1.1. Generalităţi......................................................................11
3
3.5. Şerlaiul (Salvia sclarea L.)...............................................33
4
4.10. Armurariul (Silybum marianum [L.] Gärtn.)..................58
5
Capitolul 8. FAMILIA ARACEAE.............................................82
6
13.2. Săpunariţa (Saponaria officinalis L.)...........................101
7
Capitolul 19. FAMILIA CELASTRACEELOR........................124
9
33.2 Laurul păros (Datura innoxia Mill.)..............................163
Bibliografie...............................................................................181
10
Capitolul 1. PLANTE AROMATICE ŞI
MEDICINALE
1.1. Generalităţi
11
ALBRECHT VON HALLER (1708-1777), etc.
PARACELSUS arăta că nu planta întreagă, ci substanţa
activă ce o conţine este ceca care vindecă, numind acea
parte activă „arcanum” sau „quinta esentia”, conturând
noţiunea de „principii active”.
Paralel cu dezvoltarea chimiei, a fost posibilă şi
cunoaşterea substanţelor active (principii active) din plante.
Orientările actuale în medicină sunt grefate tot mai
mult pe utilizarea fitoterapiei (tratamentul cu produse
farmaceutice obţinute din plante), limitând exploziva
folosire a a medicamentelor de sinteză in strictul necesar.
Fitoterapia constituie o reală posibilitate în terapeutica
modernă, alături de chimioterapie, fizioterapie,
electroterapie, igiena alimentaţiei etc. În zilele
noastre, pe glob, circa jumătate din produsele farmaceutice
au la bază plante medicinale, sau au în compoziţia lor
principii active extrase din plante (alcaloizi, glicozizi,
uleiuri volatile etc), fiind folosite în tratamentul unor boli
grave de inimiă, stomac, sistem nervos, etc. La acestea se
adaugă produsele utilizate la preaprarea ceaiurilor şi in
diverse industrii (alimentară, parfumerie şi cosmetică, a
săpunurilor şi detergenţilor etc). Se apreciază că,la scară
mondială, sefolosesc astăzi în fitoterapia populară si „cultă”
circa 20.000 de specii de plante medicinale şi aromatice, din
care mai utilizate sunt circa 300 de plante. În toată lumea,
îmbogăţirea sortimentului de plante medicinale şi aromatice
şi diversificarea utilizării lor este în plin avânt.
Referitor la vechimea folosirii plantelor „de leac” pe
teritoriul României amintim doar că filozoful şi istoricul
grec HERODOT (484-425 e.n.) menţiona priceperea dacilor
în folosirea plantelor pentru tămăduirea rănilor şi durerilor.
Sunt numeroase documente care atestă îndeletnicirea
folosirii plantelor în lecuirea bolilor de către triburile geto-
12
dacice care locuiau teritoriul ţării noastre. După cucerirea
romană, cunoştiinţele farmaceutice şi terapeutice ale
grecilor şi latinilor au completat tezaurul cultural dac. S-au
statornicit, din vechime, relaţii durabile pe linia medinicii
populare între populaţiile din zona carpato-danubiano-
pontică cu alte popoare indo-europene.
Preocuparea privind valorificarea plantelod
medicinale şi aromatice din ţara noastră a căpătat un suport
ştiinţific recunoscut încă de la începutul acestiu secol.
Merită menţionat faptul că prima staţiune experimentală din
lume specializată în studiul plantelor medicinale a fost
înfiinţată la Cluj, în anul 1904, punându-se, astfel, bazele
cercetării experimentale în domeniul plantelor medicinale şi
aromatice din flora noastră. Botanişti, biologi, agronomi,
chimişti, farmacişti şi medici de prestigiu din ţara noastră şi-
au legat numele de cunoaşterea şi valorificarea plantelor
medicinale şi aromatice.
Având condiţii foarte variate de climă şi sol, ţara
noastră are o floră diversificată şi bogată. Din zona de stepă
şi până în cea montană se întâlnesc felurite specii ierboase şi
lemnoase, plante care cresc spontan şi un număr însemnat
de plante cultivate. În scop medicinal şi aromatic, pentru
nevoile interne şi pentru export în ţara noastră se recoltează
sistematic, în prezent peste 150 de specii de plante.
Întreprinderea specializată ,,plafar” se ocupă cu
realizarea producţiei de materie primă vegetală din culturile
de plante medicinale şi din flora spontană, precum şi de
prelucrarea primară a acestei producţii, cu excepţia celei
care se livrează în stare proaspătă industriei chimico-
farmaceutice.
În România se cultivă peste 50 de specii de plante în
scop medicinal şi aromatic, cu tendinţa de creştere, pe
măsura sporirii solicitării din partea industriei chimico-
13
farmaceutice, a altor beneficiari interni şi a posibilităţilor de
stimulare şi de valorificare tot mai eficientă a acestor
produse de export.
Suprafaţa cultivată cu plante medicinale şi aromtice
în România a crescut de la 1,4 mii ha în 1950, la 35-40 mii
ha cât se cultivă în ultimii ani.
În acest capitol se prezintă cele mai importante
plante medicinale şi aromatice cultivate în România.
Acestea se cultivă pentru anumite organe ale lor, care conţin
substanţe active cu importanţă medicamentoasă şi (sau)
aromatice.
Plantele medicinale şi aromatice cultivate reprezintă
surse inepuizabile de materii prime pentru industria de
medicamente,alimentară, de arome, cosmetică, a
săpunurilor, coloranţilor, lacurilor etc. Unele plante
(coriandrul, levănţica etc.) au utilizare mixtă (medicinală şi
aromatică), altele au numai utilizări terapeutice (degeţelul,
mătrăguna etc.).
17
Capitolul 2. FAMILIA APIACEAE
(UMBELLIFERAE)
18
Coriandrul se poate cultiva pe un areal larg, însă dă
rezultate mai bune în zona de câmpie din sud, sud-est şi vest
a ţării, pe soluri mijlocii şi fertile.
19
Uleiul de chimion are acţiune carminativă,
stimulează secreţiile gastrointestinale, calmează colicile
intestinale şi fluidifică secreţiile bronhice. Este indicat în
anorexii, în dispesii, ca aromatizant în industria alimentară,
la prepararea diferitelor băuturi alcoolice, în parfumerie, la
fabricarea săpunirilor etc. Fructele se folosesc la prepararea
supelor, a lichiorurilor, prăjiturilor etc. Chimionul este şi o
bună plantă meliferă.
Biologie.Chimionul (chimenul - Carum carvi L.)
este o plantă ierboasă, bienală (fig. 2.2., după ,,Flora
României” , vol VI, 1998), în primul an de vegetaţie
formează o rozetă de frunze, iar în anul al doilea, tulpina
floriferă. Se cultivă soiurile locale (populaţiile ): De
Ghimbav şi Mare de Roman (ambele din anul 1973).
Chimionul se cultivă în zonele climatului umed şi răcoros.
În zona sudică şi călduroasă (de câmpie) chimionul
degenerază.
