poluarea radioactivă are impact instantaneu şi pe termen lung asupra tuturor formelor de
viaţă vegetală şi animală. Pentru omul planetar, această formă de poluare este cea mai
perfidă întrucât este invizibilă, fără culoare, fără miros, nu produce durere imediată şi nu
are limite stabilite şi cunoscute în timp16.
Poluarea cu izotopi radioactivi se datorează în cea mai mare parte, activităţilor militare:
fabricarea de arme nucleare şi cu hidrogen, experienţele cu aceste tipuri de arme, emisia
radioactivă obişnuită a navelor cu propulsie nucleară, introducerea de material radioactiv
în apele marine, distrugerea intenţionată sau accidentală a navelor sau sateliţilor militari cu
propulsie nucleară, folosirea armelor nucleare în caz de conflict armat. Datorită celor peste
420 de experienţe nucleare efectuate până în 1998, au fost introduse în oceanul planetar
cca. 920 kg produse de fisiune, plus alte 5700 kg de produse cu efecte pe termene lungi şi
foarte lungi, având ca efect direct, distrugerea mediului înconjurător într-o măsură
alarmantă.
Dar, nici utilizarea paşnică a energiei nucleare, nu exclude de la sine poluarea.
Industria extractivă a elementelor radioactive, instalaţiile de îmbogăţire a uraniului,
reactorii în care se fabrică radioizotopi şi cei din uzinele nuclearo-electrice constituie surse
potenţiale de poluare17. Poluări difuze apar şi ca urmare a utilizării radioizotopilor în
laboratoare, în practica industrială şi agricolă, în medicină, geologie şi foraje etc.
Poluarea radioactivă a apei se datorează în mare măsură deşeurilor industriei
nucleare. Acestea pot fi solide sau lichide, foarte radioactive, care trebuie depozitate,
întrucât dispersarea lor în reţeaua hidrografică reprezintă un risc cert. O altă sursă a
poluării radioactive a apelor constă în depunerile produşilor radioactivi rezultaţi în urma
exploziilor nucleare experimentale.
Ambele surse se adaugă radioactivităţii naturale a apelor.
Nu mai puţin este adevărat că o sursă de poluare ceva mai redusă, o constituie
depunerile radioactive care se produc prin ploi.
Poluarea radioactivă a solului şi subsolului are un caracter mai limitat, constatându-se
în vecinătatea imediată a unităţilor miniere, în locurile de depozitare a minereului
radioactiv şi a deşeurilor radioactive.
În legătură cu poluarea radioactivă a solului, o problemă majoră, actuală şi de
perspectivă, o constituie găsirea celei mai bune soluţii pentru depozitarea deşeurilor
radioactive, cu un risc de contaminare cât mai mic sau total evitat. Se ştie, că deşeurile
radioactive solide emit radiaţii pe timp îndelungat, iar depozitarea lor în sol, scoate din
circuit terenuri agricole, fără a se realiza însă o securitate certă. Un singur exemplu este
edificator: printre deşeurile lăsate de producţia atomo-electrică, cel mai redutabil este
16
I. Mihuţ, Autoconducere şi creativitate, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 53.
17
M. Barnea, C. Papadopol, Poluarea şi protecţia mediului, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 199-200.
plutoniul care îşi păstrează jumătate din virulenţă cca. 240 de secole. Este suficient ca un
singur gram să scape în atmosferă pentru a ucide un miliard de oameni.
Durata vieţii unei centrale termo-nucleare este de maximum 30 de ani, iar distrugerea
ei la expirarea acestei perioade este foarte periculoasă. Soluţia americană de a le acoperi
cu beton, în condiţiile în care un reactor depăşeşte 70 m înălţime nu a dus decât la apariţia
unui număr impresionant de „piramide atomice”, conţinând pericole inestimabile.
Opţiunea pentru energia atomică ar putea duce la o concentrare nucleară crescândă
în jurul „polilor nucleari” şi la o societate hipercentralizată, cu nevoi uriaşe de pază şi
securitate. Pentru aceasta, tot mai multe state dezvoltate ale lumii se pronunţă pentru
schimbarea opţiunii nucleare cu energia solară, geotermală, energia maritimă etc.
Tot în legătură cu deşeurile radioactive s-a emis ipoteza depozitării containerelor cu
deşeuri pe fundul mărilor şi oceanelor, variantă afectată de un mare risc, având în vedere
accelerarea proceselor de eroziune produsă de apă; o altă soluţie are în vedere
îngroparea la adâncime a recipienţilor masivi de beton, dar nici aceasta nu oferă siguranţă
deplină, deoarece conţinutul acestora se menţine uneori 300 de ani, în timp ce recipienţii
folosiţi (din metal sau beton) se descompun într-o perioadă mult mai scurtă; s-a emis chiar
ipoteza, ca deşeurile puternic radioactive să fie ţinute într-o perfectă izolare timp de cel
puţin un milion de ani (cum sunt cele ce conţin plutoniu), urmând să fie lansate cu ajutorul
navelor spaţiale în sistemul solar. Această metodă, în afară că este costisitoare este şi
periculoasă neadmiţându-se nici o defecţiune a rachetei la lansare.
Sunt supuse contaminării nu numai componentele abiotice ale mediului, ci şi cele
biotice, precum şi cele create prin activităţi umane.
Omul, poate fi iradiat în mod direct, datorită radioactivităţii gazelor sau pulberilor de
suspensie şi indirect, provenind de la contaminarea internă pe cale digestivă, prin
alimentaţie.
Iradierea externă şi contaminările cutanate şi respiratorii, se întâlnesc mai mult în
domeniul profesional, în imediata vecinătate a instalaţiilor nucleare, în timp ce
contaminarea indirectă, prin alimentaţie, vizează populaţia în ansamblu.
