Sunteți pe pagina 1din 138

PAULINE RÉAGE

POVESTEA LUI O

Precedată de Fericirea în sclavie


JEAN PAULHAN

Traducere din limba franceză de


DORU MAREŞ

Prefaţă la ediţia românească


MAGDALENA MĂRCULESCU
PREFAŢĂ LA EDIŢIA ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Se întâmplă uneori ca vieţile cărţilor să fie mai fascinante chiar


decât vieţile oamenilor.
Manuscrise vechi, ediţii distruse sau pierdute, exemplare care
i-au putut duce pe pasionaţi şi bibliofili până în pragul nebuniei –
iată un subiect care în mâinile unui Eco, Perez-Reverte sau Zafon
devine absolut irezistibil pentru cititori.
Un editor trăieşte însă permanent în lumea în care aceste
aventuri se nasc: lumea cărţilor, care apar zilnic cu duiumul, mare
parte dintre ele pentru a fi date uitării, mică parte pentru a deveni
celebre, o şi mai mică parte pentru a deveni celebre abia după ce au
fost, în prealabil, ignorate sau chiar uitate.
Cartea de faţă este una specială. Mai întâi de toate, are un
trecut pe cât de bogat, pe atât de captivant. În al doilea rând, iată,
apare în limba română de-abia acum, cu 50 de ani mai târziu decât
în limba în care a fost scrisă! În fine, chiar şi aşa, am convingerea că
ea va fi percepută ca o carte îndrăzneaţă, provocatoare, incomodă.
Cu atât mai mult cu cât este reală, în felul ei, reală tocmai pentru că
nu a fost scrisă cu intenţia de a deveni carte şi deci nici concepută
potrivit unei strategii livreşti.
Astăzi, „Povestea lui O‖ face incontestabil parte din cele câteva
titluri celebre ale unei adevărate biblioteci erotice. Timp de 40 de
ani, autorul ei s-a ascuns cu grijă în spatele pseudonimului Pauline
Réage. Au existat tot felul de speculaţii formulate de cercurile
literare ale vremii. Albert Camus era convins că numai un bărbat
poate scrie o istorie atât de crudă. S-au vehiculat o seamă de nume:
André Malraux, André Pieyre de Mandiargue, Alain Robbe-Grillet,
Jean Paulhan. Cartea a fost declarată intolerabilă de unii (printre
care François Mauriac), genială de alţii (Georges Bataille).
Cât despre editori, se pare că au fost tot atât de şocaţi pe cât
aveau să fie librarii. Gaston Gallimard a refuzat să o publice de
teamă să nu se compromită, iar editorul de la Deux Rives, deşi a
acceptat-o iniţial, va renunţa la ea, temându-se de repercusiuni
politice. Jean-Jacques Pauvert, în vârstă de 27 de ani, a avut nu
numai curajul să tipărească volumul, dar şi flerul de a spune că va
intra în istoria literaturii. Nu s-a înşelat, după cum nu s-a înşelat
nici atunci când, înfruntând cenzura şi ameninţările, avea să
scoată „de la sertar‖ şi să pună pe piaţă textele licenţiosului Sade,
pentru care Ministerul public i-a intentat proces în 1956. Tot el îi va
publica şi pe Georges Bataille, André Breton, Pierre Klossowski,
Raymond Roussel, Fulcanelli, Dali etc.
Încă de la apariţie, cartea creează un climat de intrigi şi
scandaluri publice: este interzisă, considerată impudică de către
comisiile de cenzură („redă aventurile unei tinere care, pentru a-i
face pe plac amantului său, se supune tuturor capriciilor erotice pe
care acesta le formulează, alternând scene de dezmăţ cu momente
de o teribilă cruzime sexuală‖) şi devine obiectul anchetelor literare
ce au drept scop descoperirea „îndrăzneţului‖ autor. Cu toate
acestea, timp de un an, vâlva creată de „Povestea lui O‖ se limitează
mai mult sau mai puţin la cercul iniţiaţilor, înregistrând vânzări
extrem de modeste. Abia în 1955, după ce este recompensat cu Prix
des Deux Magots, din a cărui jurizare a făcut parte şi Michel Leiris,
romanul devine un bestseller. Ceea ce nu va împiedica reacţiile,
mai târzii, de după 1968 – când cenzura totuşi se relaxează
considerabil – reacţii generate de apariţia filmului cu acelaşi nume,
regizat de Just Jaeckin şi de articolul consacrat cărţii de prima
pagină a ziarului Express (1975). La protestele şi inscripţiile celor
care se opun aşa-zisei corupţii capitaliste („Nu vrem să se facă bani
cu trupurile noastre‖), se adaugă reacţia arhiepiscopului ce
condamnă „spectacolul degradării umane‖, a jurnaliştilor ce
numesc „Povestea lui O‖ un fel de Gestapo dans le boudoir şi a celor
ce reclamă în Parlament sancţiuni pentru textele cu caracter
licenţios.
Cum a putut o carte să stârnească atâta furie?
„O‖ este o tânără femeie, îndrăgostită de René. Într-o bună zi,
acesta o duce într-un castel din Roissy, ascuns de ochii lumii,
rezervat unei societăţi de iniţiaţi. „O‖ devine obiectul total al
fantasmei amantului său, care decide să o împartă, din iubire, cu
alţi bărbaţi. Ea trebuie să se supună, odată ce a acceptat acest
pact, să fie necondiţionat femeia altora, pe care nu îi cunoaşte,
uneori nici nu îi vede, întrucât, asemenea unei sclave, este legată la
ochi. Se vor bucura de ea, „dacă vor avea chef şi atât cât vor avea
chef‖, atât prietenii lui René, cât şi valeţii care se ocupă de castel.
„O‖ este femeia care se dăruieşte total, care acceptă supliciul de a
deveni ceea ce vrea celălalt ca ea să devină, care-şi află fericirea în
dreptul celuilalt de a se folosi de ea. Devine prostituata sfinţită prin
abandon de sine, victima care va fi biciuită şi maltratată după
bunul plac al „stăpânului‖. Degradarea pe care, evident, o resimte,
este compensată de certitudinea că aparţine unei voinţe pe care o
recunoaşte suverană. Şi de suferinţa prin care se achită de
plăcerea... pe care nu se abţine să o trăiască ea, femeie, dorită –
chiar dacă sălbatic şi impersonal – de mai mulţi bărbaţi.
În sine, lectura este pe cât de captivantă, pe atât de
ofensatoare. Aparent, ea confirmă schema machistă a nevoii
structurale a femeii de a fi supusă de către bărbat. (Din acest punct
de vedere, „Povestea lui O‖ este cât se poate de aproape ca inspiraţie
de un alt titlu clasicizat al literaturii: „Venus în blănuri‖ a lui
Sacher-Masoch, care este numai aparent o carte a supunerii
bărbatului de către femeie). Într-un fel era greu de crezut că o
femeie ar îndrăzni să-şi mărturisească într-un mod atât de deschis
şi explicit dorinţa. Trebuie să ai o prea mare francheţe în a-ţi trăi
fantasmele, pentru a le pune pe hârtie cu atâta curaj. Tocmai de
aceea, în modul lui crud şi hiperbolic, romanul desfăşoară o analiză
psihologică de o tulburătoare profunzime, care redă într-un mod
simbolic logica – nebunească poate, dar oare mal puţin reală? – a
relaţiei „nesaturate‖, a eternei prăpăstii dintre femeia care se
împlineşte, oferindu-se şi bărbatul care se împlineşte,
sustrăgându-se.
Încă o dată, în ambele cazuri, ne plasăm la un nivel simbolic
Poate tocmai în acest sens, Jean Paulhan a spus că, această carte,
cutremurătoare şi obraznică, este de o nemaipomenită „decenţă‖.
Este imposibil să nu remarci că la baza textului stă o metafizică a
obedienţei, similară celei pe care o trăiesc sfinţii şi credincioşii.
Ceea ce poate intriga este faptul că, în locul lui Dumnezeu apare, ca
instanţă supremă, bărbatul. Să nu uităm însă că, statistic vorbind,
posturile iubirii pământeşti sunt mult mai numeroase decât cele
ale iubirii divine. Faptul că Dumnezeu este mai demn de iubit decât
bărbatul e, în cele din urmă, o simplă convenţie culturală, de care
inconştientul omenesc se îngrijeşte prea puţin să ţină cont.
Cred că multe femei vor fi revoltate de lectura unei astfel de
cărţi. Nu şi bărbaţii! Deşi plină de admiraţie, prefaţa lui Jean
Paulhan la ediţia franceză toarnă şi mai mult gaz pe foc el afirmă că
„Povestea lui O‖ este o carte periculoasă, aşa cum a fost în 1838
caietul de doleanţe formulat de sclavii eliberaţi din Barbados, care
s-au întors să-şi implore stăpânul să pună asupra lor jugul
servituţii. Au fost refuzaţi, în numele drepturilor omului, dar ei,
neputându-şi accepta libertatea, au devenit agresivi şi şi-au
masacrat fostul stăpân. Şi Paulhan continuă să spună despre
autoarea cărţii: „În sfârşit, o femeie care mărturiseşte! Ce
mărturiseşte? Lucrurile de care femeile s-au apărat întotdeauna şi
azi mai mult decât oricând. Lucrul pe care bărbaţii dintotdeauna li
l-au reproşat: că nu încetează să îşi asculte glasul sângelui, că totul
în ele este sex, trup şi suflet. Că trebuie fără încetare hrănite, fără
încetare spălate şi fardate, fără încetare bătute. Fiindcă pur şi
simplu ele au nevoie de un stăpân bun care să ţină piept propriei
bunătăţi (...) Fără multă vorbă: trebuie să îţi iei biciul când mergi să
le vezi‖. Păi dacă lucrurile stau aşa, atunci de ce se mai miră
Paulhan că finalul cărţii ar fi neaşteptat (de fapt sunt două versiuni
de final)? Doar pentru că el/ele contrazic de fapt emfaza unui astfel
de raţionament viril? Oare tipul (tipurile) de deznodământ ales nu
este menit tocmai să contrazică raţionamentul?
În prezent, nu mai există nici un dubiu asupra identităţii
autorului: Pauline Réage este Dominique Aury, redactor-şef la
Nouvelle Revue Française, editoare la Gallimard, persoană cultă,
apropiată lui Borges, colaboratoare a lui Gide, traducătoare în
limba franceză a unor autori importanţi precum Mishima, Evelyne
Waugh, Fitzgerald (pe care, de altfel, ea îl descoperă şi îl impune în
Franţa); fascinată în copilărie de jurăminte de castitate şi
supunere, atrasă de cânturile religioase şi de cultul catolic. O nouă
Heloise atrasă deopotrivă de rugăciunea intensă şi amorul
impudic? Sobră şi reţinută, cine ar fi crezut că autoarea unei
„Antologii de poezie religioasă franceză‖ va semna unul dintre
romanele scandaloase ale erotismului? De la mistică la senzualitate
distanţa (o spune şi Bataille) nu e deloc mare... rămâne doar
curajul de a o rosti.
Îndrăgostită de Jean Paulhan, patronul NRF-ului, Pauline
Réage, în vârstă de peste 40 de ani, îşi propune să scrie o lungă
scrisoare ce avea să-l seducă pe cel ce afirmase că „femeile sunt
incapabile să scrie romane erotice‖. Legătura lor secretă, marcată
de inevitabila distanţă pe care viaţa o pusese între ei, trece astfel în
paginile unei epistole redactată noaptea şi trimisă, a doua zi, prin
poştă, destinatarului. Impresionat de calitatea stilistică a
mărturisirii erotice pe care o citea, Jean Paulhan s-a luptat să o
aducă în atenţia unui editor. Pauline Réage, care şi-a protejat
familia alegând acest pseudonim (referinţă la două eroine ale
autoarei: Pauline Borghese şi Pauline Roland, o cunoscută
feministă franceză din secolul al XIX-lea), avea să păstreze secretul
identităţii sale până la vârsta de 87 de ani (1995), când va mărturisi
ziarului american New Yorker că ea este autoarea „Poveştii lui O‖.
Timp de patru decenii a rămas netulburată de succesul romanului
ce avea să se vândă în peste 850 000 de exemplare şi să fie tradus
în aproape toate limbile, lăsând celebritatea să planeze asupra altor
nume.

Nu întâmplător, cărţile erotice au avut mai întotdeauna


destine aventuroase: considerate nocive, au fost prohibite sau
publicate doar în ediţii clandestine, iar atunci când au ieşit pe piaţă
au stârnit dispute politice şi adevărate vânători de moravuri.
Nu cred, ca editor aparţinând culturii actuale, în care
detabuizarea pare a-şi fi rostit chiar şi ultimul cuvânt, că există
prea multe cărţi erotice capabile să şocheze cu adevărat şi să
stârnească, din acest punct de vedere, controverse. Adevărata
problemă pe care trebuie să o ridice însă un discurs erotic nu este
„ce mai rămâne de făcut‖, de cum putem înţelege şi accepta ceea ce
este şi a fost întotdeauna omenesc. Modul în care este spusă
„Povestea lui O‖ nu se rezumă la o provocare de moment, o
încercare menită să dea apă la moară spiritului de frondă şi să
excite minţile blazate, ci atinge, printr-un scenariu psihologic care,
evident, se ţese dincolo de sensul direct al cuvintelor, sensibilităţi şi
atitudini relativ nealterate de trecerea vremurilor şi perindarea
mentalităţilor.

Magdalena MĂRCULESCU
FERICIREA ÎN SCLAVIE
Jean Paulhan

O REVOLTĂ ÎN BARBADOS

O revoltă unică a însângerat, în vâltoarea anului 1838, paşnica


insulă Barbados. Vreo două sute de negri, bărbaţi şi femei, a căror
eliberare din sclavie abia le fusese promulgată de Ordonanţa din
martie, au venit într-o dimineaţă să îşi implore fostul stăpân, un
anume Glenelg, să îi ia înapoi ca sclavi. S-a citit caietul de doleanţe,
redactat de un pastor anabaptist, pe care îl aduseseră cu ei. Apoi a
început dialogul. Numai că Glenelg, fie prea timid, fie excesiv de
scrupulos, fie pur şi simplu din teamă faţă de lege, a refuzat să se
lase convins. Drept care a fost mai întâi burduşit uşurel şi apoi
masacrat cu tot cu familie de către negrii care, în aceeaşi seară,
s-au instalat la loc în colibele lor, şi-au văzut din nou de taclalele,
de activităţile şi de ritualurile obişnuite. Chestiunea a fost iute
muşamalizată prin grija guvernatorului Mac Gregor, iar
operaţiunea de eliberare şi-a urmat cursul. Cât despre caietul cu
doleanţe, nici că a mai fost găsit vreodată.
Câteodată mă gândesc la acel caiet care conţinea, foarte
probabil – pe lângă plângerile justificate legate de organizarea
caselor de muncă (workhouse), înlocuirea pedepsei cu arestul în
celulă prin biciuire, interdicţia care era adresată „ucenicilor‖ (cum
erau numiţi noii muncitori liberi) de a se îmbolnăvi –, chiar şi o
sumară schiţă a unei apologii a sclaviei. S-a remarcat astfel că
singurele libertăţi care ne sensibilizează sunt acelea care îi aruncă
pe ceilalţi într-o servitute echivalentă cu gradul libertăţilor cu
pricina. Nu ştiu să fie cineva fericit pentru că are voie să respire
liber. Dacă însă obţin, de exemplu, dreptul de a cânta într-o veselie
la banjo până la două dimineaţa, aproapele meu îşi pierde
libertatea sa de a nu mă asculta cântând la banjo până la două
dimineaţa. Dacă reuşesc să stau degeaba, aproapele meu trebuie
să muncească pentru doi. Şi-apoi se ştie că, în lumea în care trăim,
pasiunea necondiţionată pentru libertate antrenează destul de
repede conflicte şi războaie, la fel de necondiţionate. Adăugaţi la
toate acestea şi faptul că sclavul, fiind predestinat, graţie dialecticii,
să ajungă la rândul lui stăpân, ar fi o mare greşeală, fără îndoială,
să vrem să grăbim legile naturii. Şi, una peste alta, mai adăugaţi şi
că nu e lipsit nici de măreţie, nici de bucurie să te abandonezi
voinţei celuilalt (cum li se întâmplă îndrăgostiţilor ori misticilor) şi
să te vezi, în sfârşit, debarasat de plăceri, interese şi complexe
personale. Pe scurt, acum, după o sută douăzeci de ani, erezia
micului caiet ar constitui, mai abitir decât la vremea sa, o carte
periculoasă.
În cazul de faţă, este vorba despre un alt soi de carte
periculoasă. Căci se aşază în rândul cărţilor erotice periculoase.

I.HOTĂRÂTOARE CA O SCRISOARE

De ce numim cărţile acestea „periculoase‖? E cel puţin


imprudent. O dată catalogate astfel, simţim cum o vitejie colectivă
ne provoacă cheful de a le citi şi de a ne expune pericolului. Nu fără
motiv, societăţile geografice recomandă membrilor ca, atunci când
îşi povestesc călătoriile, să nu insiste asupra pericolelor prin care
au trecut. Nu din modestie, ci pentru a nu duce pe alţii în ispită
(cum se vede că se întâmplă, de pildă, cu uşurinţa de a merge la
război). Păi, despre ce pericole vorbim?
Din poziţia mea, ar fi unul pe care îl zăresc foarte bine. Un
pericol modest. Povestea lui O este, evident, una dintre acele cărţi
ce marchează cititorii, care nu le mai lasă din mână o dată ce au dat
de ele. Cărţile acestea sunt straniu supuse influenţei pe care o
exercită şi se transformă pe măsura evoluţiei influenţei la care mă
refer. Şi aşa, după câţiva ani, nu mai sunt aceleaşi cărţi. Primele
reacţii critice au fost cam neghioabe. Cu atât mai rău ! Un critic nu
trebuie niciodată să ezite în faţa ridicolului. Cel mai simplu îmi e să
mărturisesc că nu mă pricep. Înaintez bine dispus în Povestea lui
O, ca într-un basm cu zâne – se ştie că basmele cu zâne sunt
romanele erotice ale copilăriei –, ca printr-unul dintre acele castele
feerice care par părăsite şi totuşi, de sub husele lor, fotoliile,
scaunele şi paturile cu stâlpi înalţi la cele patru colţuri n-au fir de
praf, iar bicele şi cravaşele sunt la locul lor. Sunt la locul lor, aş
zice, în mod natural. Nicio umbră de rugină pe lanţuri, nici o
picătură de apă pe dalele de toate culorile.
Dacă este vreun cuvânt care îmi vine mai întâi în minte când
mă gândesc la O, acesta este „decenţă‖. Cuvânt dificil de motivat.
Aşa că, să trecem mai departe. Şi curentul ăsta neîncetat care trece
prin toate camerele. Prin O mai suflă neîncetat şi un nu ştiu ce
spirit mereu pur şi violent, fără să se amestece cu altceva. E un
spirit hotărâtor, care nu se împiedică în nimic, spiritul suspinelor
în oroare şi al extazului în greaţă. Dacă e să mărturisesc, gusturile
mele navighează cel mai adesea pe alte ape: îmi plac lucrările ale
căror autori ezită, lasă să se vadă, prin câteva mici încurcături, că,
la început, subiectul i-a intimidat, că s-au îndoit că vor ieşi
vreodată din capcană. Pe când Povestea lui O este, de la un capăt la
celălalt, ca povestea unei fapte de vitejie. Îţi vine în gând mai
degrabă un discurs decât o simplă efuziune sentimentală, o
scrisoare decât un jurnal intim. Cui să îi fie adresată scrisoarea? Pe
cine vrea discursul să convingă? Cui să pui aceste întrebări? Păi,
dacă nu ştiu cine sunteţi...
Nu mă îndoiesc că sunteţi o femeie. Şi asta nu din cauza
detaliilor precum rochiile de satin verde, corsetele, fustele ridicate
în repetate rânduri „ca buclele de păr pe bigudiuri‖, ci iată de ce: în
ziua în care O este părăsită de René pentru noi torturi, ea tot mai
păstrează suficientă prezenţă de spirit pentru a observa că papucii
iubitului ei s-au uzat şi, ca atare, va trebui să îşi cumpere alţii. Iată
un lucru care, pentru mine, ar fi de neimaginat. Iată un lucru care
nu i-ar fi dat niciodată prin cap unui bărbat sau, în orice caz, pe
care nu ar fi îndrăznit niciodată să îl spună.
Cu toate acestea, în felul ei, O exprimă un ideal viril. Viril ori
cel puţin masculin. În sfârşit, o femeie care mărturiseşte! Ce
mărturiseşte? Lucrul de care femeile s-au apărat întotdeauna şi azi
mai mult decât oricând. Lucrul pe care dintotdeauna bărbaţii li l-au
reproşat: că nu încetează să îşi asculte glasul sângelui, că totul în
ele este sex, trup şi suflet. Că trebuie fără încetare hrănite, fără
încetare spălate şi fardate, fără încetare bătute. Fiindcă pur şi
simplu ele au nevoie de un stăpân bun care să ţină piept propriei
bunătăţi, căci, pentru a se face iubite de ceilalţi, ele îşi folosesc
întreaga energie, bucurie, naturaleţe, pe care le extrag din
tandreţea noastră, imediat ce aceasta este declarată deschis. Fără
multă vorbă: trebuie să îţi iei biciul când mergi să le vezi. Puţini
bărbaţi nu au visat să posede o Justine. Însă, după cât ştiu eu, nici
o femeie nu s-a visat Justine. În orice caz, nu a făcut-o cu voce tare,
cu acest orgoliu al lamentaţiei, al plânsului, cu această cuceritoare
violenţă, cu această rapacitate a suferinţei, cu această voinţă
întinsă până la sfâşiere, până la hohot. Sigur, sunteţi femeie, dar
cine joacă rolul cavalerului, al cruciatului? De parcă aţi poseda în
dumneavoastră ambele naturi sau destinatarul scrisorii ar fi clipă
de clipă alături, pentru a-i putea împrumuta gusturile şi vocea. Ce
fel de femeie sunteţi? Chiar aşa: cine sunteţi cu adevărat?
Oricum ar fi, Povestea lui O vine de departe. Am simţit în ea
mai întâi liniştea unor spaţii îndelung purtate în inima autorului
până ce i-au ajuns familiare. Cine este Pauline Réage? O simplă
visătoare, cum mai sunt şi altele?
(Ajunge, zic ele, să îţi asculţi inima. O inimă pe care nimic nu o
poate opri.) O femeie cu experienţă, care chiar a trecut printr-o
asemenea poveste? A trecut şi tot miră că o aventură care a început
atât de bine – sau, cel puţin, atât de grav, prin asceză şi pedeapsă –
s-a încheiat rău până la urmă, s-a împlinit într-o satisfacţie mai
repede dubioasă, fiindcă, în fine, suntem de acord, O rămâne
într-un fel de bordel în care dragostea a împins-o să intre. Rămâne
acolo şi nici nu se simte prea rău. Totuşi, în această privinţă:

II.O DECENŢĂ NECRUŢĂTOARE

Şi pe mine mă miră încheierea. Nimeni nu îmi poate scoate din


cap ideea că nu acesta este adevăratul final. Că, în realitate, ca să
zic aşa, eroina dumneavoastră a reuşit să îl convingă pe Sir
Stephen să îi provoace moartea. Să nu o descătuşeze decât moartă.
Evident, nu a fost totul spus, iar albina asta – mă refer la Pauline
Réage – a mai păstrat la ea ceva miere. Cine ştie, măcar o dată o fi
fost pătrunsă de grijă scriitoricească şi, într-o bună zi, ne va povesti
şi continuarea aventurilor lui O. Şi-apoi, finalul acesta era atât de
evident, încât n-ar fi fost nici o pagubă dacă nu ar fi fost scris. L-am
fi descoperit oricum, cu toţii, fără cel mai mic efort. Îl descoperim şi
ne obsedează un pic. Dar dumneavoastră cum aţi făcut de l-aţi
inventat şi ce nume i se poate da acestei aventuri? Mă voi întoarce
la asta, într-atât sunt de convins că, odată găsit numele, toate
taburetele şi paturile cu stâlpi, ba chiar şi lanţurile se vor explica,
vor lăsa să vagabondeze printre ele imensa figură obscură, fantoma
doldora de intenţii, stranii curenţi.
Trebuie să mă concentrez aici asupra factorului cel mai ciudat
ce rezidă în dorinţa masculină: intoleranţa. Stâncile acestea, prin
care suflă curenţii de aer, pot fi văzute mişcându-se dintr-o dată,
apucându-se să suspine, cântând ca o mandolină. Din depărtări
vin oameni să le vadă. Deşi, chiar dacă-ţi place muzica, parcă ai
vrea mai întâi să-ţi scapi pielea. Dar dacă rolul cărţilor erotice (sau
„periculoase‖, dacă vreţi) este să ne pună la curent cu adevărul? Să
ne liniştească, aşa cum ar face-o un confesor? De obicei, te poţi
obişnui cu orice. Aşa că, nici bărbaţii nu sunt prea multă vreme în
încurcătură. Îşi ţin partea şi declară că ei au început. Mint şi, dacă
putem spune aşa, iată faptele. Evidente. Mult prea evidente.
Şi femeile fac la fel, mi se va spune. Fără îndoială, numai că nu
la fel de vizibil. Ele pot oricând nega. Câtă decenţă! De unde şi
opinia că sexul lor e cel mai frumos, că frumuseţea este sinonimă
cu feminitatea. Sexul lor, mai frumos?... Nu sunt prea sigur. Mai
discret, cu siguranţă, mai puţin superficial. Şi acesta este un mod
de a fi al frumuseţii. Uite cum am ajuns să mă gândesc de două ori
la decenţă, referindu-mă la o carte unde numai despre asta nu este
vorba...
Însă, chiar nu este vorba? Nu mă gândesc la decenţa cam fadă
şi cam falsă, care se mulţumeşte să disimuleze, care o şterge din
faţa stâncii şi neagă că a văzut-o mişcându-se. Există o altfel de
decenţă, ireductibilă şi gata să pedepsească, ce umileşte carnea
îndeajuns de viguros pentru a o putea reda întâiei ei integrităţi şi o
trimite cu putere spre zilele în care dorinţa nu-şi ridicase încă
glasul, iar stânca nu cântase încă. O decenţă pe mâinile căreia e
periculos să încapi. Fiindcă, pentru a o satisface, nu-i poţi dărui
nimic mai puţin decât mâini legate la spate, genunchi desfăcuţi,
trup sfârtecat, sudoare şi lacrimi.
Par că spun lucruri îngrozitoare. Poate că da, însă atunci
groaza înseamnă că e pâinea noastră cea de toate zilele şi poate că
aceste cărţi periculoase sunt cele care ne redau naturalului nostru
pericol. Ce îndrăgostiţi nu ar fi înspăimântaţi dacă ar măsura,
pentru o clipă măcar, importanţa jurământului pe care îl fac, deloc
cu uşurinţă, legându-se unul de celălalt pentru întreaga viaţă? Ce
îndrăgostită nu s-ar înfricoşa dacă numai o clipă ar cântări ceea ce
vor cu adevărat, să spună asemenea cuvinte care i-ar veni pe buze:
„Nu am cunoscut dragostea înainte de a te cunoaşte pe tine...
Niciodată, înainte de tine, nu am ştiut ce înseamnă emoţia...‖. Sau,
mai înţelept (înţelept?!): „Aş vrea să fiu pedepsită că am mai fost
fericită înainte de a te cunoaşte‖. Iat-o prizoniera cuvintelor. Iat-o,
ca să zic aşa, servită.
Aşadar, în Povestea lui O nu lipsesc torturile. Nu lipsesc
loviturile de cravaşă, nici însemnarea cu fierul roşu, ca să nu mai
vorbim de lanţuri legate de gât sau exhibiţionism obligatoriu.
Aproape tot atâtea torturi câte rugăciuni pentru asceţii din deşert
Nu mai puţin diferenţiate, ca şi clasificate, separate unele de
celelalte cu pietricele. Şi nu este vorba numai de torturi vesele, cu
veselie aplicate, vreau să spun. Réne refuză, Sir Stephen consimte
să o exercite ca pe o datorie. Evident, nu e distractiv. Nu e deloc
sadic. Totul se petrece ca şi când, încă de la început, O singură ar fi
hotărât să fie pedepsită, forţată la singurătate.
În acest moment, cine ştie ce idiot se va referi la masochism. Şi
chiar sper să se întâmple. Asta nu ar face decât să adauge
misterului partea de mister a erorilor de limbaj. Ce înseamnă
„masochism‖? Că durerea este în acelaşi timp plăcere, iar suferinţa
bucurie? Posibil. Sunt acestea afirmaţii care abundă la
metafizicieni – care mai spun că orice prezenţă este o absenţă, orice
cuvânt, o tăcere – şi nu neg că ar putea avea un înţeles (deşi nu
întotdeauna îl pricep) sau cel puţin o utilitate. Însă o utilitate care,
în orice caz, nu relevă simpla observaţie. Nu e, aşadar, nici treaba
doctorului, nici a simplului psiholog şi, în nici un caz, a idiotului.
Nu, mi se va spune. Este vorba despre durere, pe care însă
masochistul ştie să o transforme în plăcere. Despre o durere din
care el scoate la lumină, printr-o chimie al cărei secret îl deţine,
bucuria pură.
Ce noutate! Astfel bărbaţii ar fi găsit, în sfârşit, ceea ce
căutaseră cu asiduitate prin medicină, morală, filosofii şi religii:
modalitatea de a evita durerea sau cel puţin de a o depăşi, de a o
înţelege (fie şi observând efectele prostiilor şi ale greşelilor). Şi asta
s-ar fi întâmplat încă de multă vreme, căci nici masochiştii nu sunt
pe pământ de ieri, de-alaltăieri. M-aş mira ca, într-un asemenea
caz, să nu li se fi adus cele mai mari onoruri, să nu le fi fost
spionate secretele, să nu fi fost adunaţi în palate pentru a fi mai
bine pândiţi, să nu fi fost vârâţi în cuşti.
Poate că bărbaţii nu îşi pun niciodată întrebări la care, în
taină, să nu fi primit deja răspunsul. Poate că ar ajunge să fie puşi
în legătură unii cu alţii, poate că ar trebui smulşi din singurătate
(ca şi când aceasta nu ar fi o dorinţă omenească pur himerică). Ei
bine, aici, cel puţin, avem cuşca. Şi o tânără în cuşcă. Nu ne
rămâne decât să o ascultăm.
III.CIUDATA SCRISOARE DE DRAGOSTE

Ea spune: „Greşeşti că te miri. Analizează-ţi mai bine iubirea.


S-ar înspăimânta dacă ar înţelege, măcar pentru o clipă, că sunt şi
femeie, şi vie. Nu-ţi vei secătui izvoarele înflăcărate ale sângelui,
uitând de ele.
Gelozia nu te înşală. Sigur că mă bucuri, că mă însănătoşeşti,
că mă faci de o mie de ori mai vie. Totuşi, nu pot împiedica această
bucurie să nu se întoarcă, în curând, împotriva ta. Stânca vibrează
din ce în ce mai tare când sângele se simte în largul lui, iar corpul e
odihnit. Mai degrabă păstrează-mă în cuşcă şi hrăneşte-mă
abia-abia, dacă îndrăzneşti. Tot ceea ce mă apropie de boală şi de
moarte mă face fidelă. Şi doar în momentele în care îmi produci
suferinţe sunt în afara oricărui pericol. Nu ar fi trebuit să accepţi să
fii dumnezeul meu, dacă îndatoririle zeilor te sperie. Cu toţii ştim că
zeii nu sunt prea tandri. M-ai mai văzut plângând. Nu-ţi rămâne
decât să prinzi gust de lacrimile mele. Nu e încântător gâtul meu
când se strangulează şi palpită, în pofida mea, într-un strigăt pe
care încerc să îl reţin? E prea adevărat că musafirul, atunci când ne
vine în vizită, trebuie să ia un bici elastic şi iute ca o felină. Iar
pisica asta sălbatică se cere să aibă nu una, ci nouă cozi, tari şi
zbârlite cu toatele‖.
Şi imediat adaugă: „Ce glumă proastă! Păi, nici tu nu înţelegi
nimic. Dacă nu te-aş iubi nebuneşte, îţi închipui cumva că ţi-aş
vorbi astfel? Că mi-aş trăda semenele?‖.
Iar apoi: „Imaginaţia mea, visurile-mi nedefinite te înşală în
fiecare clipă. Epuizează-mă. Scapă-mă de ele. Fă-mă să mă predau.
Ia-mi-o înainte ca să nu mai am nici măcar timpul de a-mi da prin
cap că ţi-aş putea fi infidelă. (Realitatea nu mă interesează chiar
atât cât crezi.) Ai însă grijă să mă marchezi cu pecetea proprietăţii.
Dacă voi purta urmele cravaşei sau ale lanţurilor tale, ori inelele
tale trecute prin buzele sexului meu, va fi limpede că îţi aparţin.
Atâta timp cât sunt lovită sau violată în numele tău, nu sunt
altceva decât gândul tău, dorinţa ta, obsesia ta. Cred că asta şi vrei,
nu-i aşa? Ei drăcie, eu te iubesc şi chiar asta vreau!
Dacă o dată pentru totdeauna încetez să fiu eu însămi, dacă
gura, pântecele, sânii mei nu îmi mai aparţin, pot deveni creatura
unei alte lumi, în care toate sensurile sunt schimbate. Poate că aşa,
într-o bună zi, nu voi mai şti nimic despre mine. Din acel moment,
ce-mi vor mai putea spune plăcerea, mângâierile atâtor bărbaţi,
trimişii tăi, pentru ca eu să nu te descopăr în ele şi, prin ele, să nu te compar,
victorios, cu ei?‖.
Cam aşa vorbeşte. O ascult şi observ că nu minte. Încerc să o
urmăresc (prostituţia m-a pus multă vreme în încurcătură...). Este
posibil ca haina arzătoare a mitologiilor să nu fie decât o simplă
alegorie, iar prostituţia sacră, o curiozitate a istoriei. E posibil ca
ţesătura cântecelor naive şi acel „te iubesc de mor‖ să nu fie o
simplă metaforă. Nici ceea ce târfele le spun adevăraţilor lor iubiţi:
„Eşti în carnea mea, poţi să faci ce vrei cu mine‖. Ciudat e că,
pentru a ne apăra de un sentiment care ne tulbură, îl punem doar
pe seama golanilor şi a curvelor. Este posibil ca Héloïse, atunci
când îi scria lui Abélard: „O să fiu fata ta uşoară‖, să nu fi vrut doar
să alcătuiască o expresie drăguţă. Fără îndoială, Povestea lui O este
cea mai sălbatică scrisoare de dragoste pe care a primit-o vreodată
un bărbat.
Îmi aduc aminte de acel olandez condamnat să zboare pe
deasupra oceanului, fiindcă nu a găsit fata care să accepte să îşi
dea viaţa pentru a-l salva. De cavalerul Guiguemar, care aştepta,
pentru a i se vindeca rănile, o femeie care să sufere pentru el „ceea
ce niciodată o femeie n-a suferit‖. Fireşte, Povestea lui O este mai
lungă decât micile poeme medievale şi mai detaliată decât o simplă
scrisoare. Poate că şi ei i-a trebuit timp pentru a reveni din
asemenea depărtări. Poate că niciodată nu a fost aşa de greu ca azi
a înţelege exact ceea ce spun băieţeii şi fetiţele străzii, acelaşi lucru
pe care-l spuneau, presupun, sclavii din Barbados. Trăim vremuri
în care până şi cele mai simple adevăruri nu ni se pot arăta
gol-goluţe (ca O) decât sub masca de cucuvea.
Asta pentru că poţi auzi indivizi aparent normali, ba chiar plini
de bun-simţ, vorbind cu plăcere despre dragoste ca despre un
sentiment lejer, fără consecinţe. Se spune că el oferă varii plăceri,
iar contactul dintre două epiderme nu merge cum trebuie fără a fi
pus sub semnul fascinaţiei. Se adaugă că fascinaţia şi plăcerea îşi
dau prinosul acelora care, în iubire, îşi ştiu păstra fantezia,
capriciul şi libertatea naturale. Le este atât de simplu persoanelor
de sexe diferite (sau de acelaşi sex) să îşi dăruiască unele altora
bucuria cea aducătoare de atâta bine, încât ar greşi flagrant dacă
le-ar fi ruşine de asta. Sunt în toată povestea asta doar unul sau
două cuvinte care mă încurcă: „dragoste‖ şi „libertate‖. Se înţelege
de la sine că amândouă sunt contrare, dragoste este atunci când
depinzi – şi nu mă refer numai la plăcere, numai la existenţa însăşi,
dar şi la ceea ce e înaintea existenţei: dorinţa de a exista – de o mie
de lucruri baroce: de două buze (şi de grimasa ori de surâsul lor), de
un umăr (şi de felul în care el se ridică ori se coboară), de doi ochi
(de privirea mai umedă ori mai rece), în fine, de un corp străin, cu
spiritul şi cu sufletul pe care le duce cu el, de un corp care, în fiece
secundă, poate deveni mai fermecător decât lumina soarelui sau
mai îngheţat decât câmpia sub zăpadă. Nu are nici un haz să treci
prin aşa ceva, chiar că mă faceţi să râd cu suferinţele voastre.
Tremuraţi când corpul acela se apleacă pentru a-şi închide bareta
pantofiorului şi când s-ar zice că toată lumea vă vede tremurând.
Păi, nu sunt mai bune biciul şi inelele înfipte în carne? Cât despre
libertate... Orice bărbat ori femeie, care a trecut prin aşa ceva, mai
degrabă ar fi urlat contra libertăţii, ar fi dat drumul tuturor
injuriilor şi grozăviilor. Ei, de grozăvii nu duce lipsă nici Povestea
lui O. Dar am uneori impresia că sunt supuse torturii mai degrabă
o idee, o modă ideatică, o opinie, decât o femeie.

IV.ADEVĂRUL DESPRE REVOLTĂ

Ciudat: fericirea în sclavie pare astăzi o idee nou-nouţă. Nici


vorbă, în zilele noastre, despre dreptul de viaţă şi de moarte al
capului familiei asupra membrilor ei, nici vorbă la şcoală de
pedepse corporale sau de alte metode punitive jignitoare, nici vorbă
de corecţii corporale în căsnicii, însă, întristător lucru, sunt băgaţi
la răcoare, spre a se fezanda prin beciurile închisorilor, bărbaţii
aceia care, în secolele precedente ar fi fost cu mândrie decapitaţi în
piaţa publică. Nu mai aplicăm decât tortura anonimă şi nemeritată.
Or, tortura este de o mie de ori mai atroce când întreaga populaţie a
unui oraş este arsă dintr-o singură lovitură a războiului. Blândeţea
excesivă a tatălui, a profesorului, a iubitului este plătită cu covoare
de bombe cu napalm, de exploziile bombelor atomice. Totul se
petrece ca şi când, în lume, ar exista un misterios echilibru al
violenţei, căruia i-am pierdut gustul, pe care nu îl mai putem
sesiza. Nu mi-ar părea rău dacă o femeie ar fi aceea care l-ar
redescoperi. Nici nu m-ar mira.
La drept vorbind, nu am atâtea păreri despre femei, cum au, în
general, bărbaţii. Atâta doar că sunt surprins că există (femeile).
Mai mult decât surprins: vag încântat De unde şi faptul că îmi par
minunate şi nu mă pot opri nici un moment să le doresc. Dar ce
doresc cu adevărat?
Mi se întâmplă să îmi regret copilăria. Însă lucrurile pe care le
regret nu sunt nici surprizele, nici revelaţia, cele despre care
vorbesc poeţii. Nu. Copilăria îmi aminteşte de o epocă în care mă
descopeream responsabil de lumea întreagă. Căci eram, pe rând,
campion de box, bucătar, orator politic (ei, da!), general, hoţ, ba
chiar piele roşie, copac sau stâncă. Îmi veţi spune că era vorba
despre jocuri. Da, asta pentru dumneavoastră, oamenii mari, însă
pentru mine, cel de atunci, nici vorbă. Pe atunci ţineam lumea în
palmă, cu toate grijile şi pericolele care decurgeau de aici. Pe atunci
eram universal. Aici doream să ajung.
Femeilor le este dat să semene toată viaţa cu acei copii care am
fost. Femeia pricepe foarte bine o mie de lucruri care mie îmi scapă.
În general, ştie să coasă. Ştie să gătească. Ştie cum se aranjează un
apartament şi care sunt stilurile care se potrivesc (nu spun că face
toate acestea perfect, dar nici eu nu am fost o piele roşie
ireproşabilă).
Şi mai ştie încă multe lucruri. Se simte în largul ei cu pisicile şi
câinii. Reuşeşte să dialogheze cu acei seminebuni cărora le
admitem să vieţuiască printre noi: copiii. Îi învaţă cosmologia şi
bunele maniere, igiena şi basmele cu zâne, ba chiar şi pianul.
Aşadar, din copilărie nu încetăm să ne visăm bărbatul care
întruchipează toţi bărbaţii mapamondului. Pe când, fiecărei femei îi
este dat să întruchipeze toate femeile (şi toţi bărbaţii) din lume în
acelaşi timp. Şi sunt lucruri încă şi mai uimitoare.
Auzim spunându-se că este suficient să înţelegi totul pentru a
ierta totul. Ei bine, mi s-a părut întotdeauna că pentru femei, cât de
universale or fi fiind, este exact pe dos. Am nu puţini prieteni care
mă iau drept ceea ce sunt, pe care îi iau drept ceea ce sunt, fără cea
mai mică dorinţă de a ne metamorfoza... unii în ceilalţi. M-aş
bucura (şi ei la fel) ca fiecare dintre noi să poată semăna cu sine
însuşi. Însă nu există femeie care să nu încerce să schimbe
bărbatul pe care îl iubeşte, schimbându-se, în acelaşi timp, şi pe
sine însăşi, dintr-o lovitură. Ce proverb mincinos! Cum vedeţi, este
suficient să înţelegi totul pentru a nu mai ierta absolut nimic.
Nu, Pauline Réage nu îşi iartă mare lucru. Ba chiar mă întreb
dacă nu exagerează niţel, dacă semenele ei îi seamănă chiar atât de
mult pe cât presupune ea. Însă nici un singur bărbat nu o iartă cu
prea mare bucurie.
Chiar trebuie să ne pară rău că s-a pierdut caietul sclavilor din
Barbados? Tare mă tem că excelentul anabaptist care l-a redactat
l-a şi împopoţonat, în partea apologetică, cu tot felul de locuri
comune şi platitudini. Spre exemplu, că întotdeauna vor exista
sclavi (asta se poate observa cu ochiul liber), că sclavii vor fi mereu
aceiaşi (asta se poate discuta), că fiecare trebuie să se resemneze cu
situaţia lui şi să nu irosească, incriminând, un timp în care s-ar
putea dedica jocului, meditaţiei, plăcerilor obişnuinţei. Şi celelalte.
Mai presupun că nu a spus întreg adevărul: sclavii lui Glenelg erau
îndrăgostiţi de stăpânul lor şi, ca atare, nu îl puteau părăsi nici pe
el, dar nici sclavia. Adevăr similar, după alte toate, cu acela din care
izvorăşte, în Povestea lui O, hotărârea, surprinzătoarea-i decenţă şi
uraganul fanatic ce nu încetează să şuiere..
Jean Paulhan

POVESTEA LUI O Pauline Réage


I.
ÎNDRĂGOSTIŢII DE LA ROISSY

Iubitul ei o invită într-o zi pe O să se plimbe printr-un cartier


pe care nu-l mai frecventaseră niciodată, prin parcurile Montsouris
şi Monceau. După plimbare, aşezaţi unul lângă altul la marginea
unei pajişti, într-un ungher din vecinătatea unei străzi pe care nu
existase niciodată vreo staţie de taxi, zăresc o maşină cu un aparat
specific totuşi taximetrelor. „Urcă‖, îi zice el. Şi ea urcă. Înserarea
nu e departe şi e toamnă. E îmbrăcată ca de obicei: pantofi cu
tocuri înalte, taior şi fustă plisată, cămaşă de mătase. Nu poartă
pălărie. În schimb, are mănuşi foarte lungi, iar în geantă actele,
pudra şi rujul. Taxiul pleacă încetişor, fără ca bărbatul să fi adresat
un singur cuvânt şoferului care trage perdelele din laterale şi din
spate. O îşi scoate mănuşile, spunându-şi că iubitul ei vrea să o
sărute sau să fie mângâiat. Însă îl aude zicând: „Prea eşti grăbită.
Dă-mi geanta‖. I-o dă, iar el o pune departe de ea, adăugând: „Şi
eşti şi prea îmbrăcată. Desfă-ţi port-jartierul şi rulează-ţi ciorapii
până deasupra genunchilor. Uite, am adus şi jartierele‖. Nu-i vine
chiar uşor să o facă, taxiul merge acum mai repede şi îi mai este şi
teamă ca şoferul să nu se întoarcă spre ei. În fine, ciorapii sunt
rulaţi şi nu se simte chiar bine cu picioarele goale, libere sub
mătasea furoului. Sesizează, în plus, cum îi mai alunecă şi baretele
portjartierului. „Desfă-ţi portjartierul şi scoate-ţi chiloţii.‖ Asta nu e
greu, ajunge să îşi treacă mâinile pe sub coapse şi să se ridice un
pic. Îi ia din mână desuurile, le bagă în geanta pe care o închide,
apoi adaugă: „Nu trebuie să te aşezi pe furou şi pe fustă, ci să le
ridici şi să stai direct pe banchetă‖. Îmbrăcată în muşama,
bancheta e rece şi alunecoasă, şi i se lipeşte de piele. Îl aude iarăşi,
spunându-i: „Acum pune-ţi mănuşile la loc‖. Taxiul înaintează
mereu, iar ea nu îndrăzneşte să întrebe de ce René nu face nicio
mişcare şi nu mai spune nicio vorbă, ce semnificaţie are pentru el
faptul că ea e nemişcată şi tăcută, goală şi dăruindu-se, bine
înmănuşată, în automobilul negru care merge habar nu are unde.
Nu i-a ordonat nimic, nu i-a interzis nimic, însă ea nu îndrăzneşte
nici să pună picior peste picior, nici măcar să îşi strângă genunchii
Mâinile înmănuşate se afundă în banchetă, de o parte şi de cealaltă
a trupului.
„Ia te uită!‖, îl aude, dintr-o dată. Ia te uită: taxiul se opreşte pe
un bulevard minunat, sub un copac (platan este!), în faţa unui soi
de mic hotel care poate fi ghicit printre copacii din grădină, ca
hotelurile micuţe din cartierul Saint-Germain. Felinarele se văd în
depărtare, în maşină e întuneric, afară plouă. „Nu te mişca, zice
René. Nu te mişca deloc.‖ Îndreaptă mâna către gulerul cămăşii ei,
îi desface primul nasture, apoi următorii. Ea se apleacă puţin,
bănuind că bărbatul doreşte să îi mângâie sânii. Nu. Pipăie puţin,
apoi îi taie bretelele sutienului cu un cuţitaş, după care i-l scoate.
Acum, pe sub cămaşă, sânii sunt liberi şi goi, liberi şi goi cum sunt
şi şoldurile şi pântecele, de la brâu până la genunchi.
„Ia ascultă!, îl aude. Acuma eşti gata. Te las. Cobori şi suni la
uşă. Te iei după persoana care îţi va deschide şi îi urmezi ordinele.
Dacă nu intri imediat or să vină după tine, iar dacă nu asculţi
ordinele fără comentarii, or să te oblige. Geanta? De geantă nu ai
nevoie. De acum eşti pur şi simplu fata pe care le-o livrez. Da, da, o
să fiu şi eu pe acolo. Hai, dă-i drumul!‖

