Tema 1

Tensiunea nevoi-resurse. Raritate şi alegere

În condiţiile în care au apărut şi există o multitudine de ştiinţe economice autonome, când sistemul ştiinţei s-a
îmbogăţit cu noi cuceriri, domeniul ştiinţei politice nu mai constituie un simplu segment al economiei reale şi nici un
palier al acţiunii social-economice. Economia politică este ştiinţa care s-a autonomizat mai ales prin modul de abordare a
activităţilor economice, prin premisele adoptate şi prin concluziile pe care le formulează.
Economia politică este ştiinţa alocării resurselor rare ce au utilizări alternative. Ea studiază formele
comportamentului uman maximizator în utilizarea acestor resurse în timp, analizează şi explică modalităţile după care un
individ sau o societate alocă mijloace limitate satisfacerii nevoilor nelimitate.
În ultimele decenii se consideră că obiectul de studiu al economiei politice îl constituie o reflectare generalizată a
realităţii economice cu ajutorul noţiunilor şi conceptelor economice. Astfel, prin utilizarea unui ansamblu coerent de
cunoştinţe, economia politică studiază motivaţia activităţii economice a indivizilor şi obiectivele lor, măsoară rezultatele
acestei activităţi şi le compară cu motivaţia şi obiectivele propuse. Ea extinde criteriul raţionalităţii şi al eficienţei
economice asupra socialului în totalitatea sa, de aici rezultând şi legăturile acestei ştiinţe cu celelalte ştiinţe economice.
Economia politică este, în acelaşi timp, o ştiinţă fundamentală, şi prin urmare, elaborează concepte, idei, teorii,
legi, principii valabile şi folosite de toate ştiinţele economice.
Fiind o ştiinţă fundamentală, ea are atât un caracter teoretic, prin definirea conceptelor, a instrumentelor şi
metodelor de studiu, cât şi un caracter normativ, care arată cum trebuie să fie economia, respectiv viaţa economică şi în ce
sens trebuie să evolueze.
Economia politică studiază problemele la nivel micro şi macroeconomic, şi este deci o ştiinţă economică de
ansamblu, respectiv trunchiul de bază al întregii ştiinţe economice fiind structurată şi abordată ca microeconomie,
mezoeconomie, macroeconomie şi mondoeconomie.
Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele agenţilor economici individuali ce
participă la fluxurile economice, privite ca acte, fapte autonome şi specifice.
Macroeconomia reprezintă acea parte a economiei care exprimă acelaşi procese şi fapte, numai că ea se referă la
mărimile şi variabilele agregate ale intrărilor şi ieşirilor rezultate din comportamentele individuale ale participanţilor la
viaţa economică.
Existenţa şi acţiunea omului presupun permanent satisfacerea unei game foarte variate de nevoi. Nevoile umane
pot fi definite drept ansamblul doleanţelor, aşteptărilor şi aspiraţiilor indivizilor de a-şi însuşi bunuri şi servicii. Aceste
nevoi devin reale, efective în funcţie de gradul de dezvoltare economică şi de nivelul de cultură şi civilizaţie al indivizilor.
În principiu, nevoile se grupează astfel :
 În funcţie de cele trei dimensiuni ale fiinţei umane, avem nevoi somatice sau biologice, primele resimţite de indivizi
şi inerente fiecăruia dintre noi; nevoi de grup resimţite de oameni ca participanţi la diferite sociogrupuri şi care pot fi
satisfăcute numai prin acţiunea conjugată a unor colectivităţi; nevoi spiritual-psihologice, ce apar ca urmare a
progresului în instrucţie, în relaţiile de natură morală şi presupun raţionalitate şi gândire elevată;
 În funcţie de posibilităţile de satisfacere, se disting nevoi solvabile şi nevoi nesolvabile;
 În funcţie de natura bunurilor necesare: nevoi materiale şi nevoi nemateriale;
 După durata de timp: nevoi prezente şi nevoi viitoare;
 În funcţie de gradul dezvoltării economice şi de nivelul de cultură şi civilizaţie, nevoile pot fi grupate în nevoi de
bază sau inferioare şi nevoi complexe sau superioare.
Acţiunea oamenilor pentru satisfacerea nevoilor reprezintă punctul de plecare în iniţierea şi desfăşurarea oricărui gen
de activitate, iar în momentul în care nevoile devin motivate şi se impun a fi satisfăcute ele se transformă în interese
economice.
Interesele economice reprezintă acele nevoi umane înţelese de oameni, care devin obiectul acţiunii şi confruntării
lor pentru dobândirea bunurilor necesare satisfacerii acestora.
În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de exprimare, interesele economice se grupează în :
personale, de grup şi generale.
Orice activitate umană presupune utilizarea de resurse specifice în cantităţi determinate şi de calitate adecvată.
Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor şi premiselor directe şi indirecte ale acţiunii social
practice care pot fi atrase şi efectiv utilizate în producerea de bunuri şi servicii.
Principala clasificare a resurselor le grupează astfel:
a. Resurse materiale, care includ atât resurse primare (originare), cât şi resurse derivate (echipamente
de producţie);
1
 b. Resurse umane, care pot fi şi ele primare(potenţialul demografic), cât şi derivate (potenţialul
inovaţional);
c. Resurse informaţionale.
De-a lungul timpului, resursele s-au amplificat şi diversificat, însă au rămas limitate în raport cu creşterea şi
diversificarea nevoilor umane. Teoria economică studiază modul în care societatea identifică şi utilizează resursele rare
de care dispune în vederea satisfacerii diferitelor nevoi. Raritatea resurselor şi a bunurilor privite cantitativ şi calitativ
este o caracteristică a economiei moderne ce îşi găseşte expresia în legea rarităţii resurselor economice. Această lege
constă în aceea că volumul, structurile şi calitatea resurselor şi a bunurilor se modifică mai încet decât volumul,
structura şi intensitatea nevoilor.
Creşterea şi diversificarea nevoilor umane în condiţiile manifestării legii rarităţii au obligat oamenii să se adapteze
creator în condiţii de timp şi loc, să aleagă din multiple alternative de folosire a resurselor rare, pe cea care permite
obţinerea de bunuri cât mai multe, de calitate corespunzătoare, asigurându-se astfel satisfacerea cât mai bună a nevoilor, în
creştere şi diversificare.
Insuficienţa resurselor în raport cu nevoile, conjugată cu multitudinea alternativelor în care poate fi folosită orice
resursă, face ca alegerea uneia dintre ele să fie însoţită de sacrificarea celorlalte. Indiferent de felul operaţiunii economice
şi de natura subiectului ei, principiul costului de oportunitate presupune fie maximizarea utilităţii, fie minimizarea
efortului (a resurselor consumate, a costurilor).
Costul de oportunitate (al alegerii) constă în valoarea bunurilor alternative la care se renunţă (sacrificate) pentru
a alege un anume bun spre a fi produs sau consumat. Costul alegerii este costul unei activităţi măsurat în termenii celei
mai bune alternative sacrificate.
În aprecierea unei alegeri ca fiind raţională este necesar să se compare utilităţile şi dezutilităţile diferitelor
mijloace ce ar permite să se ajungă la anumite rezultate prin folosirea cât mai bună a resurselor disponibile. În cercetarea
posibilităţilor alternative de a produce se foloseşte ca instrument, curba sau frontiera posibilităţilor de producţie, prin
intermediul căruia sunt puse în evidenţă toate combinaţiile posibile de producere a două sau mai multe bunuri, prin
folosirea integrală şi eficientă a resurselor disponibile la un moment dat.

Activitatea economică şi legile economice

Prin conţinutul şi rolul său, economia este o latură inseparabilă a acţiunii sociale. Cea mai cuprinzătoare activitate
umană, care delimitează pe om ca specie, este munca.
Munca, este acea activitate care şi în care oamenii, pornind de la nevoile lor, îşi prefigurează scopurile acţiunii lor,
îşi formulează şi îşi apără interesele, caută şi creează mijloacele adecvate scopurilor propuse.
Activitatea economică se defineşte prin lupta împotriva rarităţii, proces complex, care reflectă actele, faptele,
comportamentele şi deciziile oamenilor referitoare la atragerea şi utilizarea resurselor economice în funcţie de nevoile şi
interesele economice.
Ceea ce definim noi activitate economică este numai o faţetă a unui sistem real complex, deoarece în societatea
contemporană nu există procese exclusiv economice. Ca rezultat al dezvoltării societăţii, al adâncirii diviziunii sociale a
muncii, s-au autonomizat următoarele activităţi :
 Producţia – constă în transformarea intrărilor(resurse, factori de producţie) în ieşiri de bunuri economice. În funcţie de
caracterul rezultatelor producţiei se distinge producţia materială (totalitatea proceselor prin care resursele naturale
sau bunurile obţinute în procese de producţie anterioare sunt supuse unor modificări substanţiale şi structurale spre
obţinerea de noi produse) şi prestări servicii(totalitatea activităţilor care transformă intrările în rezultate specifice şi
care nu îmbracă formă obiectuală);
 Schimbul – componentă a activităţii economice ce subsumează activităţi de deplasare în spaţiu a bunurilor materiale,
trecerea lor de la o persoană la alta prin vânzare-cumpărare, păstrarea şi depozitarea lor etc.;
 Repartiţia – cuprinde activităţi economice prin care bunurile materiale şi serviciile sunt orientate spre destinaţiile lor,
prin care se distribuie şi se redistribuie veniturile participanţilor la viaţa economică, între membrii societăţii;
 Consumul – actul ce constă în folosirea efectivă a bunurilor, act ce verifică utilitatea acestora şi concordanţa lor cu
nevoile, dorinţele şi interesele oamenilor.
Activitatea economică se desfăşoară în condiţiile şi pe baza unor multiple legături de intercondiţionare. Unele dintre
aceste legături se manifestă la suprafaţa economiei, fiind uşor de observat, altele se derulează în profunzime şi trebuie
studiate sistematic.
Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, respectiv acele aspecte şi acte
economice care apar şi se manifestă la suprafaţa acesteia şi pot fi cunoscute de oameni direct, pe bază de experienţă. Este

2
vorba de tranzacţii economice, de oferta şi cererea de mărfuri, de nivelul preţurilor şi al tarifelor etc. Privite în mişcare, în
dinamica lor temporală şi spaţială, fenomenele economice devin procese economice.
Procesul economic exprimă transformările cantitative, calitative şi structurale în starea activităţii economice,
evidenţiind desfăşurarea vieţii economice în timp şi spaţiu.
Dependenţele reciproce dintre fenomenele şi procesele economice, ca şi posibilitatea devenirii unora dintre ele din
cauze în efecte şi a unora dintre efecte în cauze desemnează starea de dependenţă mutuală. Expresia relaţiilor esenţiale,
necesare, relativ stabile şi repetabile de dependenţă cauzală sau mutuală în şi între fenomenele şi procesele economice
poartă denumirea de legi economice.
Principalele trăsături distinctive ale legilor economice sunt :
 Legea economică sugerează doar ideea de relaţii constante între procesele, faptele, actele şi comportamentele
economice;
 Raporturile dintre respectivele fapte sunt necesare, numai dacă anumite condiţii prealabile sunt îndeplinite;
 Formularea legilor şi crearea instituţiilor corespunzătoare porneşte de la comportamentele oamenilor;
 Legile economice sunt compatibile cu iniţiativa şi activitatea individuală;
 Deşi au caracter general, legile economice au totodată caracter de tendinţă;
 Legile economice comportă previziuni, dar prevederile actuale pe baza lor nu sunt suficient de sigure şi de clare.
Prin esenţa lor, deşi obiective, legile economice nu limitează libertăţile şi iniţiativa oamenilor. Participarea
oamenilor la viaţa economică şi raportarea lor la exigenţele legilor acesteia reprezintă condiţia unei activităţi economice
utile şi eficiente.

Economia concurenţială de schimb – trăsături generale

Satisfacerea nevoilor umane se realizează fie din producţia proprie, prin autoconsum, fie apelând la produsele
altora prin intermediul schimbului. Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor rezultate pentru
satisfacerea nevoilor. Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi pentru a primi în contraprestaţie alte
bunuri necesare existenţei, inclusiv monedă.
Celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două forme diferite de organizare şi funcţionare a
vieţii economico-sociale : economia naturală(autarhică) şi economia de schimb (marfară, de mărfuri, comercială).
Economia naturală reprezintă acea formă de organizare a societăţii, în care trebuinţele individului şi ale
societăţii sunt satisfăcute prin autoconsum, fără a se apela la schimb.
Realitatea economică nu poate fi delimitată rigid în economie naturală şi economie de schimb. Aceste forme de
economie au coexistat şi s-au intercondiţionat în timp. Aprecierea unei realităţi economice ca fiind organizată ca economie
naturală sau de schimb se face după criteriul preponderenţei pe care o formă sau alta de organizare o deţine în cadrul
întregii activităţi economice.
Economia naturală a fost dominantă în condiţiile unui nivel scăzut de dezvoltare economică, cu o gamă restrânsă
de trebuinţe, cele elementare fiind preponderente. De-a lungul timpului, economia naturală a cunoscut o tendinţă evidentă
de restrângere relativă, iar elemente ale economiei naturale, în prezent, mai au semnificaţie doar în ţările slab dezvoltate
din punct de vedere economic şi în gospodăriile agrare tradiţionale.
Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea
contemporană. Ca trăsături generale ale economiei de schimb, mai semnificative, precizăm :
 Specializarea agenţilor economici - reprezintă o formă a diviziunii muncii care constă în producerea anumitor bunuri
sau desfăşurarea anumitor activităţi pe principii de raţionalitate şi eficienţă economică. Specializarea agenţilor
economici într-un domeniu sau altul de activitate are la bază interesul economic, respectiv avantajul obţinut dintr-o
activitate comparativ cu alta. Astfel, deciziile de specializare se bazează conştient sau intuitiv pe teoria avantajului
economic relativ sau comparativ şi pe teoria avantajului economic absolut. Un agent economic deţine avantaj
economic relativ în raport cu alţi agenţi economici dacă obţine un anumit bun cu cel mai mic cost de oportunitate.
Agentul economic deţine avantaj economic absolut atunci când obţine cea mai mare cantitate de bunuri, cu aceleaşi
resurse, comparativ cu ceilalţi agenţi economici. Efectele specializării pe baza avantajului relativ şi absolut au dus în
timp la creşterea producţiei şi la economisirea resurselor folosite.
 Autonomia şi independenţa producătorilor - ca trăsătură de bază a economiei de schimb presupune că agenţii
economici sunt abilitaţi cu dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor economice se realizează pe criterii economice.
 Activitatea economică gravitează în jurul pieţei - între producţie şi consum, între producător şi consumator se
interpune schimbul, respectiv piaţa, care devine instituţia centrală care mediază aceste legături şi cea care validează în
ultimă instanţă deciziile economice.

3
 Tranzacţiile între agenţii economici sunt bilaterale de piaţă - acestea constau în mişcări reciproce, biunivoce de
bunuri între doi agenţi economici. În rândul acestora se disting tranzacţii bilaterale coercitive, de exemplu o
naţionalizare cu despăgubiri, impuse administrativ asupra unuia dintre participanţii la tranzacţie şi tranzacţii bilaterale
de piaţă, generate de întâlnirea cererii cu oferta, a interesului cumpărătorului de a-şi maximiza utilitatea şi cel al
vânzătorului de a-şi maximiza profitul. Din ansamblul tranzacţiilor economice, doar cele bilaterale de piaţă, decurg
din esenţa şi natura economiei de schimb.
 Bunurile îmbracă forma de marfă - în economia de schimb, majoritatea bunurilor economice îmbracă forma de
marfă, devin bunuri comerciale. Marfa este un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de
viaţă ale oamenilor, destinat vânzării-cumpărării prin tranzacţii bilaterale de piaţă. Se disting trei tipuri semnificative
de bunuri economice: bunuri integral marfare sau bunuri comerciale – sunt bunurile care trec de la producător la
consumator prin mecanismele pieţei, pe baza unor preţuri care se formează în mod liber, în raport de cerere şi ofertă;
bunuri parţial marfare sau mixte – sunt bunurile ca trec de la producător la consumator prin vânzare-cumpărare, dar
preţul la care se realizează tranzacţia se formează atât pe baza condiţiilor pieţei, cât şi pe baza unor măsuri de
protecţie socială; bunuri noncomerciale sau nemarfare – sunt acele bunuri economice a căror producere
ocazionează cheltuieli, dar ajung la consumator în mod gratuit, costurile fiind suportate de către comunitate.
 Monetarizarea economiei – se concretizează în faptul că banii, alături de capital şi specializare constituie cel de-al
treilea aspect major al vieţii economice moderne. Importanţa banilor este pusă în evidenţă şi de funcţiile lor. În
prezent, specialiştii sintetizează trei funcţii ale banilor, şi anume : mijloc de schimb, mijloc de măsură a activităţii
economice şi mijloc de rezervă de valoare. Funcţia de mijloc de schimb este principala funcţie a banilor şi constă în
aceea că moneda este intermediarul in procesul de schimb. Apariţia şi generalizarea rolului monedei ca mijloc de
schimb favorizează accelerarea ritmului în care se derulează tranzacţiile economice, creşterea eficienţei economice
pentru fiecare agent economic şi pe ansamblu, satisfacerea mai bună a trebuinţelor. Funcţia de mijloc de măsură a
activităţii economice – moneda reprezentând etalonul general de măsură pentru întreaga activitate economică, stă la
baza măsurării monetare, formă de măsurare specifică economiei de schimb. Instrumentul concret al măsurării
monetare este preţul, iar etalonul general de măsurare(cel monetar) este singurul capabil să comensureze şi să
compare bunurile economice, resurse şi factori de producţie diferite din punct de vedere cantitativ, calitativ şi
structural, drepturi şi obligaţii, stocuri şi fluxuri de factori de producţie etc. Măsurarea economiei prin intermediul
monedei permite compararea diferitelor componente ale vieţii economice şi stabilirea unei scări generale a preţurilor.
În condiţiile de „ eroziune” monetară (ca urmare a inflaţiei) această funcţie a monedei este imperfect realizată în timp;
pentru a atenua acest neajuns este necesară eliminarea efectului de creştere a preţurilor, prin evaluarea activităţii
economice de ansamblu şi a laturilor sale în preţuri constante, ale unui moment de referinţă, menţinând neschimbată
„mărimea” reală, efectivă a etalonului general de măsurare. Funcţia de rezervă de valoare sau de economisire, de
rezervă, constă în aceea că veniturile monetare necheltuite pot fi reţinute de posesor ca rezervă pentru economii şi
consumuri viitoare. În măsura în care această funcţie este exercitată de către monedă, ea prezintă avantaje
indiscutabile : pe seama monedei se asigură o plajă extrem de largă pentru alegerea bunurilor şi actelor necesare
realizării consumului viitor şi economiilor; în al doilea rând, costul păstrării şi riscurile sunt mai reduse într-o
economie care funcţionează normal şi este neinflaţionistă.