Nu este lipsit de importanţă să mai arătăm că iradierea mai poate fi: naturală (radiaţia
casnică, substanţele radioactive din scoarţa terestră şi cele conţinute de propriul
organism); artificială (prin iradierea medicală, depunerile radioactive); profesională (în
cazul personalului medical, al lucrătorilor din industria nucleară, a cercetătorilor din diverse
domenii etc).
Dintre principalele măsuri folosite pentru a asigura în mod eficient protecţia împotriva
radiaţiilor, se pot menţiona: construirea corespunzătoare a amenajărilor folosite de unităţile
nucleare, organizarea evacuării şi stocării nepericuloase a deşeurilor, supravegherea
radioactivă şi dozimetrică a întregului teritoriu, în special a zonelor aglomerate, a apei şi a
atmosferei; asigurarea protecţiei împotriva radiaţiilor în toate unităţile care folosesc, sub o
formă sau alta, radiaţii ionizante şi altele. Împreună cu aceste măsuri, un rol deosebit
revine reglementărilor juridice în domeniu.
19
Daniela Marinescu, op. cit., p. 396-398.
20
A se vedea HG nr. 1259 din 7.11.2002 privind aprobarea strategiei naţionale de dezvoltare a domeniului nuclear în
România.
utilizarea aparaturii de control dozimetric al radiaţiilor ionizante, a materialelor şi
dispozitivelor utilizate pentru protecţia împotriva radiaţiilor ionizante, precum şi a
mijloacelor de conteinerizare sau de transport, special amenajate în acest scop.
Legea interzice pe teritoriul României, cercetarea, experimentarea, dezvoltarea,
fabricarea, importul, exportul, tranzitul, deţinerea sau detonarea de arme nucleare sau a
oricărui dispozitiv exploziv nuclear.
a) Armele nucleare
Dacă folosirea în scopuri paşnice a energiei nucleare creează, aşa după cum am
văzut, pericole potenţiale cu privire la viaţa şi sănătatea oamenilor, a mediului înconjurător,
confecţionarea şi folosirea unor arme sau mijloace de distrugere în masă, în cazul unui
conflict între state, constituie un pericol inestimabil cu privire la însăşi existenţa omenirii.
Rezoluţia 1653 (XVI) a Adunării Generale O.N.U. a declarat ilegală folosirea armelor
nucleare, pentru că depăşeşte câmpul de război şi provoacă umanităţii “suferinţe şi
distrugeri oarbe”, fiind un pericol nu numai contra unui inamic sau a unor inamici, ci
împotriva umanităţii în general.
Astfel, potrivit art. 1 din Tratatul privind interzicerea experienţelor cu arma nucleară în
atmosferă, în spaţiul cosmic şi sub apă 23, fiecare stat parte se obligă să interzică, să
prevină şi să nu efectueze nici un fel de explozii experimentale cu arma nucleară şi nici
alte explozii nucleare în orice loc aflat sub jurisdicţia sa sau sub controlul său: a) în
atmosferă; dincolo de limitele ei, inclusiv spaţiul cosmic; sub apă, inclusiv apele teritoriale
şi marea liberă şi, b) în orice alt mediu, dacă o asemenea explozie este însoţită de căderi
radioactive dincolo de limitele frontierelor teritoriale ale statului sub jurisdicţia sau controlul
căruia se efectuează o asemenea explozie.
21
România a aderat la aceste convenţii prin Decretul nr. 223 din 11.05.1990, publicat în M. Of. nr. 67 din 14.05.1990.
22
Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 78 din 9.111993, publicată în M. Of. nr. 265 din 15.11.1993.
23
Tratatul a fost semnat la Moscova la 5.08.1963. A fost ratificat de România prin Decretul nr. 686/1963, publicat în M.
Of. nr. 20 din 31.10.1963.
- Tratatul privind spaţiul exterior, 27 ianuarie 1967, deschis spre semnare concomitent
la Londra, Moscova şi Washington, dezvoltă principiile ce guvernează activităţile paşnice
ale statelor în spaţiul exterior.
- Tratatul privind interzicerea armelor nucleare în America Latină 24, încheiat la 14
februarie 1967 la Tlatelolco, Ciudad de Mexico, în aplicarea recomandării Adunării
Generale O.N.U. din Rezoluţia nr. 1911 (XVII) din 27 noiembrie 1963.
Tratatul interzice transferul din statele producătoare spre orice alt destinatar a armelor
nucleare sau orice alt material exploziv; încurajarea sau incitarea, sub orice formă, a
vreunui stat care nu posedă arme nucleare, să fabrice sau să obţină, în orice mod arme
nucleare sau dispozitive explozive nucleare.
c) Armele chimice
Încă din anul 1874, în Declaraţia adoptată la Bruxelles asupra legilor războiului, se
interzice “folosirea otrăvurilor”. Acest document nu a fost ratificat însă de nici un stat,
rămânând fără forţă juridică.
A urmat, Declaraţia privitoare la interzicerea folosirii proiectilelor care au ca unic scop
răspândirea de gaze asfixiante sau vătămătoare, de la Haga din 1899. Documentul a fost
semnat în 1900 de 28 de state25.
La Geneva, în 1925, se încheie Protocolul referitor la interzicerea folosirii în război a
gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a mijloacelor bacteriologice de luptă 26, care
interzicând folosirea gazelor asfixiante, toxice sau similare, precum şi orice lichide,
substanţe sau procedee analoge, se referă, în ceea ce priveşte gazele, la tratatele
anterioare.
Rezoluţia Adunării Generale O.N.U. nr. 2603 (XXIV) din 1969, declară ca fiind contrare
regulilor dreptului internaţional consacrate în Protocolul de la Geneva din 1925, folosirea
oricăror agenţi chimici, gazoşi, lichizi sau solizi care au efecte toxice asupra oamenilor,
animalelor şi plantelor.