O altă versiune a aceluiaşi început era mai brutală şi mai


simplă: tânăra astfel îmbrăcată fusese dusă cu maşina de către
iubitul ei şi de către un prieten necunoscut. Tocmai acest
necunoscut, aflat la volan, i-a explicat că iubitul ei, aflat acum
alături de ea, este însărcinat să o pregătească, legându-i mâinile la
spate, peste mănuşi, desfăcându-i şi coborându-i ciorapii,
scoţându-i portjartierul, chiloţii şi sutienul şi legând-o la ochi. Că
apoi va fi predată la castel, unde va fi instruită asupra lucrurilor pe
care le are de făcut într-adevăr, odată dezbrăcată şi legată, după un
drum de vreo jumătate de oră, a fost ajutată să iasă din maşină, să
urce câteva trepte, să treacă un prag, poate două, mereu legată la
ochi, după care s-a trezit singură, cu legătura de la ochi scoasă, în
picioare, într-o cameră întunecată, în care a fost lăsată o jumătate
de oră, o oră sau două, nici nu mai ştiu, dar parc-a fost un veac.
Apoi, când în sfârşit s-a deschis uşa, iar în cameră s-a aprins
lumina, s-a putut vedea că aşteptase într-o încăpere absolut banală
şi confortabilă şi totuşi deosebită: nu exista nici o mobilă, ci doar
un covor gros, iar de jur împrejur, numai dulapuri încastrate în
perete. Uşa fusese deschisă de către două femei tinere şi frumoase,
îmbrăcate ca servitoarele drăgălaşe din secolul al optsprezecelea:
fuste lungi, lejere, bufante, care le ascundeau picioarele, corsete
strânse în faţă cu şnur sau agrafe, care făceau să le ţâşnească
sânii, gulere de dantelă şi mâneci trei sferturi. Ochii şi buzele le
erau fardate. Purtau, bine strânse, coliere la gât şi brăţări la
încheietura mâinilor.
Ştiu că i-au dezlegat mâinile şi că i-au spus că trebuie să se
dezbrace pentru a o spăla şi farda. Aşadar, au lăsat-o goală şi
hainele i-au fost puse într-unul dintre dulapuri. Nu i s-a permis să
se spele singură, părul i-a fost aranjat ca la coafor, aşezând-o
într-unul dintre acele fotolii pentru spălare care basculează, iar
apoi revin la poziţia iniţială, pentru uscare, după punerea
bigudiurilor. Ceea ce, de obicei, nu durează mai puţin de o oră. Aşa
s-a şi întâmplat, a durat mai mult de un ceas, numai că pe fotoliu
era aşezată goală şi i s-a interzis să stea picior peste picior sau să îşi
lipească genunchii. Şi cum chiar în faţa ei era o oglindă uriaşă, cât
tot peretele, fără nicio etajeră, se vedea aşa, deschisă, de fiecare
dată când privirile îi alunecau peste apele ei.
Când a fost gata, aranjată şi machiată, cu o uşoară umbră de
fard pe pleoape, cu gura foarte roşie, cu sfârcurile şi areolele sânilor
roz, cu marginile buzelor de sub pântece purpurii, cu părul de la
subsuori şi de pe pubis îndelung parfumat, ca şi văile dintre coapse
şi de sub sâni, ca şi căuşul palmelor, a fost introdusă într-o
încăpere în care o oglindă în triptic şi încă una fixată pe perete îi
permiteau să se vadă foarte bine. I s-a spus să se aşeze pe un
taburet rotund, aflat între oglinzi, şi să aştepte. Taburetul era
capitonat cu blană neagră, care o înţepa un pic, covorul era tot
negru, iar pereţii roşii. Picioarele i le încălţaseră în papucii roşii. O
fereastră mare dădea din micul budoar către un parc frumos, acum
întunecat. Ploaia încetase, vântul agita copacii, luna fugea în înalt,
printre nori. Nu ştiu nici cât timp a rămas în budoarul roşu, nici
dacă era cu adevărat singură, aşa cum îşi închipuia, sau dacă
cineva o privea printr-o fantă camuflată într-un perete. Ceea ce ştiu
însă este că, atunci când cele două femei s-au întors, una dintre ele
avea un centimetru de croitorie, iar cealaltă un coş. Le însoţea un
bărbat îmbrăcat într-o rochie lungă, violet, cu mâneci bufante şi
manşete strâmte, care se desfăcea în mers de la brâu în jos. Se
putea astfel vedea că, pe dedesubt, purta un fel de pantaloni
mulaţi, care îi acopereau gambele şi coapsele, dar îi lăsau sexul
liber. De la primul pas făcut în încăpere, O i-a văzut mai întâi sexul,
apoi biciul din fâşii de piele, fixat la centură, după care a realizat că
bărbatul era mascat cu o cagulă neagră, a cărei textură de mătase
neagră îi ascundea chiar şi ochii şi, în sfârşit, că purta mănuşi
negre din piele fină de ied. Tutuindu-le, le-a recomandat celor două
femei să se grăbească, iar ei să nu se mişte. Femeia cu centimetrul
i-a luat dimensiunile gâtului şi încheieturilor mâinilor. Erau
măsuri obişnuite, chiar dacă ceva mai mici. Aşa că a fost uşor să i
se găsească în panerul celeilalte colierul şi brăţările
corespunzătoare. Iată cum erau ele făcute: mai multe straturi de
piele (fiecare strat destul de subţire, astfel ca grosimea totală să nu
depăşească un deget), închise printr-un sistem automat, ca un fel
de lacăt, care, odată blocat nu mai putea fi deschis decât cu o
cheiţă. În partea opusă, printre straturile de piele, aproape fără să
aibă joc, era trecut un inel de metal, prin care se puteau fixa şi
brăţările, şi colierul, strânse bine pe braţe şi, respectiv, pe gât, nu
însă până la a provoca răni. După ce i s-au pus colierul şi brăţările,
bărbatul i-a cerut să se ridice. S-a aşezat în locul ei pe taburetul
îmbrăcat în blană, a tras-o pe genunchii lui, i-a trecut mâna
înmănuşată printre coapse şi peste sâni şi i-a explicat că va fi
prezentată în chiar acea seară, după ce va cina de una singură.
Chiar aşa a şi luat masa, dezbrăcată în continuare, într-un fel de
cabină strâmtă în care o mână invizibilă îi întindea platourile
printr-o vizetă. După încheierea cinei, cele două femei s-au întors.
Înapoi în budoar, i-au legat mâinile la spate, fixând unul de celălalt
inelele de pe brăţări, i-au pus pe umeri o mantie roşie, lungă,
fixând-o de colier, mantie care o acoperea cu totul, dar care se
desfăcea la fiecare pas, căci nu putea interveni deloc, cu mâinile
legate la spate cum era. Una dintre femei mergea înainte şi
deschidea uşile, cealaltă le urma, pentru a le închide. Au traversat
vestibulul, două camere şi au intrat în bibliotecă, unde patru
bărbaţi îşi beau cafeaua. Purtau rochii lungi, ca şi primul bărbat,
dar nu şi măşti. Totuşi, O nu a avut destul timp pentru a le vedea
feţele şi a-şi da seama dacă iubitul ei era şi el prezent (era, era...),
fiindcă unul dintre ei a întors o lampă către ea, orbind-o. Toţi au
încremenit, cele două femei de-a dreapta şi de-a stânga ei, bărbaţii
în faţă, privind-o. Apoi lampa s-a stins şi femeile au plecat, nu
înainte de a o lega la ochi. I s-a cerut să înainteze, ceea ce a şi făcut,
poticnindu-se uşor, până când a înţeles că a ajuns lângă foc, în
jurul căruia erau aşezaţi cei patru bărbaţi. Simţea căldura şi auzea
buştenii trosnind încet, în deplina tăcere. Se afla în faţa focului.
Două mâini i-au ridicat mantia, altele două i-au coborât pe şolduri,
după ce, în trecere, i-au verificat brăţările. Nu erau înmănuşate, iar
una dintre ele a pătruns-o în ambele părţi, dintr-o dată, atât de
brusc încât i-a smuls un strigăt. Cineva a chicotit. Altcineva a spus:
„Întoarceţi-o, ca să-i putem vedea sânii şi pântecul‖. A fost întoarsă,
iar căldura focului îi învăluia acum fesele. O mână i-a apucat un
sân, o gură i-a prins sfârcul celuilalt. Dintr-o dată şi-a pierdut
echilibrul şi s-a răsturnat – oare în care braţe? –, în timp ce
picioarele îi erau desfăcute, iar buzele sexului deschise cu blândeţe.
Părul cuiva îi mângâia interiorul coapselor. A auzit pe cineva
spunând că ar trebui să fie aşezată în genunchi. Zis şi făcut. Nu se
simţea bine aşa, mai ales că nu avea voie să şi-i apropie, iar mâinile
legate la spate şi forţate spre în sus o aplecau prea tare înainte. Aşa
că i s-a permis să îşi coboare bazinul, retrăgându-şi puţin fesele
spre tălpi, sprijinindu-se parţial pe vârful picioarelor, cum fac cele
ce se roagă în biserică. „— Nu aţi mai legat-o până acum? — Nu,
niciodată. — Nici nu aţi biciuit-o? — Nici asta, deşi tocmai...‖
Iubitul ei era cel care răspundea. „Tocmai, s-a auzit cealaltă voce.
Dacă aţi mai fi legat-o din când în când, dacă aţi fi şi biciuit-o puţin,
şi dacă ar fi început să îi placă... Nu, nu! Ceea ce trebuie este
depăşirea momentului plăcerii, pentru a obţine lacrimi.‖ Drept
pentru care O a fost ridicată şi dezlegată, fără îndoială pentru a fi
legată în altă parte, de vreun stâlp sau de vreun perete, când cineva
a protestat, declarând că vrea mai întâi să o aibă, şi asta imediat,
aşa încât a fost din nou aşezată în genunchi, de data asta cu
pieptul sprijinit de un taburet, tot cu mâinile la spate şi cu şoldurile
mai sus decât torsul. Unul dintre bărbaţi, ţinând-o cu mâinile de
mijloc, i-a pătruns în pântece. Apoi i-a cedat locul unui al doilea. Al
treilea a vrut să îşi croiască un drum mai strâmt şi, forţând prea
brusc, a făcut-o să urle. Când a lăsat-o, gemând şi mânjită de
lacrimi pe sub legătura care îi acoperea ochii, a alunecat pe podea,
simţind nişte genunchi de care figura i se apropiase şi realizând că
nici gura nu îi va fi cruţată. În sfârşit a fost lăsată în pace, în faţa
focului, captivă, căzută pe spate, în zdrenţele-i roşii. Asculta cum
erau umplute paharele, cum se bea şi se mutau scaune. Pe foc s-au
mai pus lemne. Dintr-o dată, i s-au dezlegat ochii. Camera vastă,
cu cărţi pe pereţi, era slab luminată de o lampă aflată pe o etajeră şi
de focul care se revigora. Doi dintre bărbaţi fumau în picioare. Un
altul stătea jos cu o cravaşă pe genunchi, iar cel aplecat asupra ei,
mângâindu-i un sân, era chiar iubitul ei. Numai că toţi patru o
avuseseră, iar ea nu reuşise să îl deosebească de ceilalţi.
I s-a explicat că va fi mereu la fel, cât timp va sta la castel, că
niciodată, noaptea, nu va putea vedea chipurile celor care o vor
viola şi o vor tortura, aşadar niciodată nu va şti care vor fi cei
răspunzători de tot ce poate fi mai rău. La fel se va întâmpla şi când
va fi biciuită, mai puţin în momentul când va dori să vadă cum este
biciuită, drept care nu va fi legată la ochi, însă bărbaţii vor purta
măşti, aşa încât nici atunci nu le va putea vedea feţele. Iubitul ei o
ridicase aşa, îmbrăcată în mantia roşie, şi o aşezase pe braţul unui
fotoliu, la colţul şemineului, pentru a putea asculta ceea ce avea să
i se spună şi pentru a putea vedea ceea ce urma să i se arate. Tot cu
mâinile legate la spate. I s-au arătat: cravaşa, care era neagră,
lungă şi fină, din bambus îmbrăcat în piele, din cele ce pot fi văzute
în vitrinele marilor şelari; biciul de piele, pe care primul bărbat pe
care îl întâlnise îl purta la centură, care era lung, compus din zece
fâşii terminate printr-un nod; exista şi un al treilea bici, din corzi
destul de fine, terminate prin mai multe noduri, tari de parcă ar fi
fost înmuiate-n apă, şi aşa şi era, a constatat atunci când i s-a
mângâiat pântecul cu el şi când i s-au desfăcut coapsele, pentru a
simţi mai bine umiditatea şi răceala corzilor, direct pe pielea fină
dintre ele. Pe o consolă rămăseseră chei şi lănţişoare de oţel. De-a
lungul unuia dintre pereţii bibliotecii, până la jumătatea înălţimii,
se deschidea o galerie susţinută de doi stâlpi. Într-unul dintre ei,
cam la înălţimea la care ar fi putut ajunge un bărbat dacă s-ar fi
ridicat pe vârfuri şi ar fi întins braţele, era înfipt un cârlig. Lui O, pe
care iubitul ei o luase în braţe, cu o mână pe sub umeri şi cealaltă
presată pe scobitura pântecelui care o ardea, pentru a o obliga să se
desfacă, i s-a spus că mâinile nu îi vor fi dezlegate decât spre a o
lega apoi de stâlp, graţie aceloraşi brăţări şi a unui lănţişor. Că, în
afara mâinilor ridicate deasupra capului, se va putea mişca şi va
putea vedea sosind loviturile. În principiu, nu va fi biciuită decât
peste şolduri şi peste coapse, pe scurt, de la brâu până la genunchi,
şi de asta şi fusese pregătită în maşină, când i se recomandase să
se aşeze goală pe banchetă. Că unul dintre cei patru ar dori,
probabil, să îi marcheze coapsele cu cravaşa, printr-o serie de
minunate zebruri lungi şi profunde, care să persiste mult timp.
Însă nu se va întâmpla totul dintr-o dată, iar ea va putea alege între
a urla, a se zbate şi a plânge. Va fi lăsată să-şi mai tragă sufletul,
dar imediat ce se va fi odihnit, totul va fi reluat, rezultatul urmând
să fie judecat nu după ţipete ori lacrimi, ci după urmele mai mult
sau mai puţin vizibile ori durabile pe care bicele le vor lăsa pe pielea
ei. I s-a explicat că această modalitate de a calcula eficacitatea
biciului, dincolo de corectitudinea ei, dincolo de faptul că făcea
inutile tentativele victimelor de a trezi mila, exagerând gemetele,
putea fi utilizată, printre altele, şi dincolo de pereţii castelului, în
aer liber, în parc, aşa cum se întâmpla adeseori, sau în oricare
cameră de hotel ori apartament obişnuit, cu condiţia să se adauge
un căluş (cum i se va arăta la un moment dat), care nu dă frâu liber
decât lacrimilor, înăbuşă strigătele şi abia dacă permite câteva
suspine.
Nu se punea problema, în această seară, să fie folosit căluşul
Din contră. Doreau să o audă urlând, şi asta cât mai repede.
Orgoliul care o susţinuse spre a rezista şi a rămâne tăcută nu a
durat prea mult: au putut-o astfel auzi chiar implorându-i să o
dezlege, să se oprească măcar o secundă, numai una. Se răsucea
cu o asemenea frenezie spre a scăpa de muşcăturile şfichiurilor,
încât se întorsese aproape cu totul către stâlpul de care era fixată,
fiindcă lanţul subţire cu care era legată era suficient de lung şi
oarecum elastic, deşi zdravăn. Astfel încât pântecele, partea din
faţă şi laterală a coapselor şi-au avut şi ele partea lor de lovituri, nu
doar fesele. Partida s-a reluat după ce, într-adevăr, a fost decisă o
scurtă pauză, în timpul căreia o frânghie i-a fost trecută peste
mijloc şi în jurul stâlpului. Cum aceasta a fost strânsă destul de
tare, pentru a fixa cum trebuie corpul de stâlp, torsul s-a aplecat
inevitabil într-o parte, uşor, ceea ce a făcut ca, de cealaltă parte,
crupa să iasă în evidenţă. Din acel moment loviturile nu s-au mai
rătăcit în altă zonă a corpului decât deliberat Ţinând cont de
modalitatea în care iubitul ei o predase acestui gen de plăcere, O
s-a gândit că a-i cere îndurare putea fi mijlocul cel mai sigur pentru
a-i spori cruzimea, într-atât dovedea că îi place să îi smulgă sau să
vadă cum i se smulg neîndoielnicele dovezi ale propriei puteri.
Într-adevăr, el a remarcat cel dintâi că biciul de piele, sub loviturile
căruia gemuse O, o afecta mai puţin (acelaşi lucru se mai putea
obţine cu corzi umezite, dar şi cu cravaşa, la prima lovitură), aşadar
permitea prelungirea pedepsei şi reluarea ei aproape imediat ce
vreo sclipire de fantezie o cerea. Aşa încât a solicitat să nu mai fie
utilizat decât acel bici. Între timp, bărbatul căruia nu-i plăcea, la
femei, decât ceea ce ele aveau în comun cu sexul lui, sedus de
fundul dăruit privirilor, care se cambra sub frânghia ce-i strângea
mijlocul, care se oferea cu atât mai mult cu cât încerca să se
ferească, a cerut o pauză pentru a putea profita, a desfăcut cele
două emisfere arzânde şi le-a pătruns nu fără greutate,
gândindu-se cu voce tare că strâmta trecătoare ar trebui să fie mai
comodă. Au convenit că se putea face şi asta şi că se vor lua toate
măsurile necesare.
După ce tânăra a fost dezlegată, împleticindu-se, aproape
leşinată sub mantia-i roşie, a fost aşezată într-un fotoliu mare,
aproape de foc, pentru a i se da, înainte de a fi condusă în celula în
care urma să locuiască, amănunte despre regulile pe care le putea
observa şi le va avea de urmat cât timp va sta la castel, dar şi în
viaţa de mai târziu, în care nici vorbă să îşi mai regăsească întreaga
libertate. Unul dintre cei patru a sunat şi cele două femei care o
aduseseră au apărut cu veşmintele în care putea fi recunoscută de
către aceia care fuseseră musafirii castelului, dar şi de către cei ce
urmau să treacă pe acolo, după plecarea ei. Costumul semăna cu al
celorlalte două: dedesubt, un corset foarte strâns şi fix pe talie şi un
jupon de linon scrobit, deasupra o rochie lungă şi largă, al cărei
corsaj lăsa ca şi dezveliţi sânii ridicaţi de corset şi abia ascunşi de
dantelă. Juponul era alb, corsetul şi rochia de satin de un verde
acvatic, dantela albă. Când O a fost gata îmbrăcată şi aşezată la loc
pe fotoliul de lângă foc, palidă încă în pala-i rochie, cele două femei,
care nu scoseseră nici un cuvânt, au dat să plece. Unul dintre cei
patru bărbaţi a prins, în trecere, una dintre femei, făcându-i semn
celeilalte să aştepte, apoi, întorcând-o către O şi luând-o de mijloc
cu o mână, i-a ridicat fustele cu cealaltă, pentru a-i arăta tinerei
nou sosite, zicea el, de ce este astfel croit costumul, de ce este
deosebit de ingenios gândit, căci fustele puteau fi foarte bine ţinute
ridicate cu o simplă curea, atât cât se dorea, ceea ce lăsa la
dispoziţie, funcţională, partea descoperită. De altfel, erau adesea
trimise la plimbare, prin parc, femei cu poalele suflecate în acel fel,
chiar până sus de tot. I s-a arătat lui O, luând acea femeie ca model,
cum trebuie să îşi ridice fustele, repetând tehnic (cam cum ai rula o
buclă de păr pe bigudiu) de mai multe ori, trăgându-le prin curea
când în faţă, până la dezgolirea pântecelui, când în spate, până la
dezvelirea feselor. În ambele cazuri, juponul şi fusta cădeau în mari
pliuri diagonale, amestecându-se ca într-o cascadă. Ca şi O, şi acea
femeie avea peste şolduri urme proaspete de cravaşă. Apoi au fost
lăsate să plece.
Iată discursul care, ulterior, i-a fost ţinut lui O. „Sunteţi aici în
serviciul stăpânilor dumneavoastră. În timpul zilei veţi face
muncile care vi se vor încredinţa pentru bunul mers al casei, fie
măturând, fie punând cărţile în ordine, fie aranjând florile ori
servind la masă. Altele mai grele nu vor fi. Însă veţi lăsa totul baltă
la cel mai mic ordin, la cel mai mic semn, pentru singura
preocupare cu adevărat importantă, aceea de a vă dărui. Nu vă
aparţin nici mâinile, nici sânii şi nici, mai ales, vreunul dintre
orificiile trupului dumneavoastră, pe care le putem scormoni şi în
care ne putem scufunda după bunul nostru plac. Ca semn că aţi
pierdut dreptul de a vă sustrage acestor obligaţii, lucru care trebuie
să vă stăruie permanent în minte, să vă fie prezent cât mai constant
cu putinţă, în faţa noastră nu vă veţi lipi niciodată buzele, nu veţi
sta picior peste picior şi nici nu vă veţi alătura genunchii (cum aţi
observat că vi s-a interzis încă de la sosire), ceea ce va garanta şi în
ochii noştri, şi într-ai dumneavoastră faptul că gura, pântecele şi
şoldurile ni le ţineţi mereu deschise... În faţa noastră nu veţi duce
nicicând mâinile deasupra sânilor: de-asta sunt ridicaţi de corset,
fiindcă ne aparţin. Pe durata întregii zile veţi fi deci îmbrăcată, însă
vă veţi ridica poalele de câte ori vi se va ordona, oricine va voi se va
folosi de dumneavoastră, cu faţa descoperită şi în felul în care va
dori, cu excepţia biciuirii. Biciul nu vă va fi aplicat decât între
culcarea şi trezirea soarelui. Însă, în afara biciuirii din partea celor
care vor dori, veţi fi şi suplimentar pedepsită astfel, seara, în cazul
încălcării, pe timpul zilei, a vreunei reguli, adică dacă nu aţi fost
îndeajuns de serviabilă sau aţi îndrăznit să ridicaţi privirea la cel
care vă vorbeşte ori vă foloseşte. Nu aveţi dreptul să ne priviţi pe
nici unul dintre noi în ochi. În costumul pe care îl purtăm noaptea,
cel în care mă puteţi vedea şi pe mine acum, dacă sexul ne este
descoperit, aceasta nu se datorează nevoii de comoditate, care ar
putea fi satisfăcută şi altfel, ci insolenţei, pentru ca ochii să vi se
agaţe de imaginea sexului nostru, să nu vagabondeze aiurea, să
învăţaţi că acesta vă este stăpânul căruia îi sunt destinate buzele
dumneavoastră, înainte de orice altceva. Ziua – când noi, bărbaţii,
suntem îmbrăcaţi în mod obişnuit, iar dumneavoastră, ca acum –
sunteţi supusă aceluiaşi consemn, dar va fi destul, când vi se va