20
2.3. Feniculul (Foeniculum vulgare Mill.)
21
Figura 2.3. Feniculul (Foeniculum vulgare Mill.)
22
Biologie. Anasonul ( Pimpinella anisum L.) este o
plantă ierboasă anuală (fig.2.4., după ,,Flora României”, vol
VI , 1998). Se cultivă soiul local (populaţia) de Crângu, din
anul 1975.
Anasonul se cultivă în zone cu climă caldă şi potrivit
de umedă.
24
Figura 2.5 Angelica (Angelica archangelica, L.)
25
Capitolul 3. FAMILIA LAMINACEAE
(LABIATAE)
27
3.2. Lavanda (Lavandula angustifolia Mill.) şi
lavandinul (Lavandula hibrida L.)
Importanţă. Lavanda se cultivă pentru inflorescenţe
(Lavandulae flos, Lavandulae angustifoliae-flos) utilizate în
stare proaspătă sau uscată.În cultură mai există şi
lavandinul de la care se utilizează inflorescenţele proaspete
(Lavandulae hibridae flos). Florile proaspete conţin 0,7-
1,4% ulei volatil (1-6 %din substanţa uscată), având
componentul principal linaloolul (50-60% din total).
Uleiul volatil de lavandă este un aromatizant
puternic, folosit în parfumerie şi cosmetică, însă are şi
utilizări medicinale (are acţiune carminativă, sedativă şi
cicatrizantă). Se foloseşte în industria parfumurilor,
săpunurilor şi a porţelanurilor (uleiul fiind un valoros
dizolvant şi fixator de vopsele). Este o importantă plantă
decorativă, meliferă (de pe un hectar se pot obţine 100-120
kg miere) şi fitoameliorativă (valorificând terenurile
erodate, de pe pante abrupte, însorite).
Biologie. Lavanda (levănţica- Lavandula
angustifolia Mill) şi lavandinul (reverşon, lavanda
englezească - Lavandula hibrida L.un hibrid între
Lavandula angustifolia şi Lavandula latifolia) sunt
semiarbuşti vivace, în formă de tufă cu înălţimea de 30-70
cm (lavanda) şi 40-100 cm (lavandinul) (fig. 3.2 după G.
RÁCZ, A. LAZA, E.COICIU, 1990).
Soiurile cutivate din L.angustifolia sunt: Codreanca
(din 1972) şi soiul local (populaţie) De Moara Domnească
(din 1992), iar din L.hibrida se cultivă soiul local
(populaţie) De Brăneşti (din 1976).
Fiind plantă de origine sudică, are cerinţe termice
ridicate. Este o plantă heloifilă. Nu este pretenţioasă faţă de
28
sol, putând valorifica bine pantele erodate cu soluri
calcaroase şi nisipurile de natură calcaroasă.
Zonele cele mai favorabile de cultură sunt în sudul şi
sud-estul ţării cu temperatura şi luminozitate ridicate, însă se
poate cultiva şi în alte zone având plasticitate ecologică
ridicată.
29
3.3. Roiniţa (Melissa officinalis L.)
Importanţă. Roiniţa (melisa, busuiocul stupului), se
cultivă pentru frunze (Melissae folium) sau toată planta
(partea aeriană) (Melissae herba), care conţin ulei volatil
(0,05-0,15% în planta proaspătă şi 0,10-0,45% în planta
uscată), în care componentul principal este citralul ( ce
imprimă mirosul şi gustul de lămâie).
Uleiul de roiniţă are acţiune sedativă, antispastică,
antiseptică, coleretică, carminativă şi stomahică. Se
utilizează în tulburări digestive şi stări de vomă, spasme
colici, nevroze intestinale şi stomacale, dischinezii biliare şi
colite cronice. Frunzele intră în compoziţia ceaiurilor:
anticolic, aromat, laxativ. Uleiul are o largă utilizare în
industria parfumurilor şi a lichiorurilor. Roiniţa este o
valoroasă plantă meliferă, este foarte bogată în nectar (150
kg per ha), fiind mult căutată de albine.
Biologie. Roiniţa (Melissa officinalis L.) este o
plantă perenă, care se menţine în cultură 5-7 ani (fig. 3.3
după G. RÁCZ, A. LAZA, E.COICIU, 1990).
Se cultivă soiul local (populaţia )De Dobreşti (din
anul 1973).
Roiniţa se cultivă în zona solurilor cernoziomice şi
brun-roşcate de pădure, cu ierni mai blânde.
30
Figura 3.3. Roinița (Melissa officinalis L.)
31
Uleiul volatil şi celelalte componente din frunzele de
jaleş au efect coleteric, carminativ, antispastic, uşor
hipoglicemiant, astrignent şi acţiune antisudorifică
pronunţată. Frunzele se folosesc în compoziţia ceaiuliu
antiasmatic, tonic, stimulativ. Uleiul volatil de jaleş are
numeroase utilizări în parfumerie. Jaleşul este o valoroasă
plantă condimentară şi meliferă.
Biologie. Jaleşul (Salvia officinalis L.) este un
subarbust vivace (fig 3.4, după E.COICIU şi G. RÁCZ,
1992). Se cultivă soiul local (populaţia) De Răsmireşti din
anul 1995.
Jaleşul întâlneşte cele mai favorabile condiţii de
cultură în sudul şi sud-vestul ţării.
33
Biologie. Serlaiul (Salvia scarlea L.) este o plantă
ierboasă bienală rar perenă (fig. 3.5. după E.COICIU şi G.
RÁCZ, 1992). În primul an formează obişnuit, o rozetă de
frunze, însă în cultură s-au extins soiuri care înfloresc în
primul an. Se cultivă soiul Vosnesenski 24 (din anul 1976).
Serlaiul fiind o bună plantă termo şi heliofilă,
întâlneşte cele mai bune condiţii de cultură în sudul şi sud-
vestul ţării.
35
Figura 3.6. Mătăciunea (Dracocephalum moldavica L.)
37
3.8. Măghiranul (Majorana hortensis Mnch.)
Importanţă. Măghiranul (maghiranul, măgheranul)
se cultivă pentru partea aeriană (Majoranae herba) în stare
proaspătă sau uscată, care conţine ulei volatil (0,3 - 0,4% în
herba proaspătă şi 0,7- 3,5% în cea uscată) şi aţi compuşi.
Uleiul volatil şi herba au efect antispastic,
carminativ, fiind utilizate în dispepsii stomacale. Ceaiul de
măghiran stimulează digestia, măreşte pofta de mâncare şi
calmează colicile stomacale. Se recomandă şi în combaterea
stărilor nervoase şi a insomniilor. Are utilizare largă în
industria alimentară drept condiment şi în industria
parfumurilor. Biologia. Măghiranul (Majorana hortensis
Mnch.) (sin. Origanum majorana L.) este o plantă ierboasă,
anuală sau bienală (în Europa Centrală), iar în zona
mediteraneeană este un subarbust peren. La noi în ţară se
cultivă ca plantă anuală (fig. 3.8, după G. RÁCZ, A. LAZA,
E.COICIU, 1990).