După foarte mulţi ani de negocieri, la 13 ianuarie 1993 se semnează la Geneva
Convenţia privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi utilizării armelor chimice şi
distrugerea acestora27.
24
Pentru realizarea obligaţiilor asumate prin Tratat, părţile contractante au creat “organismul pentru interzicerea armelor
nucleare în America Latină” (O.P.A.N.A.L.), cu sediul la Ciudad de Mexico.
25
România a ratificat această Declaraţie prin Decretul Regal nr. 2150 din 5.04.1900.
26
Protocolul de la Geneva, 1925, a fost ratificat de România prin Decretul Regal nr. 3050 din 6.09.1929.
27
România a semnat Convenţia la 13 ianuarie 1993 şi a ratificat-o prin Legea nr. 125 din 9.12.1994. Prin Hotărârea
Guvernului nr. 211 din 18 mai 1994, publicată în M. Of. nr. 134 din 30.05.1994 privind unele măsuri de aplicare a
Convenţiei internaţionale de la Geneva privind interzicerea perfecţionării, producerii, stocării şi utilizării armelor chimice şi
distrugerea acestora, s-a creat, Agenţia Naţională de Control al Exporturilor Strategice şi al Interzicerii Armelor Chimice.
d) Armele incendiare
Armele incendiare au fost considerate iniţial arme convenţionale, dar ulterior, prin
perfecţionarea lor, au căpătat caracteristicile armelor de distrugere în masă.
În doctrină au existat unele opinii după care, folosirea armelor incendiare nu ar trebui
interzisă, ci doar supusă unor restricţii care să le asigure utilizarea numai împotriva
obiectivelor militare neînsufleţite; opinia dominantă de interzicere a armelor incendiare,
care întrunesc trăsăturile armelor de distrugere în masă, şi-a găsit reflectarea în mai multe
rezoluţii ale Adunării Generale O.N.U., începând cu anul 1974. 28
Ca urmare a Conferinţei O.N.U. din 1979, pentru problema armelor inumane, în anul
1980, a fost încheiată Convenţia privind interzicerea sau limitarea folosirii anumitor
categorii de arme clasice care ar putea fi considerate ca producând efecte traumatice
excesive sau care ar lovi fără discriminare 29. Convenţia are caracterul unui tratat-cadru,
stând la baza încheierii unor acorduri separate.
f) Minele antipersonal
Cu privire la aceste mijloace de luptă a fost semnată la Oslo, 1997, Convenţia privind
interzicerea folosirii, stocării, producerii şi transportului minelor antipersonal şi distrugerea
lor.
Statele părţi se angajează ca niciodată, în nici o împrejurare, să nu folosească, să nu
pună la punct, să nu producă, stocheze, conserva sau transfera către oricine, direct sau
indirect, mine antipersonal.
De asemenea, statele semnatare se obligă să nu încurajeze sau să incite, la vreun fel,
orice activitate interzisă unui stat parte la Convenţie şi să distrugă sau să asigure
distrugerea tuturor minelor antipersonal.
Orice formă de purtare a unui război, orice fel de conflict armat şi orice fel de metode
de luptă folosite aduce dezechilibre grave mediului înconjurător, afectând aerul, apa şi
solul, plantele şi animalele şi, nu în ultimul rând, viaţa şi sănătatea oamenilor şi existenţa
valorilor materiale şi spirituale create de ei. Cu atât mai mult, folosirea armelor nucleare şi
a celorlalte arme de distrugere în masă, constituie pericole grave la adresa umanităţii şi a
existenţei însăşi a planetei noastre. Azi, armele şi sistemele de armamente constituie prin
însuşi existenţa lor în timp de pace, un permanent potenţial pericol de dezechilibre
ecologice.
28
Rezoluţia Adunării Generale O.N.U. nr. 3076 şi Rezoluţia 3255 din 1974.
29
România a semnat Convenţia la New York la 8.04.1982 şi a ratificat-o prin Legea nr. 40 din 24 mai 1995, publicată în
M. Of. nr. 103 din 29.05.1995.
Mediul natural ca atare nu este obiectiv militar şi nu ar trebui să fie afectat de
desfăşurarea ostilităţilor. Obiectivele militare sunt însă amplasate în mediu şi acţiunea
beligeranţilor asupra lor produce în mod automat şi efecte ecologice.
Prin dezastre, în sensul Ordonanţei Guvernului nr. 47/1994 30, se înţeleg: a) fenomene
naturale distructive de origine geologică sau meteorologică, ori îmbolnăvirea unui număr
mare de persoane sau animale, produse în mod brusc, ca fenomene de masă. În această
categorie sunt cuprinse: cutremurele, alunecările şi prăbuşirile de teren, inundaţiile şi
fenomenele meteorologice periculoase, epidemiile şi epizootiile; b) evenimente cu urmări
deosebit de grave asupra mediului înconjurător provocate de accidente. În această
categorie sunt cuprinse accidentele chimice, biologice, nucleare, în subteran, avariile la
construcţiile hidrotehnice sau conducte magistrale, incendiile de masă şi exploziile,
accidentele majore pe căile de comunicaţii, accidentele majore la utilaje şi instalaţii
tehnologice periculoase, căderile de obiecte cosmice, accidentele majore şi avariile mari la
reţelele de instalaţii şi telecomunicaţii.
Apărarea împotriva acestor dezastre se referă la adoptarea şi aplicarea: a) măsurilor
de prevenire şi de pregătire pentru intervenţie; b) măsurilor operative urgente de
intervenţie după declanşarea fenomenelor periculoase cu urmări deosebit de grave; c)
măsurilor de intervenţie ulterioară pentru recuperare şi reabilitare.