Caracteristici ale economiei de piaţă. Tipuri de economii de piaţă

Problema esenţială a oricărei societăţi cu economie de piaţă o constituie alocarea resurselor rare cu utilizări
alternative pentru acoperirea trebuinţelor nelimitate ale indivizilor şi ale societăţii.
Într-o economie de piaţă resursele sunt alocate prin pieţe, în cazul bunurilor private şi printr-un sistem alternativ la
piaţă, în cazul bunurilor publice. Astfel, o primă delimitare răspunde unei logici economice, distingând activităţile de piaţă
şi cele de non-piaţă. Acestea din urmă nu sunt gratuite, ele au un cost monetar, însă utilizatorul nu îl suportă nici direct şi
nici total. Servicii de acest gen (şcoli, creşe etc.) sunt puse la dispoziţia întregii populaţii sau a unei părţi a ei,
organizându-le printr-o finanţare specială de tip fiscal. A doua delimitare răspunde unei distincţii instituţionale între public
şi privat. Se consideră ca publică orice organizaţie care depinde de una sau mai multe alte organizaţii din diversele
eşaloane de reprezentare naţională. Delimitarea atât a sectorului public şi a sectorului privat, cât şi a frontierelor lor, se
poate realiza combinând cele două criterii de clasificare: public/privat şi piaţă/non-piaţă. Se pot construi astfel următoarele
subansamble ce au un mod propriu de alocare a resurselor :
 Sectorul privat de piaţă – cuprinde toate firmele individuale sau societare, iar alocarea resurselor se face prin piaţă.
Aceasta constituie forma cea mai evidentă într-o economie modernă şi care îi dă caracteristica esenţială – de piaţă, dar
nu este singura;
 Sectorul public non–piaţă – respectiv, administraţiile publice, şi cuprinde toate organizaţiile dependente de diverse
eşaloane de reprezentare naţională. Alocarea resurselor se face imitând piaţa, dar nu prin piaţă;
4
 Sectorul public de piaţă – cuprinde întreprinderi aflate în proprietatea statului şi care furnizează bunuri şi servicii de
piaţă. Alocarea resurselor se face printr-un sistem combinat, care permite un control mai mare sau mai puţin accentuat
al intervenţiei guvernamentale.
 Sectorul privat non-piaţă – corespunde administraţiilor private. El cuprinde administraţii private cu scop lucrativ,
dar care angajează personal salariat, iar prin distribuirea veniturilor, participă de fapt la producţie.
Forma universală de organizare a activităţii economice este economia de schimb. În teorie însă, există şi alte
forme de organizare, ce se pot constitui în mecanismul de fundamentare şi de aplicare a deciziilor în ceea ce priveşte
mecanismul de alocare a resurselor limitate.
În acest context, au fost elaborate două modele teoretice de organizare şi funcţionare a economiei de schimb:
sistemul economic de piaţă şi sistemul economic de comandă sau centralizat, la baza cărora stau două deosebiri
principale: gradul de libertate al agenţilor economici şi caracteristicile mecanismului de reglare. Complexitatea
economiilor lumii actuale poate fi simplificată şi analizată, nu fără riscuri, cu ajutorul sintagmei „economia de piaţă”.
Economia de piaţă desemnează o structură rezultată din interacţiunea economiilor individuale, într-o ordine stabilită în
mod deliberat prin piaţă.
Economia de piaţă este acel tip de organizare a economiei în care raportul dintre cerere şi ofertă determină
principiile de stabilire a priorităţilor economice, iar preţul reprezintă principalul instrument de reglare a accesului la
bunurile existente pe piaţă.
Cu alte cuvinte, economia de piaţă este acel sistem în care mecanismele pieţei sunt singurele care tind să asigure
echilibrul cererii cu oferta, fiind exclusă orice intervenţie a monopolului sau a statului.
Independent de modul de descriere a economiei de piaţă o condiţie esenţială a existenţei ei este sistemul politic
democratic. În această ordine de idei economiile de piaţă articulează diferite tipuri de activităţi într-o manieră proprie.
Acest model al economiei de piaţă are la bază o serie de caracteristici structurale care îi asigură funcţionalitatea,
şi anume:
1. proprietatea privată este preponderentă, dar nu exclude existenţa în cadrul economiei naţionale a sectorului public.
Această caracteristică este esenţială, deoarece fiecare proprietar va fi interesat să-şi valorifice cu maximum de
eficienţă resursele, ceea ce va determina o creştere a performanţelor întregului sistem economic.
2. multipolaritatea, adică pluritatea centrelor autonome de decizie şi gestiune a activităţii economice. Aceste centre de
decizie sunt unităţile economice care asigură legătura între piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa muncii şi pieţele
financiare.
3. principalul obiectiv al firmelor este maximizarea bunului, iar relaţiile dintre firme sunt în principal relaţii de
concurenţă. Concurenţa elimină firmele nerentabile, dar în acelaşi timp conduce la crearea unor centre de putere de
genul monopolurilor şi oligopolurilor.
4. monetizarea economiei, adică existenţa unui sistem monetar dezvoltat, în care banii şi relaţiile monetare permit
fluidizarea tranzacţiilor şi creşterea eficienţei economice de ansamblu.
5. descentralizarea presupune ca deciziile agenţilor economici să fie luate independent, iar coordonarea şi echilibrul
economic să se realizeze prin intermediul pieţei.
6. intervenţia indirectă a statului în economie pentru a preîntâmpina apariţia unei disfuncţionalităţi în sistemul economic
sau pentru a diminua efectele negative ale acestora.
Pornind de la aceste trăsături şi având în vedere modul cum se operează în alegerea manierei de alocare a
resurselor în economiile de piaţă actuale se înregistrează diferenţe semnificative. Cea mai importantă diferenţiere este
gradul de control guvernamental al economiei. Utilizând acest criteriu se deosebesc următoarele tipuri de economii:
economia cu piaţă liberă şi economia mixtă.
Economia cu piaţă liberă este asociată cu capitalismul pur, unde pământul şi capitalul se află în întregime în
proprietate privată.
În acest tip de economie deciziile sunt luate de indivizi, menaje şi firme, fără nici un fel de intervenţie sau
influenţă a guvernului. Asumarea răspunderii este făcută astfel: firmele caută să-şi maximizeze bunurile; consumatorii
caută să realizeze cea mai bună întrebuinţare a banilor, în achiziţiile lor, iar salariaţii caută să-şi maximizeze veniturile faţă
de costul vieţii. Alegerea este liberă şi fiecare îşi exprimă răspunderea să facă cea mai bună alegere: firmele sunt libere să
aleagă ce să vândă/producă şi ce metode de producţie să folosească; consumatorii sunt liberi să decidă ce să cumpere cu
venitul lor, iar salariaţii sunt liberi să aleagă ce şi cât să muncească. Oferta şi cererea, într-o astfel de economie rezultă din
deciziile firmelor şi menajelor, care sunt transmise spre altele prin preţ pe piaţă.
O economie mixtă se compune dintr-un sector privat (de piaţă) şi un sector public (non piaţă). Funcţionarea
economiei în ansamblul ei presupune interacţiunea dintre cele două sectoare şi controlul guvernamental. În economia
mixtă, guvernele pot controla:
 preţurile relative ale bunurilor prin taxe şi subvenţii;

5
 veniturile relative, prin taxe şi impozite directe şi indirecte;
 echilibrul dintre producţie şi consum;
 probleme macroeconomice etc.
Formele şi întinderea intervenţiei guvernamentale sunt extrem de diferite de la o ţară la alta şi de la o perioadă la
alta si se înscriu în anumite limite. Limitele exercitării controlului guvernamental, sunt marcate de principiile ce stau la
baza funcţionării unei economii libere: libertatea; egalitatea şanselor; eficienţa în producţie; accesul la consumul dorit;
creşterea economică şi ocuparea deplină..
Opusul economiilor libere, economia de comandă – este acel tip de economie în care deciziile sunt luate de
autoritatea centrală, exercitându-se un control guvernamental integral.
În mod curent, economia de comandă este asociată sistemului socialist (comunist) unde pământul şi capitalul sunt
în proprietate colectivă, iar resursele sunt alocate prin plan, atât pentru consumul curent, cât şi pentru investiţii. Deciziile
sunt formulate prin indicatori de plan, şi tot prin plan sunt distribuite rezultatele pentru consum.

Agenţii economici – concept şi tipologie

Explicarea proceselor complexe care au loc în sistemele economice presupun luarea în considerare a faptului că
aceste sisteme sunt formate din agenţi economici ale căror acţiuni şi interacţiuni dau substanţă şi sens vieţii economice.
Prin agent economic se înţelege o persoană sau un grup de persoane fizice sau juridice ce îndeplinesc funcţii bine
determinate în viaţa economică. Agenţii economici sunt entităţi de natură socială, cu o existenţă recunoscută şi eventual
oficializată, ca atare, prin care anumiţi subiecţi concep şi promovează acţiuni ce decurg din interesele lor.
În prezent, pe plan mondial cea mai largă utilizare cunoaşte tipologia care stă la baza sistemului de evidenţă
statistică a conturilor naţionale, în cadrul căreia se disting :
1. agenţi economici producători de bunuri şi servicii, de natura firmelor;
2. agenţi economici consumatori, de natura menajelor;
3. agenţi economici financiari, reprezentaţi de instituţiile financiare şi de credit;
4. administraţiile;
5. străinătatea(„restul lumii”), reprezentând agenţii aparţinând altor economii naţionale.
Agenţii economici producători împreună cu cei consumatori constituie categoria agenţilor nonfinanciari a căror
existenţă este determinată de natura economiei de piaţă, care presupune efectuarea de tranzacţii între purtătorii cererii şi
purtătorii ofertei.
Agenţii economici pot fi abordaţi ca agenţi elementari şi agenţi agregaţi. Agenţii economici elementari reprezintă
entităţi primare, autonome ale vieţii economice. Categoria agenţilor economici elementari formează obiectul de studiu al
microeconomiei. Existenţa şi funcţionalitatea lor specifică pot fi puse înevidenţă prin abordarea analitică a proceselor
economice, vizând identificarea formelor lor elementare de manifestare. Economiile contemporane se caracterizează prin
creşterea numărului şi varietăţii tipologice a agenţilor primari implicaţi în funcţionarea lor, precum şi multiplicarea
interacţiunilor dintre aceştia. Orice agent economic elementar întruneşte o serie de trăsături distincte :
1. este identificabil şi posibil de observat ca subiect distinct al vieţii economice, fie în calitate de p.f., fie în calitate de
p.j.;
2. este purtătorul unor interese proprii, ireductibile, pe care le converteşte în scopuri ale acţiunii sale;
3. are un comportament specific, constând din decizii şi acţiuni, elaborate şi îndeplinite de agentul respectiv;
4. dispune de resurse şi capabilităţi proprii, care îi permit să-şi promoveze comportamentul adoptat;
5. are capacitatea de a întreţine şi iniţia relaţii cu alţi agenţi economici elementari, de a-şi exercita influenţa asupra
mediului său ambiant şi de a recepta la rândul său influenţele acestuia.

Agenţii economici agregaţi reprezintă clase de agenţi economici elementari care îndeplinesc funcţii similare. Această
categorie de agenţi economici formează obiectul de studiu al macroeconomiei şi au o existenţă pur virtuală. Agregarea
agenţilor economici elementari se referă strict la o abordare tipologică bazată pe similitudinea comportamentelor unor
agenţi economici elementari.
Agentul agregat întreprinderi – grupează toate unităţile instituţionale a căror principală funcţie constă în producerea
de bunuri materiale şi servicii destinate pieţei. Ele sunt de tipul societăţilor de capitaluri, a cooperativelor şi asociaţiilor cu
personalitate juridică, a întreprinderilor individuale şi a întreprinderilor publice. Veniturile acestor agenţi economici
provin din vânzarea producţiei, iar scopul activităţii lor îl constituie obţinerea de profit, ceea ce face posibilă încadrarea
lor în sectorul afacerilor existent la nivelul fiecărei economii naţionale.

Agentul agregat menaje – este acel agent economic purtător al calităţii de consumator de bunuri personale. Acest
agent economic cuprinde toate entităţile care obţin venituri şi organizează folosirea lor pentru a produce şi consuma
6
bunuri de care au nevoie şi pentru a face economii: familiile, celibatarii, diverse comunităţi consumatoare. Veniturile
menajelor provin din remunerarea salariaţilor, din titluri de proprietate, precum şi din transferuri efectuate de celelalte
sectoare.

Agentul agregat instituţii financiare, de credit şi societăţi de asigurare – reuneşte toate unităţile instituţionale a
căror principală funcţie este cea de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici. Ele colectează, transformă şi
redistribuie disponibilităţile financiare, sau în cazul clor de asigurare, transformă riscurile individuale în riscuri colective.
Resursele principale ale acestor agenţi sunt constituite din fonduri provenite din angajamente, dobânzi primite, prime de
asigurare etc.

Agentul agregat administraţii publice – reprezintă acel agent economice care exercită funcţia de redistribuire a
venitului şi avuţiei pe baza serviciilor nonmarfare prestate, în cazul în care firmele nu oferă aceste servicii pe piaţă sau le
oferă în cantităţi insuficiente. În această categorie intră administraţiile centrale şi locale de stat şi celelalte instituţii publice
care prestează servicii nonmarfare către populaţie, cum sunt cele prestate în cadrul învăţământului public, justiţie,
sănătate, în cadrul protecţiei şi securităţii sociale.

Agentul agregat administraţii private – produc servicii marfare şi nemarfare pentru colectivitate şi cuprind
organisme private fără scop lucrativ(culte religioase, partide politice, sindicate, fundaţii, uniuni, asociaţii culturale,
sportive etc). Resursele lor financiare provin, în principal, din contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri pe proprietate,
sponsorizări etc.

Agentul agregat străinătatea sau exteriorul – desemnează generic celelalte economii naţionale şi unităţile lor
autonome cu care agenţii economici interni intră în tranzacţii economice.

În funcţie de forma de proprietate, se disting : firme private, de stat şi mixte.

Întreprinderile private se caracterizează prin deţinerea patrimoniului lor de către o singură persoană sau de un grup de
persoane. În funcţie de numărul deţinătorilor de capital, firmele private se împart în firme individuale şi firme de
grup(firma familială, întreprinderea cooperatistă). S.A. este întreprinderea privată de grup cea mai larg utilizată în lumea
contemporană. Întreprinderile de stat au ca trăsătură definitorie deţinerea întregului patrimoniu de statul pe teritoriu pe
care se află. Înfiinţarea şi funcţionarea lor depind, în exclusivitate, de voinţa factorilor decizionali etatici, în conformitate
cu reglementările existente în fiecare ţară. Cel mai ades, firmele mixte sunt de tipul S.A., statul devenind unul din
principalii acţionari. Ca regulă, însă, firmele mixte se apropie tot mai mult de firmele private, centrate pe obţinerea de
profit, iar modalităţile concrete de funcţionare diferă în limite foarte largi de la o ţară la alta, şi în cadrul lor pe ramuri de
activitate.

Fluxuri economice reale şi monetare. Circuitul economic

Pentru a oferi imaginea unui tablou ordonat şi sistematizat al activităţii economice unice şi complexe din cadrul
economiei este necesar să considerăm că mulţimea operaţiilor şi tranzacţiilor ce au loc între agenţii economici formează,
în derularea lor, un circuit. Ideea fluxului circular în teoria economică porneşte de la ipoteza unui circuit închis, în sensul
că pentru fiecare agent economic agregat sau sector instituţional, mărimea fluxurilor intrate este egală cu mărimea
fluxurilor ieşite.
Elementele care definesc circuitul economic sunt : activităţile economice, subiecţii economici, tranzacţiile şi
obiectul acestora. Activităţile constituie cauza tranzacţiilor economice şi se referă la totalitatea operaţiilor care urmăresc,
direct sau indirect, satisfacerea trebuinţelor cu bunuri economice. Operaţiile din cadrul economiei sunt extrem de
numeroase şi complexe. După natura lor, ele pot fi reduse însă, la trei mari categorii, şi anume :
1. operaţii cu bunuri şi servicii care privesc producţia, schimbul şi utilizarea bunurilor în cursul unei perioade de timp
analizate;
2. operaţii de repartiţie, prin care se efectuează formarea şi distribuirea veniturilor legate de procesul de producţie (plata
salariilor, impozite, subvenţii, etc.) şi a celor de proprietate (dobânzi, rente, dividende);
3. operaţii financiare – care se referă la modificarea volumului şi structurii activelor şi pasivelor agenţilor economici.

Orice tranzacţie se află în legătură cu cel puţin una din cele trei categorii de operaţii menţionate. Subiecţii
tranzacţiilor sunt agenţii economici grupaţi după criteriul instituţional în firme, menaje, instituţii financiar-bancare,
administraţii publice şi private şi străinătatea. Obiect al tranzacţiilor economice îl reprezintă bunurile produse (materiale

7
şi servicii), serviciile factorilor de producţie şi moneda. Tranzacţiile ce intervin în derularea circuitului economic pot fi
diferenţiate în funcţie de activităţile, respectiv de operaţiile la care se referă, de obiectul acestora şi de modalităţile de
realizare a lor.
În ţările cu economie de piaţă, cea mai mare parte a tranzacţiilor economice se realizează prin intermediul pieţei, sunt
tranzacţii de piaţă. Activităţile economice şi rezultatele acestora care nu se realizează prin intermediul pieţei nu dau
naştere la tranzacţii de piaţă, de exemplu : bunurile produse şi nevândute de firme la un moment dat, bunurile produse şi
consumate în gospodării, serviciile gratuite provenite de la sectorul public, etc.Tranzacţiile de piaţă sunt tranzacţii
bilaterale, în care oricărei transmiteri a unui bun produs, al serviciului unui factor de producţie îi corespunde o
contrapartidă sau contraserviciu concretizată într-un bun, serviciu al unui factor sau echivalent în monedă. În economie au
loc şi tranzacţii unilaterale(fără a primi în schimb un contraserviciu), care pot fi de două categorii :
 transferuri curente – impozite directe şi indirecte, contribuţii la asigurări sociale, subvenţii de exploatare;
 transferuri de patrimoniu – acestea apar mai rar şi generează la unul din agenţii economici o modificare de
patrimoniu(suplimentarea investiţiilor firmelor de către administraţiile publice, moşteniri, donaţii etc.)
Fiecare tranzacţie bilaterală este reprezentată prin două fluxuri în sens contrar. Astfel, în cazul vânzării-cumpărării
de bunuri economice şi de servicii ale factorilor, ce caracterizează cea mai mare parte a tranzacţiilor în economia de piaţă,
fluxurilor de bunuri şi fluxurilor de servicii ale factorilor denumite fluxuri reale, le corespund fluxuri monetare de aceeaşi
mărime, dar de sens opus.