Se cultivă soiul local (populaţia) De Neamţ din anul
1973.
Cele mai favorabile zone sunt sudul şi vestul
Câmpiei Române, precum şi în vestul ţării şi în jud. Neamţ.
38
Figura 3.8. Măghiranul (Majorana hortensis Mnch.)
39
calmând spasmele căilor respiratorii, fiind folosit în tratarea
tusei convulsive, bronşitei, astmului şi răguşelii (împreună
cu alte plante). Uleiul volatil se foloseşte în parfumerie şi în
cosmetică; „herba” se foloseşte la preparara conservelor,
drept condiment.
Biologie. Cimbrul de cultură (Thymus vulgaris L.)
este un subarbust (fig. 3.9, după ,,Flora României”, vol VIII,
1991).
Din anul II până în anul cinci de vegetaţie realizează
producţii constante. Rădăcina în anul întâi este pivotantă
(cca 20 cm adâncime), care ramifică mult în anii următori.
De pe acestea pornesc mai multe tulpini care dau plante cu
aspect de tufă (din anul al treilea de vegetaţie). Tulpina
este lignifiată la bază şi acoperită de un suber cenuşiu.
Ramurile tinere sunt ierboase şi acoperite cu peri îndreptaţi
în jos. Înălţimea tulpinii este de cca 40 cm. Frunzele sunt
dispuse opus, oval-lanceolate, mici (6-10 mm lungime şi 2-4
mm lăţime), păroase pe partea inferioară.
Florile sunt mici, dispuse la subsoara frunzelor
superioare, în inflorescenţe, spiciforme, laxe. Florile au
caliciul tubulos, corola bilabiată, de culoare roşie-violacee.
Înfloreşte în lunile mai, iunie şi iulie. Fructele sunt nucule,
grupate câte patru în caliciu persisten, sunt elipsoidale,
brune, mici (sub 1 mm). Masa a 1000 de boabe este cuprinsă
între 0,20-0,25 g. Seminţele îşi menţin germinaţia până la
trei ani, dacă sunt păstrate în condiţii de temperatură,
umiditate şi aeraţie corespunzătoare. Se cultivă soiul local
(populaţia) De Dolj (din anul 1973) şi soiul Smarald (din
anul 1994). Dă rezultate mai bune în sudul şi sud-vestul ţării
precum şi în Subcarpaţii Răsăriteni (judeţele Neamţ şi
Bacău).
40
Figura 3.9. Cimbrul de cultură (Thymus vulgaris L.)
41
LAZA, E.COICIU, 1990). Se cultivă soiul local (populaţia)
De Coconi, din anul 1989.
Merge bine în cultură în sudul şi sud-vestul ţării, dar
reuşeşte şi în alte zone agricole ale ţării.
42
Compuşii din părţile aeriene au efect aniseptic
intestinal, carminativ, stimulent al digestiei şi expectorant.
Busuiocul este apreciat în medicina populară, având variate
utilizări tradiţionale. Uleiul volatil are utilizări în industria
alimentară, parfumurilor şi în cosmetică.
Biologie. Busuiocul (Ocimum basilicum L.) este o
plantă erbacee anuală (fig. 3.11, după ,,Flora României”, vol
VIII, 1991), cu perioada de vegetaţie scurtă (circa 100 zile).
Se cultivă soiul local (populaţia) De Radovanu , din anul
1975.
Întâlneşte condiţii bune de cultură în sudul şi vestul
ţării, pe văile Mureşului şi Crişurilor şi în judeţul Neamţ.
Prin grădini se cultivă şi în alte zone, pentru necesităţi
locale.
43
3.12. Levănţica (Lavandula angustifolia)
44
Figura 3.12. Levănţica (Lavandula angustifolia)
45
Capitolul 4. FAMILIA ASTERACEAE
(COMPOSITAE)
46
Muşeţelul are pretenţii ridicate faţă de lumină şi
mijlocii faţă de căldură.Valorifică bine solurile sărăturoase,
însă cele mai bune rezultate se obţin pe cernoziomuri.
Zonele cele mai favorabile sunt Câmpia de Sud şi de
Vest a ţării, însă se poate cultiva şi în alte zone agricole ale
ţării.
47
4.2. Coada-şoricelului (Achillea millefolium L.)
48
Figura 4.2. Coada șoricelului (Achillea millefolium L.)
49
ingestie) inofensiv pentru om. Se poate folosi în protejarea
plantelor ( legume, fructe) contra dăunătorilor animali, fără
a dăuna consumatorilor.
Biologie. Piretrul (Chrysanthemum cirnerariifolium
[Trev] Vis.) sin. Pyrethrum cineraiifolium Trev. este o plantă
perenă (fig. 4.3. după F.CRĂCIUN, O .BUJOR,
M.ALEXAN, 1997). Se cultivă soiul local (populaţia) De
Dobrogea din anul 1977. Piretrul întâlneşte cele mai
potrivite condiţii de cultură în Dobrogea şi Câmpia din
sudul ţării.
50
4.4. Pelinul (Artemisia absinthinium L.)
51
Fig. 4.4. Pelinul (Artemisia absinthinium L.)
53
utlizează în industria parfumurilor. Se cultivă soiul local
(populaţia) De Ilfov, din anul 1976.
56
4.9.Gălbenelele (Calendula officinalis L.)
57
Figura 4.9. Galbenelele (Calendula officinalis L.)
58
Figura 4.10. Armurariul (Silybum marianum [L.] Gärtn.)
59
Biologie. Crăiţele (Tagetes patula L.) sunt plante
anuale (fig. 4.11. după G.RÁCZ, A.LAZA şi E.COICIU,
1990). Se cultivă soiul local (populaţia) De Chiajna, din
anul 1975. Crăiţele se pot cultiva în toate zonele agricole
ale ţării, atât în scop ornamental cât şi în scop medicinal.
61
Figura 4.12. Albăstrelele (Centaurea cyanus)
62
În practica terapeutică se folosesc florile (petalele).
Specialiști recunoscuţi în tratamente cu plante medicinale
susţin că putem găsi principii medicinale nu numai la flori,
ci și la frunze și rădăcini. Din arnică se prepară infuzie,
decoct, tinctură și unguent.
Substanţe active importante. Florile de arnică au în
conţinutul lor alcooli triterpenici, colină și coloranţi
carotinoizi. Compusul specific este arnicina.
Întrebuinţări. Infuzia din flori de arnică este
folosită pentru oblojirea rănilor (dar nu răni deschise, ci
echimoze, contuzii), precum și în tratarea laringitei acute.
Este o plantă medicinală cu virtuţi antiseptice, cicatrizante și
decongestive recunoscute. Poate fi socotită și ca un sedativ
natural, cu efecte importante asupra centrilor nervoși.