Apărarea împotriva dezastrelor este o activitate de interes naţional.
Culegerea de informaţii şi transmiterea deciziilor, în cazul apărării împotriva
dezastrelor, se realizează prin sistemul integrat de observare, măsurare, înregistrare,
prelucrare a datelor şi transmiterea acestora, în scopul avertizărilor, alarmărilor şi luării
măsurilor corespunzătoare31.
Managementul acţiunilor de apărare împotriva dezastrelor, implică cunoaşterea şi analiza
activităţilor ce trebuie desfăşurate, în astfel de situaţii, conform unor proceduri prestabilite.
Aceste activităţi trebuie să se desfăşoare la toate nivelurile: naţional, teritorial şi local, de
către organele abilitate, în scopul de a asigura: realizarea şi aplicarea măsurilor/acţiunilor
de previziune (prognoză), prevenire, protecţie şi intervenţie, minimalizare a pierderilor
umane şi materiale.
30
O.G. nr. 47 din 12.08.1994, privind apărarea împotriva dezastrelor, publicată în M. Of. nr. 242 din 29.08.1994,
aprobată prin Legea nr. 124/1995.
31
A se vedea H.G. nr. 635 din 18.08.1995 privind culegerea de informaţii şi transmiterea deciziilor în cazul apărării
împotriva dezastrelor, publicată în M. Of. nr. 194 din 25.08.1995.
Capitolul XIV
CONDIŢIILE ŞI FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE
1. CONSIDERAŢII GENERALE
1. Răspunderea obiectivă
Până la apariţia Legii nr. 137/1995 şi mai apoi OUG nr.195/2005, dat fiind faptul că
proba culpei36 este greu de făcut în cazul prejudiciilor cauzate mai ales prin poluare,
datorită naturii diverse a poluanţilor, a modului lor de răspândire şi remanentă, a naturii
contaminării etc. În literatura juridică unii autori s-au pronunţat pentru reglementarea
generală a răspunderii pentru prejudicii cauzate mediului, pe baza principiului răspunderii
obiective, a unei răspunderi în solidum a coautorilor prejudiciului, legitimarea procesuală
activă a oricărui cetăţean, precum şi pentru definirea noţiunii de „daună ecologică” astfel
încât să cuprindă şi daunele indirecte, dat fiind raportul de cauzalitate foarte relaxat în
acest domeniu.
Astfel, adaptându-se prevederile Codului civil şi considerând că o pagubă adusă
mediului poate fi produsă şi ca urmare a viciului ascuns al lucrului (mijloc de producţie,
instalaţie de depoluare sau de reducere a poluării etc.) de care cei ce îl folosesc nu au
cunoştinţă, situaţie care exclude răspunderea civilă pe temeiul culpei, în practică,
problema răspunderii a fost soluţionată pe baza dispoziţiilor art. 1000 alin. 1 C.civ., ca
răspundere obiectivă.
Angajarea răspunderii pe acest temei, adică pentru prejudiciul cauzat de un lucru, iar
nu în baza art. 998, 999 C.civ., prezintă pentru victimă avantajul de a nu trebui să
dovedească culpa celui chemat să răspundă pentru consecinţele negative ale activităţii
sale. Această soluţie garantează într-o măsură mai mare, în condiţii de probă mai puţin
dificile, dreptul la despăgubire al persoanei prejudiciate. Dovada trebuie făcută în sensul
că activitatea celui chemat să răspundă i-a creat reclamantului un prejudiciu. Această
probă o dată administrată, caracterul cauzal al participării se presupune cât timp nu se
dovedeşte contrariul, respectiv, că participarea nu a fost cauzală, prejudiciul datorându-se
forţei majore, faptei terţului sau culpei persoanei păgubite.
În interpretarea art. 1000 alin. 1 C.civ., în doctrină, s-a reflectat atât concepţia
subiectivă a răspunderii civile delictuale întemeiată pe culpa prezumată a persoanei
chemată să răspundă pentru fapta lucrului (activitatea poluantă), cât şi pe concepţia
obiectivă care exclude ideea de culpă dovedită sau nedovedită şi situează obligaţia de
reparare a prejudiciului pe tărâmul răspunderii obiective, fundamentată pe riscul activităţii
desfăşurate.
2. Răspunderea subiectivă
Răspunderea subiectivă pentru pagube produse mediului se aplică rar, reclamantul
(victima) trebuind să dovedească că i s-a cauzat un prejudiciu real, direct şi personal,
culpa autorului faptei, precum şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Proba culpei este greu de făcut în cazul prejudiciilor cauzate prin poluare. Totuşi, prin
excepţie de la principiul răspunderii obiective consacrat în Legea protecţiei mediului,
reglementări speciale prevăd, în anumite domenii, răspunderea civilă subiectivă, care
prezintă însă unele particularităţi.
36
Daniela Marinescu, op. cit., p. 448-450.
Plecând de la adevărul că viaţa şi societatea impun şi suportarea unor inconveniente
„normale” care decurg din starea de vecinătate, că există o serie de poluări şi daune
admisibile până la o anumită limită, doctrina şi practica juridică au considerat că atunci
când aceste limite sunt depăşite se naşte dreptul la reparaţie prin instituţia răspunderii
civile delictuale.
Jurisprudenţa străină a admis, de asemenea, că tulburările pot rezulta şi din exerciţiul
legitim al dreptului de proprietate, nu numai dintr-un exerciţiu culpabil. Asemenea acte,
întrucât produc vecinilor neajunsuri excesive, pe care aceştia nu trebuie să le sufere, dau
naştere unei obligaţii de garanţie sub forma unei răspunderi fără culpă.