cere, să vă desfaceţi veşmintele, pe care le veţi aranja de îndată ce
vom termina ceea ce avem de făcut cu trupul dumneavoastră. În
schimb, noaptea ne veţi putea onora doar cu buzele şi cu coapsele
cât mai bine desfăcute, fiindcă mâinile vă vor fi legate la spate şi veţi
fi complet goală, aşa cum aţi fost şi mai devreme adusă. Ochii nu vă
vor mai fi legaţi decât când vă vom tortura şi vă vom biciui în modul
în care deja aţi observat că o facem. În legătură cu acest subiect:
am convenit că este necesar să vă obişnuiţi cu biciul, aşa că, atâta
timp cât veţi sta aici, veţi avea parte de porţie zilnică, nu atât pentru
plăcerea noastră, cât pentru educaţia dumneavoastră. În nopţile în
care nu va avea nimeni poftă de dumneavoastră, îl veţi aştepta pe
valetul însărcinat cu această activitate, care va sosi în singurătatea
celulei în care locuiţi, pentru a vă aplica porţia pe care trebuie să o
primiţi şi pe care noi nu vom mai avea chef să v-o servim. Căci,
într-adevăr, prin acest mijloc, ca şi prin lanţul care, fixat de inelul
colierului de la gât, vă va ţine legată de pat, mai strâns sau mai
relaxat, mai multe ore în fiecare zi, nu urmărim neapărat să vă
facem să atingeţi durerea, să urlaţi şi să vă curgă lacrimile, ci să
sesizaţi, prin intermediul acestei dureri, că sunteţi supusă
constrângerii, că trebuie să învăţaţi că sunteţi pusă cu totul în
slujba unui lucru din afara dumneavoastră. Când veţi ieşi de aici,
veţi purta pe inelar un inel de fier, pentru a putea fi recunoscută.
Veţi învăţa să ascultaţi de cei care poartă acelaşi însemn, iar ei vor
şti că, pe sub fustă, sunteţi mereu goală, indiferent cât de sobru şi
de obişnuit ar fi costumul pe care îl veţi purta, şi că sunteţi mereu
gata. Cei care vă vor considera lipsită de docilitate vă vor aduce
înapoi aici. Iar acum veţi fi condusă în celulă.‖
În timpul în care i se vorbea, cele două femei care veniseră să o
îmbrace rămăseseră în picioare, de o parte şi de cealaltă a stâlpului
de care fusese legată pentru a fi biciuită, fără a-l atinge însă ca şi
cum le-ar fi înspăimântat sau le-ar fi fost interzis, ceea ce părea mai
demn de crezare. Când bărbatul şi-a încheiat cuvântarea, femeile
au înaintat către O şi ea a înţeles că trebuia să se ridice pentru a le
urma. A făcut-o deci ţinându-şi poalele spre a nu se împiedica,
lipsită de obişnuinţa rochiilor lungi şi a papucilor cu tălpi groase şi
tocuri înalte, pe care doar o baretă groasă de satin, la fel de verde ca
şi rochia, îi făcea să nu îi scape din picioare. Aplecându-se, şi-a
întors capul. Femeile aşteptau, bărbaţii nu-i aruncau nici o privire.
Iubitul ei, aşezat pe jos, cu spatele sprijinit de taburetul pe care
fusese răsturnată la începutul serii, cu genunchii ridicaţi şi braţele
înconjurându-i, se amuza cu biciul de piele. La primul pas pe care
l-a făcut pentru a le ajunge pe cele două femei, fusta ei i-a mângâiat
faţa. A ridicat privirea, i-a zâmbit, i-a spus pe nume şi s-a ridicat şi
el în picioare. I-a mângâiat uşor părul, i-a netezit sprâncenele cu
vârful degetelor, a sărutat-o blând pe buze. Cu voce tare, i-a spus
că o iubeşte. Tremurând, O s-a văzut răspunzându-i, terorizată, „te
iubesc‖, realizând că aşa şi era. El a strâns-o la piept, zicându-i
„draga mea, sufleţelul meu iubit‖, a sărutat-o pe gât şi pe vârful
obrazului. Capul ei i s-a lăsat pe umărul acoperit de rochia violet. Încet,
i-a repetat că o iubeşte şi, pe acelaşi ton: „Acum o să îngenunchezi, o să
mi-o mângâi şi o să mi-o săruţi‖. După care a împins-o înapoi, făcând
semn celorlalte femei să se dea la o parte, ca să se poată apropia de
consolă. Era masiv, dar, cum consola nu era prea înaltă, picioarele lui
înfăşurate în acelaşi material violet s-au îndoit puţin. Rochia deschisă
venea deasupra ca o draperie, iar suprafaţa consolei îi ridica uşor sexul
greu şi blăniţa de culoare deschisă care îl încorona. Ceilalţi trei bărbaţi
s-au apropiat. O s-a lăsat în genunchi pe covor, cu rochia-i verde ca o
corolă în jurul şoldurilor. Corsetul o strângea, iar sânii, cărora li se
puteau vedea sfârcurile, ajungeau până la înălţimea genunchilor
iubitului ei. „E nevoie de ceva mai multă lumină‖, a remarcat unul dintre
bărbaţi. După ce lumina puternică a unei lămpi a fost orientată în aşa fel
încât să îmbăieze strălucitor sexul bărbatului, figura iubitei sale, aproape
lipită de el, şi mâinile care-l mângâiau, René i-a ordonat brusc: „Repetă:
Te iubesc!‖.
O a repetat cu o asemenea încântare, încât buzele ei abia de
îndrăzneau să mângâie vârful sexului masculin, încă ascuns în
dulcea teacă de carne. Cei trei bărbaţi fumau şi comentau gesturile
femeii, mişcările gurii ei strânse în jurul sexului pe care urca şi
cobora, mimica ei descompusă, figura inundată de lacrimi de
fiecare dată când membrul învârtoşat o lovea până-n fundul
gâtului, apăsând limba şi provocându-i senzaţia de vomă. Însă tot
gura asta a ei, pe jumătate umplută de căluşul de carne întărită,
încă mai murmura „te iubesc‖. Cele două femei veniseră una în
stânga, cealaltă în dreapta lui René, care se sprijinea cu mâinile de
umerii lor. O auzea comentariile martorilor, însă pândea, dincolo de
cuvintele lor, gemetele iubitului, foarte atentă la modul în care îl
mângâia, cu un infinit respect şi cu lentoarea care ştia că îi e pe
plac. Simţea că gura ei este frumoasă, căci iubitul ei binevoia să i-o
bage până-n gât, binevoia să facă din acest gen de mângâiere un
spectacol, în fine, binevoia să i-o umple cu sperma-i, pe care i-a
primit-o cum ai primi un dumnezeu, ascultându-l cum strigă,
ascultând râsetele celorlalţi. S-a prăbuşit apoi, cu faţa la pământ.
Celelalte femei au ridicat-o şi, de această dată, chiar au părăsit
împreună încăperea.
Papucii răsunau pe dalele roşii, pătrate, ale culoarului pe care
uşile se succedau, discrete şi curate, cu broaşte minuscule, ca uşile
camerelor din marile hoteluri. O nu îndrăznea să întrebe dacă
fiecare cameră era locuită şi de către cine. Una dintre însoţitoare, a
cărei voce încă nu o auzise, i-a spus: „— Sunteţi în aripa roşie, iar
valetul dumneavoastră se numeşte Pierre. — Ce valet? a întrebat O,
cucerită de blândeţea vocii. Dar dumneavoastră cum vă numiţi? —
Andrée. — Eu sunt Jeanne‖, a zis cealaltă. Prima a reluat: „—
Valetul care are cheile, care vă va lega şi vă va dezlega, care vă va
biciui când veţi fi pedepsită sau când ceilalţi nu vor avea ei timpul
de a o face. — Şi eu am fost, anul trecut, în aripa roşie, i-a spus
Jeanne. Pierre era de pe atunci repartizat acolo. Venea adesea,
nopţile. Valeţii au cheile şi, în camerele care fac parte din sectorul
lor, au dreptul să se servească de noi‖.
O le-a întrebat cum este Pierre. Nu au mai avut timp să îi
răspundă. La o cotitură a culoarului a fost oprită înaintea unei uşi
pe care nimic nu o distingea de celelalte. Pe o banchetă, între uşa
aceea şi următoarea, a zărit un fel de ţăran roşcovan, îndesat, cu
părul tuns foarte scurt, cu ochi mici, negri, înfundaţi în orbite şi cu
ceafa numai cute groase de carne. Era îmbrăcat ca un valet de
operetă: o cămaşă cu jabou de dantelă ieşea de sub vesta neagră,
care acoperea un brâu roşu. Avea pantaloni scurţi, negri, ciorapi
albi şi pantofi vernil de bal. Şi el avea la centură un bici din fâşii de
piele. Mâinile îi erau acoperite de peri roşii. Din buzunarul vestei a
scos o cheie cu care a deschis uşa, făcând semn celor trei femei să
intre: „ Sunaţi când e treaba gata‖.
Celula era micuţă şi, în fapt, cuprindea două încăperi. După ce
treceai de uşa încuiată, dinspre coridor, te trezeai într-o anticameră
din care dădeai în celula propriu-zisă. Pe acelaşi perete cu intrarea
în celulă se găsea uşa băii. Vizavi de uşi se afla fereastra. În dreptul
peretelui din stânga, între uşa băii şi fereastră, era căpătâiul unui
pat mare, pătrat, foarte jos, acoperit cu blănuri. Nici o altă mobilă,
nici o oglindă. Pereţii erau tapetaţi în roşu aprins, covorul era
negru. Andrée a lămurit-o pe O că patul nu era tocmai un pat, o
platformă matlasată, acoperită cu o stofă neagră cu păr foarte lung,
imitând blana naturală. Perna, plată şi tare ca şi salteaua, era
îmbrăcată în acelaşi material, tot din el era făcută şi cuvertura cu
faţă dublă. Singurul obiect de pe perete, aflat, în raport cu patul, la
aceeaşi înălţime ca şi cârligul fixat pe stâlpul de care fusese legată,
faţă de podeaua bibliotecii, era un inel gros din oţel strălucitor, prin
care era petrecut un lanţ lung, tot din oţel, care atârna deasupra
patului. La un capăt al lanţului, zalele cădeau în neorânduială,
formând o grămăjoară, la celălalt capăt, un cârlig cu încuietoare
prindea ambele părţi ale lanţului, ca o draperie trasă şi strânsă cu
un şnur.
„Trebuie să vă îmbăiem, i-a comunicat Jeanne. Vă voi desface
rochia.‖
Singurele particularităţi ale băii erau veceul turcesc din colţul
cel mai apropiat de uşă şi faptul că pereţii erau îmbrăcaţi în
oglindă. Andrée şi Jeanne nu au lăsat-o pe O să intre decât atunci
când a fost complet goală, i-au aranjat rochia într-unul dintre
dulapurile din perete, din apropierea lavaboului, în care se mai
aflau papucii şi mantia roşie, şi au rămas împreună cu ea, aşa
încât, atunci când a trebuit să se lase pe vine, deasupra soclului de
porţelan, s-a trezit la fel de reflectată şi de expusă ca şi în
bibliotecă, atunci când mâini necunoscute o torturau. „— Aşteptaţi
să fie Pierre în locul nostru, a zis Jeanne, şi atunci o să vedeţi... —
De ce Pierre? — Când o să vină să vă pună lanţurile, poate că o să
vrea să staţi şi ca acum.‖ O a simţit cum se păleşte. „— Dar de ce-ar
face-o? — Pentru că sunteţi obligată, a răspuns Jeanne. Dar chiar
că aveţi noroc. — De ce? — Păi, nu v-a adus chiar iubitul
dumneavoastră? — Ba da, a confirmat O. — Deci vor fi cu mult mai
duri cu dumneavoastră. — Nu înţeleg... — Veţi înţelege foarte
repede. Acum îl sun pe Pierre. O să ne-ntoarcem mâine dimineaţă.‖
Plecând, Andrée i-a zâmbit, iar Jeanne, înainte de a o urma, i-a
mângâiat sfârcurile lui O, care rămăsese tablou, în picioare, la
marginea patului. Cu excepţia colierului şi a brăţărilor, pe care apa
le întărise în timpul băii, aşa că acum o strângeau mai tare, era
complet goală. „Iat-o şi pe frumoasa doamnă!‖, a exclamat valetul
intrând şi apucând-o de amândouă mâinile. Inelele brăţărilor au
culisat unul într-altul, lipindu-i pumnii, apoi valetul le-a trecut
prin inelul colierului. Acum mâinile i se aflau la nivelul gâtului, ca
pentru o rugăciune. Nu mai rămânea decât să fie legată de perete
cu lanţul de pe pat, care era petrecut prin inelul de deasupra.
Bărbatul a desfăcut cârligul care fixa celălalt capăt al lanţului,
trăgând de el pentru a-i mai reduce din lungime. O a fost obligată
să înainteze spre capul patului, în care a fost culcată. Lanţul a
zornăit, trecând prin inel, şi s-a întins atât de bine încât tânăra nu
mai putea să se mişte decât până la marginile patului ori să stea în
picioare la capul acestuia. Cum lanţul forţa colierul către spate, iar
mâinile aveau tendinţa să se întindă înainte, s-a stabilit un
echilibru, mâinile strânse lipindu-se de umărul stâng, pe care se
lăsa şi capul Valetul a întins peste O cuvertura neagră, nu înainte
de a-i lipi, pentru un moment, genunchii de piept, ca să îi poată
examina despicătura dintre coapse. Nu a mai atins-o apoi, nu a mai
scos nici un cuvânt, a stins lumina (o aplică pe peretele dintre uşi)
şi a ieşit.
Culcată pe partea stângă, singură în întuneric şi tăcere,
înfierbântată între cele două valuri groase de blană, nemişcată,
prin forţa împrejurărilor, O se întreba de unde descoperea în ea
atâta desfătare amestecată cu teroare şi de ce teroarea o desfăta în
asemenea măsură. Îşi dădea seama că unul dintre lucrurile cele
mai dureroase era că nu se mai putea folosi de mâini. Nu fiindcă nu
se mai putea apăra cu ele (chiar dorea să se apere?), însă, dacă ar fi
fost libere, ar fi schiţat totuşi gesturi de apărare, ar fi încercat să
respingă mâinile care o apucau, să se aşeze între şolduri şi bici.
Aşa, fusese eliberată de propriile mâini. Sub blănuri, trupul îi era
inaccesibil. Ce straniu era să nu îşi poată atinge nici genunchii, nici
scobitura de sub pântece. Buzele dintre picioare o ardeau, însă îi
erau interzise, o ardeau, căci le ştia deschise oricui ar fi vrut, fie şi
valetului Pierre, dacă acesta ar fi dorit să intre între ele. Se mira că
amintirea biciului nu o tulbura deloc, dar că o bulversa gândul că
nicicând nu va afla care dintre cei patru bărbaţi a intrat de două ori
în gaura secretă dintre fesele ei, dacă au fost doi sau unul singur,
dacă acela, sau unul dintre aceia, a fost şi iubitul ei. S-a lăsat să
alunece uşor pe burtă, visând ca iubitului să îi placă valea ei dintre
fese în care, până în seara aceea (dacă a fost el), nu mai pătrunsese.
Îşi dorea să fi fost el. Îl va întreba oare? Ah! Niciodată! Revedea
mâna care, în maşină, îi luase portjartierul şi chiloţii şi care îi
întinsese jartierele pentru a-şi fixa ciorapii rulaţi până deasupra
genunchilor. Imaginea fusese atât de puternică încât, uitând că are
mâinile legate, a încercat să le mişte, făcând lanţul să scrâşnească.
De ce, dacă amintirea supliciului era atât de uşoară, numai ideea,
cuvântul, vederea biciului o făceau să îi bată inima de să-i sară din
piept şi să strângă pleoapele de groază? Nu s-a putut opri să
analizeze atent dacă era vorba doar de frică. A cuprins-o panica.
Lanţul va fi tras prin inel pentru a o ridica în picioare în pat, va fi
lipită cu pântecele de perete şi va fi biciuită, va fi biciuită, cuvântul
i se învârtea nebuneşte prin minte. Pierre o va biciui, doar Jeanne îi
spusese. Aveţi noroc, îi repetase Jeanne, vor fi mult mai duri cu
dumneavoastră. Ce-o fi vrut să zică? Nu îşi mai simţea colierul,
brăţările, lanţul, trupul îi pleca în derivă. Avea să înţeleagă. A
adormit.
Pe la ora două, când noaptea e mai neagră şi mai rece, chiar
înaintea semnelor zorilor, Pierre şi-a făcut din nou apariţia. A
aprins becul din baie, lăsând uşa deschisă şi formând astfel un
pătrat de lumină în mijlocul patului, loc în care trupul lui O,
subţire şi ghemuit, umfla uşor cuvertura pe care valetul a
aruncat-o în tăcere de pe ea. Cum O era culcată pe partea stângă,
cu faţa spre fereastră şi genunchii uşor ridicaţi, oferea privirii
imaginea unei pulpe foarte albe pe blana neagră. Scoţându-i perna
de sub cap, bărbatul i-a spus politicos: „Vreţi să vă ridicaţi, vă rog!‖
şi, când a ajuns în genunchi, ceea ce nu a putut face decât
agăţându-se de lanţ, a ajutat-o, prinzând-o de umeri, să se îndrepte
şi să se lipească cu faţa de perete. Slabele reflexe ale becului din
baie pe patul negru luminau doar trupul ei, nu şi gesturile
valetului. Aşa că nu a văzut, ci a ghicit că acesta desfăcea cârligul
cu încuietoare pentru a-l prinde de o altă verigă, în aşa fel încât să
se întindă mai bine, iar ea să simtă asta. Picioarele îi stăteau, goale,
pe pat. Nu a văzut nici că bărbatul nu mai avea acum prins în brâu
biciul de piele, ci o cravaşă neagră, asemănătoare cu aceea cu care
fusese lovită numai de două ori, şi atunci nu prea tare, pe când era
legată de stâlpul din bibliotecă. Mâna lui Pierre i s-a aşezat pe şold,
salteaua s-a adâncit puţin când acesta şi-a pus piciorul drept pe
pat pentru a-şi putea lua mai bine avânt. În acelaşi timp, a auzit în
penumbră un şuierat şi a simţit, peste fese, o arsură atroce. A urlat.
Pierre o cravaşa din toate puterile. Fără a o aştepta să tacă, a mai
lovit-o de patru ori, cu grija de a o nimeri mai sus ori mai jos de
lovitura precedentă, în aşa fel încât urmele să se deseneze cât mai
clar. A terminat pe când ea încă mai ţipa, iar lacrimile îi curgeau în
gura căscată. „Vă rog să vă întoarceţi‖ i-a spus, dar cum ea era
complet pierdută şi nu-l mai asculta, a prins-o de şolduri fără să
lase din mână cravaşa al cărei mâner îi atingea piciorul. Când au
ajuns faţă în faţă, valetul s-a dat puţin înapoi, apoi, cât a putut de
tare, a lovit-o cu cravaşa peste partea din faţă a coapselor. Totul nu
durase decât cinci minute. Când a plecat, după ce a stins lumina şi
a închis uşa băii, O gemea clătinându-se de durere, de-a lungul
peretelui, la capătul lanţului, în plin întuneric. La o vreme a amuţit
şi a rămas nemişcată până când soarele a început să răsară, lipită
de peretele al cărui tapet din pânză subţire, de bumbac, îi mai
răcorea pielea sfâşiată. Fereastra de mari dimensiuni, din tavan
până la podea, spre care era întoarsă aşa cum stătea pe o parte,
dădea către est şi nu avea nici o perdea, dacă nu punem la
socoteală draperia din aceeaşi stofă roşie ca şi tapetul, care era
legată cu şnur de ambele părţi, căzând în pliuri rigide. O se uita
cum se naşte o dimineaţă palidă, care îşi plimba ceţurile printre
tufele de ochiul-boului de sub ferestre şi scotea la iveală un plop.
Din el cădeau răsucindu-se, din când în când, frunze îngălbenite,
deşi nu era nici o adiere de vânt. În faţa ferestrei, după tufele mari
de ochiul-boului mov, se găsea o pajişte şi, la capătul ei, o alee. Era
deja ziuă de-a binelea, însă O tot nu reuşea să se mişte. Pe alee şi-a
făcut apariţia un grădinar, împingând o roabă. Roata-i de fier se
auzea scârţâind prin pietriş. Dacă s-ar fi apropiat să măture
frunzele căzute lângă tufele de ochiul-boului, cum fereastra era atât
de mare, iar camera atât de mică şi de bine luminată acum, ar fi
putut-o vedea pe O înlănţuită şi goală, cu urmele ei de cravaşă pe
coapse. Cicatricele se umflaseră şi formaseră un fel de suluri
subţiri, chiar mai închise la culoare decât roşul pereţilor. Pe unde
i-o fi dormind iubitul? Cum i-o fi plăcând să doarmă într-o
asemenea dimineaţă liniştită? în ce cameră? în ce pat? Oare ştia la
ce tortură fusese supusă? Sau chiar el a hotărât-o? O se gândea la
prizonierii din gravurile din cărţile de istorie, care şi ei fuseseră puşi
în lanţuri şi biciuiţi acum oare câţi ani, câte secole, şi care
muriseră. Ea nu ar fi vrut să moară, dar dacă tortura era preţul de
plătit pentru ca iubitul ei să continue să o iubească, ar fi dorit
numai ca el să fie mulţumit de suferinţele ei, aşa că aştepta, blândă
şi mută, să fie dusă înapoi.
Nicio femeie nu avea nici un fel de chei: nici de la uşi, nici de la
lanţuri, nici de la brăţări şi coliere. În schimb, fiecare bărbat avea
un inel cu trei chei: una descuia toate uşile, una toate lacătele şi
alta toate colierele. Şi valeţii erau dotaţi în acelaşi fel. Numai că
dimineaţa valeţii care fuseseră noaptea de serviciu dormeau, iar
încuietorile erau desfăcute de către unul dintre stăpâni sau de
către un alt valet. Bărbatul care a intrat în celula lui O era îmbrăcat
cu o haină de piele, pantaloni de călărie, iar în picioare purta cizme.
Nu l-a recunoscut. Mai întâi a desfăcut lanţul din perete, aşa că O
s-a putut întinde pe pat. Înainte de a-i dezlega mâinile, i-a trecut o
mână printre coapse, aşa cum făcuse şi mascatul cu mănuşi pe
care îl văzuse primul, în micul salon roşu. Poate că era acelaşi. Faţa
îi era osoasă, descărnată, privirea fixă ca aceea din portretele
vechilor hughenoţi, iar părul cărunt. O i-a susţinut privirea un timp
care i s-a părut că nu se mai sfârşeşte, apoi, brusc, a îngheţat,
amintindu-şi că era interzis să priveşti stăpânii mai sus de centură.
A închis ochii, însă prea târziu, aşa că l-a auzit râzând şi spunând,
în timp ce îi dezlega mâinile: „După cină vă veţi primi pedeapsa‖. A
vorbit cu Andrée şi cu Jeanne, care intraseră o dată cu el şi care
aşteptau de o parte şi de cealaltă a patului. După care a plecat.
Andrée a ridicat de pe jos perna şi a aranjat cuvertura, pe care
Pierre o împinsese la marginea patului, când venise să o biciuiască
pe O, în timp ce Jeanne trăgea mai aproape o masă cu rotile, care
aşteptase pe coridor şi pe care se găseau cafea, lapte, zahăr, pâine,
unt şi cornuri. „— Mâncaţi repede, i-a spus Andrée, e ora nouă, pe