Forme de organizare a afacerilor

În economia de piaţă, agenţii economici din sectorul afacerilor cunosc forme tipice de organizare. Fiecărei forme
de organizare îi corespunde un anumit regim economic şi juridic de funcţionare pentru firmele şi întreprinderile care îl
adoptă. Opţiunea pentru o anumită formă de organizare revine, în principal, subiecţilor în calitatea lor de întreprinzători
sau de proprietari care iniţiază activitatea economică. Subiecţii îşi aleg acea formă a afacerilor care, în raport cu cadrul
legal apare cea mai favorabilă.

Raportarea la cadrul legal este extrem de importantă, deoarece în funcţie de cadrul legal, agenţii economici îşi
elaborează şi modifică statutul de funcţionare a firmei, pe care îl au, în conformitate cu legea. Raportarea la cadrul legal
permite înregistrarea firmei respective ca persoană juridică şi prin aceasta este abilitată să încheie contracte şi să-şi
desfăşoare activitatea. Pe baza unor criterii economice şi juridice este concepută o anumită tipologie a tipurilor de
organizare a afacerilor, şi anume:
1. întreprinderea individuală – reprezintă acea unitate economică al cărei patrimoniu aparţine unei singure persoane şi
care foloseşte direct factorii săi de producţie. Proprietarul însuşi conduce activitatea întreprinderii care este de
dimensiuni mici şi care aduce pe piaţă o parte a producţiei ei, restul fiind obiectul autoconsumului;
2. întreprinderea privată de familie – reprezintă acea unitate economică al cărei patrimoniu aparţine unei persoane
fizice sau unei familii care utilizează obiectul proprietăţii sale, angajând salariaţi. Conducerea unităţii este realizată de
proprietar sau de reprezentanţi, unitatea producând pentru piaţă;
3. întreprinderea cooperatistă – este unitatea economică individual-asociativă, constituită prin libera acceptare a unor
proprietari individuali care devin membri cooperatori. Pe baza aportului şi a muncii în comun se produc bunuri pentru
nevoile proprii şi pentru schimb. Cooperativa este condusă de adunarea generală a membrilor ei.

În marea lor majoritate, firmele din sectorul afacerilor au regim economico-juridic de societate comercială. Această
denumire sugerează ideea că este o firmă care lucrează pentru piaţă.
O societate comercială se caracterizează prin obiectul său de activitate, prin modul de organizare şi prin forma de
proprietate. În practica economic-juridică au fost consacrate două tipuri de societăţi comerciale, respectiv societăţile
comerciale de persoane şi de capitaluri. Tipurile şi formele de societăţi comerciale realizează, în fond, variate
combinaţii ale dreptului de proprietate şi ale modului de utilizare a obiectului proprietăţii. În raport cu gradul de
responsabilitate a subiecţilor de proprietate faţă de unitate, societăţile comerciale de persoane pot fi structurate în societăţi
în nume colectiv (S.N.C.) şi societăţi în comandită simplă.

Societăţile comerciale în nume colectiv se caracterizează în primul rând, prin aceea că aportul asociaţilor, sub
formă de plăţi sociale, este netransmisibil, iar obligaţiile financiare ale societăţii sunt garantate de toţi asociaţii şi în al
doilea rând, fiecare asociat răspunde nelimitat, subsidiar şi solidar pentru obligaţiunile asumate de societate. Societăţile
de persoane în comandită simplă se definesc prin aceea că aportul asociaţilor nu este transmisibil şi nici negociabil. În
acelaşi timp, asociaţii se împart în două categorii, respectiv în comanditaţi şi comanditari. Comanditaţii răspund solidar şi
nelimitat pentru obligaţiile societăţii, iar comanditarii răspund numai în limita mărimii aportului lor la capitalul social.

8
Societăţile comerciale de capitaluri sunt întreprinderi privat-asociative al căror mobil principal este profitul. Ele pot fi
clasificate în societăţi în comandită pe acţiuni şi societăţi pe acţiuni. Societăţile comerciale în comandită pe acţiuni se
caracterizează prin faptul că acţionarii se împart în comanditaţi şi comanditari, fiecare cu funcţii şi răspunderi distincte
faţă de societate, iar prin statut se stabileşte, în cazul acestei societăţi numărul de acţionari şi limita capitalului subscris.
Societatea comercială de capitaluri pe acţiuni se caracterizează prin formarea capitalului social pe baza contribuţiei
acţionarilor, persoane fizice şi/sau juridice, iar participarea acţionarilor la formarea societăţii pe acţiuni se face sub forma
unor înscrisuri numite acţiuni. Societatea pe acţiuni, care se mai numeşte şi corporaţie, constituie cea mai reprezentativă
formă contemporană de întreprindere. Ea se caracterizează prin următoarele aspecte:
1. conducerea societăţii este înfăptuită de adunarea generală a salariaţilor sau a reprezentanţilor aleşi;
2. fiecare acţionar sau reprezentant are drept de vot;
3. numărul voturilor este proporţional cu numărul şi valoarea acţiunilor deţinute;
4. conducerea curentă este realizată de Consiliul de administraţie, ales sau numit de adunarea generală.
O altă formă de întreprindere o constituie societatea cu răspundere limitată (S.R.L.). Aceasta integrează în
funcţionarea ei elemente împrumutate atât de la societăţile de persoane, cât şi de la societăţile de capitaluri. Regiile
autonome (companiile autonome) sau regiile publice – reprezintă acele forme de întreprinderi care au ca obiect
producerea de bunuri economice în scopul obţinerii de profit, precum şi gestionarea bunurilor aflate în proprietatea
statului. Ele sunt organizate în sectoarele strategice ale economiei naţionale. Regiile autonome sunt abilitate să-şi exercite
drepturile de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul lor, privind posesiunea şi folosirea lor, pentru a produce alte
bunuri şi servicii pentru piaţă. Ele au personalitate juridică, iar gestiunea lor este separată de bugetul statului. Regia
autonomă poate fi directă dacă atribuţiile ei economico-financiare sunt încredinţate unor funcţionari de stat şi indirectă, în
situaţia în care aceste funcţii sunt concesionate sau închiriate unor întreprinzători sau manageri particulari.

Tema 2
Constrângerile bugetare ale consumatorilor
Finalitatea activităţii economice este satisfacerea nevoilor, respectiv consumul. În spiritul acestei axiome,
proiectarea activităţii de producţie, deciziile şi acţiunile întreprinzătorilor au ca referinţă nevoile de consum, preferinţele şi
comportamentul consumatorului, în întâmpinarea cărora trebuie să vină bunurile oferite de producător. Satisfacerea
oricărei nevoi se face prin consumul de bunuri.
Bunul reprezintă orice element al realităţii apt să satisfacă o nevoie, indiferent de forma lui de existenţă, de natura
nevoii satisfăcute, precum şi de modul în care este procurat de către consumator.
După provenienţa lor, bunurile se clasifică în bunuri libere şi bunuri economice. Bunurile libere sunt toate
elementele realităţii care în condiţii date de loc şi timp, sunt virtual nelimitate în raport cu nevoile (sunt abundente faţă de
nevoi). Bunurile economice au drept caracteristică definitorie raritatea, respectiv insuficienţa lor în raport cu nevoile, în
condiţii date de loc şi timp.
După cum rezultă din procesul de producţie, se disting bunuri principale (sunt bunuri ce rezultă în mod prioritar
dintr-un proces de producţie) şi bunuri derivate (sunt bunurile ce rezultă în mod inevitabil pe lângă bunul principal).
În funcţie de gradul de prelucrare se disting bunuri primare (sunt cele preluate direct din natură şi asupra cărora
nu s-a acţionat), bunuri intermediare (sunt cele aflate în diferite stadii de prelucrare) şi bunuri finale (cele destinate
consumului final).
După destinaţie, avem bunuri de consum (satisfactori) şi bunuri de producţie (prodfactori).
După modul în care circulă de la producător la consumator, se disting bunuri economice marfare sau comerciale
şi bunuri economice nemarfare sau necomerciale (sunt bunurile care ajung la consumator în mod gratuit).
După modul de utilizare se disting bunuri complementare şi bunuri substituibile. Bunurile complementare
sunt caracterizate prin faptul că nu-şi pot manifesta utilitatea independent unele de altele. Bunurile substituibile sunt
bunurile care în anumite limite se pot înlocui unele cu altele, având caracteristici şi utilităţi similare.
După importanţa lor în consum, avem bunuri indiferente – în cazul în care un anumit bun nu este dorit de către
consumator, bunuri inferioare – sunt cele al căror consum scade atunci când veniturile cresc şi invers, şi bunuri
normale, repsectiv bunuri a căror cerere de consum creşte sau scade pe măsura sporirii veniturilor. La rândul lor, bunurile
normale se împart în alte două categorii, şi anume : bunuri prioritare, adică bunuri a căror cerere creşte mai încet decât
cresc veniturile şi bunuri superioare sau de lux, respectiv bunuri faţă de care cererea se manifestă cu intensitate ce
sporeşte pe măsură ce cresc veniturile.
Indiferent de natura lor, pentru a satisface o nevoie, bunurile trebuie să aibă utilitate economică, adică să se bucure
de aprecierea consumatorilor.
9
 Din punct de vedere tehnic, utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie, capacitate ce
decurge şi se exprimă prin trăsăturile şi caracteristicile intrinseci ale fiecărui bun sau categorie de bunuri. Sensul economic
al utilităţii include şi raportarea la o nevoie, la o trebuinţă a consumatorului. Noţiunea de utilitate nu trebuie confundată cu
noţiunea de valoare. Astfel, utilitatea este o valoare cu un sens limitat la activitatea practică ce concură la definirea valorii
unui bun, care depinde în egală măsură şi de cantitatea în care se găseşte la un moment dat.

Măsurarea utilităţii economice se realizează în două modalităţi :

 măsurare cardinală – presupune ca un consumator dat să acorde fiecărui bun o utilitate mai mare sau mai mică,
exprimată printr-un număr de unităţi de utilitate;
 măsurare ordinală – presupune aşezarea diferitelor bunuri într-o anumită ordine în funcţie de preferinţele
consumatorilor.

Aprecierea utilităţii economice are un caracter individual, subiectiv, ea fiind diferită de la un individ la altul. Astfel, un
bun poate avea utilitate economică pentru un individ, dar nu are pentru altul. Ea depinde de raportul pe care fiecare îl
stabileşte între proprietăţile bunului respectiv şi intensitatea nevoilor sale. Acest raport este diferenţiat de nivelul de
cultură, gradul de informare, aspiraţiile şi preferinţele fiecăruia, dar şi de cantităţile de bunurile la care el are acces.

Există mai multe tipuri de utilităţi, şi anume :

 utilitate individuală sau unitară – reprezintă satisfacţia pe care o aduce o doză dintr-un bun consumat de către
individ, respectiv acel segment al unei nevoi umane care poate fi acoperit, satisfăcut sau stins prin consumarea unei
cantităţi date dintr-un bun;
 utilitate totală – reprezintă satisfacţia resimţită în urma consumului a unor cantităţi succesive dintr-un bun într-o
perioadă dată;
 utilitate marginală – reprezintă variaţia utilităţii totale ce rezultă prin creşterea cu o unitate a cantităţii consumate
dintr-un anumit bun.

Pe baza comportamentului individual, se poate aprecia că utilitatea adiţională pe care consumatorul o conferă fiecărei
unităţi suplimentare dintr-o mulţime de bunuri omogene la care are acces, este pozitivă, dar descrescătoare. Legea utilităţii
marginale descrescânde, formulată pentru prima dată de către H. H. Gössen, în 1854, precizează „când cantitatea
consumată dintr-un bun creşte, utilitatea marginală a bunului tinde să se diminueze”. Ca atare, consumând continuu un
anumit bun, se atinge la un moment dat, un prag de saturaţie, dincolo de care, dacă totuşi consumul continuă să crească
peste acest prag, există riscul să apară o zonă de insatisfacţie. Punctul de saturaţie este atins atunci când utilitatea
marginală devine zero, respectiv atunci când sporirea cantităţii consumate nu mai aduce satisfacţie.

Funcţia obiectiv a consumatorului are în vedere maximizarea gradului de satisfacţie, respectiv a utilităţii totale
scontate a se obţine prin consumul unui bun la un moment dat.
Consumatorul este unul din personajele centrale în teoria economică, exclusiv preocupat de a găsi cea mai bună
cale de a-şi cheltui bugetul limitat. A admite că există o cale optimă de a-şi cheltui venitul, înseamnă de fapt a admite
existenţa preferinţelor diverse ale consumatorului în ceea ce priveşte variantele de consum posibile.
Orice consumator întâmpină anumite restricţii bugetare, deoarece el nu poate cheltui, pe termen lung, mai mult
decât venitul de care dispune. Această restricţie bugetară este reprezentată analitic prin ecuaţia bugetară, iar grafic prin
dreapta bugetului.
Constrângerea bugetară/restricţia de buget reprezintă suma totală de bani disponibilă pentru satisfacerea
nevoilor de consum în condiţiile unui anumit nivel al preţurilor, exprimată prin inegalitatea :

p1 x 1  p 2 x 2  m

unde
m – venitul disponibil al consumatorului, respectiv suma de bani alocată pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii;
x1, x2 – cantităţile consumate din două bunuri;
p1, p2 – preţurile bunurilor, care se consideră predeterminate pentru consumator.
Dreapta bugetului reprezintă ansamblul seturilor sau combinaţiilor de consum (x 1, x2) care costă exact valoarea
„m” a venitului.

10
 Panta dreptei bugetului (-p1/p2) are o semnificaţie economică aparte. Ea măsoară raportul în care piaţa, prin
condiţiile de preţ, permite schimbul unui bun cu altul, în procesul consumului. Panta dreptei bugetului măsoară, de
asemenea, costul de oportunitate al consumului bunului x1 (primul bun).
Setul bugetar este aria descrisă de toate perechile sau seturile de bunuri ce pot fi achiziţionate în anumite condiţii
de preţ şi de venit. Din punct de vedere grafic, setul bugetar, reprezentat de ansamblul posibilităţilor de consum ce se
încadrează în bugetul considerat, acoperă spaţiul dintre dreapta bugetului şi axele de coordonate.

Modificările dreptei bugetului şi ale setului bugetar pot fi de două feluri: modificări generate de schimbarea
venitului consumatorului şi modificări generate de evoluţia preţurilor bunurilor. Modificările generate de schimbarea
venitului consumatorului reliefează două situaţii şi anume :
a) creşterea venitului va îndepărta, faţă de originea axelor de coordonate, dreapta bugetului, în condiţiile în care
panta acesteia rămâne neschimbată, iar setul bugetar se va mări ca arie. Dacă noul venit va fi m’ (m’>m), setul
bugetar va arăta astfel (figura a) :

b) în mod analog, o reducere a venitului (m’’, m’’<m), va deplasa dreapta bugetului spre originea axelor, iar setul
bugetar se va diminua (figura b) :

Modificările generate de evoluţia preţurilor bunurilor (p 1, p2) conduce la următoarele două situaţii :
a) creşterea preţului bunului x1, în condiţiile menţinerii constante a venitului şi a preţului bunului x 2, va genera
reducerea cantităţii maxime din bunul x1(m/p1), creşterea pantei (p1/p2), precum şi reducerea setului bugetar

b) creşterea simultană a preţurilor celor două bunuri (de exemplu, dublarea acestora) : p’ 1= 2p1 şi p’2 = 2p2, va
p'1 2p p
menţine panta dreptei bugetului la aceeaşi valoare :    1   1 , dar va reduce suprafaţa setului
p'2 2p 2 p2
bugetar;

Cronologic, două tipuri de abordări au marcat analiza preferinţelor consumatorului. Prima datează de la finele
secolului 19 şi a fost dezvoltată de trei economişti : englezul Jevons, austriacul Menger şi francezul Walras. Ei au plecat
de la premisa conform căreia consumatorul este capabil să asocieze oricărei combinaţii de bunuri un număr reprezentând
gradul de satisfacţie asociat consumului respectivelor bunuri. Această abordare corespunde teoriei cardinale a utilităţii,
care consideră utilitatea asociată oricărui bun ca fiind perfect măsurabilă, cuantificabilă. De menţionat faptul că, utilitatea
cardinală este folosită numai pentru a exprima fenomenele din punct de vedere teoretic, în vederea unei înţelegeri mai
bune a comportamentului consumatorului.
A doua abordare, de dată mai recentă, a fost realizată de Pareto, apoi de Slutsky şi Hicks. Ei au pornit de la
premisa că utilitatea nu poate fi exact măsurată, dat fiind caracterul eminamente subiectiv al aprecierii gradului de
satisfacţie adus de consumul unui bun. Această abordare corespunde teoriei utilităţii ordinale, conform căreia numai
consumatorul poate ordona seturile de consum între ele, funcţie de intensitatea nevoii resimţite pentru fiecare dintre
acestea.
În ambele variante putem analiza preferinţele consumatorului în relaţie cu gradul de utilitate în consum. Altfel
spus, modalitatea optimă de consum este aceea în care venitul este cheltuit pe combinaţia de bunuri ce aduce cel mai înalt
grad de satisfacţie consumatorului.
Ordonarea preferinţelor consumatorului are în vedere construirea unor programe de consum sau de achiziţii.
Programul de consum desemnează diferitele combinaţii de bunuri de la care consumatorul urmăreşte să obţină o anumită
utilitate agregată. Aceste programe de consum se află sub incidenţa a numeroşi factori ce exprimă obiceiurile, gusturile şi
preferinţele consumatorilor.
Utilitatea este obiectivul urmărit de orice consumator, iar alternativele şi restricţiile bugetare cu care acesta se
confruntă constituie argumente pentru fundamentarea alegerii raţionale a acestuia. A fi raţional, în acest sens, înseamnă a-
ţi stabili anumite obiective şi apoi a acţiona sistematic pentru a le atinge, date fiind alternativele pe care le ai la dispoziţie
şi constrângerile cărora trebuie să te supui.
Teoria economică nu afirmă însă că oamenii se comportă raţional întotdeauna. Ei nu-şi formulează scopuri clare
în permanenţă sau pot depune eforturi susţinute pentru a face o alegere. În trecut, utilitatea era definită drept un indicator
al bunăstării personale, o măsură numerică a fericirii personale. Astăzi, în teoria economică, utilitatea a fost formulată în
termenii preferinţelor consumatorului, ca fiind o modalitate de descriere a preferinţelor acestuia.