Ţinând de anormalitatea pagubei, caracterele obiective sunt în funcţie de timp şi de
gravitate. O daună permanentă, fie pentru că este definitivă şi perpetuă, fie că se
prelungeşte ori se reînnoieşte devine sursă de indemnizare. Este necesar însă şi
caracterul obiectiv legat de gravitate, pentru că numai reunirea ambelor elemente dă
naştere la despăgubiri.
Dreptul la despăgubire se fundamentează din punct de vedere juridic pe dreptul
fiecăruia de a nu fi privat, în tot sau în parte, de valoarea unui bun ori a unei situaţii şi de
avantajele pe care le poate avea de aici şi nu pe conduita autorului daunei.
În dreptul nostru, prima obligaţie concretă în materie de servituţi determinată de
vecinătatea terenurilor, prevăzută în Codul civil art. 578, stipulează că locurile inferioare
sunt supuse a primi apele ce curg din locurile superioare, fără ca mâna omului să fi
contribuit la aceasta”.
Obligaţiile speciale de vecinătate au ca scop, mai întâi, de a evita consecinţele
dăunătoare ale vecinătăţii, iar apoi, în caz că ele s-au produs, de a repara daunele
respective. Este modul de a menţine relaţii normale între vecini, mai ales în ceea ce
priveşte exploatarea terenurilor lor.
Pentru rezolvarea unor relaţii conflictuale, proprietarul are de ales mai multe variante:
el poate să se opună unor acţiuni care ar fi permise prin dreptul de proprietate sau să
tolereze astfel de acţiuni ale vecinului dacă nu aduc prejudicii.
Natura juridică a relaţiilor de vecinătate este cea a servituţilor naturale şi legale. În
literatura noastră juridică37, s-a susţinut în legătură cu servituţile, că acestea nu sunt în
fond servituţi propriu-zise, ci un număr de obligaţii juste impuse proprietarilor pe cale
naturală sau legală, ca reguli de bună vecinătate.
Ele sunt în realitate, mărginiri ale dreptului de proprietate care derivă din raporturile
fireşti de bună vecinătate şi se aplică oricărui fel de drept de proprietate.
Normele bunei vecinătăţi acţionează asupra componentelor de mediu (naturale şi
antropice) şi ai titularilor acestor componente, ca titulari de mediu, care au o capacitate
juridică ecologică.
În dreptul mediului, normele juridice ce intră în structura conceptului juridic al bunei
vecinătăţi sunt chemate să asigure, atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional,
cooperarea subiectelor raporturilor juridice de protecţie a mediului în scopul promovării
conceptului dezvoltării durabile.
Temeiul juridic al răspunderii civile pentru prejudicii cauzate mediului 38 este, aşa după
cum am arătat, legea protecţiei mediului OUG nr.195/2005, care în art. 96 statuează şi
forma răspunderii civile pentru încălcarea prevederilor legale, atât ca obligaţie de
internalizare a costurilor poluării, cât şi ca fundament al răspunderii pentru prejudiciile
efective cauzate prin poluare, precum şi numeroase obligaţii juridice privind protecţia
resurselor naturale şi a biodiversităţii; protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice;
protecţia atmosferei; a solului şi a monumentelor naturii; protecţia aşezărilor umane.
37
I. Pop, Vecinătatea şi buna vecinătate în dreptul internaţional, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 57.
38
Daniela Marinescu, op. cit., p. 451-452.
Încălcarea oricăreia din aceste obligaţii poate cauza prejudicii însemnate
componentelor de mediu, atrăgând răspunderea juridică a celor vinovaţi.
Ca urmare, cerinţele protecţiei mediului, în condiţiile pericolului poluării, presupun o
diligenţă rezonabilă (suficientă şi necesară) în exercitarea obligaţiilor privind utilizarea
mediului39.
Prejudiciul este definit ca fiind „ efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii
oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare, accidente
ecologice sau fenomene naturale periculoase” .
Din această reglementare rezultă că sunt supuse regimului special de răspundere
daunele provocate sănătăţii umane sau bunurilor, produse de poluanţi, activităţi
dăunătoare, accidente ecologice sau fenomene naturale periculoase şi daunele cauzate
direct mediului ca atare.
Răspunderea obiectivă are la bază ideea de risc şi de garanţie, existând şi
obligativitatea asigurării dar numai pentru activităţile generatoare de risc major.
Legea nr. 103/1996, prevede în art. 14 alin.1 că: „Răspunderea civilă pentru pagubele
cauzate de vânatul din speciile prevăzute î anexa nr. 1 revine gestionarului fondului de
vânatoare, iar pentru cele cauzate de vânatul din speciile prevăzute î anexa nr. 2,
autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură”.
6. RĂSPUNDEREA PENALĂ
Prin Hotărârea de Guvern nr. 440/2005 40, a fost înfiinţată reorganizată Garda
Naţională de Mediu, organ de control ecologic, cu statut specific, care funcţionează în
cadrul autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, a inspectoratelor de protecţie a
mediului judeţene şi respectiv al Municipiului Bucureşti, precum şi în cadrul Administraţiei
Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunării”.
Potrivit art. 2 alin.2 din Hotărârea de Guvern nr. 440/2005, Garda Naţională de Mediu
are în subordine 8 comisariate regionale ale Gărzii Naţionale de Mediu, instituţii cu
personalitate juridică a căror structură organizatorică include 41 de comisariate judeţene,
Comisariatul Municipiului Bucureşti şi Comisariatul Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării",
organizate ca servicii fără personalitate juridică în cadrul comisariatelor regionale de care
aparţin.