urmă o să aveţi destul timp să dormiţi până la prânz. Când veţi auzi
soneria înseamnă că trebuie să vă pregătiţi pentru masă. Vă veţi
spăla şi vă veţi pieptăna, iar eu voi veni să vă fardez şi să vă strâng
corsetul. Nu veţi fi de serviciu decât după-amiază, i-a comunicat
Jeanne, la bibliotecă. Va trebui să serviţi cafeaua, lichiorurile şi să
aveţi grijă de foc. — Dar dumneavoastră? a întrebat O. — A, noi vă
avem în grijă doar pentru primele douăzeci şi patru de ore, apoi veţi
rămâne singură şi nu veţi mai avea de-a face decât cu bărbaţi. Dacă
ne vom mai întâlni, nu vom mai avea voie să ne vorbim, nici noi
dumneavoastră, nici dumneavoastră nouă. — Mai rămâneţi puţin
şi spuneţi-mi...‖, însă nu a mai avut timp să îşi termine fraza, căci
uşa s-a deschis: era iubitul ei, şi nu era singur. Era îmbrăcat de
parcă atunci s-ar fi dat jos din pat şi şi-ar fi aprins prima ţigară:
pijama reiată şi haină de casă din lână albastră, cu revere de
mătase matlasată, haină pe care o aleseseră împreună cu un an în
urmă. Papucii îi erau cam jerpeliţi, ar trebui să-şi cumpere alţii.
Cele două femei dispăruseră fără vreun alt zgomot decât fâşâitul
mătăsii, atunci când îşi ridicaseră fustele (toate fustele erau puţin
cam prea lungi). Pe covoarele groase, zgomotul papucilor nu se
auzea. O, care ţinea o ceaşcă de cafea în mâna stângă şi un corn în
cealaltă, aşezată cu picioarele pe jumătate încrucişate, la marginea
patului, căci îşi lăsase unul dintre ele să îi atârne liber, rămăsese
nemişcată, cu ceaşca dintr-o dată tremurându-i, pe când cornul îi
căzuse din mână. „Ridică-l!‖, a spus René. Au fost primele sale
cuvinte. Ea a aşezat ceaşca pe măsuţă, a ridicat cornul deja început
şi l-a pus alături de ceaşcă. O bucată mare de corn rămăsese pe
covor, lipit de piciorul gol. La rândul lui, René s-a aplecat şi a
ridicat şi acea bucată. S-a aşezat apoi lângă O, a răsturnat-o pe pat
şi a sărutat-o. Ea l-a întrebat dacă o iubeşte. I-a răspuns: „Ah! Te
iubesc!‖, apoi s-a ridicat, a ridicat-o şi pe ea, apăsând-o cu palmele
curate, apoi a început să îşi plimbe buzele pe cicatricele proaspete.
Întrucât sosise împreună cu iubitul ei, O nu ştia dacă îl poate privi
ori nu şi pe celălalt bărbat care, deocamdată, stătea cu spatele şi
fuma, aproape de uşă. Ceea ce a urmat nu a scos-o din
încurcătură. „Vino să te vadă‖, i-a zis iubitul ei, trăgând-o spre
capul patului, mărturisindu-i însoţitorului că avusese dreptate,
mulţumindu-i şi adăugând că, dacă doreşte, poate să i-o tragă el
primul. Necunoscutul, pe care tot nu îndrăznea să-l privească, i-a
trecut o mână peste sâni şi peste fese, apoi i-a cerut să îşi desfacă
picioarele. „Ascultă-l!‖, a spus René, care o sprijinea cu spatele de
el, în picioare. Mâna lui dreaptă îi mângâia un sân, stânga o ţinea
de umăr. Necunoscutul se aşezase pe marginea patului, o prinsese
şi îi desfăcea încetişor, dând la o parte părul, buzele care-i apărau
despicătura de sub pântece. René a împins-o înainte, pentru a fi
mai la îndemână, înţelegând ce se dorea din partea ei, iar braţul lui
drept i-a alunecat în jurul taliei pentru a o putea ţine mai bine. O se
simţea pierdută, dându-şi seama că acum nu va mai scăpa acestui
gen de mângâiere pe care nu l-a acceptat niciodată fără să se zbată
şi să se simtă umplută de ruşine, de care încerca să scape cât de
repede se putea, atât de repede încât de-abia putea fi atinsă, şi care
i se părea un sacrilegiu, căci sacrilegiu considera a fi ca iubitul ei să
stea în genunchi în faţa ei, când ea era aceea datoare să
îngenuncheze în faţa lui.
Pierdută, căci a gemut, brusc înfierbântată atunci când buzele
străine au apăsat carnea boltită de sub care începe corola fiorii
dinlăuntru. Şi când buzele au părăsit-o pentru a lăsa vârful cald al
limbii să o aprindă şi mai mult a gemut şi mai tare când buzele s-au
lipit iarăşi de buzele ei. Simţea cum i se întăreşte şi i se ridică
mugurele ascuns, între dinţii şi buzele care o muşcau îndelung,
aspirând-o şi nemaipărăsind-o, îndelungă şi dulce muşcătură care
o făcea să gâfâie. Picioarele i s-au înmuiat şi s-a trezit întinsă pe
spate, cu gura lui René lipită de gura ei. Mâinile lui îi apăsau umerii
pe pat, în timp ce alte două mâini, apucând-o de sub genunchi, îi
desfăceau şi îi ridicau picioarele. Mâinile ei, care îi erau sub fese
(fiindcă, în momentul în care René o împinsese către necunoscut, îi
legase mâinile la spate cu ajutorul inelelor de pe brăţări), au fost
mângâiate de sexul bărbatului, care îi atingea despicătura dintre
ele, urcând şi afundându-se în teaca pântecelui. La prima lovitură
a ţipat de parcă ar fi fost biciuită, apoi la fel, lovitură de lovitură, pe
când iubitul îi muşca buzele. Bărbatul a părăsit-o dintr-o dată,
smulgându-se parcă din ea, aruncat pe jos ca de un fulger,
strigând, la rândul lui. René i-a dezlegat mâinile, a ridicat-o şi a
culcat-o pe cuvertură. Celălalt bărbat s-a ridicat şi s-au îndreptat
amândoi către uşă. Într-o străfulgerare, O s-a văzut descătuşată,
aneantizată, blestemată. S-a văzut gemând sub apăsarea buzelor,
cum nicicând iubitul ei nu a făcut-o să geamă, strigând sub şocul
sexului străinului cum nicicând iubitul ei nu a făcut-o să strige.
Era profanată şi vinovată. Ar fi fost drept să fie părăsită. Dar nu, nu
e aşa, uşa se închide, iubitul ei rămâne cu ea, se întoarce, se culcă
lipit de ea, sub cuvertură, alunecă în pântecul ei umed şi
înfierbântat şi, ţinând-o în braţe, îi spune: „Te iubesc. După ce o să
te dau şi valeţilor, într-o noapte o să vin să te biciuiesc până la
sânge‖. Soarele sfâşiase ceţurile şi inundase camera. Însă numai
soneria care anunţa prânzul i-a putut trezi.
O nu ştia ce să facă. Iubitul ei se afla lângă ea, la fel de
aproape, la fel de tandru abandonat ca şi în dormitorul cu tavan jos
în care venea să se culce lângă ea, aproape în fiecare noapte, de
când locuiau împreună. Era un pat mare, lucrat în manieră
englezească, din acaju, fără baldachin şi cu stâlpi mai înalţi la
căpătâi decât la picioare. Dormea întotdeauna în stânga ei şi, când
se trezea, fie şi în miez de noapte, întindea de fiecare dată mâna
către picioarele ei. Din această cauză nu purta decât cămăşi de
noapte şi, când totuşi opta pentru pijama, nu folosea niciodată
pantalonii. Şi acum, el a făcut la fel, ea i-a luat mâna şi a
îndreptat-o spre în jos, fără însă a îndrăzni să îi ceară ceva anume.
Însă el i-a vorbit, ţinând-o de colier, cu două degete strecurate între
pielea acestuia şi gât, explicându-i că înţelege ca, din acest
moment, ea să fie un bun comun pe care îl va împărţi cu aceia pe
care îi va alege, dar şi cu necunoscuţii afiliaţi societăţii de la castel,
aşa cum se întâmplase în seara precedentă. Că ea depindea de el şi
numai de el, chiar dacă primea ordine şi de la ceilalţi, în prezenţa
ori în absenţa lui, fiindcă, în principiu, el participa la tot ceea ce ei i
se cerea şi la toate pedepsele care i se aplicau, că el era cel care o
poseda şi se bucura de ea prin intermediul celor în mâinile cărora o
predase, din simplul motiv că el era cel care le-o predase. Trebuia
să fie supusă şi să îi primească cu acelaşi respect pe care îl dovedea
faţă de el, ca şi cum ar fi fost vorba despre alte înfăţişări ale lui. O va
poseda aşa cum un zeu îşi posedă creaturile, de care se foloseşte
sub masca unui monstru ori a unei păsări, a unui spirit invizibil
sau a extazului. Nu voia să se despartă de ea. Din contră, o iubea
cu atât mai mult cu cât o dăruia. Faptul că o dăruia şi altora era o
dovadă pentru el, şi aşa trebuia să fie şi pentru ea, că era a lui. Nu
poţi dărui altora decât ceea ce îţi aparţine. O dăruia pentru a o lua
imediat înapoi, îmbogăţită, în ochii lui, ca şi când ar fi fost un obiect
lipsit de importanţă care, utilizat în rang divin, îşi primise de acum
botezul. Dorea de multă vreme să o prostitueze şi simţea cu bucurie
că plăcerea pe care o resimţea astfel era mai mare decât sperase şi îl
lega şi mai mult de ea, ca şi pe ea de el, şi asta cu cât ea era mai
umilită şi mai lovită. Fiindcă îl iubea, ea nu putea iubi decât ceea ce
venea din partea lui. O îl asculta şi tremura de fericire fiindcă el o
iubea. Tremura consimţind. Fără îndoială, René a priceput şi a
continuat: „Aparent, îţi este uşor să fii de acord cu lucrul pe care ţi-l
cer. În fapt, îţi va fi imposibil să fii de acord, chiar dacă în prealabil
accepţi, chiar dacă acum zici da, închipuindu-ţi că eşti capabilă să
te supui. Nu vei avea dreptul să te revolţi. Aici vom obţine
supunerea ta totală, în pofida ta, nu doar pentru incomparabila
plăcere pe care o vom degusta astfel eu şi mulţi alţii, dar şi pentru
ca tu să conştientizezi ceea ce se va face din tine‖. O i-a răspuns că
era sclava lui şi îşi va purta cu bucurie lanţurile. René a oprit-o: „Ţi
s-a spus ieri că, atâta vreme cât vei locui în acest castel, nu ai voie
nici să priveşti bărbaţii în ochi, nici să le vorbeşti. Nici cu mine nu
trebuie să te porţi altfel, ci doar să taci şi să asculţi. Te iubesc.
Ridică-te. Din acest moment, în prezenţa oricărui bărbat, nu vei
mai deschide gura decât pentru a urla sau pentru a mângâia‖. O
s-a ridicat. René a rămas întins pe pat. Ea s-a spălat, s-a pieptănat,
apa călduţă a făcut-o să se înfioare când şoldurile învineţite s-au
udat, aşa că a fost nevoită doar să se mângâie cu buretele, pentru a
nu trezi iarăşi durerea. S-a rujat, s-a pudrat, nu şi-a fardat ochii şi,
goală în continuare, cu privirile plecate, s-a întors în celulă. René o
privea pe Jeanne, care intrase şi stătea în picioare, la capul patului,
cu privirile plecate şi mută şi ea. I-a ordonat să o îmbrace pe O.
Jeanne a luat corsetul de satin verde, juponul alb, rochia, papucii
verzi şi, după ce a prins copcile corsetului lui O în faţă, a început
să-i strângă şnururile la spate. Corsetul avea balene tari, lungi şi
rigide, ca pe vremea taliilor de viespe, iar la subsuori avea clinuri
care aranjau sânii. Pe măsură ce corsetul era strâns, sânii se
ridicau, ţâşneau pe deasupra clinurilor şi îşi ofereau şi mai mult
sfârcurile privirilor. În acelaşi timp, talia se îngusta, ceea ce făcea
ca pântecele şi fundul să iasă puternic în relief. Curios era că toată
această armătură era foarte confortabilă şi, până la un punct, chiar
odihnitoare. Ţinea corpul foarte drept, însă sensibiliza, nu era prea
clar de ce, poate din cauza contrastului, libertatea sau, mai
degrabă, disponibilitatea părţilor nestrânse de corset. Fusta largă
şi corsajul răscroit în trapez, de la baza gâtului până la sfârcuri şi
pe toată suprafaţa sânilor, clădea tinerei senzaţia că era îmbrăcată
nu atât cu ceva protector, cât provocator, cu funcţie de prezentare.
După ce Jeanne a legat şnurul cu nod dublu, O a luat de pe pat
rochia cu juponul cusut pe fustă ca o dublură mobilă şi cu corsajul
încrucişat în faţă şi legat la spate, pentru a urma linia mai mult sau
mai puţin fină a bustului, în funcţie de gradul de strângere a
corsetului. Jeanne o strânsese mult, iar O se vedea în oglinda din
baie, prin uşa rămasă deschisă, subţirică şi pierdută în marea
adâncă de satin verde clocotindu-i peste şolduri, din spuma căreia
părea că se naşte. Cele două stăteau în picioare, una lângă alta.
Jeanne a întins mâna pentru a aranja o cută a uneia dintre
mânecile verzi, iar sânii i s-au mişcat în dantelele care-i mărgineau
corsajul, cu sfârcurile lor lungi, cu areole maronii. Rochia îi era din
pai galben. René s-a apropiat de ele şi i-a zis lui O: „Priveşte!‖. Şi lui
Jeanne: „Ridică-ţi rochia!‖. Cu ambele mâini, aceasta şi-a ridicat
mătasea foşnitoare şi dublura de linon, descoperind pântecele
auriu, coapsele şi genunchii netezi, triunghiul negru. René a
început să îl exploreze uşor pe acesta din urmă, cu mâna cealaltă
scoţând şi mai la vedere unul dintre sfârcuri. „Ca să vezi‖, i-a
repetat lui O. Care vedea. Vedea figura lui ironică, dar atentă, ochii
lui care pândeau gura întredeschisă a lui Jeanne, gâtul ei aplecat,
strâns de colierul din piele. Ce plăcere îi putea ea dărui, plăcere pe
care Jeanne sau oricare alta să nu o poată oferi? „La asta nu te
gândeai?‖, l-a auzit adăugând. Nu, la asta nu se gândise. S-a lăsat,
dărâmată, lângă peretele dintre cele două uşi, dreaptă, cu braţele
atârnând. Nici nu mai era nevoie să îi ordone să tacă din gură. Cum
ar mai fi putut vorbi? Să-l fi emoţionat disperarea ei? A lăsat-o pe
Jeanne pentru a o lua din nou în braţe, numind-o iubirea, viaţa lui,
repetându-i că o iubeşte. Mâna cu care îi mângâia gâtul era umedă
şi mirosea a Jeanne. Şi apoi? Disperarea care o asfixiase a dat
înapoi: o iubea! Ah! O iubea! Şi, din moment ce o iubea, avea tot
dreptul să îşi găsească plăcerea cu Jeanne sau cu oricine altcineva.
„Te iubesc‖, i-a spus ea încet, la ureche, atât de încet încât abia de
a auzit-o, „te iubesc!‖ René nu a plecat decât atunci când a văzut-o
liniştită, cu privirea limpede, fericită.
Jeanne a luat-o pe O de mână şi a tras-o după ea, pe culoar.
Papucii le-au făcut iarăşi zgomot pe dalele pătrate şi iarăşi au dat
de un valet pe bancheta dintre uşi. Era îmbrăcat ca şi Pierre, dar nu
era el, ci un altul, mai înalt, mai slab şi brunet. Acesta le-a luat-o
înainte şi le-a introdus într-o anticameră în care, în faţa unei uşi
din fier forjat încadrată de perdele mari şi verzi, aşteptau alţi doi
valeţi, având la picioare nişte câini albi. „Carcera‖, şopti Jeanne.
Numai că valetul care mergea înainte a auzit-o şi s-a întors.
Stupefiată, O a văzut-o pe Jeanne îngălbenindu-se, lăsându-i
mâna, dar şi rochia pe care o ţinea relaxată cu cealaltă mână, şi
căzând în genunchi pe mozaicul de marmură neagră al
anticamerei. Cei doi valeţi de lângă grilaj au izbucnit în râs. Unul
dintre ei s-a apropiat de O şi a rugat-o să îl urmeze, deschizând uşa
din faţa celei prin care intrase, după care a dispărut. A mai auzit
râsetele, zgomot de paşi, apoi uşa s-a închis în urma ei. Niciodată, dar
niciodată nu a aflat ce s-a mai întâmplat, dacă şi cum a fost Jeanne
pedepsită fiindcă vorbise, sau dacă pur şi simplu a cedat unui capriciu al
valetului, dacă aruncându-se în genunchi ascultase de vreo regulă ori
voise să se strecoare pe lângă pedeapsă şi chiar reuşise. În timpul primei
ei şederi la castel, care a ţinut două săptămâni, a aflat numai că, deşi
regula tăcerii era strictă, aceasta era încălcată nu foarte rar, şi numai în
prezenţa valeţilor, în timpul deplasărilor prin castel sau al meselor, mai
ales ziua, ca şi cum hainele ar fi oferit o anumită siguranţă pe care
nuditatea şi lanţurile nocturne, dar şi prezenţa stăpânilor, o anulau. A
mai înţeles că dacă şi cel mai mic gest care ar fi putut aduce a avans
făcut unuia dintre stăpâni era pur şi simplu de neconceput, nu acelaşi
lucru se întâmpla în relaţia cu valeţii. Aceştia nu dădeau niciodată
ordine, deşi politeţea rugăminţilor lor era la fel de implacabilă ca şi
ordinele. Aparent le era interzis să ordone pedepse pe loc, pentru
încălcarea regulilor, atunci când doar ei erau martorii acestor
evenimente. Totuşi, de trei ori, o dată pe culoarul care ducea în aripa
roşie, de două ori în sala de mese în care tocmai fusese introdusă, văzuse
aruncate pe jos şi biciuite fete surprinse vorbind. Aşadar, puteai fi
biciuită şi în plină zi, în ciuda a ceea ce i se spusese în prima seară, ca şi
când lucrurile care îi priveau pe valeţi nu contau şi erau lăsate la
discreţia lor. Lumina zilei dădea costumelor valeţilor un aspect straniu,
ameninţător. Unii dintre ei purtau ciorapi negri şi, în locul vestei roşii şi al
jaboului alb, o cămaşă elastică de mătase roşie, cu mâneci largi, plisată
la gât şi cu manşete strânse la încheieturile mâinilor. Într-a opta zi la
castel, la prânz, unul dintre aceştia, cu biciul în mână, a ridicat o
opulentă Magdalenă blondă, cu pielea alb-trandafirie, de pe scaunul de
lângă O, însă femeia i-a surâs şi i-a spus câteva cuvinte, atât de iute încât
O nu le-a priceput. Înainte ca bărbatul să apuce să o atingă, femeia era
deja în genunchi, iar mâinile ei atât de albe îi mângâiau sexul încă în
repaus, pe sub mătasea neagră, apropiindu-şi-l de buzele întredeschise.
De data aceea nu fusese biciuită. Şi cum în sala de mese nici un alt
supraveghetor nu mai era de faţă, iar cel prezent închisese deja ochii,
acceptând mângâierea, celelalte fete au putut să mai stea de vorbă.
Aşadar, cu valeţii mai puteai negocia. Dar la ce bun? Dacă era o regulă
căreia cu greu O reuşea să i se supună şi, de fapt, niciodată nu i s-a
supus întru totul, aceea era regula de a nu privi bărbaţii în ochi, regulă
care se aplica şi în privinţa valeţilor. Din această cauză, O se simţea în
permanent pericol, într-atât o devora curiozitatea de a privi figurile. Şi,
într-adevăr, a şi fost biciuită pentru asta de unul sau de altul, la drept
vorbind nu chiar de fiecare dată când a fost surprinsă, ci, neîndoielnic, de
fiecare dată când doreau să o umilească. Fiindcă şi ei îşi mai luau
libertăţi privitoare la consemn şi poate că ţineau prea mult la fascinaţia
pe care o exercitau pentru a se lipsi, printr-o rigoare prea exagerată şi
prea eficace, de privirile care nu le părăseau ochii sau gurile decât pentru
a reveni la sexe, la bice, la mâini, pentru ca apoi să o ia de la capăt. Oricât
de crud ar fi tratat-o, când se hotărau să o facă, nu ar fi avut totuşi
niciodată curajul sau poate laşitatea, de a se arunca din proprie iniţiativă
la picioarele lor, şi deşi a mai fost iertată din când în când, nu a cerut-o
vreodată. Cât despre regula tăcerii, cu excepţia iubitului ei, îi era atât de
uşor să o respecte, încât nu a încălcat-o nicicând, răspunzând prin
semne de câte ori vreuna dintre fete, profitând de neatenţia paznicilor, i
se adresa. Asta se întâmpla, de obicei, în timpul meselor, care aveau loc
în sala unde fusese introdusă când valetul care le însoţea se întorsese
spre Jeanne. Totul era negru, acolo: pereţii, dalele pătrate, masa lungă
din sticlă groasă şi toate scaunele rotunde, îmbrăcate în piele, care se
aflau la dispoziţia lor. Pentru a se aşeza pe ele, trebuiau să îşi ridice
fustele, aşa că O regăsea cu acel prilej, la contactul coapselor cu pielea
netedă şi rece, senzaţia din prima clipă când iubitul ei o pusese să îşi
scoată ciorapii şi chiloţii pentru a se aşeza astfel pe bancheta din maşină.
Şi invers: după ce a părăsit castelul şi a trebuit, îmbrăcată ca toată
lumea, însă cu fesele goale pe sub taiorul banal ori pe sub rochia
obişnuită, să îşi ridice de fiecare dată furoul şi fusta pentru a se aşeza
alături de iubitul ei sau de oricare alt bărbat, fie pe bancheta unui
automobil, fie pe scaunul vreunei cafenele, tot viaţa la castel o regăsea,
tot sânii oferindu-se din corsetul de mătase, tot mâinile şi gurile cărora
totul le era permis, tot teribila tăcere. Acum însă nimic nu îi era mai de
ajutor decât tăcerea, dacă nu cumva lanţurile. Acestea două, care ar fi
trebuit să o arunce, legată fedeleş, în sinea-i, să o înăbuşe, să o
stranguleze, în realitate o eliberau de sine însăşi. Ce s-ar fi ales de ea
dacă i s-ar fi dat cuvântul, dacă i s-ar fi lăsat dreptul de a alege în timp ce
se prostitua în faţa propriului iubit? Ce e drept, vorbea în timp ce era
torturată, dar se pot numi cuvinte acele lamentaţii şi urlete? Adesea nu
putea fi făcută să tacă decât cu ajutorul căluşului. Sub privirile, sub
mâinile, sub sexele lor care o ultragiau, sub bicele care o sfâşiau, se
pierdea de ea însăşi într-o absenţă delirantă, absenţă care o reda iubirii şi
o apropia, poate, de moarte. Căci ea era o oarecare, oricare dintre celelalte
fete deschise şi violate ca şi ea, pe care le vedea deschise şi violate, fiindcă
într-adevăr le putea vedea, atunci când nu trebuia să şi ajute la toate
astea. A doua zi, după masă, deci la nici douăzeci şi patru de ore de la
sosire, a fost condusă în bibliotecă pentru a servi cafeaua şi a avea grijă