11
 Important este dacă un set de consum are o utilitate mai mare decât altul, din punct de vedere al consumatorului,
şi nu cu cât este mai mare utilitatea unuia faţă de a celuilalt set de consum.
În acest sens, funcţia de utilitate este definită ca fiind un mod de alocare a unui număr fiecărui set de consum
astfel încât seturilor mai preferate în consum li se alocă numere mai mari decât celor mai puţin preferate. Descrierea
grafică a preferinţelor consumatorului este dată de curbele de indiferenţă. Determinarea grafică a curbei de indiferenţă
presupune unirea tuturor punctelor ce corespund seturilor de consum între care consumatorul este indiferent, adică cele
care îi conferă acestuia acelaşi grad de satisfacţie. În general, cu ajutorul funcţiilor de utilitate, determinarea grafică a
curbelor de indiferenţă devine un proces simplu.
Curbele de indiferenţă sunt instrumente utilizate pentru a descrie preferinţele consumatorilor. Aceste curbe
prezintă anumite proprietăţi şi anume :
 două curbe de indiferenţă nu se pot intersecta deoarece toate combinaţiile între care consumatorul este indiferent se
află pe o singură curbă de indiferenţă;
 curbele de indiferenţă sunt descrescătoare;
 panta curbei de indiferenţă este rata marginală de substituţie; prin rata marginală de substituţie vom înţelege preţul la
care un consumator este dispus să substituie un bun cu altul;
 curbele de indiferenţă sunt convexe, adică rata marginală de substituţie este descrescătoare;
Curbele de indiferenţă pot îmbrăca şi forme particulare. Astfel, dacă bunurile sunt perfect substituibile (a), curbele
de indiferenţă iau forma unor drepte paralele, de pantă negativă şi egală cu proporţia în care se substituie bunurile unul
altuia.
Existenţa unor bunuri de tipul creioanelor albastre şi roşii este un exemplu de bunuri perfect substituibile pentru
un consumator interesat de creioane, în general, şi nu de culoarea lor.
Dacă bunurile sunt perfect complementare (b), adică bunuri care se consumă totdeauna împreună în proporţii fixe,
curbele de indiferenţă îmbracă o formă aparte. Cazul cel mai simplu este cel al pantofilor. Nu puteţi purta pantoful stâng
decât împreună cu cel drept. Să presupunem că aveţi trei perechi de pantofi, deci coşul este (3,3); cineva vă va aduce un
pantof drept foarte frumos, iar coşul devine (4,3). Dar pantoful nu vă este folositor, deci sunteţi indiferent faţă de poziţia
iniţială. Curbele de indiferenţă au următoarea alură :

În cazul pantofilor, proporţia este de 1/1, dar sunt şi cazuri de proporţii fixe : 1/2, 2/3 etc.
Corespunzător existenţei bunurilor neutre (c), adică acelor care nu aduc nici un spor de utilitate consumatorului
prin consumul lor (acele bunuri pentru care consumatorul este indiferent dacă le consumă sau nu), curba de indiferenţă
este o dreaptă :

Exemplu : cazul unui consumator căruia îi place pizza cu ciuperci, dar îi este indiferent cât caşcaval are aceasta.
Funcţia de utilitate asociată preferinţelor pentru bunuri substituibile este de forma :
U(x1,x2) = αx1+ βx2 , α, β > 0

Dacă α = β = 1, atunci bunurile sunt considerate perfect substituibile.

În general, preferinţele pentru bunurile complementare pot fi reprezentate printr-o funcţie de utilitate, de forma :

U(x1, x2) = min(αx1, βx2)

unde α , β > 0 , unde α şi β sunt proporţiile în care sunt consumate, împreună, bunurile.
Dacă α = β = 1, atunci bunurile sunt perfect complementare.
În general, consumatorul poate înlocui un program de consum cu altul, aflat în zona posibilităţilor, care răspunde
mai bine preferinţelor şi dorinţelor sale. Posibilităţile şi condiţiile de înlocuire se exprimă prin rata marginală de
substituţie, considerată condiţie de optim sau de echilibru.
Rata marginală de substituţie reprezintă cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus să
renunţe în schimbul procurării unei cantităţi suplimentare dintr-un alt bun, astfel încât să fie posibilă menţinerea aceluiaşi
nivel de satisfacţie.
Ea măsoară proporţia în care consumatorul schimbă un bun cu altul, în procesul schimbului, fără a-şi afecta gradul
de satisfacţie. Din punct de vedere grafic, rata marginală de substituţie reprezintă panta curbei de indiferenţă.
x 2 Umg x1
RMS  
x 1 Umg x 2

12
De fapt:
u  x1 , x 2  u  x1 , x 2  p
RMS   :  1
x 1 x 2 p2
Optimul consumatorului desemnează cea mai bună structură a consumului pe care o persoană o poate realiza în
condiţii de preţ şi de venit date, astfel încât să-şi maximizeze satisfacţia.
Setul optim de consum este punctul de tangenţă dintre linia bugetului şi curba de indiferenţă. Din punct de
vedere economic, condiţia de tangenţă dintre linia bugetului şi curba de indiferenţă presupune ca rata marginală de
substituţie dintre bunurile consumate să fie egală cu rata de schimb a bunurilor pe piaţă, adică :

Cu alte cuvinte, dacă punctul în care rata schimbului la care consumatorul poate înlocui un bun cu altul, în
condiţiile unei curbe de indiferenţă ce-i reprezintă preferinţele, corespunde ratei la care piaţa, prin condiţiile de preţ,
permite efectuarea acestui schimb, atunci putem afirma că punctul respectiv reprezintă alegerea optimă a consumatorului.

Tema 3

CEREREA DE BUNURI
În general, cererea se defineşte ca fiind dorinţa de a intra în posesia unui bun material sau serviciu, la care se adaugă
posibilitatea şi dispoziţia de a plăti preţul cerut pentru acesta.
În sens restrâns, cererea reprezintă cantitatea dintr-o anumită marfă, ce poate fi cumpărată de un individ, într-o
perioadă determinată de timp, la un preţ unitar dat.
Această cantitate depinde semnificativ de dorinţele consumatorilor, vizând cantitatea dintr-un bun pe care consumatorii
sunt dispuşi să o procure în condiţii date ale preţului bunului, ale preţurilor altor bunuri şi ale venitului disponibil. Ea
depinde, de asemenea, de repartiţia veniturilor la nivelul societăţii, de mărimea populaţiei şi de puterea de cumpărare a
acesteia.
Legea generală a cererii exprimă existenţa unui raport invers proporţional între cantitatea cerută şi preţul ce trebuie plătit
pentru un anumit bun.
Această lege se verifică în cazul bunurilor normale, a căror cerere creşte odată cu creşterea veniturilor, şi în cazul
majorităţii bunurilor inferioare, a căror cerere scade odată cu creşterea veniturilor.
De asemenea, există situaţii care numai aparent contrazic legea generală a cererii. Astfel, se poate ca unii cumpărători să
cumpere mai mult de la unele firme chiar dacă acestea practică preţuri mai ridicate pe fondul unei economii de timp. În
situaţia în care preţul şi calitatea bunului sunt în relaţie directă, creşterea preţului poate fi însoţită şi de o sporire a
cantităţii cerute, deoarece diferenţa de preţ va fi compensată de diferenţa de calitate câştigată. Totodată, creşterea preţului
poate fi însoţită şi de o creştere a cantităţii cerute, în situaţia creşterii veniturilor, a numărului de cumpărători, a
preferinţelor etc. Nici în aceste situaţii legea generală a cererii nu este contrazisă, deoarece ea exprimă relaţiile de
cauzalitate dintre preţ şi cantitatea cerută, considerând celelalte condiţii ale cererii constante.
În general, odată cu modificările de preţuri sau venit, alegerea optimă a consumatorului se schimbă. În acest sens, funcţia
cererii de bunuri (x1, x2) este acea funcţie ce descrie dependenţa dintre cantităţile cerute de bunuri şi diferitele niveluri ale
preţurilor sau ale venitului consumatorului.
Funcţia cererii de bunuri 1, respectiv 2, sunt descrise astfel : x 1(p1, p2, m) şi x2(p1, p2, m), astfel că fiecărui set de preţuri şi
de venit îi corespunde o combinaţie diferită de bunuri, ce constituie, în acelaşi timp, alegerea optimă a consumatorului.
În cazul bunurilor perfect substituibile, putem avea trei situaţii :
a) dacă p2 > p1, atunci panta dreptei bugetului este mai mică decât cea a curbelor de indiferenţă, iar optimul
consumatorului se găseşte în punctul în care acesta alocă întregul venit consumului bunului 1;
13
b) dacă p1 > p2, atunci consumatorul se va specializa numai pe consumul bunului 2;
c) dacă p1 = p2, atunci există un întreg interval de opţiuni posibile pentru consumator, orice cantitate din bunurile 1 şi 2 ce
satisface restricţiile bugetare, constituind optimul în acest caz.

Astfel, funcţia cererii pentru bunul 1 este de forma :

o, când p1 > p2;

m/p1, când p2 > p1;

orice nr. ce aparţine intervalului (o, m/p1), când p1 = p2

Analog se determină şi funcţia cererii pentru bunul al doilea. Optimul în cazul bunurilor substituibile intră în categoria
optimului de frontieră ( punctul în care unul din consumuri este nul), deoarece proprietate de substituibilitate a bunurilor
face ca respectivul consumator să opteze, în final, pentru bunul cel mai ieftin.

În cazul bunurilor perfect complementare, alegerea optimă se va afla întotdeauna în punctul în care consumatorul
utilizează cantităţi egale din ambele bunuri, punct care aparţine în egală măsură şi dreptei bugetare.

Determinarea algebrică a punctului de optim este următoarea :

m = p1x1 + p2x2
x1 = x2 = m/p1 + p2
x 1 = x2

Diferenţa dintre utilitatea totală asociată consumului unui bun şi valoarea totală de piaţă a acestuia defineşte, în teoria
economică, surplusul consumatorului. Surplusul apare ca urmare a faptului că, de fapt, consumatorul primeşte în
termenii satisfacţiei, mai mult decât plăteşte pentru aceasta. Argumentaţia acestui surplus se poate dezvolta plecând de la
teoria utilităţii marginale descrescânde. Conform acesteia, pe măsura consumării unui bun, utilitatea totală a
consumatorului creşte, dar cu raţii descrescânde, respectiv, sporul de utilitate asociat consumului fiecărei doze consumate
din bunul respectiv este pozitiv, dar descrescător. Conceptul de surplus al consumatorului descrie situaţia în care preţul
pieţei pentru un bun este generat mai mult de utilitatea marginală decât de utilitatea totală a consumului acestuia.
Evoluţia cererii de consum se află sub incidenţa unei diversităţi de factori care acţionează cu intensităţi şi în sensuri
diferite, se intersectează, se completează şi uneori chiar îşi anulează reciproc influenţa. Unii factori sunt de natură
obiectivă : nevoile de consum ale agenţilor şi veniturile lor; preţul pieţei; calitatea bunurilor; conjunctura economică etc.,
iar alţii au un caracter subiectiv: preferinţele subiecţilor, dorinţele, opţiunile lor, gradul de satisfacere a nevoilor etc.,
precum şi intervenţia unor agenţi în mecanismul cererii şi ofertei. Din multitudinea de factori ce influenţează cererea
consumatorilor, analizele economice reţin cu prioritate preţul de vânzare şi veniturile subiecţilor.
Reacţia cererii la variaţia preţului depinde de natura bunului economic şi de însemnătatea lui pentru consumator. Oricât de
stringentă ar fi nevoia pe care un consumator o resimte şi oricât de mic ar fi preţul bunului cu care nevoia respectivă se
poate satisface, în lipsa veniturilor, nevoia nu se va transforma în cerere, iar actele de vânzare-cumpărare nu se realizează.
În ceea ce priveşte modificările induse de schimbarea venitului consumatorului, se pune problema determinării diferenţei
dintre alegerea optimă a consumatorului la un anumit nivel al venitului său faţă de un alt nivel de venit.
Considerând preţurile bunurilor constante, din punct de vedere grafic va avea loc deplasarea dreptei bugetare faţă de
originea axelor. După felul în care cererea de bunuri reacţionează la modificarea venitului, identificăm două tipuri de
bunuri : bunuri normale şi bunuri Giffen.

14
Bunurile normale sunt bunurile a căror cerere de consum evoluează în acelaşi sens cu venitul consumatorului, respectiv,
dacă x1 este considerat un bun normal, atunci Δx1/Δm>0, iar ca reprezentare grafică :

Bunurile inferioare sunt bunurile a căror cerere evoluează în sens invers evoluţiei venitului consumatorului, respectiv,
dacă x1 este considerat un bun normal, atunci Δx1/Δm<0, iar ca reprezentare grafică :

Corespunzător modificărilor induse asupra cererii de bunuri de către evoluţia venitului consumatorului se pot defini două
tipuri de curbe ce surprind particularităţile acestor procese. Este vorba despre curba ofertei de venit sau curba nivelului de
trai şi curba lui Engel.

Construcţia curbei nivelului de trai presupune unirea tuturor seturilor de consum corespunzătoare alegerii optime a
consumatorului în condiţiile diferitelor niveluri ale venitului. Astfel, dacă ambele bunuri sunt normale, atunci curba
nivelului de trai este de pantă pozitivă şi reprezentată astfel :

Curba lui Engel presupune unirea tuturor consumurilor optime ale unui bun pentru fiecare nivel al venitului
consumatorului. Această curbă este de pantă pozitivă pentru bunurile normale şi de pantă negativă pentru bunurile
inferioare. Ca reprezentare grafică pentru un bun normal :

Pentru bunurile perfect substituibile, consumatorul se va specialize în consumul bunului 1,acesta fiind considerat un bun
normal, iar curba nivelului de trai este reprezentată (pentru cazul în care p 1< p2) astfel :

Curba lui Engel se determină pentru bunurile perfect substituibile, plecând de la funcţia cererii de bunuri, pentru situaţia
în care p1< p2, iar reprezentarea grafică este o dreaptă de pantă pozitivă, egală cu p 1, iar pentru bunurile perfect
complementare, panta dreptei este p1+ p2.

În cazul modificărilor induse de schimbarea preţurilor bunurilor, se pune problema determinării alegerii optime a
consumatorului pentru diferite niveluri ale preţurilor bunurilor. După felul în care evoluează cererea unui bun, atunci când
preţul acestuia se modifică, se disting două tipuri de bunuri, respectiv bunuri ordinare sau obişnuite şi bunuri Giffen.
Bunurile ordinare sunt bunuri a căror cerere de consum evoluează în sens opus evoluţiei preţului lor, iar reprezentarea
grafică este de forma :
Bunurile Giffen sunt bunuri a căror cerere evoluează în acelaşi sens cu evoluţia preţului acestora. Ca reprezentare grafică :

Consumul din bunul inferior (Giffen) se va menţine cel mult constant, în cazul reducerii preţului său sau se
disponibilizează resurse pentru consumul suplimentar din al doilea bun, decizându-se în final chiar să se consume mai
puţin din respectivul bun. Acest lucru este posibil deoarece micşorarea preţului bunului Giffen este percepută de
consumator ca o modificare a venitului său sau a puterii de cumpărare şi cum bunurile Giffen sunt bunuri inferioare,
atunci mărirea venitului va determina o reducere a cererii acestora.
Există şi alte situaţii care se abat de la legea cererii, situaţii întâlnite sub denumirea de cerere atipică. O reacţie atipică a
cererii este prezentată şi în cazul „efectului ostentativ”, care reflectă comportamentul unor categorii de subiecţi , ce doresc
să etaleze un anumit statut social şi reacţionează la ridicarea preţului cu mărirea cererii. O altă situaţie de cerere atipică
este reprezentată prin efectul de venit nul. În acest sens, există mărfuri foarte scumpe, la care accesul este extrem de
limitat tocmai datorită preţului, iar marea majoritate a populaţiei nu are acces la aceste bunuri datorită venitului insuficient
în raport cu preţul. În consecinţă, reducerile succesive de preţ nu afectează cererea, în măsura în care sunt suficiente
pentru a permite accesul altor categorii sociale pe piaţă.Tot în categoria cererii atipice se încadrează şi efectul de
anticipaţie. Astfel, în perioadele inflaţioniste, populaţia anticipează creşteri continue ale preţurilor, şi pentru a se proteja în
faţa acestor creşteri, populaţia încearcă să-şi facă rezerve, cumpărând mai mult, chiar dacă preţul creşte, deoarece
anticipează creşteri şi mai mari în viitor.

15
Corespunzător modificărilor induse asupra cererii de bunuri de către evoluţia preţurilor acestora, se pot defini două tipuri
de curbe care surprind particularităţile acestor procese paralele. Este vorba despre curba ofertei de preţ sau curba preţ-
consum şi curba cererii.
Construcţia curbei preţ-consum presupune unirea tuturor punctelor de optim ce reprezintă seturi de consum ce vor fi
cerute la diferite preţuri ale unui bun, reprezentată astfel :

Construcţia curbei cererii unui bun presupune ca, pentru fiecare nivel al preţului bunului, să se reprezinte nivelul optim al
consumului acestora. Ca reprezentare grafică (pentru un bun obişnuit) :

Ecuaţia sau identitatea lui Slutsky exprimă modificarea globală a cererii unui bun ca urmare a modificării preţului.
Astfel, când preţul unui bun se modifică, generează două tipuri de efecte asupra cererii de bunuri. În primul rând, rata de
schimb dintre bunuri se modifică, iar în al doilea rând, puterea de cumpărare totală a venitului se modifică.
Primul tip de influenţă se mai numeşte şi efect de substituţie şi descrie modificarea cererii generată de modificarea ratei
de schimb dintre cele două bunuri. Efectul de substituţie se produce atunci când variaţia preţului unui bun modifică
cererea pentru produsul înlocuitor sau substitut. În aceste condiţii, se constată că majorarea preţului la produselel originale
orientează cererea către produsele concurente, surogat, după cum o reducere a preţului la produsele substituibile
orientează cererea de la înlocuitori şi imitaţii către produsul original.
Al doilea tip se numeşte efect de venit şi descrie evoluţia cererii bunului ca urmare a modificării puterii de cumpărare,
generate de schimbarea preţului. Acest efect pune în evidenţă modificarea cererii de consum la un buget de venituri dat,
sub influenţa preţurilor sau a unor presiuni inflaţioniste. Efectul de venit redistribuie puterea de cumpărare a bugetului
familiilor pe diferite categorii de cumpărături.