Specialiștii naturiști recomandă precauţie în utilizarea
acestei plante, chiar asistenţă din partea medicului, deoarece
poate fi toxică dacă nu e folosită în cunoștinţă de cauză. Din
acest motiv, în mod curent arnica nu se utilizează intern, ci
numai extern. Ca plantă medicinală, arnica este „doctorul”
oricărui traumatism – echimoze, contuzii, hematoame,
luxaţii și chiar rupturi musculare.
63
Figura 4.13. Arnica (Arnica montana)
65
4.15. Bătrânișul (Erigeron canadensis)
Prezentare. Bătrânișul este o plantă anuală, erbacee
(fig 4.15.). Originară din America, acum este prezentă în
toată Europa. Invazia acestei plante în Europa a început încă
din secolul al XVII-lea. Face parte din marea familie a
compozitelor. Frunzele bătrânișului sunt lanceolate, iar
tulpina ramificată. Înflorește în lunile iulie, august și
septembrie, florile având culori diverse, cum ar fi alb-
gălbui, albastru, liliachiu. Crește, ca orice buruiană nedorită,
în culturi, dar și pe terenuri părăginite, pârloage, pe
marginile drumurilor, în liziere. Apare și în variantă
cultivată, mai ales ca plantă ornamentală. Pentru uz
medicinal se recoltează planta întreagă, o importanţă
deosebită având florile. Din buruiana numită bătrâniș se
prepară infuzie și extract fluid, dar se administrează și sub
formă de suc proaspăt.
Substanţe active importante: o grupă de uleiuri
esenţiale cu miros de chimen, tanin, rășini.
Importanță. Preparatele obţinute din bătrâniș au, în
primul rând, efecte diuretice, contribuind la eliminarea
acidului uric. Sunt, totodată, tonifiante. Potrivit
specialiștilor, uleiurile esenţiale obţinute din această plantă
au un rol deosebit în afecţiuni ale sângelui, determinând
dezvoltarea globulelor albe. Ceaiurile de bătrâniș sunt
adevărate pansamente intestinale, contribuind, în caz de
hemoragii, la refacerea tractului gastro-intestinal. Totodată,
bătrânișul combate paraziţii intestinali și reduce inflamaţiile
care apar în sistemul urinar. Este indicat, de asemenea, în
reumatisme și gută. Notabilă rămâne contribuţia sa în
procesul de dezvoltare și întărire a leucocitelor.
66
Figura 4.15. Bătrânișul (Erigeron canadensis)
68
Figura 4.16. Calomfirul (Tanacetum vulgare)
69
primul rând, infuzie și decoct. În practica medicinală
curentă, păpădia se utilizează și sub alte forme.
Substanţe active importante: taraxacină și
taraxosterină – compuși specifici, pectină, glucide,
vitaminele A, B, C și D, inulină, rezine, fitosteroil, acizi.
Rădăcina este foarte bogată în latex, substanţă care conţine,
desigur, cauciuc.
Importanță. Păpădia este una dintre cele mai la
îndemână și mai cunoscute plante medicinale. Bogăţia de
compuși activi – inclusiv agenţi bactericizi – din frunze, și
mai ales din rădăcină, face din ea un leac pentru multe
afecţiuni. Infuzia și decoctul de păpădie reduc aciditatea din
stomac, sporesc diureza, tonifiază și detoxifică întreg
organismul, potenţează activitatea ficatului și a vezicii
biliare (stimulând secreţiile acestor două organe, precum și
secreţiile intestinale, stomacale, salivare), contribuie la
refacerea și menţinerea echilibrului endocrin. Preparatele de
păpădie ajută la eliminarea colesterolului din organism, dar
se utilizează chiar și în constipaţii, afecţiuni renale, eczeme,
gută, diabet, lipsă de poftă de mâncare, ateroscleroză,
varice, reumatism. Interesantă este folosirea păpădiei în
tratamente împotriva obezităţii, mai ales în combinaţie cu
alte plante medicinale. Păpădia se utilizează și ca aliment –
din frunzele acestei micuţe plante se face salată. A început
chiar să se și cultive din acest motiv.
Florile și capitulele pot fi, la rându-le, prelucrate,
pentru a se produce un vin medicinal. Din rădăcinile de
păpădie se poate obţine și un înlocuitor de cafea. Păpădia se
folosește și ca materie primă în industria farmaceutică.
Naturiștii recomandă cura de păpădie, în fiecare primăvară –
când planta e fragedă – pe durata a cinci – șase săptămâni.
70
Figura 4.17. Păpădia (Taraxacum officinale)
71
plantă. De asemenea, se obţin sirop, suc sau ceai realizate în
combinaţie cu alte plante medicinale.
Substanţe active importante: inulină, tanin, steroli,
dextrină, substanţe albuminoide și bactericide, numeroase
săruri minerale, compusul specific fiind tusilagina.
Importanță. Podbalul este utilizat în terapii
deoarece este emolient și fluidizant, expectorant (puternic),
antiseptic și antispastic. Are acţiune antiseptică asupra
aparatului respirator și reduce spasmele în bronșită.
Laringita, traheita, tusea și chiar emfizemul pulmonar fac
parte dintre afecţiunile care se tratează și cu podbal. Se mai
tratează cu podbal și răgușeala, dischinezia biliară,
tulburările digestive ușoare, silicoza, flebita, erupţiile
cutanate. De reţinut, deci, faptul că podbalul este eficient, în
primul rând, în bolile respiratorii, acute sau cronice.
Amestecate cu tutun, frunzele uscate de podbal servesc la
fabricarea ţigărilor antiastmatice. Podbalul se folosește și
în tratamente cosmetice, sub formă de băi și împachetări, în
special pentru curăţirea și întreţinerea tenurilor grase.
72
Figura 4.18. Podbulul (Tussilago farfara)
73
În mod obişnuit Echinacea angustifolia şi Echinacea
pallida se cultivă pentru rădăcini, iar Echinacea purpurea
pentru partea aeriană (herba ).
Preparatele medicamentoase din Echinacea
determină creşterea sistemului de autoapărare a
organismului (prin mobilizarea leucocitelor şi mărirea
activităţii fagocitozei), inhibă multiplicarea virusurilor. Se
folosesc la obţinerea unor preparate antivirale, antitumorale,
imunostimulente, cicatrizante, antiinflamatoare, diuretice,
etc.
Biologie. Din genul Echinaceaca specii medicinale,
aclimatizate în ţara noastră, sunt: Echinacea angustifolia
[DC] Moench; Echinacea pallida Nutt; Echinacea purpurea
[L.] Moench) (fig.4.19.1 şi 4.19.2)
Echinacea cu frunză îngustă (E.angustifoliaşi
E.pallida) sunt specii de climă mai blândă, cu insolaţie
bună, pe soluri uşoare, drenate şi calde E.purpurea ,,merge”
în zona colinară, cu umiditate suficientă şi insolaţie
potrivită, pe soluri cu textură mijlocie şi fertile.