de foc. O însoţeau Jeanne, pe care valetul brunet o adusese înapoi, şi
încă o fată pe care o chema Monique. Acelaşi valet care le condusese a
rămas în încăpere, în picioare, lângă stâlpul de care fusese legată O. În
bibliotecă nu se afla nimeni. Uşile-fereastră dădeau către apus, iar
soarele de toamnă care cobora încet pe imensa boltă liniştită, aproape
lipsită de nori, lumina, pe o comodă, un buchet enorm de crizanteme
mirosind a pământ şi a frunze moarte. „Pierre v-a biciuit aseară?‖, a
întrebat-o valetul pe O. Ea a confirmat printr-un semn. „Ia arătaţi-mi, vă
rog. Ridicaţi-vă rochia.‖ Bărbatul a aşteptat ca O să îşi ruleze rochia în
spate, aşa cum a învăţat-o Jeanne în seara din ajun, şi ca aceasta să i-o
fixeze astfel. Apoi i-a spus să aprindă focul. Fesele lui O, coapsele,
picioarele ei fine erau încadrate de cascada de cute din mătase verde şi
linon alb. Cele cinci cicatrice erau negre. Focul era pregătit în vatră, iar O
nu mai avea decât să arunce un chibrit aprins în paiele de sub
rămurelele care urmau să ia foc. Crengile de măr se vor aprinde şi ele,
apoi butucii de stejar, care vor arde cu flacără înaltă, limpede şi
sclipitoare, aproape invizibilă ziua, însă parfumată. Un alt valet şi-a făcut
apariţia, a aşezat pe consola de unde a luat lampa un platou cu ceşti şi
cafea, după care a plecat. O a înaintat spre consolă, Monique şi Jeanne
au rămas de o parte şi de cealaltă a şemineului. În acel moment au intrat
doi bărbaţi, iar cel dintâi valet a ieşit şi el. O a crezut că îl recunoaşte,
după voce, pe unul dintre ei, cel care o forţase, ieri seară, şi solicitase să îi
fie facilitată intrarea între fesele ei. L-a privit pe furiş, în timp ce turna
cafeaua în ceştile negre şi aurii pe care Monique li le-a oferit împreună cu
zahărul. Vasăzică ăsta era, băiatul ăsta slab şi atât de tânăr, blond, cu
figură de englez. După ce l-am mai ascultat vorbind, nu a mai avut nici
un dubiu. Şi celălalt era tot blond, scund şi îndesat, cu figură grosolană.
Amândoi se aşezaseră în fotoliile mari, de piele, cu picioarele spre foc,
fumând liniştiţi şi citind ziarele, fără a le păsa de femei, ca şi când acestea
nici nu ar fi fost pe acolo. Din când în când se auzea fâşâitul hârtiei sau
trosnetul jăratecului. O era aşezată pe jos, pe o pernă, aproape de coşul
cu lemne, Monique şi Jeanne la fel, în faţa ei. Fustele li se amestecau. A
lui Monique era roşu închis. Dintr-o dată, cam după o oră, băiatul cel
blond a chemat-o pe Jeanne, apoi pe Monique. Le-a spus să aducă şi
taburetul rotund, acela pe care, în seara de dinainte, O fusese răsturnată
pe burtă. Monique nu a mai aşteptat şi alte ordine, ci a îngenuncheat şi
s-a aplecat cu pieptul strivind blana taburetului, de care se ţinea cu
ambele mâini. Când băiatul a pus-o pe Jeanne să îi ridice rochia roşie,
nici nu s-a clintit. La ordinul dat în cuvintele cele mai brutale, Jeanne a
trebuit să îi desfacă pantalonii şi să îi ia în palme paloşul de came care o
străpunsese pe O cu atâta cruzime, cel puţin o dată. Acesta s-a umflat şi
s-a întărit în palmele închise, iar O a văzut aceleaşi palme subţiri,
palmele lui Jeanne, desfăcând coapsele lui Monique, în groapa cărora, cu
încetul, cu mici zguduiri care îi smulgeau acesteia gemete, sexul
băiatului a dispărut. Celălalt bărbat, care se uita la scenă fără un cuvânt,
i-a făcut semn lui O să se apropie şi, fără să îşi schimbe direcţia privirii, a
răsturnat-o înainte pe unul dintre braţele fotoliului şi, cum rochia
ridicată îi oferea toată lungimea coapselor, bărbatul i-a cuprins în palmă
întreg sexul. Aşa a descoperit-o René un minut mai târziu, când a
deschis uşa. „Vă implor, nu vă mişcaţi‖, a exclamat aşezându-se pe jos,
pe perna de lângă şemineu pe care stătuse şi O înainte de a fi solicitată,
urmărind-o cu atenţie şi zâmbind de fiecare dată când mâna care o
palpa, care o scormonea, care ieşea şi intra iarăşi tot mai adânc în ea, în
sexul şi în rozeta ei secretă care se deschideau din ce în ce mai tare, îi
smulgea gemete pe care nu şi le putea înfrâna. Monique se ridicase de
mult, iar Jeanne aţâţa focul în locul lui O. Cea din urmă i-a adus lui
René, care i-a sărutat mâna, un pahar de whisky pe care acesta l-a băut
fără a o scăpa din ochi pe O. Bărbatul care nu înceta să o mângâie l-a
întrebat: „— Vă aparţine? — Da, a răspuns René. — Jacques are
dreptate, a continuat celălalt, e prea strâmtă, trebuie să o mai lărgim. —
Nu prea mult totuşi, a intervenit şi Jacques. — Cum doriţi, a spus René
ridicându-se, sunteţi mai buni judecători decât mine‖. După care a
sunat.
Din acel moment, timp de opt zile, între asfinţiturile când îşi
încheia serviciul în bibliotecă şi ora nocturnă (opt sau zece, în
general) când se întorcea, dacă era chemată, legată şi fără nimic pe
sub mantia roşie, O a purtat în miezul anusului, fixată cu trei
lănţişoare prinse de o centură de piele strânsă de mijloc, în aşa fel
încât mişcările musculare interioare să nu o poată rejecta, o tijă de
ebonită care imita un sex masculin erect. Un lănţişor urma
despicătura dintre fese, celelalte două şanţurile coapselor, de o
parte şi de cealaltă a triunghiului pântecelor, în aşa fel încât să nu
împiedice, la nevoie, penetrarea. Când René sunase, o făcuse
tocmai spre a se aduce o cutie care, într-unul dintre cele două
compartimente ale sale, avea un întreg sortiment de lănţişoare şi de
centuri, iar în celălalt o gamă largă de tije, de la cele mai subţiri
până la cele mai groase. Toate aveau în comun detaliul că se
lărgeau la bază, pentru a avea siguranţa că nu vor intra înlăuntrul
corpului, riscând să lase să se strângă inelul de came pe care
trebuiau să îl forţeze să se destindă. Astfel era desfăcută pe zi ce
trecea tot mai mult, căci Jacques, care o aşeza în genunchi sau,
mai degrabă, o făcea să se prosterneze, veghind ca Jeanne sau
Monique, sau o alta să îi fixeze bine noua tijă, alegea de fiecare dată
una din ce în ce mai groasă. Tija o purta şi în timpul cinei, pe care
fetele o serveau împreună în aceeaşi sală de mese, după ce se
spălau, goale şi fardate, şi, din cauza lănţişoarelor şi a centurii,
toată lumea putea să îşi dea seama de asta. Nu îi era scoasă decât
de către Pierre, când acesta venea să o lege fie de perete, pentru
noapte, dacă nimeni nu o solicita, fie cu mâinile la spate, dacă
trebuia să fie condusă la loc, în bibliotecă. Nopţile în care să nu se
găsească cineva care să utilizeze acea cale atât de repede relaxată,
deşi întotdeauna mai strâmtă decât cealaltă, au fost însă rare.
După opt zile, aparatul nu a mai fost necesar, iar iubitul ei i-a
comunicat că e fericit de dubla ei deschidere şi că va avea grijă ca
lucrurile să rămână aşa. În acelaşi timp, a avertizat-o că va lipsi în
ultimele ei şapte zile de sejur la castel, aşa că nu îl va mai vedea
decât atunci când se va întoarce pentru a o lua înapoi, la Paris.
„Dar nu uita că te iubesc, a adăugat el.‖ Ah, cum ar fi uitat! Doar el
era mâna care o lega la ochi, biciul valetului Pierre, lanţul de
deasupra patului, necunoscutul care îi muşca pântecele şi toate
vocile care îi dădeau ordine vocea lui erau. Se săturase? Nu. Faptul
că era insultată o obişnuia cu insulta, faptul că era mângâiată o
obişnuia cu mângâierea, ba chiar şi faptul că era biciuită o
obişnuia cu biciul. O periculoasă saţietate provocată şi de durere, şi
de voluptate o aruncase puţin câte puţin în prăpastia
insensibilităţii, în vecinătatea somnului ori a somnambulismului.
În schimb, corsetul care o ţinea dreaptă, lanţurile care o păstrau
supusă, tăcerea în care se refugia aveau, pesemne, rostul lor, ca şi
spectacolul perpetuu al fetelor care se ofereau ca şi ea, al trupurilor
lor permanent accesibile. Spectacolul şi conştiinţa propriului ei
corp. Zilnic şi, aşa zicând, în mod ritualic acoperită de salivă şi de
spermă, amestecându-şi sudoarea cu a celorlalţi, se simţea
literalmente receptaculul impurităţilor, mocirla despre care
vorbeşte Scriptura. Totuşi, părţile trupului ei constant ofensate,
ajunse cele mai sensibile, îi păreau, în acelaşi timp, că deveniseră
cele mai brumoase, ca şi înnobilate: gura care se închidea pe atâtea
sexe anonime, sfârcurile pe care mâini după mâini le striveau şi,
între coapsele desfăcute, căile pântecelui ei, drumurile tuturor,
bătute după cheful fiecăruia. Deşi părea de mirare, a fi prostituată
însemna a-ţi câştiga viaţa în demnitate, şi chiar despre demnitate
era vorba. Era luminată ca de nişte raze interioare, în încercările ei
se vedea calmul, pe faţă i se citea serenitatea şi un imperceptibil
surâs sosind ca dinlăuntrul fiinţei, acelaşi care se poate ghici şi în
ochii schimnicilor.
Tocmai se lăsase noaptea, pe când René o avertiza că va
rămâne singură la castel. Era goală, în celula ei, şi aştepta să vină
cineva să o conducă în sala de mese. Iubitul ei era îmbrăcat, ca de
obicei, în costumul său obişnuit de oraş. Când a luat-o în braţe,
tweed-ul costumului i-a mângâiat sfârcurile. A sărutat-o, a culcat-o
pe pat, s-a culcat şi el alături de ea şi tandru, încet, blând a
pătruns-o, intrând şi ieşind când pe o cale, când pe cealaltă, căci
ambele îi erau deschise, pentru ca, la sfârşit, să explodeze în gura
ei, după care a sărutat-o din nou. „Înainte de a pleca aş vrea să fii
biciuită, dar, de această dată, o să te rog să fii de acord. Accepţi?‖
Ea a acceptat. „Te iubesc, a repetat el. Sună acum, să vină Pierre.‖
Ea a sunat. Pierre i-a legat mâinile deasupra capului, cu lanţul de
la căpătâi. Când a fost astfel imobilizată, iubitul ei a sărutat-o
iarăşi, stând în picioare, alături de ea, în pat, i-a repetat că o
iubeşte, apoi a coborât şi i-a făcut un semn lui Pierre. A privit-o
zbătându-se inutil, i-a ascultat gemetele devenind urlete. Când
lacrimile au început să curgă şiroi, a expediat valetul. Ea a mai
găsit puterea să îi spună lui René că îl iubeşte. Bărbatul i-a sărutat
chipul umed, gura gâfâitoare, a dezlegat-o, a culcat-o şi a plecat
A spune că O, din chiar clipa în care iubitul ei a părăsit-o, a şi
început să îl aştepte este prea puţin. Pur şi simplu, a devenit toată
numai aşteptare şi noapte. Ziua era ca o figurină pictată, cu pielea
dulce şi buzele ascultătoare. Doar în acele zile a respectat cu
stricteţe regula de a păstra privirile coborâte. Aranja lemnele, făcea
focul, punea cafeaua în ceşti şi le-o servea doritorilor, proceda la fel
cu alcoolurile, oferea foc fumătorilor, punea în ordine florile şi
împăturea ziarele ca o fetiţă cuminte în sufrageria părinţilor,
strălucitoare cu gâtul dezgolit şi colieru-i de piele, cu strâmtul
corset şi brăţările-i de prizonieră, aşa încât era suficient să îşi facă
datoria în apropierea bărbaţilor care violau vreo altă fată, ca aceştia
să vrea să o facă şi cu ea. Fără îndoială, din acest motiv era şi mai
torturată decât toate celelalte. Greşea ea, sau iubitul ei o părăsise
tocmai pentru ca bărbaţii pe mâna cărora o lăsase să se simtă mai
liberi pentru a profita de ea? Oricum ar fi fost, a doua zi după
plecarea lui René, la căderea serii, când tocmai se dezbrăca şi îşi
privea în oglinda din baie semnele aproape şterse ale cravaşei lui
Pierre, de pe coapsele ei, valetul şi-a făcut apariţia. Mai erau două
ore până la cină. Bărbatul a anunţat-o că nu va lua masa în sala
comună, aşa că să înceapă pregătirile de seară. Cu un semn i-a
indicat closetul turcesc, unde a trebuit să se lase pe vine, după cum
o avertizase Jeanne că sunt obligate să facă în prezenţa lui Pierre.
Tot timpul l-a putut vedea în oglindă cum o fixează, şi se vedea şi pe
ea, incapabilă să mai reţină apa care îi scăpa din corp. Bărbatul a
aşteptat-o să se spele şi să se fardeze, dar când s-a îndreptat către
papuci şi mantie, a oprit-o cu un gest, adăugând, în timp ce îi lega
mâinile la spate, că nu e nici o grabă, aşa că mai poate aştepta un
moment. O s-a lăsat pe marginea patului. Afară era furtună, vântul
sufla îngheţat, plopii de lângă fereastră se aplecau sub rafale.
Frunze veştede şi ude se lipeau din când în când de fereastră. Era
întuneric ca în miez de noapte, deşi nu era încă ora şapte, numai că
toamna era deja târzie şi zilele se scurtaseră. Pierre s-a întors către
ea, având în mână o bandă ca aceea cu care i se mai legaseră ochii
şi în prima seară. Şi mai avea încă un lanţ, care zornăia,
asemănător celui din perete. Lui O i s-a părut că ezită între a-i pune
mai întâi lanţul sau a o lega la ochi. Cât despre ea, privea doar
ploaia, indiferentă la ceea ce se aştepta din partea-i, îşi spunea doar
că René promisese să se întoarcă şi că mai erau cinci zile şi cinci
nopţi până atunci, că nu ştia pe unde este, dacă era singur sau nu,
şi, dacă nu, atunci cu cine să fi fost? Dar se va întoarce. Pierre
pusese lanţul pe pat şi, fără a o deranja din gânduri, o legase la ochi
cu bucata de catifea neagră. Aceasta se ridica puţin peste globii
oculari, după care se lipea perfect de obraji. Era imposibil să fi
strecurat pe lângă marginile ei şi cea mai mică privire ori să fi
ridicat pleoapele. Preafericită noapte adăugându-se celei de afară,
primită de O cu atâta bucurie. Preafericite lanţuri care o vor fura
din ea însăşi. Pierre a legat noul lanţ de colier şi a rugat-o să îl
urmeze. S-a ridicat, s-a simţit trasă de lanţ şi a înaintat. Picioarele
goale i-au îngheţat pe dalele reci, aşa că şi-a dat seama că sunt pe
coridorul din aripa roşie. Apoi pardoseala, mereu la fel de rece, a
devenit mai aspră, ca făcută din gresie ori din granit. În două
rânduri, valetul a oprit-o, a auzit zgomot de cheie descuind, apoi
încuind. „Atenţie la trepte‖, l-a auzit, apoi a coborât o scară. O dată
s-a împiedicat. Pierre a prins-o în braţe. Nu o atinsese nicicând
altfel decât pentru a o lega sau pentru a o bate şi iată-l acum
culcând-o pe treptele reci, de care se agăţa cum putea pentru a nu
aluneca, şi mângâindu-i sânii. Gura bărbatului trecea de la unul la
celălalt şi, în acelaşi timp, cum era lipit de ea, i-a simţit sexul
întărindu-i-se încetişor. Nu a ridicat-o decât după ce s-a bucurat de
ea. Udă şi tremurând de frig, a coborât apoi şi ultimele trepte şi a
mai auzit încă o uşă deschizându-se, a simţit pragul sub picioare
şi, după asta, un covor gros. S-a mai simţit încă un pic trasă de
lanţ, apoi Pierre i-a dezlegat şi mâinile, şi ochii. Se găsea într-o
încăpere rotundă şi boltită, foarte mică şi joasă. Pereţii şi tavanul
erau din piatră netencuită, aşa că se vedeau toate rosturile zidăriei.
Lanţul fixat de colier era prins de un piron, înfipt în perete, cam la
un metru de podea, lăsându-i libertatea de a face cel mult doi paşi
înainte. Nu exista nici pat, nici simulacru de pat, nici cuvertură, ci
doar trei sau patru perne asemănătoare celor marocane, dar atât de
departe, încât, evident, nu pentru ea erau pregătite. La îndemână,
în schimb, într-o nişă slab luminată, ca întreaga încăpere de altfel,
exista un fund de lemn pe care se găseau apă, fructe şi pâine.
Căldura radiatoarelor dispuse la bază şi fixate în pereţii groşi forma
de jur împrejur un fel de plintă fierbinte, care totuşi nu era
suficientă pentru a-i veni de hac mirosului de mâl şi de pământ,
specific vechilor închisori şi donjoanelor nelocuite din castelele
supravieţuind vremilor demult apuse. În penumbra călduţă, prin
care nici un zgomot nu răzbătea, O a pierdut iute socoteala
timpului. Nu mai existau nici ziua şi nici noaptea, iar lumina nu se
stingea niciodată. Pierre, sau un alt valet complet indiferent, aşeza
pe fundul de lemn apă, fructe sau pâine, atunci când acestea se
terminau, şi o conducea să se spele într-un ungher de alături. Pe
bărbaţii care intrau nu îi putea vedea niciodată, căci un valet sosea
înaintea lor pentru a o lega la ochi şi a o dezlega abia după ce aceia
plecau. Şirul li-l pierduse, iar mâinile ei blânde şi buzele
mângâietoare nu ar fi putut recunoaşte vreodată, pe orbeşte, pe
cine atinseseră. Uneori veneau mai mulţi, dar cel mai adesea câte
unul, însă de fiecare dată, înainte să se apropie, era aşezată în
genunchi cu faţa la perete, cu inelul colierului legat de acelaşi piron
din perete de care se fixase şi lanţul. Apoi era biciuită. Îşi punea
palmele pe perete şi îşi lipea faţa de dosul mâinilor, în aşa fel încât
peretele să nu o zgârie. Însă genunchii şi sânii tot şi-i zgâria
superficial. Pierduse şi numărul torturilor şi al propriilor ţipete,
care se înfundau în tavanul boltit. Aştepta. Şi, dintr-o dată, timpul
a încetat să mai fie nemişcat. În noaptea de catifea, lanţurile i-au
fost desfăcute. Aştepta de trei luni, de trei zile sau, poate, de zece
zile, dacă nu de zece ani. A simţit cum cineva o înveleşte într-o
ţesătură groasă, o ia de umeri şi de sub genunchi, o ridică şi o
poartă pe sus. Şi-a revenit în celula ei, culcată sub cuvertura de
blană neagră, într-un început de după-amiază. Avea ochii deschişi,
mâinile libere, iar René era aşezat alături de ea, mângâindu-i părul.
„Trebuie să te îmbraci, i-a spus, plecăm.‖ A făcut o ultimă baie. El a
pieptănat-o, i-a întins pudra şi rujul. Când s-a întors în celulă,
taiorul, cămaşa, furoul, ciorapii, pantofii, geanta şi mănuşile cu
care venise erau pe pat. Ba chiar şi mantoul pe care şi-l punea
peste taior când începea să îi fie frig, chiar şi eşarfa de mătase pe
care o înfăşură în jurul gâtului. Portjartierul şi chiloţii, însă, nu.
S-a îmbrăcat pe-ndelete, rulând ciorapii deasupra genunchilor,
fără însă a-şi pune haina, fiindcă în celulă era foarte cald. În acel
moment, a intrat bărbatul care, în prima seară, îi explicase ce se
aştepta de la ea şi i-a desfăcut colierul şi brăţările care o ţineau
captivă de două săptămâni. Chiar o eliberau sau încă mai lipsea
ceva? Nu a rostit însă nici un cuvânt, abia îndrăznind să ajute la
scoaterea brăţărilor, dar nici vorbă să îşi ducă mâinile până la gât.
Apoi a fost rugată să îşi aleagă, dintre inelele identice dintr-o lădiţă
de lemn, unul care să i se potrivească pe inelarul mâinii stângi. Era
un inel ciudat, de fier, aurit pe dinăuntru, a cărui montură amplă şi
grea, ca de inel cu sigiliu, însă mai arcuită, avea încrustaţii din
email negru şi din aur care desenau un fel de roată cu trei spiţe,
fiecare închizându-se în spirală, ca roţile solare ale celţilor. Al doilea
inel încercat a fost cel care s-a potrivit, chiar dacă puţin forţat. Era
greu, iar aurul strălucea parcă pe furiş, prin griul mat al fierului
polisat. Ce semnificaţie să fi avut fierul, aurul şi simbolul pe care
nu ajungea să îl înţeleagă? Îi era imposibil să vorbească în această
cameră îmbrăcată în roşu, cu lanţul ei atârnând în continuare
deasupra patului, cu acea cuvertură neagră în dezordine şi
atârnând pe jos, cu Pierre, valetul care putea intra, care urma să
intre, absurd în costumul lui de operă, în lumina vătuită de
noiembrie.
Se înşela. Pierre nu a intrat. René a ajutat-o să îşi pună haina
şi mănuşile lungi, care îi acopereau manşetele. Şi-a luat eşarfa,
geanta şi mantoul pe braţ. Pe coridor, tocurile pantofilor făceau mai
puţin zgomot decât cele ale papucilor. Uşile erau închise.
Anticamera era goală. Îşi ţinea iubitul de mână. Necunoscutul îi
însoţea. Le-a deschis uşa din bare de fier forjat, ca şi grilajul despre
care Jeanne spusese că protejează castelul, pe care nu îl păzeau
nici valeţi, nici câini. A ridicat o draperie de catifea verde şi i-a lăsat
să treacă pe amândoi. Draperia a căzut la loc. S-a auzit cum uşa
este din nou încuiată. Erau doar ei sub o boltă care dădea către
parc. Nu mai aveau decât de coborât treptele în dreptul cărora O a
recunoscut maşina care o adusese aici. S-a aşezat alături de iubitul
ei, care a trecut la volan şi a demarat. După ce au ieşit din parc pe
poarta uriaşă, cu două canaturi, René a oprit maşina, la câteva
sute de metri, şi a sărutat-o. Chiar înainte de sătucul liniştit pe care
îl traversaseră şi la venire. O a putut astfel să îi citească numele pe
placa indicatoare: Roissy.