Notând cu x 1s modificarea cererii bunului 1 când p1 se modifică devenind p'1, iar m se modifică la m' (efectul de
substituţie), efectul de substituţie pentru bunul 1 va fi descries de relaţia:

x 1s  x 1  p'1 , m'   x 1  p1 , m 

Efectul de substituţie este numit şi modificarea cererii compensate, în ideea că utilizatorul este compensat sau acoperit în
condiţiile modificării preţului, dispunând de suficient venit pentru a-şi permite să-şi menţină consumul iniţial.
Modificarea venitului de la m' la m, ţinând preţurile neschimbate (p'1,p2) determină modificarea cererii ca urmare a efectului
de venit x 1m după relaţia:

x 1m  x 1  p'1 , m   x 1  p'1 , m' 

Cantitatea cerută din bunul 1 creşte sau scade odată cu creşterea sau scăderea venitului sau invers, după cum bunul 1 este
normal sau inferior.
În acest sens, este important de definit semnul unui efect. Astfel, vorbim de semn al unui efect în relaţie cu sensul
modificării cererii în raport cu preţul, ca urmare a efectului respectiv. Semnul pozitiv are efectul prin intermediul căruia
cererea evoluează în acelaşi sens cu preţul bunului, iar semnul negativ are efectul prin intermediul căruia cererea
evoluează în sens contrar preţului bunului.
Dacă semnul efectul de venit poate fi pozitiv sau negativ, după cum bunul a cărui cerere se modifică este normal sau
inferior, semnul efectului de substituţie este în general negativ, în sensul că acesta determină modificarea cererii în sens
contrar modificării preţului bunului.

16
Eugen Slutsky a demonstrat că modificarea totală a cererii unui bun ca urmare a modificării preţului acestuia este dată de
suma modificărilor generate de efectul de substituţie şi de cel de venit. Astfel:

x 1  x 1  p'1 , m   x 1  p1 , m 
x 1  x 1s  x 1m

Elasticitatea cererii în raport cu factorii săi de influenţă

Cererea de consum se află sub incidenţa unor stimuli şi a unor factori inhibitori de natură obiectivă şi subiectivă. Reacţia
ei la acest complex de factori şi stări psihice poartă denumirea de elasticitate. Din multitudinea de cauze ce determină
elasticitatea cererii, analiza economică a reţinut preţurile produsului şi venitul consumatorului, a căror cunoaştere prezintă
mai mare interes pentru ofertanţi.
Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau a altei condiţii a cererii. Ea se măsoară cu
ajutorul coeficientului de elasticitate, care arată procentul, gradul modificării cererii în funcţie de factorii de influenţă.
Elasticitatea cererii în funcţie de venit măsoară variaţia procentuală a cererii unu bun generată de modificarea cu un
procent a venitului consumatorului. Coeficientul de elasticitate a cererii funcţie de venit este descris de relaţia :

q v
c/v 
q v

În funcţie de valorile pe care le poate lua acest coeficient de elasticitate, putem vorbi despre :
 bunuri superioare sau de lux, dacă acest coeficient este supraunitar, exprimând un grad ridicat de elasticitate a
cererii acestor bunuri funcţie de venit;
 bunuri de strictă necesitate, dacă valorile coeficientului sunt pozitive, dar subunitare;
 bunuri inferioare, caz în care coeficientul este mai mic decât 0, ca urmare a evoluţiilor de sens contrar ale
venitului şi cantităţii cerute din respectivul bun;
 bunuri normale, atunci când coeficientul ia valori pozitive, dar între (0,1), cererea bunului evoluând în acelaşi
sens ca şi venitul.

Coeficientul de elasticitate a cererii funcţie de preţ măsoară modificarea relativă a cererii generată de modificarea cu un
procent a preţului unui bun, iar coeficientul de elasticitate este de forma :

q p
c/ p 
q p

Pentru majoritatea bunurilor obişnuite, acest coeficient ia valori negative, iar pentru bunurile Giffen, ia valori pozitive.
În funcţie de mărimea coeficientului de elasticitate cerere la preţ, se disting următoarele categorii de cerere :
 cerere elastică pentru  >1 – respective cheltuielile se majorează;
 cerere inelastică pentru  < 1 – cheltuiala pentru achiziţionarea bunurilor se diminuează;
 cerere unitară pentru  = 1 – cheltuielile nu se modifică;
 cerere perfect elastică pentru    - cantitatea creşte la infinit, iar cheltuielile de consum cresc considerabil(preţul
este constant);
 cerere perfect inelastică pentru  = 0 – cantitatea este constantă, iar cheltuielile de consum scad cu acelaşi procent ca
şi preţul.

17
Grafic, situaţia este prezentată în fig. 5.2, evidenţiindu-se porţiunile pe care cererea este elastică, cu elasticitate unitară sau
inelastică.

Coeficientul elasticităţii încrucişate măsoară variaţia în procente a cererii unui bun datorată variaţiei cu un procent a
preţului altui bun. El permite aprecierea sensibilităţii cererii unui bun la variaţia preţurilor altor bunuri. Ca formulă de
calcul :

p y q x
 p/c  
q x p y

Pentru bunurile substituibile acest coeficient este pozitiv, variaţia cererii unui bun este de acelaşi sens cu cea a preţului
celuilalt bun, iar pentru bunurile complementare, coeficientul este negativ, adică cererea unui bun evoluează în sens
contrar preţului celuilalt bun. Pentru bunurile independente, coeficientul este zero.
Tabelul următor sintetizează bunurile în funcţie de coeficienţii de elasticitate :
În general, elasticitatea cererii unui bun depinde de cât de apropiaţi substituenţi are ca şi concurenţi. În acest sens, cererea
foarte elastică prezintă bunurile cu foarte mulţi substituenţi şi cererea foarte inelastică prezintă bunurile cu puţini
substituenţi.
Cei mai importanţi factori ce influenţează elasticitatea cererii sunt :
 ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în bugetul total al unei familii – cu cât ponderea cheltuielilor pentru
cumpărarea unui bun sau categorie de bunuri este mai ridicată, cu atât coeficientul de elasticitate al cererii la preţ este
mai mare şi invers, în situaţia în care celelalte condiţii rămân constante. Totodată, unele categorii de bunuri au o
pondere mai mare în cheltuielile totale, în timp ce altele au o pondere mai redusă. Creşterea diferenţelor dintre
veniturile băneşti determină modificări în ponderile cheltuielilor pentru diferite categorii de bunuri. Astfel, pe măsură
ce veniturile băneşti cresc, ponderea cheltuielilor pentru alimente devine mai mare pentru persoanele cu venituri
reduse decât pentru cele cu venituri mari. În această situaţie, coeficientul elasticităţii cererii pentru bunurile alimentare
este mult mai mare pentru persoanele cu venituri mici în comparaţie cu persoanele care au venituri mari şi foarte mari.
 Gradul de substituire a bunurilor – între gradul de substituire a bunurilor şi elasticitatea cererii la preţ există o relaţie
pozitivă.
 Gradul necesităţii în consum – pentru bunurile de lux, nivelul coeficientului de elasticitate a cererii în funcţie de preţul
acestora este mai mare decât al celui pentru bunurile necesare. De regulă, bunurile care pot fi considerate de lux au o
cerere elastică, iar cererea pentru bunurile vitale este inelastică. Însă, în cadrul fiecărei categorii de bunuri există
diferenţe între nivelele coeficientului elasticităţii cererii în funcţie de preţul acestora.
 Durata perioadei de timp de la modificarea preţului – între durata perioadei de timp de la schimbarea preţului unui
anumit bun şi mărimea coeficientului elasticităţii cererii la preţ există o relaţie directă, pozitivă. Astfel, dacă preţul
unui bun se dublează, atunci cantitatea cerută pentru bunul respectiv într-o perioadă scurtă de timp se va reduce, dar
pe o perioadă îndelungată de timp se va reduce cu un procent mult mai mare.

Cunoaşterea influenţei acestor factori asupra elasticităţii cererii în funcţie de modificarea preţului prezintă importanţă
deosebită pentru estimarea venitului total încasat de producatori.

Determinarea cererii brute şi nete de bunuri

În cazul în care utilizatorul, în consumul său, porneşte de la o anumită dotare iniţială cu bunuri, notată simbolic cu d 1,d2,
unde d1 este dotarea iniţială din bunul 1, iar d 2 este dotarea iniţială din bunul 2, distingem două tipuri de cerere, respectiv
cerere brută şi cerere netă.
Cererea brută, în acest sens, reprezintă cantitatea totală consumată dintr-un bun, iar cererea netă se defineşte, ca
diferenţa dintre cererea brută şi dotarea iniţială cu bunuri a consumatorului. Deci: (x 1,x2) - cererea brută; (x1 - d1, x2 - d2) -
cererea netă.
Ştiind că valoarea bunurilor cumpărate trebuie să egaleze valoare bunurilor vândute, adică : p 1x1 + p2x2 = m, şi p1d1 + p2d2
= m, atunci, ecuaţia bugetară pentru cazul existenţei dotării iniţiale cu bunuri va fi de forma:
18
 p1x1 + p2x2 = p1d1 + p2d2 sau p1(x1 - d1) + p2(x2 - d2) = 0
În aceste condiţii, dacă totalul cantităţii consumate dintr-un bun depăşeşte dotarea iniţială cu bunul respectiv, spunem că,
consumatorul este un cumpărător net al bunului respectiv, determinând cerere netă pentru acesta (vezi fig.4.1).
Dacă, însă, dotarea iniţială depăşeşte consumul total al unui bun, consumatorul este un vânzător net al bunului respectiv,
determinând oferta netă pentru acesta (vezi fig.4.2).

p1 , p 2 
Dacă   sunt fixe, dreapta bugetului va conţine întotdeauna setul dotării iniţiale, deoarece suma totală ce poate fi
d1 , d 2 
cheltuită de consumator este exact valoarea dotării iniţiale.
Cererea netă negativă poartă numele şi de ofertă netă. Consumatorul poate alege între a fi cumpărătorul sau vînzătorul
unui bun în raport cu preţurile bunurilor de pe piaţă.
Factorii ce influenţează comportamentul consumatorului şi alegerea optimă a acestuia în condiţiile existenţei dotării iniţiale
sunt: modificarea cantitativă a dotării iniţiale cu bunuri şi modificarea preţurilor de piaţă ale bunurilor.

Tema 4

TEORIA PRODUCATORULUI

Orice firmă are obiective şi constrângeri. Teoria tradiţională a firmei presupune că principalul obiectiv al firmei îl
constituie maximizarea profitului, în fapt raţiunea existenţei sale pe piaţă. Atingerea acestui obiectiv este însă condiţionată
de capacitatea şi de abilităţile producătorului de a utiliza eficient factorii de producţie, de a organiza producerea lor în
bunuri şi servicii competitive, elemente care în ultima instanţă definesc rolul întreprinzătorului modern şi asigură forţa
concurenţială a firmei.
Combinarea judicioasă a factorilor de producţie constituie un element cheie pentru firmele producătoare, ea
contribuind alături de strategia minimizării costurilor, la optimizarea comportamentului acestora.
Gestiunea economică necesită calcul economic, evaluarea în bani a consumului de factori de producţie şi implicit
cunoaşterea costului. Ştiinţa economică oferă instrumentarul teoretico-ştiinţific adecvat studierii costului de producţie.

1. Sistemul factorilor de producţie – caracterizare generală. Neofactorii de producţie

Economia politică studiază factorii de producţie dintr-o triplă perspectivă : microeconomică, macroeconomică şi
mondoeconomică.
Generic, factorii de producţie pot fi definiţi drept ansamblul condiţiilor necesare şi suficiente pentru ca procesul
de producţie să se desfăşoare conform scopului său determinant. În această viziune, factorii de producţie reprezintă
totalitatea elementelor de intrare într-un proces de producţie.
O delimitare conceptuală în acest context este necesară între noţiunea de factori de producţie şi cea de resurse.
Noţiunea de resurse exprimă starea de disponibilitate a unor bunuri, fără a le asocia în mod univoc o anumită destinaţie de
utilizare cum ar fi de exemplu, producţia sau consumul. Astfel, resursele au prin simpla lor existenţă, în raport cu procesul
de producţie caracterul unui potenţial productiv.
În anumite condiţii, prin decizii şi acţiuni adecvate, specifice agenţilor economici, resursele sunt activate prin
atragerea lor într-o utilizare concretă, primind o anumită destinaţie şi devenind factori de producţie. Altfel spus, factorii de
producţie reprezintă resurse aduse de către agentul producător într-o stare activă, proprie utilizării lor efective în procesul
de producţie.
Economistul francez Jean Baptiste Say a elaborat „formula trinitară”, devenită celebră, care definea drept factori
de producţie munca, pământul şi capitalul.
Dezvoltarea industrială postbelică a pus în evidenţă faptul că performanţele de piaţă ale firmelor producătoare
sunt influenţate şi de acţiunea unor factori netradiţionali, cunoscuţi sub denumirea de neofactori de producţie, care nu sunt
incluşi în convenţionala formulă trinitară. Aceşti factori au ajuns să polarizeze eforturi de investiţii deosebite, cum ar fi
19
investiţiile în cercetare-dezvoltare tehnologică, în formarea profesională a personalului, în informatizarea activităţii
economice, în ameliorarea managementului lor.
Delimitarea dintre factorii de producţie clasici şi neofactori decurge din considerente legate de natura lor
intrinsecă, dar şi din modul specific de acţiune şi gestionare a factorilor din fiecare categorie. Astfel, factorii de producţie
clasici au la origine resurse din categoria celor tangibile, care pot fi cuantificate direct şi gestionate sub formele lor
alternative de stocuri şi fluxuri, în timp ce neofactorii fac parte din categoria resurselor intangibile.

Tipologia actuală recunoaşte tipologia luării în considerare atât a factorilor de producţie clasici, cât şi a
neofactorilor, care în fapt acţionează autonom, dar se presupun şi se condiţionează reciproc.
Munca - funcţionarea oricărui sistem de producţie e de neconceput fără prezenţa şi intervenţia omului. Ştiinţa
economică abordează omul atât în calitatea sa de purtător al unor nevoi de consum tot mai complexe, cât şi în calitatea sa
de posesor al unor abilităţi care îi permit să acţioneze în scopul satisfacerii acestor nevoi. Munca este un factor de
producţie originar, primar de producţie reprezentând activitatea specific umană, care-l delimitează pe om ca specie, şi
desfăşurată în scopul obţinerii de bunuri economice. Ca factor de producţie, munca îmbracă o formă procesuală, şi nu
forma unei resurse stocabile, manifestându-se numai ca factor de producţie într-o stare activă. Resursa care generează
acest flux se referă la ansamblul abilităţilor fizice şi intelectuale care fac posibilă prestarea unei anumite munci.
Munca este un factor originar în sensul că ea este asociată intrinsec de persoana prestatorului, de personalitatea
acestuia, ea neputând fi creată sau reprodusă artificial, dar nici disociată de persoana prestatorului. Raportată la scara
timpului, munca este un factor de producţie neregenerabil, prestaţia de muncă este ireversibilă, după cum timpul de
muncă neutilizat este irecuperabil. De asemenea, munca este un factor de producţie activ şi dinamizator, deoarece deţine
în exclusivitate capacitatea de a-i pune în funcţiune pe ceilalţi factori de producţie şi de a determina producerea lor în
bunuri economice. Dimensiunea cantitativă a factorului muncă se referă la volumul de muncă de o anumită natură, prestat
într-un proces de producţie, volum ce poate fi cuantificat prin : număr unităţi de timp prestate, număr ore de muncă sau
număr locuri de muncă, număr lucrători sau ore-om prestate. Dimensiunea calitativă a factorului muncă, abordat la nivel
individual, se referă la specializarea profesională proprie fiecărui prestator de muncă, la gradul său de calificare şi
experienţă de producţie, la nivelul său de productivitate.
Determinat de dezvoltarea generală a societăţii, progresul calitativ al factorului muncă se concretizează, în
principal, în :
 creşterea proporţiei în care procesele de muncă fac apel la abilităţile de ordin intelectual, care ajung să prevaleze în
raport cu cele fizice;
 tendinţa de ameliorare continuă a productivităţii, pe baza căreia are loc reducerea treptată a timpului lucrat şi creşterea
corespunzătoare a timpului liber;
 creşterea duratei de pregătire şcolară şi profesională instituţionalizată, precum şi a nivelului şi a complexităţii acestei
pregătiri;
 ameliorarea dimensiunii creative a proceselor de muncă, bazate pe dezvoltarea aptitudinilor de inovare, pe
accentuarea laturii de concepţie a muncii în detrimentul celei de rutină, pe dezvoltarea componentei informaţionale a
celor mai diverse genuri de muncă.
Natura – factorul natural de producţie se referă la toate resursele brute din natură ce sunt folosite pentru
producerea de bunuri economice. Factorul natural de producţie se materializează în acele elemente care fiind oferite
omului direct din natură sunt pentru prima oară atrase în circuitul economic. Factorul natural de producţie are un caracter
primar şi originar, elementele sale nefiind reproductibile în mod artificial, deşi ştiinţa contemporană oferă omului
posibilitatea intervenirii în circuitul formării şi regenerării multora din resursele naturale.
Forma de existenţă a factorului natural de producţie este una materială, de tipul substanţei şi al energiei. Fiecare
tip de resursă primară ce poate fi utilizată în scop productiv, are propriul său regim de formare, sau în unele cazuri, de
regenerare. Ea are la un moment dat, o anumită disponibilitate şi însuşiri specifice, iar exploatarea sa curentă se justifică
numai în anumite condiţii de ordin tehnic şi economic.
O altă particularitate a factorului natural de producţie constă în faptul că la nivelul său, este cel mai pregnant pusă
în evidenţă raritatea resurselor. Multe din resursele primare sunt epuizabile, iar altele deşi regenerabile, sunt reproduse de
natură într-un ritm inferior celui de creştere al nevoii de a le consuma.