74
Fig. 4.19.1. Echinacea angustifolia (DC)
75
Capitolul 5. FAMILIA VALERIANACEAE
76
Se cultivă soiul Măţurele 100 (din anul 1981) din
specia Valeriana officinalis L.
Zonele favorabile de cultură sunt cele cu umiditate
suficientă şi cu temperature moderate în timpul verii (zonele
de răspândire naturală a plantei).
77
Capitolul 6.FAMILIA HYPERICACEAE
78
Figura 6.1. Sunătoarea (Hypericum perforatum L.)
79
Capitolul 7. FAMILIA IRIDACEAE
80
Fig. 7.1. I. germanica L. şi I. florentina L
81
Capitolul 8. FAMILIA ARACEAE
82
Figura 8.1. Obligeana (Acorus calamus L.)
83
Capitolul 9.FAMILIA ROSACEAE
84
Figura 9.1. Trandafirul pentru ulei (Rosa damascena
Mill.)
85
gumirezină, ulei volatil, tanin, zaharuri. Uleiul de cerenţel
degajă un plăcut parfum de garoafă.
Importanță. Decoctul de tulpină, dar mai ales cel de
rădăcină de cerenţel are proprietăţi excitante și astringente.
Este un bun dezinfectant și un calmant intestinal activ. Are
și efecte analgezice, antiseptice, hemostatice.
Ca plantă medicinală, cerenţelul este folosit pentru
tratamente în enterite infecţioase, menstre cu dureri, plăgi,
gingivite sângerânde, amigdalite, abcese dentare. Decoctul
de cerenţel se ia cu precauţie, el putând produce iritaţii
gastro-intestinale. De asemenea, nu se va lua niciodată o
doză prea mare, în acest caz fiind respins de organism.
Preparatele de cerenţel au contraindicaţii în cazul
afecţiunilor cronice și renale.
Cândva, extractul de cerenţel sau, pur și simplu,
tulpina sau rădăcina de cerenţel erau folosite pentru a da
aromă vinului, berii, rachiului de fructe sau în producerea
apei de gură.
86
Figura 9.2. Cerenţelul (Geum urbanum)
87
Substanţe active importante: ulei eteric, tanin,
substanţe amare, flavone. Extractul de coada racului conţine
și alţi compuși, deocamdată necunoscuţi.
Importanță. Decoctul de coada racului are efecte
pozitive într-o gamă foarte largă de afecţiuni – artrite,
hipermenoree, dismenoree, enterocolite, inflamaţii
gingivale, leucoree, anemie, diaree, ulceraţii cutanate – fiind
astringent, spasmolitic, antispastic, analgezic, hemostatic,
antiseptic, antiinflamator. Decoctul preparat din coada
racului nu se ia pe nemâncate și nu este indicat pentru cei
suferinzi de afecţiuni cronice renale și hepatice.
88
9.4. Măceșul (Rosa canina)
89
cazuri de anemii, în revigorarea circulaţiei periferice a
sângelui, în dilatarea arterelor, precum și împotriva
viermilor intestinali. Pus la rece, decoctul poate fi utilizat și
ca băutură răcoritoare. Din fructele de măceș se prepară și
un vin medicinal. De asemenea, fructele de măceș sunt
folosite la prepararea prăjiturilor. Ca vermifug
(antihelmintic), măceșul se dovedește nu numai eficient, dar
și plăcut la consum atunci când fructele, curăţate de seminţe
și peri, se amestecă cu miere. Fiecare boabă de măceș este
un adevărat depozit de vitamine și, din acest, motiv, măceșul
este planta medicinală cea mai potrivită în avitaminoze.
90
Capitolul 10. FAMILIA RANUNCULACEAE
91
Fig. 10.1. Negrilica (Nigella sativa L.)
92
Figura 10.2. Omagul (Omagul Aconitum napellus)
93
Capitolul 11. FAMILIA MALVACEAE
94
Figura 11.1. Nalba mare (Althaea officinalis L.)
95
Biologie. Nalba de grădină (Althaea rosea [L.] Cav.
var,nigra, Hort.) este o plantă perenă (fig. 11.2. după
E.COICIU şi G.RÁCZ, 1990). Se cultivă soiul local
(populaţia) De Buzău, din anul 1975. Nalba este zonată în
judeţele Brăila, Buzău, Botoşani, dar se poate cultiva şi în
alte zone ale ţării cu condiţii de vegetaţie similare.
96
Mucilagiile şi produşii de hidroliză au acţiune
emolientă, slab astringentă şi uşurează expectoraţia.Intră în
compoziţia ceaiului pectoral şi a siropului expectorant, iar
extern (ca emollient) se întrebuinţează în inflamaţiile
mucoaselor (bucală, ocular etc.)
Biologie. Nalba de cultură (nalba de camp) (Malva
glabra Desv., cunoscută şi sub denumirea de Malva
silvestris L.ssp. mauritanica [L.] Thellung) (fig. 11.3,
după ,,Flora României” vol. VI, 1998) este o plantă
ierboasă, bienală sau perenă; în condiţiile ţării noastre se
cultivă ca plantă anuală (datorită atacului de rugină -
Puccinia malvacearum în anul al doilea).
Se mai cultivă soiul local (populaţia) De Suceava,
din anul 1973. Nalba de cultură este zonată în câmpia din
sudul ţării şi în Câmpia Moldovei.
97
Capitolul 12. FAMILIA FABACEAE
98
Figura 12.1. Lemnul dulce (Glycyrrhiza glabra L.)
99
Capitolul 13. FAMILIA
CARYOPHYLLACEAE
100
Figura 13.1. Ipcărigea (Gypsophila paniculata L.)
102
Capitolul 14. FAMILIA POLIGALACEAE
103
buna desfășurare a menstruaţiei. Principalul domeniu de
aplicaţie rămâne, însă, sistemul respirator, amăreala făcând
parte din terapiile privind pneumonia, tuberculoza
pulmonară, tusea convulsivă, bronșita. În tratamentele cu
amăreală se recomandă a se folosi, întotdeauna, și un bandaj
gastric, deoarece poate irita tractul digestiv.
104
Capitolul 15. FAMILIA UMBELIFERELOR
105
Figura 15.1. Asmăţuiul (Anthriscus cerefolium)
106
Substanţe active importante. Seminţele de chimen
sunt foarte bogate în ulei eteric (circa 3%).
Importanță. Chimenul este utilizat în trei domenii:
bucătărie – în calitate de condiment; în industria băuturilor –
datorită aromelor și compușilor săi; în medicina naturistă –
ca stimulent al secreţiilor gastrice, fiind totodată și un agent
cu acţiune carminativă (calmant al durerilor abdominale și
reducerea deranjamentelor și a presiunii din abdomen).