II.SIR STEPHEN

O locuia la mansarda unei case vechi de pe insula Saint-Louis,


cu ferestrele dând către miazăzi, spre Sena. Cele două camere
mansardate, largi şi joase, dinspre faţadă, se prelungeau cu două
balcoane protejate de panta acoperişului. Una dintre camere era
dormitorul, cealaltă, având un perete acoperit de rafturi pline de
cărţi, încadrând şemineul, servea drept salon, birou şi chiar, la
nevoie, ca un al doilea dormitor. Aici se mai găsea un pat mare,
aşezat în faţa celor două ferestre, iar în faţa şemineului o masă
uriaşă şi veche, la care se putea mânca, dacă mica sufragerie
îmbrăcată în tapet din mătase verde închis, care dădea spre curtea
interioară, era cu adevărat prea mică pentru un număr prea mare
de invitaţi. O altă cameră, dând tot spre curte, era a lui René, care
îşi ţinea acolo hainele şi tot acolo se şi îmbrăca. O împărţea cu el
baia galbenă. Tot galbenă era şi bucătăria. O menajeră era angajată
să vină zilnic. Camerele cu ferestrele spre curtea interioară erau
podite cu dale roşii, poliedre cu şase feţe pe care le găseşti, imediat
după ce treci de al doilea etaj, în componenţa treptelor şi a pereţilor
vechilor hoteluri pariziene. Reîntâlnirea cu ele a făcut-o pe O să i se
strângă inima: erau la fel cu dalele de pe coridoarele de la Roissy.
Dormitorul ei era micuţ, perdelele din stofă de bumbac imprimată,
în roz şi negru, erau trase peste ferestre, focul ardea în spatele
ţesăturii metalice a uşiţei de la sobă, patul era pregătit, cuvertura
aranjată.
„Ţi-am cumpărat o cămaşă de noapte din nailon, i-a spus
René, din asta n-ai mai avut până acum.‖ Într-adevăr, o cămaşă de
nailon alb, plisată, fină ca veşmintele statuetelor egiptene, aproape
transparentă, era desfăcută pe marginea patului, pe partea unde
dormea O. Cămaşa se putea strânge pe talie cu un şnur subţire
trecut printr-o bandă cu găurele elastice, materialul extensibil fiind
atât de uşor încât sânii, care se conturau vizibil, îl colorau în roz.
Cu excepţia perdelelor, a tăbliei de la capul patului, îmbrăcată în
acelaşi material cu cel din care erau făcute perdelele, şi a celor două
fotolii minuscule, acoperite cu stofă verde de bumbac, în dormitor
totul era alb: pereţii, cuvertura patului cu stâlpi de mahon,
blănurile de urs de pe jos. Şi aşa, în cămaşa albă de noapte, aşezată
în faţa focului, O şi-a ascultat iubitul. Mai întâi, acesta i-a explicat
că nu trebuie să se considere, de acum, liberă. Sigur că era liberă să
nu îl mai iubească şi, prin urmare, să îl părăsească imediat. Dar
dacă tot îl mai iubea, atunci nu era sub nici o formă liberă. Îl
asculta fără un cuvânt, gândindu-se cât e de fericită că René vrea
ca ea să îi dovedească, nici nu mai contează cum, faptul că e
proprietatea lui, dar şi cât de naiv se dovedea el, neînţelegând că
apartenenţa aceasta era dincolo de orice fel de dovadă. Sau poate
că înţelegea, însă asemenea dovezi îi făceau plăcere. În timp ce i se
vorbea, O fixa focul. Nu şi René, care nu îndrăznea să îi întâlnească
privirea. Bărbatul rămăsese în picioare şi măsura camera în lung
şi-n lat. Dintr-o dată, i-a spus că ar dori să îl asculte stând cu
braţele şi picioarele desfăcute, fiindcă ea se aşezase în faţa focului
cu genunchii lipiţi, înconjurându-i cu braţele. Aşa că O şi-a ridicat
cămaşa şi, în genunchi, sprijinindu-se însă pe vârful picioarelor,
precum carmelitele ori japonezele, a aşteptat Atâta doar că, din
cauza genunchilor desfăcuţi, simţea între coapsele întredeschise
blana albă şi uşor înţepătoare. René a insistat, nu îşi desfăcuse
picioarele îndeajuns.
Cuvântul „desfăcuse‖ şi expresia „a-şi desface picioarele‖ se
încărcau, în gura iubitului ei, de atâta tulburare şi simţ al puterii,
încât nu reuşea niciodată să le asculte fără un fel de prosternare
interioară, de supunere sacră, ca şi cum nu el, ci un zeu ar fi vorbit.
Aşa încât rămăsese nemişcată, cu palmele în aer de o parte şi de
cealaltă a genunchilor între care cămaşa strânsă în jurul taliei îşi
reordona faldurile. În definitiv, ceea ce dorea iubitul ei era simplu:
să fie constant şi imediat accesibilă. Nu era suficient să ştie că este
aşa: era necesar ca ea să nu ridice nici cel mai mic obstacol, ca
ţinuta ei, veşmintele, să simbolizeze asta în ochii celor avizaţi. Ceea
ce înseamnă, şi-a continuat el teoria, două lucruri. Primul, deja
cunoscut, asupra căruia fusese atenţionată încă din seara sosirii la
castel: genunchii nu trebuie încrucişaţi, buzele trebuie să rămână
mereu întredeschise. Poate îşi închipuia că nu e mare lucru (aşa şi
era!), însă va realiza că, din contră, pentru a se conforma acestei
discipline, este nevoie de un perpetuu efort de atenţie, care îi va
reaminti de fiecare dată – ca un secret al amândurora şi, poate, al
câtorva încă, în timpul ocupaţiilor de zi cu zi şi în mijlocul tuturor
celor care habar nu aveau – realitatea condiţiei ei. Cât despre haine,
rămâne la latitudinea ei să le aleagă ori să le inventeze, în aşa fel
încât acea semidezbrăcare la care a obligat-o în maşina care îi
ducea la Roissy să nu mai fie necesară. Mâine O va face trierea a tot
ceea ce înseamnă portjartiere şi chiloţi, alegându-le dintre rochiile
din şifoniere, dintre desuurile din sertare. La fel se va întâmpla şi
cu sutienele asemănătoare celui căruia René îi tăiase bretelele
pentru a i-l scoate, cu a căror parte superioară i-ar fi acoperit sânii,
cu bluzele şi rochiile care nu se desfăceau în partea din faţă, cu
fustele prea strâmte pentru a putea fi ridicate dintr-o singură
mişcare. Să îşi procure alte sutiene, alte bluze, alte rochii. Deci, din
acest moment, va trebui să meargă la croitoreasă cu sânii goi pe
sub cămaşă sau pe sub pulover? Ei da, va merge cu sânii goi. Dacă
se va prinde cineva de chestia asta, să îi explice cum o vrea, ori să
nu o facă deloc, rămâne la alegerea ei şi nu o priveşte decât pe ea.
Acum, pentru restul lucrurilor pe care le mai are de învăţat, ar mai
fi de aşteptat câteva zile, iar dorinţa lui era ca ea să îl aştepte
îmbrăcată aşa cum se cuvenea. Va găsi în sertăraşul secretairului
toţi banii de care ar putea avea nevoie. Când bărbatul şi-a încheiat
spusele, ea a şoptit „te iubesc‖, fără a face nici cel mai mic gest. El a
fost cel care a mai pus lemne pe foc şi a aprins lampa de opal roz, de
pe noptieră. I-a spus lui O să se bage în pat şi să îl aştepte, căci vor
dormi împreună. Când s-a întors, O a întins mâna stângă pentru a
stinge lampa şi ultimul lucru pe care l-a mai văzut, înainte ca
întunericul să şteargă toate contururile, a fost sclipirea întunecată
a inelului de fier. Era culcată pe jumătate, pe o parte. În aceeaşi
clipă, iubitul ei a strigat-o pe nume, cu voce joasă, şi i-a lipit toată
palma de spintecătura de sub pântece, trăgând-o către el.
A doua zi, O tocmai îşi termina micul dejun, singură, în rochie
de casă, în sufrageria verde – René plecase devreme şi nu avea să se
întoarcă decât pe seară, pentru a o lua la cină –, când a sunat
telefonul. Aparatul era în dormitor, la capul patului, lângă lampă. O
s-a aşezat pe jos şi a ridicat receptorul. Era René care dorea să ştie
dacă menajera a plecat. Da, tocmai plecase, după ce îi servise micul
dejun, şi nu avea să revină decât a doua zi dimineaţă. „— Ai început
să-ţi faci ordine printre haine? — Aş fi început, a răspuns tânăra,
numai că m-am sculat foarte târziu şi, până am făcut şi o baie, s-a
făcut prânzul. — Te-ai îmbrăcat? — Nu, sunt în cămaşa de noapte
şi în rochia de casă. — Pune aparatul de-o parte şi scoateţi-le!‖
O a ascultat cu asemenea dăruire, încât telefonul, pe care îl
aşezase pe pat, a alunecat, căzând pe covor. A fost convinsă că s-a
întrerupt legătura. Nu, nu se întrerupsese. „— Eşti goală?, s-a
interesat René. — Da. Dar de unde mă suni?‖ Nu i-a răspuns la
întrebare, adăugând doar: „— Ţi-ai păstrat inelul?‖
Sigur că îl păstrase. I-a spus să rămână aşa cum era până la
întoarcerea lui şi aşa să-şi facă valizele cu hainele de care trebuia
să scape. Apoi a închis. Era trecut de ora unu şi vremea era
frumoasă. Câteva raze de soare luminau cămaşa de noapte albă şi
rochia de casă din catifea reiată verde pal, precum coaja de migdală
necoaptă, pe care O, scoţându-le, le lăsase să cadă pe jos. Le-a
adunat şi s-a îndreptat spre baie, pentru a le pune într-un dulap
încastrat în perete. În trecere, oglinda fixată pe o uşă, care
împreună cu aceea de pe perete şi de pe uşa următoare realiza o
oglindă uriaşă cu trei feţe, i-a reflectat brusc propria imagine: nu
mai avea decât papucii de piele, de acelaşi verde cu al rochiei de
casă, doar ceva mai verzi decât papucii pe care îi purtase la Roissy,
şi inelul. Îi lipseau şi colierul, şi brăţările din piele. Era singură, era
unicul ei spectator. Totuşi, nicicând nu se simţise mai profund
predată unei voinţe care nu era a sa, sclavă până-n măduva
oaselor, mai fericită că este aşa şi nu altfel. Când s-a aplecat pentru
a deschide un sertar, şi-a văzut sânii mişcându-se încetişor. I-a
luat două ore pentru a pune pe pat hainele care, ulterior, trebuiau
aranjate în valiză. În privinţa chiloţilor, nu a fost mare lucru, a
făcut o grămăjoară lângă unul dintre stâlpii patului. Cu sutienele a
fost la fel: nu a mai rămas nici unul, căci toate se închideau într-o
parte. S-a gândit în ce fel ar putea fi executat acelaşi model, având
grijă să se închidă în faţă, chiar sub scobitura dintre sâni. Nici cu
port-jartierele nu a fost vreo problemă, însă a avut o ezitare când să
arunce şi corsetul de satin roz, brodat, care se lega la spate,
semănând atât de mult cu acela pe care îl purtase la Roissy. L-a
pus deoparte, pe comodă. O să hotărască René. Va face la fel şi cu
puloverele, care toate se trăgeau pe cap şi erau strânse la baza
gâtului, aşadar nu se puteau desface. Puteau fi însă ridicate din
talie şi dezveli, astfel, sânii. În schimb, toate furourile le-a făcut
grămadă pe pat. În sertarul comodei nu au mai rămas decât un
jupon de fai negru cu volan plisat şi danteluţă de Valencienne, pe
care îl folosea ca dublură a unei fuste plisate, din lână neagră, prea
uşoară pentru a nu fi şi transparentă. Va avea nevoie de alte
jupoane, deschise la culoare şi scurte. Şi-a dat seama că ar trebui
să renunţe să mai poarte rochii drepte, ori să aleagă nişte modele
gen mantou, cu nasturi de sus până jos, şi să îşi comande desuuri
care să se desfacă o dată cu rochiile. În privinţa jupoanelor şi a
rochiilor era simplu, dar ce îi va spune croitoresei despre desuuri?
O să îi explice că îşi dorea o dublură mobilă, fiindcă era friguroasă.
Chiar aşa şi era, drept care s-a întrebat, dintr-o dată, cum va
suporta, atât de prost protejată, frigul iernii. După ce a terminat –
nemaipăstrând în garderobă decât cămăşile (care, toate, se
închideau în faţă), fusta neagră plisată, bineînţeles mantourile şi
taiorul cu care se întorsese de la Roissy –, a mers să pregătească
ceaiul. În bucătărie, a schimbat termostatul la cald. Menajera nu
încărcase coşul cu lemne pentru a face focul în salon, iar O ştia că
iubitului ei îi place să o descopere, seara, în salon, lângă foc. A
umplut, aşadar, coşul din lada de pe coridor, l-a dus lângă şemineu
şi a aprins focul. Şi astfel l-a aşteptat să se întoarcă, ghemuită în
fotoliul uriaş, cu ceaiul alături, dar, de această dată, aşa cum fi
ordonase, dezbrăcată. Pentru O, prima dificultate a fost aceea
privitoare la profesia ei. Poate că dificultate este prea mult spus.
Mirare ar fi cuvântul mai potrivit. O lucra în departamentul de
modă al unei agenţii fotografice, unde prelucra ore în şir imaginile
celor mai ciudate ori mai frumoase fete, alese de creatorii de modă
pentru a le prezenta colecţiile. Cei de la serviciu se miraseră că O îşi
prelungea atât de mult vacanţa, până târziu, în toamnă, şi că
absenta exact în perioada cea mai încărcată, când o nouă linie a
modei urma să apară pe piaţă. Dar se miraseră, mai ales, că
revenise atât de schimbată. La prima vedere, nu se prea putea
spune însă în ce consta schimbarea dar, pe măsură ce o observau,
erau tot mai convinşi de ea. Se ţinea dreaptă, privirile îi erau mai
limpezi, însă ceea ce frapa, mai ales, era perfecţiunea imobilităţii
sale şi măsura gesturilor. Se îmbrăcase întotdeauna sobru, ca toate
fetele care au un serviciu care, în principiu, este proprietatea
bărbaţilor. Însă, oricât de rezervată s-ar fi dovedit, celelalte fete –
care erau obiectul însuşi al muncii sale, ale căror ocupaţie şi
vocaţie erau îmbrăcămintea şi coafurile – au remarcat rapid ceea ce
alţi ochi nu ar fi putut zări. Puloverele purtate direct pe piele, care
lăsau să se deseneze sânii pe sub ele – până la urmă René fusese de
acord cu puloverele –, fustele plisate care se înfoiau fără greutate
căpătaseră aerul discret al unei uniforme, într-atât de des ajunsese
O să le poarte. „Greşeşti, fetiţo, i-a zis într-o zi, cu maliţie, un
manechin blond, cu ochii verzi, cu pomeţi slavi, înalţi, şi cu tenul
cenuşiu-cafeniu, totuşi ţi-ar trebui jartiere, o să-ţi distrugi
picioarele.‖ Asta pentru că O se aşezase, neatentă, în faţa ei, cam
repezită şi în diagonală, pe braţul unui fotoliu mare, de piele, iar
gestul îi făcuse fusta să se ridice. Fata cea înaltă zărise sclipirea
coapsei goale deasupra ciorapilor rulaţi, care acopereau genunchii
şi se opreau imediat deasupra rotulelor. O a zâmbit, curioasă să
ştie ce şi-o fi închipuit blonda. Dacă nu cumva chiar a înţeles... A
tras de ciorapi, pe rând, ca să îi mai întindă, ceea ce era mai greu
decât atunci când urcau până la jumătatea coapsei şi erau ţinuţi de
jartiere, şi i-a răspuns lui Jacqueline, ca pentru a se justifica: „— E
mai practic aşa. — Practic pentru ce? — Nu suport centurile, deci
nici portjartierul‖. Jacqueline nu a mai fost atentă la răspunsul lui
O, privind inelul de fier.
Cu Jacqueline a făcut vreo cincizeci de clişee în câteva zile.
Fotografiile nu semănau cu nimic din ceea ce lucrase mai înainte.
Dar poate că nici nu avusese un asemenea mod. În orice caz,
niciodată nu ştiuse să extragă dintr-o figură sau dintr-un corp
asemenea semnificaţii emoţionante. Nu se punea problema să
înfrumuseţezi mătăsurile, blănurile, dantelele, prin frumuseţea de
zână surprinsă în oglindă a Jacquelinei, fie în cea mai simplă
cămaşă, fie în cea mai somptuoasă blană de vizon. Era tunsă scurt,
firul de păr era gros şi blond, uşor ondulat, la orice cuvânt îşi
apleca puţin capul spre umărul stâng, lipindu-şi obrazul de gulerul
ridicat al blănii, dacă în acel moment purta vreuna. O a surprins-o
odată astfel, surâzătoare şi tandră, cu părul uşor ridicat ca de o
boare de vânt, cu obrazul neted şi ferm lăsat pe vizonul albastru, de
parcă pe blană s-ar fi aşezat cenuşa proaspătă a unui foc de lemne.
Buzele îi erau întredeschise, ochii pe jumătate închişi. În apele
sclipitoare şi îngheţate ale fotografiei ai fi zis că pluteşte o înecată
fericită, şi palidă, ah, atât de palidă!. .. O scosese o probă într-un
uşor ton de gri. Dar făcuse şi o altă fotografie Jacquelinei, care o
tulbura încă şi mai tare: în contre-jour, cu umerii goi, cu capul şi
figura ascunse de o voaletă neagră din plasă cu ochiuri mari, cu o
absurdă pană dublă de egretă, ale cărei fire impalpabile o
încoronau parcă într-un nimb de ceaţă. Era îmbrăcată într-o
imensă rochie de mătase groasă, brodată, roşie ca rochiile de
mireasă din Evul Mediu, care o acoperea până la gleznă, se umfla în
jurul şoldurilor, îi strângea mijlocul şi îi reliefa sânii. Era ceea ce
creatorii de modă numesc „rochie de gală‖, pe care nimeni nu o
poartă niciodată. Sandalele cu tocuri foarte înalte erau şi ele
îmbrăcate în mătase roşie. Tot timpul în care Jacqueline a stat în
faţa ei, îmbrăcată cu rochia aceea şi încălţată cu sandalele care i se
potriveau, ascunsă de voaleta care părea premoniţia unei măşti, O
îi completa şi îi modifica în gând detaliile. Nu ar fi fost mare lucru:
dacă talia ar fi fost şi mai strânsă, iar sânii şi mai dăruiţi privirilor,
ar fi fost întocmai ca rochia ei de la Roissy, ca rochia lui Jeanne,
aceeaşi mătase groasă, netedă, casantă, mătase care era ridicată cu
amândouă mâinile când i se ordona... Şi, ia te uită, Jacqueline
chiar o ridica, folosindu-şi ambele mâini, pentru a coborî de pe
platforma pe care poza de un sfert de ceas. Acelaşi fâşâit, acelaşi
zgomot de frunze uscate strivite sub talpa pantofului. Chiar nimeni
nu poartă asemenea rochii de gală? Ah, ba da! Dar Jacqueline mai
purta şi un colier de aur, la baza gâtului, şi brăţări de aur. O s-a
surprins gândindu-se că i-ar fi stat şi mai bine dacă brăţările şi
colierul ar fi fost din piele. Aşa că, de data asta, a făcut ceea ce nu
s-a mai întâmplat vreodată: a urmat-o pe Jacqueline în
încăpătoarea cabină a studioului, în care modelele se îmbrăcau, se
machiau şi unde, la plecare, îşi lăsau costumele şi fardurile de
serviciu. A rămas în picioare în cadrul uşii, cu privirile aţintite în
oglinda în faţa căreia se aşezase Jacqueline, fără a-şi fi scos rochia.
Oglinda era mare cât peretele, pe când măsuţa de machiaj din sticlă
neagră era chiar foarte mică, astfel încât le putea vedea, în acelaşi
timp, pe Jacqueline, pe cea care o ajuta să îşi scoată penele de
egretă şi voaleta, dar şi propria imagine. Colierul şi l-a scos singură,
ridicând braţele ca două toarte ale unei amfore. Câteva picături de
sudoare îi periau subsuorile perfect epilate (oare de ce?, s-a
întrebat O, ce păcat, ea e atât de blondă!...), iar O a simţit mirosul
lor iute şi fin, uşor vegetal, şi s-a întrebat ce parfum foloseşte
Jacqueline sau ce parfum i-a fost ordonat să folosească. Şi-a scos
apoi brăţările şi le-a pus pe măsuţa de sticlă, făcându-le să zornăie
ca pe nişte lanţuri. Nuanţa de blond a părului era atât de deschisă,
încât pielea părea mai închisă la culoare, cenuşiu-cafenie până la
bej, ca nisipul fin după flux. În fotografie, mătasea roşie urma să fie
neagră. Abia în momentul în care genele lungi ale Jacquelinei, pe
care şi le rimela fără prea mare tragere de inimă, s-au ridicat, O i-a
întâlnit privirea directă şi atât de imobilă încât nu şi-a mai putut-o
desprinde de a sa, simţind, încet-încet, cum roşeşte. Asta a fost tot
„Iertaţi-mă, dar trebuie să mă dezbrac‖, a spus Jacqueline.
„Dumneavoastră iertaţi-mă!‖, a murmurat O, închizând uşa. A
doua zi a luat la ea probele executate în ajun, fără a şti cu adevărat
dacă chiar vrea să i le arate iubitului ei, cu care urma să cineze în
oraş. Fardându-se la măsuţa din dormitor, privea fotografiile, se
întrerupea pentru a urmări cu vârful unui deget linia unei
sprâncene, schiţa unui surâs. Însă când a auzit zgomotul cheii în
broasca uşii de la intrare, a lăsat fotografiile să alunece în sertar.
De două săptămâni, O purta echipamentul convenit şi încă nu
se obişnuise cu el. Într-o seară, la întoarcerea de la studio, a găsit
un bilet de la iubitul ei care, în câteva cuvinte, o ruga să fie gata pe
la opt, ca să poată lua cina împreună cu el şi cu prietenii lui. Va
veni o maşină să o ia, şoferul va urca să o caute. Post-scriptumul
preciza că trebuie să poarte haina de blană, să fie îmbrăcată
complet în negru (cuvântul „complet‖ era subliniat) şi să aibă grijă
să fie fardată şi parfumată ca la Roissy. Era deja ora şase. Complet
în negru pentru cină însemna – şi era jumătatea lui decembrie, şi
era frig! – ciorapi negri de nailon, mănuşi negre, fusta plisată în
evantai, puloverul gros cu paiete sau vesta scurtă, cu mâneci, de
fai. A ales-o pe cea din urmă. Era vătuită şi matlasată cu tigheluri
largi, strânsă în agrafe de la gât până-n talie ca acelea, sobre, pe
care le purtau bărbaţii în secolul al şaisprezecelea şi, dacă îi
sublinia atât de bine sânii, asta era fiindcă sutienul era prins, pe
dedesubt, de vestă. Dublura interioară era făcută tot din fai, iar
băştile ei decupate ajungeau până pe şolduri. Singura pată de
culoare, scânteietoare, erau agrafele mari, aurite, semănând
clapetelor de la ghetele copiilor, pe care inele metalice le fac să se
deschidă şi să se închidă cu zgomot. Nimic nu îi părea mai ciudat
lui O decât să se vadă liberă şi singură în baie, preocupată să se
spele, să se fardeze şi să se parfumeze ca la Roissy, după ce îşi
aranjase hainele pe pat, iar la piciorul patului, pantofii negri de
antilopă cu tocuri cui. Nu avea farduri chiar ca la castel. În sertarul
măsuţei de machiaj a descoperit un ruj gras pentru obraji, pe care
nu îl folosise niciodată, cu ajutorul căruia şi-a conturat mai
pregnant areolele sânilor. Era un ruj care abia de se vedea atunci
când era aplicat, dar care imediat se închidea la culoare. La început
a crezut că dăduse un strat prea gros şi a încercat să îl şteargă cu
puţin spirt, dar se ştergea tare greu. A luat-o de la cap: o nuanţă roz
închis, ca de bujor, i-a înflorit pe sfârcuri. Cât despre buzele
ascunse de blăniţa de sub pântece, degeaba a vrut să le fardeze, că
nu i-a mers. În sfârşit, a găsit printre tuburile cu ruj de buze din
acelaşi sertar un ruj permanent, care nu îi plăcea deloc, fiindcă era
prea uscat şi îşi păstra culoarea prea mult timp. Însă pentru locul
acela era tocmai bun. Şi-a aranjat părul, figura, apoi s-a parfumat.
René îi dăduse, într-un vaporizator care arunca o ceaţă groasă de
picături dens mirositoare, un parfum al cărui nume nu îl cunoştea
şi care amintea de lemnul uscat şi de plantele de mlaştină, aspru şi
oarecum sălbatic. Pe piele, pe blăniţa de la subsuori şi de sub
pântece, ceaţa se lichefia şi picăturile se prelingeau şi se lipeau în
puncte minuscule. La Roissy învăţase ritmurile lente, aşa încât s-a
parfumat în trei rânduri, lăsând de fiecare dată parfumul să i se
usuce pe piele. După care şi-a pus mai întâi ciorapii şi pantofii cu
tocuri înalte, apoi jupa, fusta şi, în fine, sacoul cambrat. Şi-a tras
mănuşile. Şi-a luat geanta, în care avea pudra, rujul, pieptenele,
cheia şi o mie de franci. Aşa, înmănuşată, şi-a scos haina de blană
din şifonier şi şi-a îndreptat privirile către ceasul de la capul
patului: era opt fără un sfert. S-a aşezat de-a curmezişul patului,
cu privirile fixate pe cadranul ceasului, aşteptând fără nici o
mişcare sunetul soneriei. În sfârşit, când l-a auzit şi s-a ridicat
pentru a pleca, înainte de a stinge lumina, şi-a zărit în apele oglinzii
privirea îndrăzneaţă, dar blândă şi docilă.
Prima persoană pe care a văzut-o, la bar, după ce a împins uşa
restaurantului italienesc în faţa căruia o lăsase maşina, a fost
René. Acesta i-a zâmbit tandru, a luat-o de mână şi s-a întors către
un fel de atlet cu păr cărunt pe care, în engleză, i l-a prezentat drept
Sir Stephen H. Lui O i s-a oferit un scaun între cei doi bărbaţi şi,
cum urma să se aşeze, René i-a şoptit să aibă grijă să nu îşi şifoneze
rochia, ajutând-o să şi-o lase să alunece în jurul scaunului a cărui
piele rece a simţit-o, astfel, direct pe piele, ca şi marginea de metal
strălucitor lipită de interiorul coapselor. La început nu a îndrăznit
să se aşeze decât pe jumătate, de teamă să nu cedeze tentaţiei de a
sta picior peste picior. Fusta i s-a întins de jur împrejur. Călcâiul
drept se sprijinea pe inelul metalic al scaunului de bar, vârful
piciorului stâng atingea podeaua. Englezul, care, fără a scoate un
cuvânt, se înclinase în faţa ei, nu o scăpa din ochi, privindu-i
genunchii, mâinile, buzele, atât de calm şi cu o atenţie atât de
precis direcţionată şi sigură de sine, încât O s-a simţit examinată,
cântărită în postura de unealtă, ceea ce ştia că este. Forţată, parcă,
de această privire şi, aşa zicând, împotriva propriei voinţe, şi-a scos
mănuşile. Ştia că, o dată ce va avea mâinile dezgolite, bărbatul va
începe să vorbească, fiindcă mâinile ei erau cu totul deosebite,
semănând mai degrabă cu acelea ale unui băiat decât ale unei
femei, şi fiindcă pe inelarul stâng purta inelul de fier cu triplă
spirală de aur. Uite că nu a fost aşa: nu a spus nimic, însă a zâmbit
văzând inelul. René bea Martini, Sir Stephen, whisky. Cel din urmă
şi-a terminat încet licoarea din pahar, apoi a aşteptat ca René să
dea gata un al doilea Martini, iar O sucul de grapefruit pe care
iubitul ei i-l comandase, explicând în acest timp că, dacă O vrea să
le facă plăcerea de a fi de acord cu ei, ar putea cina în sala de la
subsol, mai mică şi mai liniştită decât cea de la parter, care se
deschidea către bar. „Desigur‖, a răspuns O, care deja îşi luase de
pe tejgheaua barului geanta şi mănuşile. Sir Stephen i-a întins
mâna dreaptă pentru a o ajuta să coboare de pe scaunul de bar.
Femeia şi-a lăsat mâna în mâna lui, pe când englezul i se adresa, în
sfârşit, direct, remarcând că are mâini făcute să poarte fierul,
într-atât de bine i se potrivea inelul. Însă, cum îi vorbea în engleză,
în termeni se strecura un anume echivoc şi puteai ezita în a înţelege
dacă era vorba numai despre metalul cu pricina sau, nu cumva,
mai ales despre lanţuri. În sala de la subsol, o simplă pivniţă
tencuită fără finisaj, dar proaspătă şi veselă, erau patru mese
dintre care doar una era ocupată de persoane a căror întâlnire
dădea semne că se apropie de încheiere. Pe pereţi fusese desenată,
aproape ca o frescă, harta Italiei gastronomice şi turistice, în culori
fără stridenţă, ca acelea ale îngheţatelor de vanilie, zmeură sau
fistic. Ceea ce a făcut-o pe O să îşi spună că, la sfârşitul mesei, va
cere o îngheţată cu praline pisate şi cremă proaspătă. Plutea de
fericire simţind pe sub masă genunchiul lui René lipindu-se de al
ei, auzindu-l vorbind şi ştiind că pentru ea vorbeşte. Şi el îi privea
buzele. I s-a permis să comande îngheţată, nu însă şi cafea. Sir
Stephen i-a rugat să accepte să bea cafeaua la el acasă. Mâncaseră
cu toţii foarte uşor, iar O îşi dăduse seama că avuseseră grijă să nici
nu bea prea mult, iar ea încă şi mai puţin: o jumătate de carafă de
Chianti pentru toţi trei. Ba chiar mâncaseră în viteză: abia dacă se
făcuse ora nouă. „I-am dat liber şoferului, a spus Sir Stephen, nu ai
vrea să conduci tu, René? Cel mai simplu e să mergem direct la
mine.‖ René a trecut la volan, O lângă el, Sir Stephen alături de ea.
Maşina era un Buick uriaş pe a cărui banchetă din faţă încăpeau
toţi trei.
Dincolo de Alma, Cours-la-Reine era luminat, fiindcă din
copaci căzuseră toate frunzele, Place de la Concorde era sclipitoare
şi uscată, iar cerul de deasupra ei întunecat de norii în care părea
că s-a adunat toată zăpada, care însă nu s-a hotărât încă să cadă
pe pământ. S-a auzit un mic declic, iar aerul cald a putut fi simţit
urcând pe picioare: Sir Stephen dăduse drumul la încălzire. René a
urmat malul drept al Senei, apoi a întors către Pont-Royal, pentru a
trece pe stângul. Înlănţuită în piatră, apa îngheţase, încremenind
parcă, la rândul ei, ca într-o piatră întunecată. Privind-o, gândul o
purta pe O la hematite. Pe când avea cincisprezece ani, cea mai
bună prietenă a ei, care avea treizeci, şi de care era îndrăgostită,
purta un inel de hematit împodobit cu mici diamante. O şi-ar fi
dorit un colier din această piatră neagră, fără diamante, un colier
strâns la baza gâtului. Însă colierele care i se dăruiau acum – mă
rog, încă nu i se dăruiau... – le-ar fi schimbat, oare, pe acel colier de
hematit, pe hematitele din vis? Revedea camera mizerabilă în care
Marion o adusese, în spatele intersecţiei de la Turbigo, şi cum îşi
desfăcuse – ea, nu Marion! – cozile lungi de şcolăriţă, pe când
prietena ei o dezbrăca şi o culca în patul de fier. Frumoasă mai era
Marion când o mângâiai, iar ochii ei păreau două stele, două stele
albastre, fremătătoare! René a oprit maşina. O nu a putut
recunoaşte străduţa pe care se aflau, una dintre acelea care leagă
rue de l’Université de rue de Lille.
Apartamentul lui Sir Stephen era situat în fundul unei curţi,
într-una dintre aripile unui vechi hotel, iar camerele se înşiruiau
una după alta. Cea din capătul opus intrării era şi cea mai mare,
cea mai primitoare, mobilată în stil englezesc, cu mobilă din mahon
întunecat şi mătăsuri în nuanţe pale de galben şi gri. „Nu am să vă
cer să faceţi focul, i-a spus Sir Stephen lui O, însă cu siguranţă
această canapea vă aparţine. Luaţi loc, vă rog. René va face
cafeaua, iar eu nu vă solicit decât să mă ascultaţi cu atenţie.
Canapeaua din damasc de culoare deschisă era aşezată
perpendicular faţă de şemineu, cu faţa către ferestrele ce dădeau