20
 Dimensiunea cantitativă a factorului natural de producţie se referă la volumul în care o resursă naturală sau alta
este atrasă efectiv în circuitul economic. Modul concret de determinare a acelui volum depinde de natura resursei
respective.
Dimensiunea calitativă a factorului natural de producţie vizează la rândul ei, acele atribute intrinseci ale unei
resurse primare care o fac proprie utilizării productive. De regulă, aceste atribute sunt multiple şi complex intercorelate,
rezultanta lor regăsindu-se sintetic în randamentele de utilizare obţinute în procesul productiv.
Pământul, ca principală formă de manifestare a factorului natural de producţie, constituie punctul iniţial de plecare
al întregii activităţi economice. Procesele de producţie, în marea lor diversitate, sunt legate într-o formă sau alta de
factorul pământ, deoarece el oferă atât substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei, cât şi resursele primare de
energie. Pământul este un factor de producţie de neînlocuit şi în acelaşi timp limitat ca întindere, ce deţine însă o mare
capacitate de regenerare şi de creştere a randamentului său. Resursele minerale constituie o altă componentă esenţială a
factorului natural de producţie, cu rol deosebit de important în asigurarea bazei de materii prime şi energie necesare
desfăşurării întregii activităţi economice.
Capitalul – în calitate de factor de producţie reprezintă categoria de bunuri produse prin muncă şi folosite pentru
obţinerea altor bunuri economice. Categoria de bunuri astfel definite reprezintă capitalul real, denumit şi capital tehnic;
capitalul real nu se confundă cu capitalul bănesc, în formă lichidă şi nici cu capitalul fictiv care se concretizează în titluri
de valoare. Capitalul real cuprinde întreaga varietate de bunuri reproductibile, aflate la dispoziţia agenţilor economici
producători şi folosite pentru producerea de noi bunuri economice. După modul specific de participare la activitatea
economică, a modului în care se consumă şi se înlocuiesc, componentele capitalului real se grupează în capital fix şi
capital circulant. Capitalul fix reprezintă partea de capital real care participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă
treptat şi se înlocuieşte după mai mulţi ani de utilizare(echipamente de producţie, clădiri). Capitalul circulant este partea
de capital real care participă la un singur ciclu de producţie, se consumă integral în acel ciclu şi se înlocuieşte cu fiecare
nou ciclu de producţie(materii prime, materiale, combustibil, energie, apă tehnologică etc). Pe parcursul utilizării,
capitalul fix înregistrează un proces de depreciere ce are un caracter progresiv şi cumulativ, depreciere ce conduce
inevitabil în timp la scoaterea din funcţiune a capitalului fix uzat şi la înlocuirea lui. Deprecierea capitalului fix se
datorează atât uzurii fizice, cât şi uzurii morale a acestuia.
Uzura fizică a capitalului fix constă în pierderea treptată a caracteristicilor tehnice sau funcţionale ale acestuia ca
urmare a folosirii productive şi a acţiunii factorilor naturali.
Cum capitalul fix participă la mai multe cicluri de producţie, el suferă de fiecare dată un anumit grad de uzură
fizică. Conform acestei uzuri fizice se calculează cote de amortizare care se includ în costul de producţie, pentru a face
posibilă reconstituirea sumelor necesare înlocuirii capitalului fix uzat. Recuperarea acestor cheltuieli prin regăsirea lor în
preţul de vânzare al produselor permite constituirea unui fond de amortizare, pe baza căruia va fi posibilă înlocuirea
capitalului fix la sfârşitul duratei sale de viaţă.
Uzura morală apare ca urmare a condiţiilor pieţei şi a progresului tehnic, care duc la apariţia de noi echipamente
de producţie, mai performante din punct de vedere tehnic, ce duc la înlocuirea capitalului fix existent în funcţiune chiar
înainte de a fi uzat complet din punct de vedere fizic.
Abordat la nivelul de ansamblu al firmei, capitalul real apare drept o parte a capitalului în funcţiune; alături de
celelalte forme de capital total exploatat în activitatea firmei, capitalul real participă la un circuit specific care decurge din
funcţionarea agenţilor economici într-un mediu economic de piaţă. Stadiul întâi al circuitului capitalului în funcţiune al
firmei îl constituie transformarea capitalului lichid al firmei în capital real productiv; această transformare are loc în
condiţiile în care firma se prezintă pe piaţa bunurilor capital necesare producţiei în calitate de cumpărător. Paralel, firma
se prezintă ţi pe piaţa muncii tot în calitate de cumpărător pentru a-şi atrage resursele de muncă necesare. Stadiul al doilea
al circuitului capitalului în funcţiune al firmei constă în utilizarea productivă a capitalului real, în combinaţie cu ceilalţi
factori de producţie pentru obţinerea de bunuri destinate vânzării ca mărfuri pe piaţă. Ultimul stadiu constă în trecerea
acestora din forma marfă în formă bănească prin vânzarea bunurilor produse.
Funcţionarea capitalului firmei are un caracter continuu, circuitul fiind repetitiv. Reluarea parcurgerii celor trei
stadii ale circuitului reprezintă rotaţia capitalului, iar timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit complet reprezintă
viteza de rotaţie a capitalului, asupra căreia acţionează mai mulţi factori, inclusiv structura capitalului productiv utilizat.
Cum elementele de capital fix se utilizează în mai multe cicluri de producţie, firmele caracterizate printr-o pondere
ridicată a capitalului fix, înregistrează o viteză de rotaţie mai mică şi invers.
21
 Dinamica factorului de producţie poate fi explicată printr-un proces de formare brută a capitalului real, care
cuprinde formarea brută de capital fix şi variaţia stocurilor.
Formarea brută de capital fix caracterizează procesul prin care bunurile destinate a servi drept capital fix sunt
procurate de către agenţii producători pentru a fi utilizate în procesul de producţie. Acest proces cuprinde :
 achiziţionarea de pe pieţele specializate sau după caz producerea în regie proprie, de bunuri de capital noi şi punerea
lor în exploatare;
 exercitarea asupra bunurilor de capital fix existente a unor intervenţii menite să le amelioreze performanţele, a le
creşte durata de viaţă şi randamentul, etc.
Variaţia stocurilor reprezintă diferenţa dintre intrările de stocuri şi ieşirile din stocuri într-o anumită perioadă de
timp. Stocurile conţin toate bunurile aflate în posesia firmei.
Formarea capitalului fix se realizează prin intermediul investiţiilor. Investiţiile reprezintă ansamblul cheltuielilor
realizate de firme pentru crearea de noi capacităţi de producţie, precum şi pentru ameliorarea, refacerea sau dezvoltarea
capacităţilor de producţie existente.
Investiţia totală realizată într-o anumită perioadă pentru formarea brută de capital fix reprezintă investiţie brută.
Ea are ca sursă atât sumele recuperate de firme prin amortizarea capitalului fix, cât şi prin reinvestirea unei părţi a
profitului (acumularea netă de capital).
Neofactorii de producţie – tehnologiile de producţie – pot fi definite drept procedee de combinare şi
transformare a factorilor de producţie în rezultate ale producţiei, prin aplicarea unor reguli bine stabilite. Ele sunt de
natura unor active intangibile, reprezentând, cunoaştere aplicată în mod curent în activitatea economică. Tehnologiile
articulează într-un proces coerent diferite faze şi operaţii specifice, ocazionate de producerea unor bunuri sau servicii cu
caracteristici predeterminate. Rolul specific al tehnologiilor de producţie ca factor de producţie este acela de a defini
riguros şi explicit, natura şi succesiunea fazelor de producţie, a căror parcurgere asigură transformarea elementelor de
intrare în elemente de ieşire ale procesului de producţie. Ca resurse potenţial utilizabile, tehnologiile disponibile la un
moment dat formează „stocul de tehnologii”, concretizat în : brevete de invenţii, licenţe, sisteme de asigurare a calităţii,
diagrame de flux, programe informatice pentru sistarea producţiei cu calculatorul, machete şi prototipuri, etc. Fiecare
tehnologie are o identitate bine definită sub aspectul condiţiilor care fac necesară şi posibilă aplicarea lor într-un proces de
producţie sau altul.
Apariţia unor noi tehnologii de producţie este o sursă de avantaj competitiv pentru firmele care reuşesc să le
implementeze rapid şi să le exploateze eficient, faţă de firmele care acţionează lent şi incoerent în această privinţă şi care
sunt ameninţate cu perspectiva declinului. Avansul tehnologic al unei firme este cu atât mai important pentru prezentul şi
perspectivele ei de piaţă, cu cât concurenţa de pe piaţa respectivă este mai intensă, iar generaţiile tehnologice se succed la
intervale mai scurte.
Informaţia – omul este prin esenţa sa o fiinţă informaţională, iar munca sa are o componentă informaţională
distinctă. Generic, informaţia este un semnal rezultat din reprezentarea realităţii prin cunoaştere şi căruia atât emitentul,
cât şi destinatarul îi acordă aceeaşi semnificaţie. Calitatea de factor de producţie revine informaţiilor faptice sau
documentare, stocate pe suporţi materiali şi introduse ca atare în procesul de producţie. Informaţia de intrare într-un
proces de producţie se concretizează în structuri variate, cum ar fi : fişe tehnice, desene de execuţie, know-how, studii de
fezabilitate, etc., toate acestea constituind bunuri informaţionale. Informaţiile se deosebesc de resursele economice clasice
printr-o serie de particularităţi, care privesc atât producerea informaţiilor, cât şi gestionarea, tranzacţionarea pe piaţă şi
utilizarea acestor resurse. Principalele particularităţi ale informaţiei ca tip specific de bun economic, sunt următoarele :
 producerea informaţiilor prin procesul de cunoaştere şi reprezentare a realităţii are un caracter neîntrerupt şi practic
nelimitat; astfel, stocul de informaţii se extinde şi se îmbogăţeşte continuu;
 utilizarea informaţiei este nedistructivă şi repetitivă; după o anumită utilizare, informaţia rămâne în continuare o
resursă disponibilă, dar în raport cu avansurile cunoaşterii se înregistrează o perimare din punct de vedere al uzurii
morale;
 informaţia nou creată şi oferită pe piaţă implică, în general, costuri superioare de producere; pe de altă parte, ea este
extrem de uşor de reprodus şi de vehiculat.
Trecerea de la societate industrială la societatea informaţională, în sensul definit de John Naisbitt, legitimează
recunoaşterea informaţiei ca suport al raţionalităţii superioare a acţiunii umane, întemeiată pe primatul efortului de
concepţie şi creativitate.

22
 Abilitatea întreprinzătorului – reprezintă un neofactor de producţie propriu sistemelor economice bazate pe
concurenţă şi liberă iniţiativă. În general, prin întreprinzător se înţelege acel subiect al activităţii economice care fie
iniţiază o nouă afacere, fie în cadrul afaceri în derulare iniţiază un proces de schimbare radicală. David Hyman, defineşte
spirtul întreprinzător drept „abilitatea de a crea produse şi procese, şi de a organiza crearea de produse şi servicii”.
Întreprinzătorul gestionează, făcând uz de abilităţile sale, sistemul factorilor de producţie, alege factorii de producţie în
raport cu scopul pe care şi-l propune, îi atrage într-o stare activă, necesară utilizării lor combinate în procesul de
producţie. Calitatea de întreprinzător, ilustrează în economia contemporană în primul rând un tip de comportament de
esenţă activă şi novatoare, şi mai puţin o poziţie personală oficializată. Ca factor de producţie, abilitatea întreprinzătorului
reprezintă un element decisiv de progres, în măsura în care economia contemporană este bazată prin excelenţă pe inovare
tehnologică şi pe dinamica schimbărilor calitative.
Progresul tehnologic are drept esenţă ameliorarea performanţelor procesului de producţie, prin gestionarea cu
eficienţă sporită a factorilor de producţie, paralel cu îmbunătăţirea caracteristicilor tehnico-funcţionale şi calitative ale
bunurilor obţinute.
Sfârşitul secolului 20, se caracterizează prin avansul revoluţionar al cunoaşterii ştiinţifice şi tehnologice,
cercetarea şi inovarea devenind un proces integrat la scară mondială. În asemenea condiţii, agenţii producători nu numai
că urmăresc să se integreze în tendinţele generale ale ştiinţei şi tehnologiei, ci abordează problema inovării şi modernizării
ca o prioritate strategică majoră a propriei activităţi. Se consideră că, în condiţiile actuale, o firmă îşi poate asigura
viabilitatea tehnologică numai prin alocarea unei cote de 8-10% din cifra de afaceri pentru acţiuni de cercetare-dezvoltare.

2. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie

Firmele producătoare sunt în permanenţă confruntate cu găsirea celor mai adecvate modalităţi de combinare a
factorilor de producţie, care să le permită obţinerea maximei eficienţei şi profitabilităţii.
Activitatea de producţie poate fi privită ca ansamblul operaţiilor de utilizare şi/sau de transformare a factorilor de
producţie în vederea atingerii funcţiei obiectiv a producătorului : maximizarea profitului în condiţii minimizării
eforturilor.
Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a factorilor de producţie atât sub aspect
cantitativ, cât şi din perspectiva structural-calitativă.
Combinarea factorilor de producţie are o determinare multiplă, ea fiind influenţată în mod semnificativ de
caracterul relativ limitat la resurselor productive. Criteriul esenţial de apreciere a raţionalităţii şi eficienţei combinării este
însăşi natura activităţii economice. Ca atare, se adoptă acea combinare a factorilor de producţie care asigură eficienţa
economică maxim posibilă, în condiţii date. Întreprinzătorul prin abilitatea sa, va combina factorii de producţie astfel
încât, să se poată adapta la exigenţele pieţei şi să obţină profit maxim.
Combinarea factorilor de producţie este expresia a două laturi proprii oricărei activităţi, una tehnică şi alta
economică.
Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este specifică fiecărui proces de producţie;
obţinerea fiecărui bun economic presupune unirea resurselor de muncă cu elementele de capital tehnic, specifice
domeniului respectiv de activitate. Din punct de vedere economic, combinarea factorilor de producţie înseamnă în
condiţiile economiei de schimb, concretizarea ei în obiectivele minimizării costurilor de producţie şi respectiv, a
maximizării profitului.
Combinarea factorilor de producţie este posibilă ca urmare a proprietăţilor de divizibilitate şi adaptabilitate ale
acestora.
Divizibilitatea unui factor de producţie reflectă posibilitatea acestuia de a fi împărţit în unităţi simple, în
subunităţi omogene, fără a fi afectată calitatea factorului respectiv. Astfel, factorul muncă poate fi divizat în unităţi
omogene de timp de muncă, în număr de salariaţi de o anumită calificare; factorul pământ se poate divide în unităţi de
suprafaţă. Pentru alţi factori de producţie este imposibilă sau foarte dificilă divizibilitatea. Problema divizibilităţii unui
factor de producţie se pune în măsura cerută de caracteristicile unui proces de producţie de anumite dimensiuni.
Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu mai multe unităţi
dintr-un alt factor de producţie.

23
 Dacă factorii de producţie se caracterizează simultan prin divizibilitate şi adaptabilitate, atunci au loc două
procese organic legate între ele, şi anume : complementaritatea şi substituibilitatea.
Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative ale factorilor de producţie
care participă la producerea unui anumit bun economic.
Complementaritatea se află sub influenţa permanentă a progresului tehnico-ştiinţific, care determină modificări
profunde în calitatea factorilor de producţie, respectiv în procesul combinării lor.
Substituibilitate este definită ca posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de producţie printr-o altă
cantitate dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel de producţie.
Elasticitatea substituirii exprimă măsura în care poate fi menţinută producţia atunci când un factor este înlocuit cu
altul, sau creşterea, respectiv reducerea utilizării unui factor în comparaţie cu altul. Elasticitatea substituirii este pozitivă
pentru toate combinaţiile normale ale factorilor de producţie şi variază de la (0, la infinit), în funcţie de uşurinţa cu care
unul din factori poate fi înlocuit cu altul, producţia fiind constantă.
Elasticitatea substituirii se măsoară cu ajutorul coeficientului elasticităţii substituirii (e s)unui factor A cu un factor
B. Acest coeficient arată cu câte procente trebuie să crească valoarea raportului dintre nivelul factorului A şi cel al
factorului B (xA/xB), atunci când raportul dintre productivitatea marginală a factorului B şi cea a factorului A creşte cu un
procent, astfel încât producţia să rămână constantă.

% R
es 
%r
unde
R xA
%R  ;R
R xB
r Wmg B
%r  ;r
r Wmg A

Coeficientul elasticităţii substituirii factorilor egalează raportul dintre variaţia relativă a raportului cantităţilor
utilizate din factorii A şi B, şi variaţia relativă a raportului productivităţilor marginale ale celor doi factori de producţie.
Dacă coeficientul de elasticitate al substituirii ia valoarea zero, atunci factorii sunt perfect complementari şi nu
este posibilă substituirea lor, factorii trebuind utilizaţi în proporţii egale.
Dacă coeficientul tinde spre infinit, atunci substituţia este perfectă, iar dacă este egal cu unitatea, atunci
substituirea este imperfectă.
Cu cât elasticitatea este mai mare, cu atât gradul de substituire a factorilor este mai ridicat.

2.1. Funcţia de producţie. Rata tehnică de substituţie

Economia firmei sau teoria producătorului studiază comportamentul acestuia, modul de adoptare a deciziei sub
influenţa consumatorilor, a concurenţei şi nu în ultimul rând al naturii tehnologiei utilizate, precum şi influenţa acestor
decizii asupra pieţei bunurilor.
Studierea combinaţiilor productive constituie primul pas în abordarea teoriei comportamentului firmelor. Deciziile
acestora privind oferta de piaţă, precum şi cererea de factori de producţie depinde în mod hotărâtor de restricţiile
tehnologice în cadrul cărora operează. Natura tehnologiei utilizate de fiecare firmă presupune existenţa numai a anumitor
moduri de combinare a intrărilor în procesul de producţie pentru a obţine anumite cantităţi de produs final.
Astfel, rolul tehnologiei în teoria producătorului este similar cu cel jucat de preferinţele consumatorului în teoria
comportamentului acestuia. Firmele combină factorii de producţie pentru a produce bunuri finale, iar consumatorul
combină bunuri în consum pentru a produce utilitate sau satisfacţie personală. Firmele urmăresc minimizarea cheltuielilor
cu factorii de producţie pentru fiecare nivel al producţiei finale considerate, analog cu tendinţa consumatorilor de a-şi
maximiza utilitatea pentru fiecare nivel al cheltuielilor ocazionate de procurarea bunurilor în consum.

24
 Orice bun pentru a fi produs, impune încadrarea într-un anumit set de restricţii tehnologice. Aplicând o anumită
tehnologie, o firmă poate combina factorii de producţie în procesul de producţie în vederea obţinerii produsului final, în
maniere diferite în ceea ce priveşte eficienţa. Atât timp cât modalitatea de combinare tehnologică rămâne constantă, orice
nivel al consumului de factori de producţie poate fi utilizat într-o singură manieră eficientă. Această modalitate eficientă
presupune obţinerea unei cantităţi maxime de produs final pentru fiecare nivel al consumului din factorii de producţie
utilizaţi.