Chimenul are și o intensă acţiune diuretică. Cu preparatele
din seminţe de chimen se tratează colicii gastrici, bronșitele,
enterocolitele, blocajele secreţiilor bronhice. De asemenea,
chimenul contribuie și la ușurarea unor suferinţe și
dificultăţi ginecologice, cum ar fi ciclurile întârziate sau
amenoreea. Tot cu ceaiurile de chimen se stimulează și
lactaţia la femeile care alăptează. Chimenul este indicat și în
demersurile pentru creșterea poftei de mâncare. Din
seminţele de chimen se poate prepara și o apă de gură,
produs care nu numai că îndepărtează mirosurile neplăcute,
dar are și efecte majore în ceea ce privește menţinerea
igienei bucale. Chimenul este considerat a fi „direct
răspunzător” de liniștea, de tihna abdomenului omenesc.
107
Figura 15.2. Chimenul (Carum carvi)
109
Figura 15.3. Cucuta (Conium maculatum)
111
Capitolul 16. FAMILIA
SCROFULARIACEELOR
112
Un fapt deosebit de interesant – extrasul din
bobornic, precum și tocătura, amestecul din această plantă
(tulpini, frunze, flori) pot fi folosite, sub formă de comprese
și cataplasme, în tratamentul pistruilor.
Tot compresele și cataplasmele cu bobornic se
utilizează și împotriva hemoroizilor, pecingenilor,
ulceraţiilor scorbutice. Babornicul este socotit, încă din
vechime, drept leacul natural de purificare a sângelui și
chiar a ficatului.
113
16.2. Degetarul galben (Digitalis grandiflora)
114
Figura 16.2. Degetarul galben (Digitalis grandiflora)
116
16.4. Lumânărica (Verbascum phlomoides,
Verbascurn thapsiforme)
117
Figura 16.4. Lumânărica (Verbascurn thapsiforme)
118
Capitolul 17. FAMILIA
CAPRIFOLIACEELOR
119
Deoarece preparatele de boz pot fi toxice (mai ales
cele obţinute din fructe), această plantă se va utiliza numai
sub îndrumarea unui specialist.
121
Capitolul 18. FAMILIA CRUCIFERELOR
122
Figura 18.1. Brâncuţa (Sisymbrium officinale)
123
Capitolul 19. FAMILIA CELASTRACEELOR
124
Se beau trei cești de ceai în fiecare zi, fără a se
depăși doza – tratamentul putând deveni toxic. Dacă apar
semne de toxicitate chiar și cazul în care se beau doar trei
cești de ceai de cimișir, tratamentul se va întrerupe, fiind
reluat peste un anumit timp cu doze mai mici. În orice caz,
la administrarea unui asemenea tratament se va consulta, în
prealabil, medicul. Prin tradiţie, cimișirul este folosit ca
remediu în afecţiunile bilei. Cimișirul este folosit, uneori, și
ca arbust decorativ.
125
Capitolul 20. FAMILIA PRIMULACEELOR
126
Ciuboţica cucului este întrebuinţată și în alimentaţia
naturistă, cel mai cunoscut și tentant produs fiind salata de
flori de ciuboţica cucului, peste care se toarnă miere sau un
sirop. Primăvara, florile de ciuboţica cucului se pun în
camera de dormit, pentru a favoriza un somn profund și
odihnitor.
Atenţie! Folosit în cantităţi mari, ceaiul de ciuboţica
cucului poate produce iritaţii ale tubului digestiv și chiar
vomă.
127
Capitolul 21. FAMILIA EQUISATACEELOR
128
Decoctul (ceaiul) de coada calului se bea în caz de
anemii, reumatism, gută, bronșite, ulcer gastric. Preparatele
medicinale din coada calului sunt, totodată, un agent
important în tratarea afecţiunilor renale și a infecţiilor
urinare, putându-se utiliza și în cazul unor afecţiuni
cardiace. Unii specialiști recomandă utilizarea preparatelor
din feriga numită coada calului chiar și în prevenirea
cariilor, precum și pentru întărirea unghiilor.
129
Capitolul 22. FAMILIA LAVRACEELOR
131
Capitolul 23. FAMILIA POLIPODIACEELOR
132
câte ori există ocazia, pe locurile cu dureri reumatismale să
se aplice frunze proaspete de ferigă. În legătură cu
tratamentele împotriva gutei – se pare că efectele
preparatelor din această ferigă sunt salutare – se poate
ajunge chiar la vindecare.
133
Capitolul 24. Familia Lentibuiariaceelor
134
Acţionează, de asemenea, asupra căilor respiratorii,
mărindu-le funcţionalitatea. În medicina populară se știe, de
foarte multă vreme, că foaia grasă este eficientă și în
cazurile de tuse convulsivă, precum și în astm.
135
Capitolul 25. FAMILIA ARISTOLOCHIACEE
136
Folosirea preparatelor de mărul lupului în afecţiuni
interne se va face cu mare atenţie, deoarece există pericolul
intoxicării grave. Potrivit unor cercetări mai noi, preparatele
de mărul lupului acţionează și asupra dezvoltării și evoluţiei
celulelor, fiind utilizate în tratamentele cu citostatice și cu
hidrocortizon. Se susţine chiar că băile cu preparate apoase
din mărul lupului au efecte asupra cancerului din zona
rectului. Mărul lupului este o plantă medicinală foarte
veche. Datorită multitudinii compușilor săi, unii foarte
activi, mărul lupului trezește interesul multor herbaliști și
specialiști în tratamente naturiste.
137
Capitolul 26. FAMILIA MIRTACEELOR
138
Figura 26.1. Mirtul (Myrtus communis)
139
Denumire populară: spânţ.
Biologie. Spânzul face parte din familia
ranunculaceelor, fiind o plantă erbacee, perenă, toxică (fig.
27.1.). Rizomul este gros, puternic, ramificat. Tulpina, de tip
florifer, este dreaptă și apare înainte de ivirea frunzelor.
Frunzele sunt palmate, iar florile au culoare roșietică, uneori
verzuie. Spânzul înflorește în martie și aprilie. Crește în
zonele de deal și munte, în flora spontană – în zonele mai
libere din păduri, în tufărișuri, la marginea poienelor și a
pădurilor. Pentru uz medicinal uman se folosește rizomul,
iar pentru întrebuinţări veterinare se recoltează rădăcina.
Preparate medicinale din spânz: extracte, tincturi, pilule,
făină.
Substanţe active importante: alcaloizi.
Importanță. Rizomul de spânz este căutat, în primul
rând, de industria farmaceutică – alcaloizii pe care acesta îi
conţine fiind folosiţi în producerea unor medicamente
pentru bolile de inimă. În aplicaţii medicinale, spânzul se
folosește ca un tonic ai inimii și al sistemului circulator.
Spânzul și preparatul de spânz se vor folosi cu atenţie, sub
îndrumarea specialistului.
140
Figura 27.1. Spânzul (Helleborus purpurascens)
141
Capitolul 28. FAMILIA POLYGONACEAE
142
Figura 28.1. Reventul (Rheum officinale Baill)
143
Capitolul 29.FAMILIA GENTIANACEAE
144
Figura 29.1. Ghinţura (Gentiana lutea L.)
145
Capitolul 30. FAMILIA PLANTAGINACEAE
146
Fig. 30.1. Pătlagina îngustă (Plantago lanceolata L.)