Prin structurile sale specifice, Garda de Mediu desfăşoară activităţi de prevenire şi
sancţionare a contravenţiilor şi de sesizare a organelor de urmărire penală în cazul
infracţiunilor din domeniul protecţiei mediului, cu impact regional sau transfrontier, care pot
afecta sănătatea populaţiei şi calitatea factorilor de mediu, pe întregul teritoriu al
României.
Garda Naţională de Mediu are atribuţii în aplicarea politicii Guvernului în materia
prevenirii, constatării şi sancţionării încălcării prevederilor legale privind protecţia mediului,
apelor, solului, aerului, biodiversităţii, precum şi a celor prevăzute în legile specifice
domeniului controlului poluării industriale şi managementului riscului, fondului de mediu şi
altor domenii prevăzute de legislaţia specifică în vigoare, inclusiv privind respectarea
procedurilor legale de emitere a avizelor, acordurilor şi autorizaţiilor de mediu şi
gospodărire a apelor emise de autorităţile competente, potrivit legislaţiei în vigoare, pentru
reglementarea proiectelor, programelor şi activităţilor specifice acestor domenii.
PROBLEME INTRODUCTIVE
CHESTIONARE
40
H.G. nr. 440 din 12 mai 2005 privind reorganizarea şi funcţionarea Gărzii Naţionale de Mediu, publicată în M. Of. nr.
7448 din 26.05.2005
CHESTIONARUL NR. 1
1. În cele ce urmează sunt enumerate câteva activităţi desfăşurate de om. Care dintre
aceste activităţi au dus la poluarea mediului înconjurător:
a) s-au făcut despăduriri masive pentru obţinerea de masă lemnoasă;
b) s-a dezvoltat foarte mult exploatarea subsolului;
c) s-a dezvoltat intensiv industria şi în special industria chimică.
2. Revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană a afectat grav mediul înconjurător. Care
din situaţiile prezentate a afectat mediul biologic de viaţă al omului şi animalelor:
a) dorinţa oamenilor de a atinge un nivel de viaţă cât mai ridicat;
b) necesitatea creşterii producţiei agricole vegetale şi animale pentru a asigura hrana
tuturor oamenilor;
c) necesitatea creşterii producţiei de materii prime, de combustibili şi energie.
3. Conceptul de dezvoltare durabilă a fost definit ca fiind:
a) acel tip de dezvoltare economică care asigură satisfacerea necesităţilor prezentate
fără a compromite posibilităţile generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile cerinţe;
b) acel mod de desfăşurare a activităţilor umane, care să nu afecteze ecosistemul
natural;
c) acea dezvoltare preconizată a fi desfăşurată de om care să nu influenţeze sub nici o
formă viaţa umană.
4. Care dintre condiţiile enumerate sunt importante pentru realizarea obiectivelor
dezvoltării durabile:
a) politicile economice
b) politica mediului înconjurător;
c) politica forţei de muncă.
5. Care sunt principiile strategiei protecţiei mediului:
a) evitarea poluării prin măsuri preventive;
b) cine “poluează plăteşte”;
c) stimularea activităţilor de redresare a mediului.
6. Care sunt criteriile de stabilire a priorităţilor privind obiectivele protecţiei mediului:
a) menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei şi a calităţii vieţii;
b) apărarea împotriva calamităţilor naturale şi accidentelor;
c) pregătirea aderării României la Uniunea Europeană.
7. Strategia protecţiei mediului se aplică şi se actualizează prin:
a) Programul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului;
b) Programul de Dezvoltare regională şi rurală;
c) Programul Naţional de combatere a corupţiei în domeniul protecţiei mediului.
8. Prima conferinţă mondială în domeniul protecţiei mediului a avut loc:
a) la Stocholm în anul 1972;
b) la Rio de Janeiro în 1992;
c) la Johanesburg în 2002.
9. Care dintre următoarele expresii înseamnă a polua:
a) a murdări;
b) a pângări;
c) a profana.
10. Prin poluant, potrivit Legii 137/95 se înţelege:
a) orice substanţă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori, care introdusă în
mediu modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi a organismelor vii;
b) orice categorie de substanţă, care permite dezvoltarea unor organisme parazite,
păduchi, viermi;
c) orice factor care aflat în mediu în cantităţi ce depăşesc limita de toleranţă a uneia
sau mai multor specii de vieţuitoare, împiedică înmulţirea sau dezvoltarea normală a
acestora printr-o acţiune toxică.
REGLEMENTAREA RAPORTURILOR OM-NATURĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI. DE LA
DREPTUL NATURII LA DREPTUL MEDIULUI
CHESTIONARUL NR. 2
ATMOSFERA
CHESTIONARUL NR. 3
APA
CHESTIONARUL NR. 4
1. Cea mai mare cantitate de apă se află:
a) în oceane şi mări;
b) în calotele de gheaţă ale polilor;
c) în fluviile, râurile, lacurile, pânzele subterane de apă şi în atmosferă.
2. Din punct de vedere al administrării lor apele se împart în:
a) ape internaţionale;
b) ape teritoriale;
c) ape naţionale.
3. După destinaţia lor economică concretă, apele sunt:
a) de folosinţă generală;
b) destinate agriculturii;
c) cu destinaţie specială.
4. Conferinţa internaţională privind poluarea apelor din Europa, Geneva 1961, a definit
poluarea apei ca fiind:
a) modificarea directă sau indirectă a compoziţiei sau stării apelor unei surse oarecare;
b) schimbarea calităţii apei prin intervenţia anului sub o formă sau alta;
c) alterarea calităţilor fizice, chimice sau biologice ale acesteia.
5. Sursele care produc poluarea apelor de suprafaţă se pot împărţi în:
a) surse de poluare concentrate sau organizate;
b) surse de poluare neorganizate, dispersate pe suprafaţa bazinului hidrografic;
c) surse nepoluante dispersate.