Una din restricţiile de care trebuie să ţină seama firma este cea de natură tehnologică. În principal, o tehnologie
permite numai un set de producţie care asigură realizarea unui anumit volum al producţiei. Setul de producţie reprezintă
ansamblul combinaţiilor intrări-ieşiri, posibile din punct de vedere tehnologic.
Funcţia de producţie corespunde unui nivel dat al tehnologiei şi descrie relaţia dintre cantitatea maximă ce poate fi
produsă dintr-un bun, utilizând combinaţii alternative ale factorilor de producţie. Funcţia de producţie, în formularea sa
generală, este dată de relaţia :
y = f(x)
unde
y – cantitatea de produs final obţinută în urma utilizării şi combinării unui singur factor de producţie (x).
Funcţia de producţie este cea care oferă cel mai bun răspuns privind combinarea factorilor de producţie, însă
precizarea acesteia este destul de dificilă, întrucât presupune calcule complexe şi o cunoaştere amănunţită a tehnologiei
folosite, fiind o expresie matematică a fenomenului tehnic.
O modalitate pentru a reprezenta o funcţie de producţie este cea a identificării activităţilor de producţie.
Activitatea de producţie reprezintă o relaţie tehnologică între nivelurile producţiei finale şi ale factorilor de producţie, în
cadrul căreia, factorii de producţie se combină în anumite proporţii ce se menţin constante.
Funcţia de producţie ce descrie tehnologia unei firme se reprezintă grafic prin izocuante sau curbe de
izoproducţie. O izocuantă este, prin definiţie, determinată de setul tuturor combinaţii posibile de factori de producţie
pentru a produce un anumit nivel al producţiei finale.
Diferenţa esenţială dintre curbele de indiferenţă definite în cadrul teoriei consumatorului şi izocuante, derivă din
faptul că utilitatea avea o determinare ordinală, în timp ce cantitatea produsă are o determinare cardinală. Astfel, fiecărei
izocuante i se asociază un anumit nivel al producţiei finale, ce are semnificaţie din punct de vedere tehnologic, în timp ce
fiecărei curbe de indiferenţă i se asocia un anumit nivel al utilităţii, care, ca mărime absolută, nu prezenta semnificaţie,
servind prin comparaţia cu alte niveluri asociate de utilitate, numai ordonării preferinţelor consumatorului.
Cele mai întâlnite tipuri de combinaţii tehnologice sunt cele descrise prin funcţiile de producţie de tip Cobb-
Douglas. Formula completă a acestei funcţii, ce descrie tehnologia unei firme care combină două categorii de factori de
producţie x1 şi x2, este următoarea :

f(x1, x2) = A ·x1a ·x2b

Parametrul A măsoară nivelul producţiei obţinute ca urmare a folosirii unei unităţi din fiecare factor de producţie.
Parametrii a şi b măsoară în ce fel cantitatea de produs final variază odată cu variaţia intrărilor. Ei reprezintă coeficienţii
de elasticitate a producţiei în raport cu evoluţia fiecărui factor de producţie, respectiv cu câte procente sporeşte producţia
atunci când consumul dintr-un factor sporeşte cu un procent. Cele mai întâlnite, în practică, combinaţii tehnologice au atât
proprietatea de monotonie, cât şi de convexitate.
Monotonia descrie situaţia în care, dacă sporeşte cantitatea consumată din cel puţin un factor de producţie, este
posibil a fi obţinută cel puţin aceeaşi cantitate de produs final.
Convexitatea presupune că, dacă există două moduri tehnologice de a produce aceeaşi cantitate de produs final,
media lor va produce cel puţin aceeaşi cantitate de produs final.
În general, pe termen scurt se consideră că modalităţile tehnologice de combinare a factorilor de producţie nu se
modifică şi cel puţin consumul unui factor de producţie rămâne constant.
Există două modalităţi de măsurare a produsului factorului de producţie variabil : produsul mediu şi produsul
marginal al acestuia.
Produsul mediu al factorului variabil de producţie se determină ca raport între produsul total (y) realizat prin
consumul acestuia şi cantitatea totală consumată din factorul de producţie respectiv (x 1) :

25
 y
Pm 1 
x1
Produsul marginal al unui factor de producţie variabil este dat de sporul producţiei finale obţinută prin sporirea
cantităţii utilizate din respectivul factor, în condiţiile în care ceilalţi factori de producţie rămân constanţi:
y
PM 1 
x 1

În condiţiile în care se cunoaşte forma funcţiei de producţie ce descrie tehnologia firmei, produsul marginal se
poate determina folosind formula :
f  x 1 , x 2 
PM 1 
x 1
Legat de conceptele de produs mediu şi produs marginal se poate defini coeficientul elasticităţii producţiei în
raport cu modificarea consumului dintr-un factor de producţie, astfel :
% y %y
x  ; x 
1
% x 1 %x 2
2

Acest coeficient de elasticitate apare ca raport între modificarea procentuală a producţiei finale şi modificarea
procentuală a consumului din respectivul factor de producţie.

y x 1 PM 1 y x 2 PM 2
 x1  :  ; x2  : 
y x1 Pm1 y x2 Pm 2

Rezultă, astfel coeficientul de elasticitate a producţiei ca raport între produsul marginal şi produsul mediu al
factorului de producţie.
Pe termen lung, însă, toţi factorii de producţie sunt variabili, iar combinaţiile tehnologice permit substituţia
factorilor de producţie în cadrul procesului productiv. Raportul în care se substituie factorii de producţie, raport determinat
de specificul tehnologiei poartă numele de rată tehnică de substituţie. Aceasta măsoară cantitatea dintr-un factor de
producţie ce trebuie suplimentată pentru a compensa reducerea cantitativă a celuilalt factor de producţie, astfel încât
producţia totală să rămână neschimbată.
Rata tehnică de substituţie (RTS) măsoară panta izocuantei, fiind determinată de raportul variaţiilor factorilor de
producţie, în condiţiile menţinerii constante a producţiei.

x 2 PM 1
RTS  
x 1 Pm 2

Randamentul de scară este o modalitate de a caracteriza evoluţia producţiei totale a unei firme în condiţiile
modificării simultane şi cu aceeaşi mărime a cantităţilor de factori de producţie utilizaţi. Cum, pe termen lung se
consideră că toţi factorii de producţie variază, randamentul de scară caracterizează evoluţia tehnologică a firmei pe termen
lung.
Determinarea tipului de randament de scară se poate realiza apelând la proprietatea de omogenitate a unei funcţii.
Astfel, orice funcţie de producţie f (x 1, x2) este definită ca funcţie omogenă de grad n, oricare ar fi valoarea t (t –
multiplicatorul consumului de factori de producţie), dacă :

f (tx1, tx2, …….., txn ) = tn · f (x1, x2, …., xn), oricare ar fi t > 1

Randamentul se stabileşte după valorile pe care le poate lua n, astfel:

 Pentru n = 1, randamentul de scară este constant, adică oricare ar fi t > 1
f(tx1, tx2) = t · f(x1, x2);
26
 Pentru n > 1, randamentul de scară este crescător, respectiv dinamica producţiei totale depăşeşte dinamica modificării
factorilor de producţie, astfel : t > 1
f(tx1, tx2) > t · f (x1, x2);
 Pentru n < 1, randamentul este descrescător, adică dinamica modificării factorilor de producţie depăşeşte dinamica
producţiei totale, astfel : : t > 1
f(tx1, tx2) < t · f (x1, x2).
În decizia sa de producţie, producătorul nu ţine seama numai de constrângerile tehnice, ci şi de cele financiare.
Constrângerea bugetară a producătorului este dată de relaţia :
B = x 1 · ω 1 + x2 · ω 2
unde
B – bugetul producătorului;
x1, x2 – factorii de producţie;
ω1, ω2 - preţurile de achiziţie ale factorilor de producţie.

Această ecuaţie este reprezentată din punct de vedere grafic de dreapta bugetului producătorului sau dreapta
izocostului, care evidenţiază ansamblul combinaţiilor posibile de factori de producţie pe care producătorul îi poate
achiziţiona, cheltuindu-şi integral bugetul de care dispune.

Pentru determinarea alegerii optime a producătorului care are drept obiectiv maximizarea producţiei, cunoscut
fiind nivelul resurselor de care acesta dispune, presupune rezolvarea următorului sistem de ecuaţii :

B  x 1  1  x 2   2

 RTS  1  PM 1
 2 PM 2

3. Productivitatea factorilor de producţie – forme, importanţă, factori de influenţă. Căi de creştere a

productivităţii

Eficienţa combinării factorilor de producţie orientată spre obţinerea maximului de efecte utile cu minim de resurse
se exprimă prin productivitate sau randamentul factorilor de producţie.
În sens larg, productivitatea poate fi definită ca raport între cantitatea de bogăţie creată şi cantitatea de resurse
absorbite în scopul producerii ei. Practic, productivitatea se determină ca raport între rezultatele obţinute(producţia) şi
eforturile depuse pentru a le obţine(factorii de producţie utilizaţi).
Productivitatea îmbracă mai multe forme şi se exprimă printr-o varietate de indicatori, în funcţie de mai multe
criterii :
 După forma de exprimare – productivitate fizică sau reală(exprimă randamentele în natură ale utilizării factorilor de
producţie) şi productivitate valorică sau monetară(permite măsurarea în termeni financiar-monetari a eficienţei
economice);
 După maniera de măsurare a rezultatelor - productivitate brută(apreciază ansamblul producţiei în raport cu factorii
de producţie utilizaţi; producţia astfel privită este considerată producţie finală) şi productivitate netă(se obţine prin
scăderea din producţia finală a valorii achiziţiilor externe firmei, cum ar fi de exemplu amortizarea);
 Din punct de vedere al ariei de cuprindere a indicatorilor – productivitate globală(exprimă efectul combinării tuturor
factorilor de producţie şi exprimă eficienţa de ansamblu) şi productivitate parţială sau a fiecărui factor de
producţie(exprimă producţia obţinută prin utilizarea fiecărui factor de producţie în parte);
 Din punct de vedere al nivelului activităţii la care se referă – productivitate la nivelul întreprinderii şi a subunităţilor
sale până la locul de muncă; productivitate la nivelul ramurii, al subramurii economice; productivitate la nivelul
economiei naţionale;
 După modul de calcul al indicatorilor – productivitate medie(este expresia raportului dintre producţia obţinută şi
cantitatea de factor de producţie utilizată) şi productivitate marginală(reprezintă sporul de producţie obţinut prin
utilizarea unei unităţi suplimentare de factor de producţie).
27
 Formele de productivitate cele mai utilizate în analizele economice sunt productivitatea muncii şi randamentul
capitalului.
Productivitatea muncii este cea mai importantă formă de productivitate, definită ca forţă productivă a muncii,
respectiv capacitatea sau posibilitatea forţei de muncă de a crea într-o perioadă de timp determinată, un anumit volum de
bunuri sau de a presta anumite servicii, exprimând eficienţa cu care este consumată munca. Mărimea productivităţii
muncii se măsoară prin cantitatea şi calitatea bunurilor obţinute cu o unitate de muncă sau prin timpul, respectiv munca
cheltuită pe unitatea de bun economic.
Productivitatea muncii se determină atât ca productivitate medie, cât şi ca productivitate marginală, conform
relaţiilor :

Q Q
WL = şi WmgL =
L L
Productivitatea muncii se poate calcula la nivelul agentului economic, dar şi la nivel mezoeconomic şi
macroeconomic. La nivelul economiei naţionale, pentru determinarea productivităţii muncii sociale se ia în calcul P.I.B.
sau venitul naţional şi numărul de lucrători, exprimând gradul de utilizare a forţelor economice din punct de vedere
naţional.
Legătura dintre capital şi rezultatele producţiei este pusă în evidenţă de randamentul capitalului, ce se prezintă
conform relaţiei efort-efect, ca productivitate sau eficienţă a capitalului.
Randamentul capitalului este pus în evidenţă cu ajutorul următorilor indicatori:
 Coeficientul mediu al capitalului – exprimă necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi de efect, conform
K
relaţiei : CK = ;
Q
 Coeficientul marginal al capitalului – se calculează ca raport între creşterea volumului capitalului utilizat şi
K
creşterea producţiei într-un interval de timp, conform relaţiei : Cmg K = ;
Q
 Productivitatea sau eficienţa capitalului – este inversul coeficientului capitalului şi exprimă mărimea efectului sau
a rezultatului ce revine pe unitatea de efort făcut cu capitalul utilizat şi se apreciază astfel :

Q
a. Productivitate medie a capitalului - WK = ;
K
Q
b. Productivitate marginală a capitalului - WmgK = ;
K
Q
c. Productivitate sau randamentul viitor al capitalului - WVK = .
Ko
Toţi indicatorii pot fi calculaţi la nivel microeconomic, mezoeconomic şi macroeconomic.
Agenţii economici urmăresc să obţină o productivitate sporită a factorilor de producţie, un rezultat mai mare cu
acelaşi efort sau acelaşi rezultat cu un efort mai mic.
Creşterea productivităţii muncii este generală şi are caracter legic; ea reprezintă procesul prin care acelaşi volum
de muncă se concretizează într-un volum mai mare de bunuri sau invers, aceeaşi masă de bunuri şi servicii se realizează
cu un volum mai mic de muncă consumată. Aceasta presupune o schimbare în factorii de producţie, în modul lor de
combinare şi implicit în modul de desfăşurare a procesului de muncă, în sensul că o cantitate dată de muncă dobândeşte
forţa de a produce o cantitate mai mare de bunuri economice. De asemenea, productivitatea muncii creşte şi prin obţinerea
aceleaşi producţii, dar de calitate superioară, în condiţiile menţinerii consumului de muncă pe unitatea de produs sau chiar
al scăderii lui.
Asupra creşterii productivităţii muncii acţionează o multitudine de factori, care pot fi :
 Factori naturali – condiţiile de climă, fertilitatea, adâncimea sau bogăţia zăcămintelor etc.;
 Factori tehnici – fac referire la nivelul atins de ştiinţă şi tehnică la un moment dat, tehnologia adoptată etc.;
 Factori economici – mai buna organizare a producţiei şi a muncii, ridicarea calificării, cointeresarea în muncă etc.;
 Factori sociali – se referă la condiţiile de muncă şi viaţă, responsabilitatea în muncă, nivelul cunoştinţelor etc.;

28
 Factori psihologici – aceştia influenţează comportamentul şi rezultatele agenţilor economici(motivaţia în muncă,
satisfacţia oferită de muncă, climatul relaţiilor de muncă, gradul şi modul în care sunt satisfăcute unele nevoi sociale
etc.);
 Factori structurali – structura pe produse, pe sortimente de producţie, pe subramuri pe ramuri etc.;
 Factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia mondială.
Există diferite modalităţi prin care acţionând în sensul factorilor de producţie să se obţină o creştere a
productivităţii muncii.
Progresul tehnico-ştiinţific determină o revoluţionare a capitalului tehnic, a resurselor materiale şi energetice. Se
perfecţionează tehnicile şi tehnologiile de fabricaţie, se înlocuiesc tehnicile vechi cu cele performante, se modifică
structura forţei de muncă şi prin toate acestea se realizează economisirea muncii pe ansamblul economiei. În acelaşi timp,
ştiinţa potenţează tot mai mult munca, asigurând condiţii pentru sporirea eficacităţii ei. Însă, valorificarea acestor
posibilităţi depinde de ritmul în care sunt însuşite noile cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii contemporane, de volumul
investiţiilor alocate în acest scop, de modul de adaptare a factorului uman la nivelul tehnic respectiv. Perfecţionarea
proceselor tehnologice, fiind un element important al progresului tehnic, duce şi ea la creşterea productivităţii muncii, fie
prin reducerea consumului de muncă pe unitate de produs, fie prin economisirea factorului material al producţiei.
Prin creşterea calificării, aceeaşi cantitate de muncă dobândeşte capacitatea de a prelucra un volum mai mare de
materii prime sau de a utiliza un volum sporit de capital fix, şi în consecinţă, de a produce mai multe bunuri. Forţa de
muncă specializată este mai productivă, deoarece cunoştinţele şi îndemânarea pe care le posedă lucrătorul permit acestuia
să folosească mai raţional timpul de muncă, să utilizeze mai eficient elementele de capital tehnic, să producă bunuri de
calitate superioară.
Productivitatea este însă, înainte de toate o problemă de organizare, ce presupune o combinaţie eficientă, a
cantităţilor disponibile de diverse categorii de muncă, de capital şi resurse naturale pentru a se putea produce bunuri
materiale şi servicii cât mai utile, mai multe şi de calitate cât mai bună.
Creşterea productivităţii muncii şi a celorlalţi factori de producţie are o serie de efecte economice şi sociale, atât
pentru producător (economisirea volumului factorilor de producţie consumaţi; reducerea costului de producţie; creşterea
volumului producţiei; ridicarea competitivităţii bunurilor obţinute; sporirea profitului etc.), cât şi pentru
consumator(creşterea salariului nominal şi a celui real; economisirea timpului de muncă şi creşterea timpului liber etc.).
O problemă deosebit de importantă o reprezintă repartizarea câştigului de productivitate între agenţii economici
posesori ai factorilor de producţie utilizaţi. În primul rând, se are în vedere că o distribuire a veniturilor corespunde
sporului de productivitate. Dacă ar fi superioară, nu ar avea o bază reală şi ar genera dezechilibre; nici o creştere uniformă
a veniturilor nu este acceptată, ea fiind, de asemenea, generatoare de dezechilibre, având în vedere că şi contribuţia
factorilor de producţie este diferită. În economia de piaţă modernă, distribuirea veniturilor ca urmare a creşterii
productivităţii are loc atât în interiorul firmei pentru dezvoltare proprie sau pentru recompensarea factorilor de producţie,
cât şi în afara acesteia, în favoarea consumatorilor, prin reducerea preţurilor.
Analiza comportamentului producătorului din perspectiva alegerii variantei optime de producţie are o importanţă
deosebită pentru sporirea productivităţii şi a veniturilor.
Alegerea variantei optime de producţie are în vedere în primul rând maximizarea profiturilor întreprinzătorilor
care vizează, în ultimă instanţă, o combinaţie eficientă a factorilor de producţie capabilă să asigure maximizarea efectelor
obţinute în condiţiile minimizării eforturilor.

4. Costurile de producţie

4.1. Delimitări conceptuale

Orice firmă are obiective şi constrângeri. Teoria tradiţională a firmei presupune că principalul obiectiv al firmei îl
constituie maximizarea profitului, în fapt raţiunea existenţei sale pe piaţă. Fac excepţie de la acest obiectiv firmele fără
scop lucrativ.