147
Capitolul 31. FAMILIA
SCROPHULARIACEAE
148
Figura 31.1. Degeţelul lânos (Digitalis lanata Ehrh.)
150
Capitolul 32. FAMILIA PAPAVERIACEAE
151
plantă meliferă, iar unele varietăţi sunt appreciate ca plante
ornamentale.
Biologie. Macul (Papaver somniferum L.) este o
plantă anuală, ierboasă (fig. 32.1.). Se cultivă soiul Extaz
(din anul 1982), soiul Safir (din anul 1995) şi soiul local
(populaţia) De Botoşani (din anul 1973). Cerinţele faţă de
climă sunt în funcţie de scopul culturii. Astfel, pentru opiu
se poate cultiva până la latitudinea nordică de 48 0 (Asia), iar
pentru ulei ajunge la latitudinea nordică de 610 (Europa). S-a
constatat că , în zone mai calde şi nu prea umede, se
acumulează mai multă morfină şi papaverină, iar în zone
mai reci este favorizată sinteza codeinei. La noi, macul se
cultivă în zone ceva mai umede şi răcoroase, din nordul şi
centrul Transilvaniei, nordul şi centrul Moldovei şi vestul
ţării.
152
32.2. Macul Iranian (Papaver bracteatum Lindl.)
153
Fig. 32.2. Macul Iranian (Papaver bracteatum Lindl.)
155
Importanţă. Rostopasca (negelariţă) s-a luat în
cultură pentru partea aeriană (Chelidonii herba ), putându-
se folosi întreaga plantă (aeriană şi subterană - Chelidonii
herba cum radicae) şi partea subterană (incluzând rizomii
şi rădăcinile - Chelidonii radix), care conţin alcaloizi (0,1-
1,0% în părţile aeriene şi 0,2-2,0% în rădăcini), mai
importante fiind chelidonina, homochelidonina,
sanguinarina, cheleritrină, coptizina, protropina, sparteina
etc. Este o plantă toxică. Alcaloizii chelidonina şi
homochelidonina au acţiune sedativă şi narcotică asupra
centrilor nervoşi superiori (similară morfinei) etc;
chelidonina are acţiune antispastică (ca şi papaverina, fiind
însă mai puţin toxică); saguinarina are acţiune excitantă
asupra centrilor medulari; cheleritrina coboară presiunea
arterial, stimulează peristaltismul intestinal şi contractile
uterine.
Acţiunea complexului de alcaloizi din rostopască
este narcotic, spasmolitică, coleretică, antibiotică.
Rostopasca intră în compoziţia ceaiului hepatic, în produsele
farmaceutice Nervocalm şi Pasinal. Fiind o plantă toxică, se
foloseşte cu precauţie, deoarece poate produce intoxicaţii.
Se foloseşte şi la tratarea negilor.Nu se aplică pe plăgi
deschise.
Biologie. Rostopasca (Chelidonium majus L.) este o
plantă perenă erbacee (fig. 32.4., după ,,Flora României”,
vol III, 1995 ). S-a luat în cultură populaţii locale. Se cultivă
în zonele de răspândire naturală a plantei, unde sunt
asigurate cerinţele faţă de climă şi sol.
156
Figura 32.4. Rostopasca (Chelidonium majus L.)
157
Tulpina este suculentă și rareori trece de 20 cm
înălţime. Rizomul este dezvoltat și, de cele mai multe ori,
gol pe dinăuntru. Florile, în culori albe, gălbui, roz, violete,
purpurii, sunt melifere. Pentru trebuinţe medicinale se
recoltează rizomii. Din tulpini și flori se poate obţine un suc.
Substanţe active importante: trei compuși
specifici–coridalină, coricavină și bulbocapnină.
Bulbocapnina este o substanţă toxică.
Importanță. Preparatele de brebenel au acţiune
asupra sistemului nervos, făcând unele reglaje în buna
funcţionare a acestuia. De asemenea, preparatele de
brebenel sunt folosite în afecţiuni cardiace, mai ales pentru
reducerea tensiunii arteriale. Aceste preparate au influenţă
pozitivă și asupra funcţionării tractului gastrointestinal. Ca
plantă medicinală, brebenelul este încă puţin cunoscut în
ţara noastră, deși compușii săi activi arată că merită toată
atenţia.
158
32.6. Fumăriţa (Fumaria officinalis)
Biologie. Fumăriţa este o mică plantă erbacee, din
familia papaveraceelor (fig. 32.6.). Frunzele sunt bipenate,
iar florile, de dimensiuni reduse, au culoarea roșie sau albă.
Fructele sunt globuloase. Atât planta, cât și fructele, au un
gust pronunţat amar. Pentru aplicaţii medicinale se folosește
întreaga plantă, recomandată fiind, însă, partea aeriană.
Importanță. Infuzia de fumăriţă – care este amară –
se comportă ca un adevărat factor de echilibru în
funcţionarea bilei, menţinând în permanenţă funcţionarea
acesteia la parametri corecţi.
Fumăriţa mai este recomandată și în boli ale
ficatului, ale rinichiului și ale aparatului urinar, în
hipertensiune, arteroscleroză.
Tonică și depurativă, infuzia de fumăriţă este
indicată pentru aplicaţii și la finele iernii, când organismul
are nevoie de revigorare și de curăţire a toxinelor. Poate fi
utilizată, de asemenea, și în curele de slăbire sau de
eliminare a compușilor grași din sânge. Se spune despre
fumăriţă că are capacitatea de a încetini procesele de uzură,
de îmbătrânire a organismului omenesc.
Utilizarea preparatelor din această plantă se va face
sub îndrumarea specialistului, a medicului, printre altele și
datorită faptului că tratamentul trebuie să fie supravegheat
(pot apărea afecte nedorite) și nu trebuie să depășească două
săptămâni.
159
Figura 32.6. Fumăriţa (Fumaria officinalis)
160
Capitolul 33. FAMILIA SOLANACEAE
161
Este o plantă de climat temperat (spontan creşte în
zona fagului), cu cerinţe relativ ridicate la temperatură şi
umiditate. Este zonată în regiunile submontane şi în
depresiuni, în locuri adăpostite şi însorite.
162
Importanţă. Laurul păros (laur indian, laur) se
cultivă pentru partea aeriană a plantei (Datura innoxiae
herba), care conţine alcaloizi tropanici (0,2 - 0,5%) în care
predomină (50 -80%) scopalamina (este o bună sursă pentru
obţinerea acestui alcaloid), apoi hiosciamina (10 -18%), etc.
Scopalamina este un calman al excitaţiilor psihomotorii.
Derivaţii scopalaminei se întrebuinţează sub formă de
medicamente spasmolitice în ulcer, colică nefritică şi biliară,
parkinsonism, rău de mare şi altitudine, în oftalmologie
(acţiune midriatică) etc., iar sub formă de N-bromutil-
scopalamină intră în produsele româneşti Scobutil şi
Scobutil compus.
