Femeia, deşi îşi rosteşte necontenit monologurile interioare pe întinderea a mai bine de nouăzeci de pagini, se

cunoaşte pe sine iremediabil prin felul lui de a o vedea. Iar el nu este decât o „făptură preamărită a imaginaţiei

mele,/ fiinţă-tabu“. Poezia se naşte ca rod al unui complex joc al imaginaţiei, dar preaplinul ei tot recidivează în

regrete şi neîmpliniri concrete. Eroina are conştiinţa că destinul stă sub semnul unei aproximaţii, e ceva „care

seamănă cu viaţa“, ceva care seamănă cu dragostea, cu amintirile, cu aşteptarea. Este o poezie a percepţiei

lăuntrice, cu un eu liric care se vede cu ochii fiinţei interioare. De acolo, din lăuntrul, din subterana lumii sale

pune înstăpânire pe timp, şi timpul i se supune, chiar dacă dă naştere unei rivalităţi între percepţie şi reflecţie

(„În mintea noastră/ rămânem aceiaşi – /tineri şi frumoşi ca la douăzeci,/ fie! – ca la treizeci/ sau cel mult ca la

patruzeci de ani.// Oglinda ne arată întotdeauna altfel/ decât întrevedem printre gene:/ pielea fină şi albă – ca de

mătase,/ dinţii – perle strălucitoare/ neştirbite vreodată,/ corpul mlădios, de căprioară sălbatică/ alergând prin

păduri încă neumblate./ Ochii strălucind intens, ca doi/ aştri în noapte – stăpâni/ peste o lume întreagă“

(Vreascuri). Timpul, hoţ, îi fură acestei femei perlele şi sloboade o discretă undă filosofică pe apele freatice ale

acestei poezii, mai cu seamă în ciclul inaugural Încă trăim….

Liliana Armaşu cultivă o poezie a neîmplinirii. Acesta este laitmotivul unui şir de texte, care se constituie într-o

reţea de metafore obsedante: „nostalgia păcatului/ neîmplinit“ (Rădăcini); „să iubeşti pe ascuns, ca şi cum nu ai

iubit vreodată“ (Un fel de autoportret); „iubind mereu pe ascuns“ (Poem de alean pentru femeile singure (şi

pentru toate celelalte care se simt la fel); „adevăratele iubiri le-am trăit doar în vis –/ fără norme,/ fără remuşcări,/

fără reţineri“ (Iubirea e în altă parte). Din „chilia adâncă a aşteptării“ (În glastră) răzbat suspinele „genunchilor

nemângâiați“, ale durerii ținute „strâns, sub plapume groase“ (Despre ceea ce nu poţi spune). Mesajele sunt atât

de criptice, încât abia de apar la suprafaţă himerele fugare ale unor întâmplări care vor fi fost vreodată, vor mai

fi fiind undeva…, în care „Totul [doar] pare a semăna cu viaţa“ (Mai multe feluri de a trăi…). Simțurile îşi

trăiesc plinătatea cu o necontrafăcută smerenie: „Râd de parcă aş fi/ cel mai fericit dintre oameni./ Şi aproape că

aşa este./ Nu am nimic/ ce pierde“ (Pe contrasens). Îndrăgostiții planează şi ei într-o dimensiune atemporală.

Paradoxal, sunt „chiar fericiţi“ făr’ ca s-o ştie: „Într-un timp,/ eram chiar fericiţi/ dar noi habar nu aveam de

asta“, când „ne regăseam pe noi înşine/ în chipul celuilalt“ (Habar nu aveam…).

Biblioteca intervine în scenariul dragostei lor ca un arhetip al sfârşitului şi începutului. Deşi imaginea nu e tocmai

nouă şi o pricepem cu mintea, în duios-tânguioasa replică a acestei femei, îndrăgostită de mult şi iremediabil,

imaginea ei se umple de semnificaţii inedite, răspândind pe întreg volumul poeticitate: „Ce frumos s-ar încheia

viaţa/ dacă mormântul nostru ar fi o bibliotecă! […]// P.S. Fiindcă pentru mine nu pot garanta/ nicio zi din marea

eternitate,/ m-aş retrage cuminte în biblioteca ta/ să fiu măcar un semn de carte“ (Semn de carte). Această subtilă

voce feminină s-ar sacrifica la fel de discret şi după moarte, subţiată de atâta dragoste pentru el, care va fi fiind

mult, cu mult mai valoros decât ea – un zeu. Dar semnul de carte mai are un rol – să dea mărturie de dragostea
lor măcar după ce vor intra în biblioteca comună, măcar după moarte. Prin urmare, femeia care poate trăi în

neîmplinire dragostea faţă de iubitul ei îşi pregăteşte revanşa. Revanşa reîntâlnirii acolo, unde sufletele lor vor

lua „formă de/ bibliotecă a/ sentimentelor“, or, poezia este „singura care va mai purta urma aflării noastre/ pe

aici“ (Şlefuirea sentimentelor). În cele din urmă, paradisul regăsit va fi tot o bibliotecă.

Alcătuită din şapte cicluri (Încă trăim…, Călugăriţa eretică, Iubirea e în altă parte, Poeme din subterană, File

disparate de jurnal, Marea e lacrima mea pentru tine, Ceva ce seamănă cu viaţa), cartea Mâine va fi altfel se

încheie cu poemul Ciornă, scris în 15 iunie 2015 – o subtilă artă poetică prin care autoarea iese din această

memorabilă carte de poezie.