29
 În anumite circumstanţe, firmele pot urmări şi alte obiective cum ar fi maximizarea cifrei de afaceri,
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă etc., dar în fond acestea sunt subsumate obiectivului central de obţinere a unui profit
maxim. Din această perspectivă este analizat comportamentul producătorului.
Costul este un indicator economic important pentru firmă, cu o sferă largă de utilizare. La baza obţinerii unui bun
stau resursele. Acestea sunt limitate, imprimând acelaşi caracter şi bunurilor economice produse. Din acest motiv, bunurile
economice, ca şi resursele se achiziţionează în schimbul unui preţ.
Decizia de a produce un bun economic presupune renunţarea la utilizarea resurselor, indiferent de tipul lor, într-un
scop alternativ. Din acest considerent, toate costurile sunt de fapt, costuri de oportunitate. Acesta constituie o restricţie
fundamentală a capacităţii firmei de a-şi maximiza profitul.
Costul de producţie se calculează în orice domeniu de activitate, deoarece în fiecare activitate are loc un consum
de resurse şi astfel trebuie să se cunoască mărimea cheltuielilor efectuate sau necesare şi să se acţioneze în sensul
reducerii lor. Astfel, se poate spune că orice activitate economică este ghidată de costuri.
Funcţiile costului de producţie în unităţile economice sunt :
1. funcţia de măsurare şi evaluare a activităţilor economice – constă în comensurarea cu ajutorul acestuia a cheltuielilor
necesare obţinerii producţiei şi veniturilor rezultate, precum şi a corelaţiilor necesare între eforturile depuse şi efectele
obţinute;
2. funcţia de producţie – se referă la rolul important pe care îl joacă costul în realizarea concepţiei constructive şi
tehnologice a producţiei;
3. funcţia de personal – se referă pe de o parte la cheltuielile efectuate cu pregătirea forţei de muncă, şi pe de altă parte,
la condiţiile în care are loc sporirea productivităţii şi a calităţii bunurilor;
4. funcţia comercială – evidenţiază efectul pozitiv al cheltuielilor făcute cu livrarea la timp a bunurilor şi asigurarea
preţurilor de desfacere;
5. funcţia financiar-contabilă – pune în evidenţă cheltuielile care se fac cu asigurarea fondurilor băneşti necesare
activităţii în dependenţă cu mărimea, structura şi calitatea bunurilor presupuse de o activitate rentabilă;
6. funcţia de optimizare – presupune asigurarea şi determinarea celui mai mic cost ce revine unui nivel maxim de
producţie;
7. funcţia de control şi reglare – este cea care pune în evidenţă modul de fundamentare a deciziilor de politică
economică.
Prin funcţiile sale, costul reprezintă un indicator factorial, rezultativ şi de eficienţă, extrem de util în luarea
deciziilor.
În funcţie de sursa factorilor de producţie antrenaţi în activitatea economică se disting două tipuri de costuri :
 costuri explicite – sau costurile contabile, corespund plăţii factorilor de producţie pe care firma îi achiziţionează din
exterior. Aceste costuri cuprind plata salariilor, plăţile efectuate pentru cumpărarea de materii prime, materiale, chirii,
taxe şi impozite etc.
 Costurile de producţie corespunzătoare resurselor proprii ale firmei constituie costurile implicite. Costurile implicite
sau costurile „imputabile” producţiei reflectă consumul factorilor de producţie pe care firma îi posedă, pământul şi
diferitele construcţii, capitalul propriu, munca proprietarilor etc., precum şi riscul pe care-l presupune activitatea
economică a firmei.
Costurile economice cuprind atât costurile explicite, cât şi costurile implicite.

4.2. Mărimea şi tipologia costului

Gestiunea economică a firmelor presupune calcul economic, respectiv evaluarea în bani a consumului de factori,
deci cunoaşterea costului. Nevoia de gestiune economică presupune o anumită rigurozitate în măsurarea costurilor, drept
punct de plecare în formarea preţurilor, în alegerea celei mai bune alternative de producţie, în evaluarea eficienţei
economice şi în fundamentarea politicii de reducere a consumului de resurse.
Mărimea costului poate fi calculată pe unitatea de produs, pe întreaga producţie omogenă realizată de o firmă şi
pe ansamblul producţiei eterogene obţinute de către o firmă.
În acelaşi timp, mărimea costului este diferită de la un produs la altul, în funcţie de consumul de factori de
producţie pe care îi solicită; de la unul şi acelaşi produs, însă de la un producător la altul, în funcţie de relaţia existentă
între gradul de înzestrare cu respectivii factori de producţie şi nivelul de eficienţă economică; şi diferită la unul şi acelaşi
producător, însă de la o perioadă la alta, în funcţie de schimbările realizate în dotarea tehnică, de nivelul de pregătire şi
calificare a angajaţilor, precum şi de modul de organizare şi conducere a firmei.
Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor suportate de un agent economic, atât pentru obţinerea de
bunuri economice, cât şi pentru desfacerea lor.

30
 În teoria economică există numeroase criterii de clasificare a cheltuielilor de producţie. Dintre cele mai
semnificative, putem preciza :
În funcţie de procesul tehnologic avem costuri de bază sau tehnologice(materii prime, salariile personalului
productiv, amortizarea etc.) şi costuri de regie, de organizare şi de conducere (salariile personalului de conducere, de
administraţie, cheltuieli generale de birou etc.).
În funcţie de momentul consumării factorilor de producţie se disting costuri curente, aferente perioadei în care
are loc producerea bunurilor; costuri preliminate, care se efectuează în viitor(concediile de odihnă); costuri anticipate,
drept plăţi în avans.
În funcţie de natura activităţii avem costuri productive, ocazionate de procesele raţionale de producţie şi costuri
neproductive, rezultate din proasta gestionare a factorilor de producţie.
După gradul de omogenitate, respectiv de complexitate al diferitelor componente, avem costuri simple sau
monoelementare (materii prime, salariile plătite pentru producerea unui bun, sau pentru un anumit proces de producţie) şi
costuri complexe sau polielementare (reparaţiile capitale).
În practica economică mai există şi alte categorii de costuri, cum ar fi costul de oportunitate, costul social şi costul
privat.
Atunci când o firmă se află în situaţia de a lua o decizie economică, de a investi sau nu, de a produce un bun într-o
cantitate anumită etc., nu ia în considerare decât costurile sale private, pe care le suportă în întregime. Calculul costului
privat ignoră repercursiunile exterioare ale desfăşurării activităţii firmei, deoarece ea nu ia în considerare costurile
determinate de funcţionarea necorespunzătoare a activităţii sale şi care sunt suportate de alte firme sau persoane şi nici
beneficiile ce pot să rezulte din activitatea sa pentru aceste firme şi indivizi.
Costul social reprezintă costul acestei activităţi pentru întreaga societate şi nu numai pentru firma respectivă.
Un alt criteriu avut în vedere la clasificarea costurilor îl constituie orizontul de timp luat în considerare, în funcţie
de care se disting costuri fixe şi costuri variabile.
Costurile fixe se referă la acele costuri care sunt independente de volumul producţiei, fiind pozitive, chiar dacă
firma nu produce nimic. În această categorie intră : amortizarea echipamentelor de producţie, dobânzi, asigurări, rente,
chirii, taxe ce nu depind de volumul producţiei, cheltuieli generale ale firmei.
Costurile variabile sunt dependente de volumul producţiei, modificându-se în acelaşi timp şi sens cu producţia. În
costurile variabile sunt cuprinse cheltuielile cu materiile prime, a cheltuielilor cu materialele, energia, apa tehnologică
pentru producţie, salariile personalului productiv etc.
Costul total se referă la consumul tuturor factorilor de producţie utilizaţi într-o perioadă de timp determinată. El
reprezintă suma costurilor fixe şi a celor variabile, motiv pentru care costurile totale ca şi costurile variabile sunt
dependente de volumul producţiei.
CT  CF  CV
Costurile medii sau unitare sunt costurile pe unitatea de produs. Se distinge în acest sens : costul fix mediu,
costul variabil mediu şi costul total mediu.
Mărimea costului mediu sau pe unitatea de produs este diferită în timp şi spaţiu de la un produs la altul, în funcţie
de specificul fiecăruia, de factorii consumaţi; în cazul unuia şi aceluiaşi bun, de la un producător la altul; la unul şi acelaşi
producător de la o perioadă la alta, în strânsă legătură cu modificările din dotarea tehnică, în nivelul de calificare a forţei
de muncă, în organizare şi conducere, etc.
Costul fix mediu reprezintă costul fix pe unitatea de produs, iar curba sa este permanent descrescătoare în raport
cu producţia.
CF
CFM 
Q
Costul variabil mediu este costul variabil pe unitatea de produs, iar evoluţia lui este strâns legată de dinamica
producţiei.
CV
CVM 
Q
Costul total mediu este dat de raportul dintre costul total şi volumul producţiei, fiind suma costului fix mediu şi a
costului variabil mediu.
CT
CTM   CFM  CVM
Q
Costul marginal reprezintă costul producerii unei unităţi suplimentare de producţie. Din punct de vedere
matematic, el constituie sporul de cheltuieli totale generate de creşterea cu o unitate a volumului producţiei. La limită,
costul marginal se calculează ca derivata de ordinul întâi a costului total.
CT CT
Cmg  
Q Q

31
 Costul marginal stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri materiale şi servicii, întrucât el orientează acţiunile
producătorilor. În acest sens, este stimulată mărirea ofertei atunci când fiecare unitate suplimentară de producţie necesită
un spor de cost cât mai mic şi când sporul de producţie măreşte mai mult venitul decât costul.
Există o strânsă legătură între costul mediu şi costul marginal, în sensul că, costul marginal, în creşterea sau
descreşterea sa „trage” după sine modificarea costului mediu, astfel :
a. costul mediu este descrescător, atunci când costul marginal, aflat în scădere, îi este inferior;
b. costul mediu este crescător, atunci când costul marginal, aflat în creştere, îi este superior;
c. costul mediu egalează costul marginal, atunci când curba costului marginal intersectează curba costului mediu în
punctul de minim al acesteia din urmă.

4.3. Comportamentul producătorului şi reducerea costului.Relaţia cost - productivitate

Costul mediu este o mărime variabilă, dinamica lui depinzând de numeroşi factori, mai importanţi fiind :
modificarea consumului de factori de producţie pe unitatea de produs; evoluţia preţului factorilor de producţie; valoarea
producţiei; schimbarea caracteristicilor tehnice ale bunurilor produse şi oferite pe piaţă; calitatea bunurilor etc.
În vederea obţinerii de efecte utile maxime cu cele mai mici consumuri de factori de producţie, este necesară
luarea în considerare a următoarelor aspecte:
 în primul rând, limitele impuse de raritatea resurselor economice, limite ce impun raţionalitate în utilizarea lor;
 în al doilea rând, obţinerea de profit depinde de capacitatea producătorilor de a realiza bunuri de calitate superioară la
un cost mai redus, pe care să le vândă la preţuri competitive, valorificând, în mod corespunzător factorii de producţie
de care aceştia dispun;
 în al treilea rând, costul de producţie influenţează major oferta de bunuri. De fapt, costurile marginale sunt costurile
care stimulează şi orientează deciziile şi acţiunile producătorilor;
 în al patrulea rând, importanţa reducerii costurilor se reflectă şi în cadrul schimburilor economice externe, întrucât la
baza preţurilor se află costurile, iar în acest sens, un dezavantaj de cost riscă să se transforme într-o scădere a
competitivităţii agentului economic.
Problema maximizării profitului unei firme presupune parcurgerea a două etape, respectiv, minimizarea costurilor
pentru producerea oricărei cantităţi de produs final şi alegerea acelui nivel al producţiei finale care maximizează profitul
firmei.
Alegerea optimă a producătorului pentru minimizarea costului presupune determinarea funcţiilor cererii de factori
de producţie, ce pun în relaţie cantităţile consumate cu preţurile de achiziţie a factorilor şi cu nivelul producţiei finale.
Astfel, funcţiile x1(ω1, ω2, y) şi x2(ω1, ω2, y) descriu alegerea producătorului în condiţiile minimizării costului total pentru
obţinerea unui anumit nivel al produsului final. Acestea se numesc şi funcţii ale cererii condiţionate de factori de producţie
şi diferă de funcţiile cererii de factori de producţie rezultate din problemele de optim privind maximizarea profitului
firmei.
Cererea consumatorilor este determinantă în atingerea obiectivelor producătorului. Acesta poate produce atât cât
este tehnologic posibil, poate stabili orice preţ doreşte, însă va vinde numai cât consumatorii vor dori să cumpere.
Ca rezultat al diferenţei dintre venit şi cost, ambele dependente de volumul producţiei, profitul va fi influenţat la
rândul său de cantitatea de bunuri produsă.
În cadrul relaţiei dintre cost şi profit, este necesar să se cunoască pragul de rentabilitate sau punctul mort al firmei,
prag ce indică acel nivel al producţiei de la care, pornind, producătorul obţine profit. În acest punct, încasările totale ale
firmei sunt egale cu costul total, iar profitul este nul.
Pragul de rentabilitate nu se poate menţine pe termen lung fără ca firma respectivă să nu fie constrânsă să iasă din
afaceri. Pragul de rentabilitate este un concept pe termen scurt.
În funcţie de modul în care evoluează costul variabil total, se disting două modalităţi de determinare a nivelului
pragului de rentabilitate : liniară şi neliniară.
Metoda liniară are loc în ipoteza în care costul variabil total evoluează direct proporţional cu volumul producţiei.
În acest caz, toate elementele exprimă relaţii liniare şi se reprezintă grafic prin linii drepte.

Metoda neliniară are loc în situaţia în care costul variabil total are o evoluţie neproporţională faţă de volumul
producţiei. Evoluţia neproporţională a costului variabil imprimă şi costului total o evoluţie neliniară.

32
 Presupunând că preţul de vânzare nu se modifică, din grafic, rezultă următoarele :
a. o zonă a pierderilor, în condiţiile în care volumul de producţie este redus, iar costurile totale sunt mai mari decât
încasările totale;
b. o zonă de profit, cuprinsă între pragul de rentabilitate inferior şi pragul de rentabilitate superior, când încasările totale
depăşesc costurile totale;
c. o nouă zonă de pierderi, la un volum de producţie ridicat, la dreapta pragului de rentabilitate superior.
În modelul neliniar, apar un prag de rentabilitate inferior şi un prag de rentabilitate superior. Profitul maxim se
obţine la acel nivel al producţiei, la care venitul marginal egalează costul marginal, caz în care se obţine o diferenţă
maximă între totalul încasărilor şi costuri. Ca urmare, întreprinzătorul va fi interesat să-şi mărească volumul producţiei
numai la acel nivel la care costul marginal şi încasarea marginală sunt egale. Venitul marginal este sporul de venit obţinut
pe seama vânzării unei unităţi suplimentare de bunuri. Atât timp cât profiturile suplimentare sau marginale ce decurg din
creşterea cu o unitate producţiei (Vmg >Cmg) sunt pozitive, producătorul va fi interesat să crească volumul producţiei.
Aceste profituri sunt însă în scădere, iar atunci când devin nule, incitaţia pentru creşterea producţiei dispare. Dincolo de
acest punct, profiturile marginale devin negative, iar profitul total se reduce.
La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu şi costul marginal se află în raport invers faţă de
productivitate. Astfel, costul mediu se micşorează atunci când productivitatea medie creşte, şi invers. Costul marginal se
reduce atunci când productivitatea marginală creşte, şi invers, el se măreşte când productivitatea marginală scade.
Dependenţa curbelor de costuri de evoluţia curbelor de productivitate se observă grafic, în următoarea figură :

Din grafic, rezultă următoarele concluzii :

a. creşterii productivităţii marginale îi corespunde scăderea costului marginal, iar scăderii productivităţii marginale îi
corespunde creşterea costului marginal;
b. creşterii productivităţii medii îi corespunde scăderea costului mediu şi respectiv, scăderea productivităţii medii este
însoţită de creşterea costului mediu;
c. curbele de cost marginal şi de cost mediu se intersectează în punctul în care costul mediu are nivelul cel mai scăzut,
după cum, curbele productivităţii marginale şi productivităţii medii se intersectează în punctul în care productivitatea
medie are nivelul cel mai ridicat.
Alegerea optimului producătorului necesită ca relaţia dintre productivitate şi cost să fie abordată pe termen lung,
situaţie în care toţi factorii de producţie sunt variabili.
Pe termen lung, se disting trei tipuri de comportament al producătorului :
 alegerea optimă pentru un volum de producţie dat, obţinut cu minim de cheltuieli totale de producţie;
 schimbarea de scară a producţiei fără să se recurgă la substituirea de factori;
 schimbarea scării de producţie cu substituirea factorilor de producţie.
Pe termen lung toţi factorii de producţie devin practic invariabil şi pot creşte sau nu strict proporţional, iar relaţia
cost-productivitate se prezintă astfel : randamentului crescător îi corespunde un cost mediu descrescător; randamentului
constant îi corespunde un cost mediu constant; randamentului descrescător îi corespunde un cost mediu crescător.
Curba de cost mediu pe termen lung, denumită şi „curbă înfăşurătoare” , este tangentă la fiecare curbă de cost pe
perioadă scurtă, ca în reprezentarea grafică. Curba înfăşurătoare arată diferitele evoluţii ale costului mediu, atunci când
firma alege, de fiecare dată, scara de producţie cea mai eficientă.
Fenomenele de economie sau economii de scară tind să reducă consumurile medii de factori de producţie atunci
când se dezvoltă scara sau capacitatea de producţie. Sursele economiilor de scară pot fi de natură tehnică sau financiară. O
producţie mai mare permite utilizarea unor tehnologii eficiente, de mare randament, utilizarea mai bună a personalului,
dar şi condiţii de creditare mai avantajoase, respectarea termenelor de livrare şi chiar reduceri de preţ în cazul
achiziţionării unor cantităţi mari de factori de producţie. Dincolo de un anumit nivel al producţiei, dezeconomiile de scară
devin predominante, iar consumurile vor creşte. Cauzele rezidă în dificultăţi de ordin administrativ şi probleme de
comunicare în cadrul firmei.
Între randamentele crescătoare şi cele descrescătoare poate exista o zonă în care modificarea scării producţiei nu
afectează costurile medii. În acest caz, randamentele de scară sunt constante.
Asupra costului de producţie acţionează şi economiile, respectiv dezeconomiile externe, exterioare firmei. Printre
economiile externe putem menţiona : mai buna organizare a pieţei factorilor de producţie, construirea de infrastructuri
care să permită îmbunătăţirea serviciilor oferite de producători etc., economii care tind să diminueze costurile de
producţie. Producătorul suportă şi dezeconomii externe, cum ar fi : poluarea, creşterea constrângerilor exterioare, de tip
33
legislativ, sindical sau referitoare la diverse reglementări în vigoare, care pot contribui la creşterea costurilor totale ale
producătorului.

34