Biologie. Laurul păros (Datura innoxia Mill.) este o
plantă anuală (fig. 33.2., după E.COICIU ŞI G.RÁCZ,
1992). În scop medicinal se foloseşte şi Datura stramonium
L. (laur), cultivat pentru frunze (Stramonii folium ) şi la noi
în trecut şi Datura metal L. (laur indian), cultiva în zonele
calde (îndeosebi în India). Din specia D.innoxia Mill. se
cultivă soiurile Laura (din anul 1982) şi Silvia (din anul
1993). Laurul păros este originar din zone cu climă caldă şi
de aceea are cerinţe ridicate faţă de temperatură şi lumină.
Zonele cele mai favorabile sunt cele cu climă caldă
şi regim de umiditate favorabil (în sudul ţării, în condiţii de
irigare).
163
Figura 33.2. Laurul păros (Datura innoxia Mill.)
167
Figura 33.5. Ardeiul iute de Cayenne (Capsicum annuum
L. var. cayenne)
168
Capitolul 34. FAMILIA APOCYNACEAE
169
Figura 34.1. Saschiul (Vinca minor L.)
170
Capitolul 35. FAMILIA LILIACEAE
171
35.2. Dalacul (Paris quadrifolia)
Biologie. Așa cum îi spune și numele, planta aceasta
poate fi utilizată în combaterea unei boli cumplite, numită
dalac (antrax) (fig. 35.2.). Este o plantă erbacee, aparţinând
de familia liliaceelor. Are un rizom târâtor, tulpina aeriană
fiindu-i, în schimb, dreaptă. Dalacul înflorește în lunile mai
și iunie, având câte o singură floare pe fiecare plantă.
Floarea de dalac are o culoare galben-verzuie. Dalacul
crește prin pădurile cu umiditate, pe o arie largă, de la
câmpie și până la munte. Pentru nevoi medicinale se
recoltează fructul dalacului, o bacă neagră-albăstruie de
mărimea unui bob de mazăre, precum și frunzele. Pentru
tratamente în cazul infecţiilor cu dalac se folosesc preparate
din frunze. Dalacul este o plantă toxică.
Substanţe active importante: substanţele specifice
numite paristifină și paridină, precum și saponine,
asparagină, acid citric.
Importanță. Datorită faptului că este atât de toxică,
există reţineri mari în utilizarea acestei plante. Se știe, din
tradiţia populară, că preparatele din dalac sunt eficiente
împotriva bolilor infecţioase. Se mai pot utiliza, însă, și în
afecţiuni ceva mai banale, cum ar fi calmarea locală a
durerilor sau tratarea abceselor.
Atenţie, dalacul este o plantă pe care o pot utiliza
doar specialiștii, cercetătorii.
172
Figura 35.2. Dalacul (Paris quadrifolia)
173
Rizomul, tulpina și florile sunt folosite în aplicaţii
medicinale și în industria farmaceutică, precum și în cea a
parfumurilor. Pentru terapii medicinale se prepară extract,
tinctură, infuzie, pulbere.
Substanţe active importante: glucozide toxice –
convalotoxină, convalozidă, convalotoxol, saponină,
majalină, acizi diverși, esenţe parfumate și carbonat de
calciu.
Importanță. Substanţele active obţinute din
lăcrimioară au o acţiune asemănătoare cu aceea a digitalinei,
fiind toxice dacă sunt utilizate în cantitate mare. Ca plantă
medicinală, lăcrimioara se utilizează de foarte multă vreme
în tratarea unor afecţiuni ale inimii (insuficienţă cardiacă,
aritmie, asistolie, angină pectorală, palpitaţii), în apoplexie
și chiar epilepsie. Lăcrimioara este un cardiotonic cunoscut.
Are și proprietăţi diuretice și antiseptice. În tutungerie,
florile de lăcrimioare uscate sunt folosite pentru parfumarea
tutunului de prizat.
174
Figura 35.3. Lăcrimioara (Convallaria majalis)
175
Importanță. Leurda are virtuţi antiscorbutice,
depurative, diuretice, tonificatoare. Este recomandată în
avitaminoze. Este și un agent eficient de curăţire a
organismului, a tractului gastro-intestinal și nu numai, în
reglarea activităţii rinichiului, precum și în activarea și
reactivarea activităţii intestinale.
176
Alcaloizii din brânduşa de toamnă, deşi toxică, în
doze terapeutice, au acţiune analgezică şi antiinflamatoare,
specifică în criza acută de gută. Colchicina are acţiune
puternică asupra diviziunii celulare la plante, producând
multiplicarea numărului de cromozomi. Datorită acţiunii
sale asupra diviziunii celulare (efect statmokinetic), este
mult utilizată în munca de ameliorare a plantelor pentru
obţinerea poliplozi şi în studiile de citogenetică.
Biologie. Brânduşa de toamnă(Colchicum autumnale
L.) este o plantă perenă care generează din bulbotuberul
aflat în sol (fig. 35.5.). Din sămânţă, în primii cinci ani de
vegetaţie se formează organe vegetative, florile apar în anul
al şaselea (primăvara), fapt care face dificilă înmulţirea prin
seminţe.
S-a luat în cultură populaţiile locale.Zonele de luare
în cultură sunt cele de răspândire naturală, cu umiditate
suficientă şi temperaturi relativ scăzute.
177
Figura 35.5. Brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale
L.)
178
Capitolul 36. FAMILIA HYPOCREACEAE
179
dulce (,,rouă de miere”) care atrage insectele şi care asigură
transportul sporilor la alte plante (infecţia secundară). În
urma infecţiei (primare şi secundare), în locul bobului se
dezvoltă sclerotul. Condiţiile favorabile pentru infecţia şi
dezvoltarea ciupercii sunt cele cu primavera răcoroase şi
treceri lente spre vară. În timpul înfloririi secarei ,
temperature trebuie să fie de 14-200 C, umiditatea relative a
aerului să nu scadă sub 50%, precipitaţiile între 500-800
mm, iar zona să fie ferită de vânturi puternice. La noi în
ţară, principalul centru de producţie a tulpinilor de tip
ergotoxinic este nordul Moldovei, iar cel de tip ergotaminic
este în Podişul Transilvaniei.
180
Bibliografie
181
10. Bojor, O., Alexan, M., Plantele medicinale și aromatice
de la A la Z, București, Ed. Recoop, Ediția a II-a, 1984
182
20. Cosocariu, O., Tratat de plante medicinale si aromatice
cultivate, Bucuresti, vol. I-II, Ed. Academiei R.S.R.,
1986, 1988.
183
30. Laza, A., Racz, G., Plante medicinale si aromatice,
București, Ed Ceres, 1995
34. Micut, I., C., Plante in medicina, Bucuresti, vol. II, Ed.
Literatura, 1987.
184
40. Velican, V., Plante medicinale in Fitotehnie, Bucuresti,
vol. II-III, Ed. Agrosilvica, 2000 - 2005.
185