6. Poluarea apei este produsă de:
a) poluanţi de natură fizică;
b) poluanţi de natură radioactivă;
c) poluanţi de natură gastrologică.
7. Poluarea termică apare:
a) în urma deversării în apă a lichidelor calde care au servit la răcirea instalaţiilor
industriale;
b) prin infestarea cu plumb, mercur, azot şi hidrocarburi;
c) prin deversarea în apă a poluanţilor biodegradabili care pot fi metabolizaţi şi
neutralizaţi de flora şi fauna acvatică.
8. O apă poate fi poluată:
a) când pe ea pluteşte petrolul;
b) când este colorată neplăcut sau rău mirositoare;
c) când, deşi aparent bună, conţine fie şi într-o cantitate scăzută, substanţe toxice.
9. Administraţia naţională “Apele Române” are ca obiect de activitate:
a) aplicarea strategiei şi politicii naţionale în domeniul gospodăririi cantitative şi
calitative a resurselor de apă;
b) administrarea şi exploatarea infrastructurii sistemului naţional de gospodărire a
apelor;
c) verificarea modului în care sunt folosite resursele de apă ale ţării noastre.
10. Gospodărirea durabilă a apelor, urmăreşte:
a) refacerea şi menţionarea integrităţii chimice, fizice şi biologice a resurselor de apă;
b) conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice;
c) asigurarea, cu prioritate, a alimentării cu apă potabilă a populaţiei.
SOLUL ŞI SUBSOLUL
CHESTIONARUL NR. 5
1. Datele experimentale atestă că pentru formarea unui strat de sol gros de 20 cm,
este nevoie de o perioadă de timp cuprinsă între:
a) 2.000-7.000 ani;
b) 300-1.000 ani;
c) 1.000-2.000 ani
2. Poluarea solului este:
a) rezultatul oricărei acţiuni care produce dereglarea funcţionării naturale a solului, ca
mediu de viaţă;
b) acţiunea manifestată de om, cu intenţie sau din culpă prin care se aduc atingere
calităţii solului;
c) acţiunea sau inacţiunea fiinţei umane şi a celorlalţi factori prin care se modifică
biosistemul ecologic al solului.
3. Principalii factori care pot duce la poluarea solului:
a) pulberile şi gazele nocive din aer;
b) pesticidele şi îngrăşămintele chimice folosite în agricultură;
c) compuşii chimici aflaţi în atmosferă care modifică calitatea aerului.
4. Poluarea solului poate fi:
a) poluare naturală;
b) poluare fizică şi chimică;
c) poluarea radioactivă.
5. Care dintre următoarele măsuri sunt stabilite de Autoritatea centrală pentru
protecţia, cu consultarea ministerelor de resort pentru protecţia solului, indiferent de
destinaţia şi de titlul pe baza căruia este deţinut:
a) organizarea sistemului de monitorizare a calităţii solului;
b) procedura de autorizare privind probleme de protecţia mediului cuprinse în planurile
de amenajare a teritoriului;
c) reglementările privind protecţia calităţii solului, a ecosistemelor terestre şi a
biodiversităţii.
6. În vederea protecţiei calitative a terenurilor, se pot executa lucrări de:
a) conservarea şi ameliorarea solului;
b) identificarea terenurilor afectate;
c) stabilirea perimetrelor de ameliorare care cuprind terenurile degradate.
7. Un rol important în protecţia solului îl au amenajările de îmbunătăţiri funciare şi
anume:
a) de a preveni şi de a reduce consecinţele de deteriorare a fondului funciar;
b) de a valorifica superior fondul funciar existent;
c) prin factorii responsabili să urmărească impactul acestor lucrări asupra factorilor de
mediu şi să aplice măsurile de corecţie.
8. Care dintre obligaţiile enunţate mai jos, revin, titularilor de terenuri pentru protecţia
cantitativă a terenurilor:
a) folosirea raţională cu maximum de eficienţă a tuturor suprafeţelor de teren;
b) de a respecta întocmai prevederile autorizaţiilor eliberate şi în special în cadrul
obiectivelor de investiţii sau de producţie amplasate pe terenuri agricole;
c) de a solicita acordul expres al titularilor de terenuri, în cazul în care sunt necesare
intervenţii la remedierea sau executarea unor lucrări de întreţinere la reţele de cabluri sau
conducte.
9. Care dintre următoarele fapte enunţate mai jos, constituie contravenţie la normele
privind evidenţa, protecţia, folosirea şi ameliorarea terenurilor agricole sau silvice:
a) nedecopertarea de către beneficiarii de investiţii a stratului fertil de sol, înainte de
executarea lucrărilor de amplasare a unor obiective şi nedepozitarea acestui strat pe
suprafeţele stabilite de organele agricole;
b) degradarea terenurilor şi culturilor prin depozitarea de materiale ori deşeuri de
pietriş;
c) ocuparea şi folosirea terenurilor situate în extravilan conform autorizaţiilor de
construcţie şi a certificatului de urbanism.
10. În conformitate cu art. 135 alin. (4) din constituţie, fac parte din bogăţiile subsolului,
constituind obiectivul exclusiv al proprietăţii publice:
a) zăcămintele de ape minerale;
b) lacurile terapeutice şi acumulările de nămol;
c) resursele naturale aflate în subsolul marin, în afara platoului continental.
CHESTIONARUL NR. 6
CHESTIONARUL NR. 7
1. Mediul înconjurător este influenţat de:
a) numărul populaţiei;
b) ritmul de creştere al populaţiei;
c) modalitatea de distribuire a populaţiei.
2. Care dintre activităţile desfăşurate de om au devenit principalul poluator al mediului:
a) aplicarea unor tehnologii noi în industrie mari consumatoare de combustibil şi de
minereuri metalifere;
b) ca urmare a activităţilor desfăşurate în industrie, aceasta răspândeşte în atmosferă
şi deversează în ape mari cantităţi de reziduuri;
c) reducerea productivităţii muncii şi a capacităţii de producere a veniturilor oamenilor.
3. Calitatea vieţii a fost definită de B. de Jouvenal ca fiind:
a) totalitatea posibilităţilor oferite individului de către societate în scopul de a-şi
amenaja existenţa, de a dispune de produsele ei şi de a folosi serviciile pentru organizarea
existenţei individuale;
b) totalitatea eforturilor depuse de societatea civilă pentru asigurarea condiţiilor de
viaţă ale omului;
c) totalitatea eforturilor depuse de societate pentru realizarea valorilor fundamentale,
respectiv pentru asigurarea drepturilor fundamentale ale omului.
4. Calitatea vieţii este o noţiune care tinde a se valoriza complet. Care dintre indicatorii
prezentaţi deţin un rol important în evaluarea calităţii vieţii:
a) factorii de mediu;
b) factorii privind educaţia omului;
c) factorii privind creşterea productivităţii muncii.
5. În fiecare ţară, calitatea vieţii influenţează pozitiv creşterea produsului social total şi
a venitului naţional. Care dintre următorii factori sunt influenţaţi de calitatea vieţii:
a) sănătatea fizică şi psihică a membrilor societăţii;
b) capacitatea de muncă a lucrătorului;
c) productivitatea muncii.
6. Care dintre următoarele atribuţii revin autorităţilor publice centrale pentru sănătate în
contextul Legii 137/1995:
a) organizează şi coordonează activitatea de monitorizare a stării de sănătate a
populaţiei;
b) supraveghează şi controlează calitatea produselor alimentare necesare vieţii
omului;
c) colaborează cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului.
7. Potrivit Legii nr. 22/2001, Ministerului Sănătăţii şi Familiei îi revin următoarele
atribuţii privind sănătatea populaţiei:
a) coordonează şi controlează după caz organizarea activităţii de asistenţă publică;
b) promovarea sănătăţii şi medicinii preventive;
c) asigură servicii de asistenţă medicală veterinară pentru animale şi păsări.
8. Care dintre următoarele atribuţii revin direcţiilor judeţene de sănătate publică în
conformitate cu prevederile Legii 22/2001:
a) întocmesc şi reactualizează în cooperare cu autorităţile teritoriale de protecţie a
mediului planurile locale de acţiune pentru sănătate în relaţiile cu mediul;
b) informează populaţia şi autorităţile administraţiei publice locale despre factorii de
risc asupra sănătăţii din mediul înconjurător;
c) efectuează determinări pentru supravegherea poluării aerului, apei, solului, a
poluării sonore.
9. Care sunt instrumentele cu caracter universal care proclamă drepturile omului:
a) Carta O.N.U.;
b) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
c) Acordul privind Drepturile Universale ale Omului - Paris, 1956.
CHESTIONARUL NR. 8
CHESTIONARUL NR. 9
CHESTIONARUL NR. 10
CHESTIONARUL NR. 11
CHESTIONARUL NR. 12
RĂSPUNSURI
CHESTIONAR NR. 1
1. a, b, c; 2. a, b, c; 3. a; 4. a, b, c; 5. a, b, c; 6. a, b, c; 7. a; 8. a; 9. a, b, c; 10. a.
CHESTIONAR NR. 2
1. a; 2. b; 3. a; 4. a; 5. a, b; 6. a, 7. b; 8. a, b, c; 9. a; 10. a.
CHESTIONAR NR. 3
1. a; 2. a, b, c; 3. a; 4. a, b; 5. a, b, c; 6. a, b, c; 7. a, b, c; 8. a, b, c; 9. a, b, c; 10.
a, b, c.
CHESTIONAR NR. 4
1. a; 2. a, b, c; 3. a, b, c; 4. a; 5. a, b; 6. a, b; 7. a; 8. a, b, c; 9. a, b; 10. a, b, c.
CHESTIONAR NR. 5
1. a; 2. a; 3. a, b; 4. a, b, c; 5. a, b, c; 6. a, 7. a, b, c; 8. a, b, c; 9. a, b; 10. a, b.
CHESTIONAR NR. 6
1. a; 2. a, b, c; 3. a, b; 4. a, b; 5. a, b, c; 6. a, b, c; 7. a; 8. a, b, c; 9. a, c; 10. a, b.
CHESTIONAR NR. 7
1. a, b, c; 2. a, b; 3. a; 4. a, b; 5. a, b, c 6. a, c; 7. a, b; 8. a, b, c; 9. a, b; 10. a, b, c.
CHESTIONAR NR. 8
1. a, b, c; 2. a, 3. a, c; 4. a; 5. b, c; 6. a, c; 7. a, b; 8. a, b, c; 9. b, 10. b,
CHESTIONAR NR. 9
1. a, b, c; 2. b, c; 3. a; 4. a, b; 5. a; 6. a, c; 7. b, c; 8. c.
CHESTIONAR NR. 10
1. a, c; 2. a, b; 3. a, b, c; 4. a, b; 5. c; 6. a, c; 7. a, c; 8. a, b, c; 9. a, b; 10. a, b.
CHESTIONAR NR. 11
1. a, b, c; 2. a, c; 3. a, b; 4. a; 5. a, b; 6. a, c; 7. a, b, c; 8. a, b, c; 9. a, c; 10. a, b, c.
CHESTIONAR NR. 12
1. a, b, c; 2. a; 3. c; 4. a, b, c; 5. a, b ; 6. a, b, c; 7. a, b, c; 8. a; 9. a, b; 10. a.