spre grădină şi cu spatele la acelea care dădeau spre curte. O şi-a
scos blana şi a lăsat-o pe braţul canapelei. Când s-a întors şi-a dat
seama că şi iubitul ei, şi gazda aşteptau în picioare ca ea să se
supună invitaţiei lui Sir Stephen, aşa că şi-a aşezat geanta lângă
haina de blană şi şi-a scos mănuşile. Când, oare, când va afla, în
sfârşit, şi chiar va afla vreodată gestul furiş prin care să îşi ridice
fustele în clipa în care trebuie să se aşeze, gest pe care nimeni să nu
îl observe, gest atât de discret încât şi ea să uite de propria-i
nuditate şi supunere? În orice caz, nu acum, când René şi străinul
acesta o priveau în tăcere. În fine, ea a cedat şi s-a aşezat, Sir
Stephen a mai pus lemne pe foc, René a trecut în spatele canapelei,
a luat-o de gât şi de păr pe O, i-a dat capul pe spate, lipindu-i ceafa
de spătar, şi a sărutat-o atât de îndelung şi de profund, încât ea a
simţit că i se taie respiraţia şi că pântecele i se înmoaie şi îi ia foc.
Nu a lăsat-o decât pentru a-i spune că o iubeşte, după care şi-a lipit
din nou buzele de ale ei. Mâinile lui O, libere şi desfăcute, cu podul
palmelor spre tavan, căzuseră pe rochia neagră, aşezată în jurul ei
ca o corolă. Sir Stephen se apropiase şi, atunci când, într-un târziu,
René i-a dat drumul, iar ea şi-a deschis ochii, a întâlnit privirea
cenuşie şi dreaptă a englezului. Şi chiar aşa ameţită cum era şi
gâfâind de fericire, nu i-a fost greu să observe că acesta o admira şi
o dorea. Cine ar fi rezistat gurii ei umede şi întredeschise, buzelor ei
umflate, gâtului ei alb ţâşnind din gulerul negru al hainei de paj,
ochilor mari şi limpezi care nu evitau nici o privire? Numai că
singurul gest pe care Sir Stephen şi l-a permis a fost să îi mângâie
din vârful degetelor sprâncenele şi, apoi, buzele. După care,
aşezându-se în faţa ei, de cealaltă parte a şemineului, după ce René
s-a afundat la rândul lui într-un fotoliu, i s-a adresat „Îmi închipui
că René nu v-a vorbit niciodată despre familia lui. Poate că ştiţi
totuşi că mama sa, înainte de a se mărita cu tatăl lui, a fost
căsătorită cu un englez care, la rându-i, avea un fiu dintr-un mariaj
anterior. Acel fiu sunt chiar eu, şi mama lui René m-a crescut până
în ziua în care l-a părăsit pe tatăl meu. Aşadar, nu am nici o
legătură directă de sânge cu René şi totuşi, într-un anume fel,
suntem fraţi. Ştiu că René vă iubeşte. Aş fi observat şi dacă el nu
mi-ar fi spus-o, dacă nu ar fi făcut nici un gest în acest sens. Ajunge
să îl vezi cum vă priveşte. Mai ştiu şi că sunteţi dintre acelea care
au trecut pe la Roissy şi îmi închipui că veţi mai da pe acolo. În
principiu, inelul pe care îl purtaţi îmi dă dreptul să dispun de
dumneavoastră ca tuturor celor care îi înţeleg semnificaţia. Însă nu
ar fi vorba decât despre un angajament trecător, or ceea ce noi
aşteptăm de la dumneavoastră este un lucru cu mult mai serios.
Spun noi fiindcă observaţi că René tace, dorind ca eu să vorbesc
atât în numele meu, cât şi în al lui. Dacă este adevărat că suntem
fraţi, atunci eu sunt cel mare, născut fiind cu zece ani înaintea lui.
De asemenea, există între noi o asemenea veche stare de libertate
absolută, încât tot ceea ce îmi aparţine este din când în când al lui,
iar ceea ce îi aparţine devine uneori al meu. Sunteţi de acord să
participaţi la acest joc? Vă rog, vă cer o declaraţie în acest sens,
fiindcă ea vă va angaja mai mult decât la simpla supunere, care
este ca şi câştigată. Luaţi în considerare realitatea că eu sunt, pur
şi simplu, o altă formă a iubitului dumneavoastră. Nu veţi avea
niciodată decât un singur stăpân. Însă cu certitudine mai redutabil
decât toţi cei cărora aţi fost dăruită la Roissy, fiindcă voi fi prezent zi
de zi şi, dincolo de asta, am simţul obiceiurilor şi al ritualurilor.
(And besides, I am fond of habits and rites... )‖
Vocea calmă a lui Sir Stephen se ridica în tăcerea absolută.
Până şi flăcările şemineului luminau fără vreun zgomot. O era
fixată de canapea ca un fluture prins cu un ac, un ac lung făcut din
cuvinte şi din priviri care îi traversa miezul trupului şi îi apăsa pe
mătasea călduţă fesele dezgolite şi atente. Nu mai ştia pe unde îi
sunt sânii, ceafa, mâinile. Însă că acele obiceiuri şi ritualuri despre
care i se vorbise trebuiau să aibă ca obiect posedarea, printre alte
părţi ale corpului ei, şi a coapselor lungi ascunse sub fusta neagră
şi încă şi mai desfăcute acum, asupra acestui fapt nu avea nici o
îndoială. Cei doi bărbaţi stăteau în faţa ei. René fuma, însă
aprinsese lângă el una dintre acele lămpi cu abajur negru, care
devorează filmul, dar şi aerul, oricum purificat de focul de lemne
care mirosea proaspăt în noapte. „— Puteţi să îmi răspundeţi sau
mai vreţi să ştiţi şi alte lucruri? a adăugat Sir Stephen. — Dacă
accepţi, a spus René, îţi voi explica eu însumi preferinţele lui Sir
Stephen. — Exigenţele, l-a corectat acesta.‖ Cel mai dificil nu este
să accept, îşi spunea O, dându-şi seama că nici unul, nici celălalt şi
nici măcar ea nu s-ar fi gândit la aşa ceva, la faptul că ea ar fi putut
refuza. Cel mai dificil era să vorbească. Buzele îi ardeau, gura îi era
uscată, parcă nu mai avea nici un strop de salivă, angoasa născută
în egală măsură din frică şi din dorinţă o strangula, mâinile, pe care
şi le regăsise, erau reci şi umede. Dacă măcar şi-ar fi putut închide
ochii. Numai că, nici vorbă de aşa ceva. Două priviri îi urmăreau
privirea, două priviri cărora nu putea şi nici nu voia să le scape.
Două priviri care o trăgeau spre ceea ce crezuse că a lăsat deoparte
pentru multă vreme, poate pentru totdeauna, acolo, la Roissy.
Fiindcă René nu începea îmbrăţişările decât mângâind-o, iar
simbolul apartenenţei ei tuturor celor care cunoşteau secretul
inelului rămăsese fără consecinţe. Poate că nu întâlnise pe nimeni
care să fi ştiut secretul. Sau poate că aceia care îl ştiau nu
scoseseră nici o vorbă. Singura persoană pe care o bănuia că ar fi
înţeles era Jacqueline. Dar dacă aceasta fusese la Roissy, de ce nu
purta inelul? Mai mult: împărtăşirea secretului, ce drepturi îi oferea
Jacquelinei asupra ei? Chiar aşa, îi dădea faptul acesta vreun
drept? Dar ca să vorbească trebuie să se mişte? Păi cum să se mişte
de capul ei? Ar fi fost suficient un ordin pentru a ţâşni în picioare,
numai că, de data aceasta, ceea ce doreau de la ea nu era să asculte
un ordin, ci să vină în întâmpinarea ordinelor, să le-o ia înainte, să
îşi asume rolul de sclavă şi să se dăruiască în consecinţă. În asta ar
fi constat ceea ce Sir Stephen înţelegea prin „declaraţia‖ ei. Îşi
amintea că nu îi spusese niciodată lui René altceva decât „te
iubesc‖ şi „sunt a ta‖. Astăzi se părea că i se cere să vorbească, să
accepte în detaliu şi cu precizie ceea ce până acum acceptaseră
doar tăcerile ei. S-a îndreptat şi, ca şi cum s-ar fi sufocat, şi-a
desfăcut haina până când despicătura dintre sâni a început să iasă
la iveală. După care s-a ridicat în picioare. Genunchii şi mâinile îi
tremurau. „— Sunt a ta, i s-a adresat ea lui René, şi voi fi tot ceea ce
tu vei vrea să fiu. — Nu aşa, i-a răspuns acesta, eşti a noastră.
Repetă după mine: Sunt a voastră şi voi fi tot ceea ce voi veţi vrea să
fiu. Ochii cenuşii şi duri ai lui Sir Stephen nu o părăseau şi nici cei
ai lui René, în care se putea pierde pe când repeta fără grabă, după
el, frazele pe care i le comanda, trecându-le la persoana întâi, ca
într-un exerciţiu gramatical. „îmi recunoşti mie şi lui Sir Stephen
dreptul...‖, spunea René, iar O relua cât de limpede putea: „Vă
recunosc ţie şi lui Sir Stephen dreptul...‖ Dreptul de a dispune de
corpul ei după bunul lor plac, oriunde şi oricum ar fi avut chef,
dreptul de a o ţine în lanţuri, de a o biciui ca pe o sclavă sau ca pe o
condamnată pentru cea mai neînsemnată greşeală, sau pur şi
simplu din plăcere, dreptul de a nu ţine cont de rugăminţile şi de
ţipetele ei, dacă vor ajunge să o facă să ţipe. „Mi se pare, i-a spus
René, că prin asta Sir Stephen a dorit să te lege şi mai bine atât de
mine, cât şi de tine însăţi şi că doreşte să îţi explic în detaliu
exigenţele sale‖. O îşi asculta iubitul, iar cuvintele pe care i le
spusese la Roissy îi reveneau în memorie, fiindcă erau chiar
aceleaşi. Doar că atunci le ascultase lipită de el, apărată de un soi
de neverosimil care ţinea de vis, de sentimentul că existenţa ei se
desfăşura într-o cu totul altă viaţă, dacă nu cumva chiar nu exista.
Vis ori coşmar, decoruri de închisoare, rochii de gală, personaje
mascate, totul o îndepărta de propria viaţă până la aşezarea duratei
sub semnul incertitudinii. Acolo se simţea ca în plină noapte, în
miezul unui vis pe care îl recunoşti şi care o ia de la capăt: ştii că e
vis, ştii că se va sfârşi şi ai vrea să se sfârşească de teamă că nu o să
mai rezişti, dar şi să meargă mai departe ca să-i afli continuarea. Ei
bine, iată continuarea chiar aici! Când nu o mai aştepta şi sub
ultima înfăţişare pe care ar fi putut-o concepe. Şi asta admiţând
ceea ce îşi zicea acum, şi anume că aceasta era continuarea, că o
altă continuare nu se ascundea în spatele celei de faţă, şi o alta încă
şi mai departe. Iar continuarea aceasta, prin ceea ce ea arunca
dinspre amintire în prezent, prin realitatea care nu acoperea decât
un cerc închis, dintr-un univers închis, urma, dintr-o dată, să
contamineze toate întâmplările şi toate obişnuinţele vieţii cotidiene,
să o contamineze până în străfundurile fiinţei ei, fără a se mai
mulţumi doar cu o înlănţuire de semne – fesele dezgolite, corsajul
desfăcut, inelul de fier –, ci pretinzând deplina-i împlinire. Era
foarte adevărat că René nu o lovise niciodată şi că singura diferenţă
dintre perioada în care se cunoscuseră, înainte de a o duce la
Roissy, şi timpul de după revenirea de la castel era că acum se
folosea la fel de bine de calea ei anală şi de gura ei precum o făcea
înainte, şi continua să o facă şi acum, cu sexul ei. Nu a aflat
niciodată dacă la Roissy loviturile de bici pe care le primea cu
regularitate îi fuseseră date, măcar o singură dată, de René. Era şi
greu să îşi pună o asemenea întrebare, din moment ce ori ea era
legată la ochi, ori cei care o biciuiau erau mascaţi. Fără îndoială,
plăcerea pe care iubitul ei o resimţea privind spectacolul corpului
legat şi oferit loviturilor, zbătându-se în van, spectacolul urletelor ei
era atât de puternic, încât nu ar fi suportat ideea de a fi distras,
luând el însuşi un bici în mână. Cu atât mai mult cu cât i-o şi
mărturisea parcă, spunându-i acum, cu atâta blândeţe, cu atâta
tandreţe, fără să facă vreo mişcare, din fotoliul în care se afundase
şi în care stătea pe jumătate întins, picior peste picior, cât este de
fericit să o dăruiască, cât este de fericit să o vadă supunându-se ea
însăşi ordinelor şi voinţei lui Sir Stephen. Când acesta va dori ca ea
să îşi petreacă întreaga noapte cu el, sau doar o singură oră, să îl
însoţească în afara Parisului sau, de ce nu, chiar în oraş la vreun
restaurant sau la vreun spectacol, René o va suna, îi va trimite
maşina sau va veni chiar el să o caute. Astăzi, acum, era rândul ei
să vorbească. Era de acord? Numai că ea nu putea vorbi. Voinţa
aceasta îi solicita dintr-o dată să se exprime, să îşi declare propriul
abandon, să recunoască dinainte că este de acord cu ceea ce chiar
era de acord, acord pe care trupul ei însă îl refuza, cel puţin când
era vorba despre bici. Fiindcă, în rest, dacă era să fie cinstită cu ea
însăşi, se simţea mult prea tulburată de dorinţa pe care o citea în
ochii lui Sir Stephen pentru a se mai minţi pe sine însăşi, şi aşa,
tremurând, sau poate tocmai fiindcă tremura, ştia că aşteaptă mai
nerăbdătoare decât el momentul în care bărbatul o va atinge cu
mâna sau, poate, cu buzele. Fără îndoială, numai de ea ţinea să
aducă mai aproape acel moment. Oricât curaj ar fi avut şi oricât de
violentă ar fi fost dorinţa care o cuprinsese, O a simţit cum i s-ar fi
tăiat picioarele în momentul în care ar fi trebuit să dea un răspuns,
aşa că a alunecat pe covor, iar rochia i s-a desfăcut de jur împrejur,
dându-i lui Sir Stephen ocazia să remarce cu voce surdă, în tăcerea
care s-a lăsat, că şi frica îi venea la fel de bine. Însă nu ei i se
adresase, ci lui René. Tânăra constata, cu tristeţe, că englezul se
abţinea să înainteze spre ea. Totuşi, nu şi-a întors privirea către el,
pentru a nu-l scăpa din ochi pe René, îngrozită ca acesta să nu
descopere ceea ce ar fi putut fi trădarea ei. Şi totuşi, nu era vorba
despre nici o trădare căci, dacă ar fi fost să fie puse în balanţă
dorinţa pe care o resimţea în privinţa lui Sir Stephen şi sentimentul
ei că îi aparţine doar lui René, nu ar fi ezitat nici o clipă. Nu s-ar fi
lăsat nicidecum purtată de valurile noii dorinţe decât dacă René
i-ar fi permis şi, într-o oarecare măsură, dacă ar fi lăsat-o să
înţeleagă că era vorba despre un ordin. Şi aşa, rămânea cu dubiul
legat de posibila lui iritare în cazul în care l-ar fi ascultat prea iute
şi cu prea mult sârg. Cel mai mic semn din partea lui René i-ar fi
şters imediat orice urmă de dorinţă. Însă iubitul ei nu a făcut nici
un fel de semn, ci s-a mulţumit să îi ceară, pentru a treia oară, să
dea un răspuns. Aşa că s-a bâlbâit: „Consimt tot ceea ce vă va face
plăcere‖. Şi-a plecat privirile către palmele care îi prinseseră în
căuşul lor genunchii, apoi a murmurat „Aş vrea să ştiu dacă voi fi
biciuită...‖ O vreme suficient de lungă, în care şi-a putut repeta de
vreo douăzeci de ori că regretă întrebarea, nimeni nu a spus nimic.
După care vocea lui Sir Stephen a putut fi auzită răspunzându-i
calm: „Uneori‖. S-a mai auzit scăpărarea unui chibrit şi zgomotul
unui pahar: fără îndoială, unul dintre bărbaţi îşi mai turnase nişte
whisky. René tăcea, lăsând-o pe O fără de ajutor. „— Chiar dacă
acum sunt de acord, a reluat tânăra, chiar dacă promit acum, tot
nu voi putea suporta. — Nu vi se cere decât să vă supuneţi şi, chiar
dacă veţi striga sau veţi plânge, să fiţi încă de pe acum de acord că
tot degeaba va fi, i-a răspuns Sir Stephen. — Oh! Vă rog, nu
încă!...‖, a exclamat O, văzându-l pe Sir Stephen ridicându-se.
Şi René s-a ridicat, s-a aplecat către ea şi a prins-o de umeri.
„Răspunde odată, eşti de acord?‖ în sfârşit, ea a răspuns că este de
acord. Atunci a ridicat-o uşurel şi, luând loc, a aşezat-o cu capul şi
cu pieptul lipite de canapea, între genunchii lui, cu faţa în jos, cu
braţele întinse, cu ochii închişi. O imagine văzută cu câţiva ani mai
înainte i-a revenit în memorie: era o stampă ciudată reprezentând o
femeie îngenuncheată, ca ea acum, în faţa unui fotoliu, într-o
încăpere pavată cu dale, în care se mai aflau un copil şi un câine ce
se jucau într-un colţ. Fustele femeii erau ridicate, iar bărbatul care
stătea lângă ea, în picioare, ţinea în mână, ridicându-l asupra ei,
un mănunchi de nuiele. Toţi erau îmbrăcaţi ca la sfârşitul secolului
al XVI-lea, iar stampa avea un titlu care i se păruse revoltător:
„corecţia familială‖. Cu o mână, René i-a prins încheieturile, în timp
ce cu cealaltă i-a ridicat rochia atât de sus încât a simţit mătasea
trecându-i ca o adiere peste obraji. I-a mângâiat apoi fesele,
arătându-i lui Sir Stephen gropiţele pe care le făceau şi dulcea vale
dintre ele, i-a apăsat mijlocul cu aceeaşi mână pentru a face să-i
iasă în relief rotunjimile, ordonându-i să desfacă genunchii şi mai
mult. L-a ascultat fără un cuvânt. Laudele pe care René le aducea
trupului ei, răspunsurile lui Sir Stephen, brutalitatea termenilor
utilizaţi de către cei doi bărbaţi o aruncaseră într-un acces de
ruşine atât de violent şi de neaşteptat încât dorinţa faţă de englez
s-a evaporat şi a început să spere că va resimţi biciul ca pe o
dezlegare, iar durerea şi urletele ca pe nişte justificări. Numai că
mâinile lui Sir Stephen îi deschiseseră pântecele, îi apăsau şi
celălalt orificiu, o părăseau, reveneau, mângâiau până când ea a
început să geamă, umilită de propriile-i gemete, înfrântă. „Acum te
las lui Sir Stephen, rămâi exact aşa, când va avea chef te va trimite
acasă.‖ De câte ori, oare, nu rămăsese aşa şi la Roissy, în genunchi
şi oferită oricui ar fi dorit-o? Numai că atunci mâinile îi erau în
cătuşe, numai că atunci era o fericită prizonieră căreia totul i se
impunea, căreia nimic nu i se putea imputa. Pe când aici era
stăpână pe ea, era alegerea ei dacă va rămâne pe jumătate goală,
ajungea un singur gest pentru a se ridica în picioare şi a se acoperi.
Însă promisiunea o lega la fel cum o făcuseră brăţările de piele şi
lanţurile. Să fi fost vorba numai despre promisiune? Dar, aşa
umilită cum era sau mai degrabă tocmai fiindcă era astfel umilită,
nu descoperea oare plăcerea de a nu avea vreo altă valoare decât
aceea de a fi umilită, de a se apleca docilă, de a se deschide
ascultătoare? René a plecat. Sir Stephen l-a însoţit până la uşă. Ea
a aşteptat singură, fără să se mişte, simţindu-se mai expusă în
singurătate şi mai prostituată în aşteptare decât fusese atât timp
cât iubitul ei mai era de faţă. Simţea sub fustă netezimea mătăsii
galben-cenuşii a canapelei, prin ciorapi, sub genunchi, covorul de
lână şi, de-a lungul coapsei stângi, căldura emanată de şemineul în
care Sir Stephen mai pusese trei butuci care ardeau trosnind. O
pendulă străveche, aşezată deasupra unei comode, avea un tic-tac
atât de uşor încât nu putea fi perceput decât dacă în jur era linişte
absolută. O îl asculta atentă, spunându-şi că era chiar absurd să
rămână în acea poziţie într-un asemenea salon civilizat şi discret.
Dincolo de obloanele închise, acum, după miezul nopţii, putea fi
auzit somnolândul mormăit al Parisului. Oare va mai recunoaşte
mâine dimineaţă, pe braţul canapelei, locul de care îşi lipise
fruntea? Va mai reveni oare, vreodată, ziua-n amiaza mare, în acest
salon, pentru a fi supusă aceluiaşi tratament? Sir Stephen întârzia,
iar O, care la Roissy aşteptase cu un asemenea simţ al abandonului
de sine bunul plac al unor necunoscuţi, avea acum sentimentul că
rămâne fără aer numai la ideea că peste un minut, peste zece,
englezul îşi va pune din nou mâinile pe ea. Numai că lucrurile nu
s-au desfăşurat chiar cum presupusese. L-a auzit deschizând uşa
şi traversând încăperea. O vreme a rămas în picioare, cu spatele la
foc, cântărind-o pe O din priviri, apoi, cu voce joasă, i-a spus să se
ridice şi să ia loc în mod obişnuit. L-a ascultat surprinsă, ruşinată
aproape. Plin de curtoazie, bărbatul i-a adus un pahar de whisky şi
o ţigară, pe care însă le-a refuzat. Era îmbrăcat într-o haină de casă
foarte sobră din postav gros de lână cenuşie, la fel de cenuşie ca şi
părul său. Mâinile îi erau lungi şi uscate, unghiile plate, tăiate
scurt, foarte albe. O s-a înroşit realizând că a surprins-o privindu-l.
Sigur, erau aceleaşi mâini puternice şi insistente care se folosiseră
de trupul ei, de care acum se temea, pe care acum spera să le simtă
din nou. Numai că bărbatul nu se apropia. „Aş vrea să vă
dezbrăcaţi, l-a auzit spunându-i. Dar, mai întâi; desfaceţi-vă doar
sacoul, fără să vă ridicaţi.‖ O şi-a desfăcut agrafele mari, aurite, a
lăsat să îi alunece de pe umeri haina neagră mulată, pe care a
pus-o la celălalt capăt al canapelei, unde mai erau blana, mănuşile
şi geanta. „Mângâiaţi-vă puţin sfârcurile‖, a zis Sir Stephen, şi a
adăugat: „Ar trebui să folosiţi un fard mai puternic, acesta este prea
şters.‖ Stupefiată, O şi-a atins sfârcurile cu vârfurile degetelor,
simţindu-le cum se întăresc şi se bombează. Şi le-a ascuns în
palme. „Ah! Nu!‖, a exclamat Sir Stephen. Şi-a retras palmele şi s-a
lăsat pe spătarul canapelei: sânii prea grei pentru bustul ei îngust
s-au desfăcut uşor, îndreptându-şi vârfurile către subsuori. Ceafa
apăsa spătarul, mâinile îi căzuseră de o parte şi de alta a şoldurilor.
De ce oare Sir Stephen nu îşi îndrepta gura către ea, nu-şi lăsa
mâinile să înainteze către sfârcurile pe care dorise să le vadă
ridicându-se, pe care şi le simţea fremătând, chiar aşa, imobilă
cum stătea, vibrând doar la propria-i respiraţie. Bărbatul se
apropiase, doar că se aşezase de-a curmezişul braţului canapelei şi
nu o atingea. Fuma şi, cu o mişcare a mâinii despre care O nu avea
să afle niciodată dacă a fost intenţionată ori ba, a lăsat să i se
scuture puţin scrum călduţ între sânii ei. Avea impresia că
bărbatul vrea să o insulte cu dispreţul, cu tăcerea, cu detaşarea de
care dădea dovadă. Şi totuşi, mai adineauri o dorea, o doreşte şi
acum, doar îi poate vedea sexul întins sub ţesătura suplă a hainei
de casă. De ce nu o ia o dată, fie şi pentru a o răni?! O se detesta
pentru propria dorinţă, îl detesta şi pe Sir Stephen pentru
stăpânirea de sine de care dădea dovadă. Adevărul este că dorea să
fie iubită de acest bărbat, iar el să se dovedească nerăbdător să îi
atingă buzele, să intre în trupul ei, să o răvăşească, la nevoie,
numai să nu îşi mai păstreze calmul în faţa ei, să nu îşi mai
stăpânească plăcerea. La Roissy îi era indiferent dacă aceia care se
foloseau de ea aveau sau nu vreun sentiment faţă de ea. În definitiv,
nu erau decât instrumentele prin care iubitul ei ajungea la plăcere,
prin care ea se transforma în ceea ce el voia, polisată şi netedă, şi
dulce ca o piatră. Mâinile lor erau mâinile lui, ordinele lor erau
ordinele lui. Aici nu mai era tot aşa. René o dăduse lui Sir Stephen
şi se vedea bine că o făcuse pur şi simplu pentru a o împărţi cu
acesta, nu pentru a mai obţine ceva de la ea, nu din plăcerea de a o
oferi altcuiva, ci pur şi simplu pentru a împărţi cu Sir Stephen ceea
ce iubea cel mai mult în prezent, după cum altcândva, când erau
mai tineri, împărţiseră vreo călătorie, vreo navă sau vreun cal.
Împărţirea avea acum sens mai mult în raport cu Sir Stephen decât
cu ea. Ceea ce va căuta fiecare în ea va fi pecetea celuilalt, urma
trecerii celuilalt. Mai devreme, René îi explicase englezului, pe când
ea era în genunchi, pe jumătate goală, iar el îi desfăcea coapsele, de
ce fesele lui O erau atât de uşor de manevrat şi de ce era foarte
mulţumit că fusese supusă acelui tratament: fiindcă se gândise cât
de tare s-ar bucura Sir Stephen să aibă continuu la dispoziţie calea
care îi plăcea atât de mult. Ba chiar adăugase că, dacă ţine
neapărat, îi va ceda doar lui dreptul de a o folosi. „Ah! Cu plăcere!‖
răspunsese Sir Stephen, remarcând totuşi că, în pofida
antrenamentului, exista riscul să o sfâşie. „O vă aparţine‖, replicase
René. După care s-a aplecat spre ea şi i-a sărutat mâna. Numai
gândul că iubitul ei se putea lipsi de o parte din ea o dădea peste
cap. Vedea în asta semnul că el ţinea la Sir Stephen mai mult decât
la ea. Şi, deşi René îi repetase adesea că iubea în ea obiectul în care
o transformase, dreptul absolut pe care îl avea asupra ei, libertatea
totală pe care şi-o putea lua în ceea ce o privea, cum ai face cu o
mobilă pe care, uneori, te bucuri mai mult să o împărţi cu altcineva
decât să o păstrezi doar pentru tine, şi-a dat seama că nu prea îl
credea. Un alt semn a ceea ce ar fi numit deferenţa lui René faţă de
Sir Stephen îl vedea şi în faptul că tocmai iubitul ei, căruia îi plăcea
atât de mult să o vadă sub trupuri străine sau sub loviturile altora,
care îi privea cu atâta tandreţe, cu nesătulă recunoştinţă, gura
deschizându-se ca să geamă ori ca să urle, pleoapele coborând
peste lacrimi, o părăsise acum abia după ce se asigurase,
expunând-o, deschizând-o cum ai deschide gura unui cal pentru
a-i demonstra tinereţea, că Sir Stephen o găsea suficient de
frumoasă ori, la rigoare, de comodă pentru el, spre a o accepta.
Comportamentul acesta, jignitor poate, nu schimba cu nimic
dragostea pe care O i-o purta lui René. Era oricum fericită că totuşi
conta într-atâta pentru el încât lui să îi placă să o jignească, la fel
cum credincioşii îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru umilinţele
trăite. În Sir Stephen însă ghicea o voinţă fermă şi îngheţată, pe
care dorinţa nu o putea supune şi în faţa căreia, până una-alta, cât
de emoţionantă şi de supusă ar fi fost, ea nu conta nicidecum.
Altfel, de ce s-ar fi simţit atât de speriată? Biciul de la centura
valeţilor de la Roissy, lanţurile pe care le purtase aproape în
permanenţă nu i se păruseră atât de înspăimântătoare ca liniştea
privirii pe care Sir Stephen o fixase pe sânii ei pe care nu îi atingea.
O ştia cât de fragili par sub umerii subţiri, pe pieptul îngust, cu
greutatea lor netedă şi umflată. Doar oprindu-şi respiraţia le-ar fi
putut opri tremurul. Speranţa că tocmai această fragilitate l-ar fi
dezarmat pe Sir Stephen era zadarnică. Ştia că efectul este chiar
invers: blândeţea oferită chema rănirea în egală măsură cu
mângâierea, invita unghiile la fel ca şi buzele. O clipă s-a iluzionat:
mâna dreaptă a lui Sir Stephen, în care ţinea ţigara, i-a atins cu
degetul mijlociu sfârcul care, ascultător, s-a întărit încă şi mai
mult. O nu se îndoia că, pentru Sir Stephen, nu era vorba decât
despre un joc, nimic mai mult, un fel de probă de verificare a
calităţii, a stării de funcţionare a unui mecanism. Fără să se ridice
de pe braţul canapelei, englezul a invitat-o să îşi scoată fusta. Din
cauza mâinilor ei jilave, agrafele nu culisau cum trebuie, aşa că a
fost nevoită să o ia de la cap de două ori pentru a reuşi să îşi
desfacă juponul de fai negru, de sub fustă. Când a fost, în sfârşit,
goală, sandalele de lac cu tocuri înalte şi ciorapii rulaţi până
deasupra genunchilor subliniindu-i fineţea picioarelor şi albeaţa
coapselor, Sir Stephen, care se ridicase şi el, i-a pus o mână sub
pântece şi a împins-o către canapea. A aşezat-o în genunchi, cu
spatele lipit de aceasta şi, pentru a sta sprijinită mai degrabă cu
umerii decât cu mijlocul, i-a mai desfăcut puţin coapsele. Mâinile ei
se sprijineau de călcâie, sexul îi era desfăcut, iar capul îi era dat pe
spate, deasupra sânilor oferiţi fără încetare. Nu îndrăznea să
privească chipul englezului, însă îi vedea mâinile desfăcând
centura. După ce s-a suit peste O, aflată mereu în genunchi, a
apucat-o de ceafă şi i-a înfipt sexul adânc în gură. Nu căuta
mângâierea buzelor de-a lungul organului dur, ci fundul gâtului ei.
A scormonit-o îndelung. O simţea umflându-se şi întărindu-se tot
mai mult, în gura ei, bastonul de carne care o sufoca şi al cărui şoc
lent şi repetat o făcuse să îi dea lacrimile. Pentru a o pătrunde şi
mai bine, Sir Stephen sfârşise prin a se sui în genunchi pe canapea,
de o parte şi de alta a feţei ei, cu fesele aşezate pe pieptul femeii care
îşi simţea pântecele arzând inutil şi dispreţuit. Deşi Sir Stephen se
mişcase îndelung în ea, plăcerea nu şi-a încheiat-o, s-a retras în
tăcere şi s-a ridicat fără a-şi încheia haina de casă. „— Sunteţi o
femeie uşoară, O, i-a spus. Îl iubiţi pe René, dar sunteţi o femeie
uşoară. Iar el îşi dă seama că vreţi să fiţi a tuturor bărbaţilor pe care
îi doriţi, că, trimiţându-vă la Roissy şi dându-vă altora, v-a oferit un
alibi pentru propria dumneavoastră uşurătatea.— Îl iubesc pe
René, i-a răspuns O. — Sigur că îl iubiţi, dar, printre alţii, de
exemplu, mă doriţi şi pe mine.‖
Aşa era, îl dorea; dar nu cumva, aflând asta, René ar fi
înlocuit-o cu altă femeie? Nu mai putea decât să tacă şi să îşi
coboare privirile, fiindcă doar văzându-i ochii, Sir Stephen ar fi citit
în ei mărturisirea. Aşa că acesta s-a aplecat spre ea şi, apăsându-i
umerii, a făcut-o să alunece pe covor. S-a trezit culcată pe spate, cu
picioarele în aer şi genunchii lipiţi de piept. Englezul, care se
aşezase pe canapea în acelaşi loc de care ea se sprijinise câteva
clipe mai înainte, a apucat-o de genunchiul drept şi a tras-o către
el. Cum O se găsea cu faţa spre şemineu, flăcările îi luminau violent
sexul şi despicătura dintre fese. Fără să îi lase genunchiul, Sir
Stephen i-a ordonat dintr-o dată să se mângâie singură, fără să
strângă picioarele. Ascultătoare, şi-a dus mâna dreaptă către
pântece, iar degetele, desfăcând blăniţa care îl proteja, au dat de
punctul cărnos, arzător acum, în care i se întâlneau buzele sexului.
Numai că mâna i-a căzut, moale, şi O a spus bâlbâindu-se: „Nu
pot‖. Într-adevăr, nu putea. Nu se mângâia niciodată decât grăbit,
în întunericul călduţ al patului, când dormea singură, fără a fi
încercat vreodată să ajungă până la capătul plăcerii. Pe aceasta o
găsea uneori mai târziu, în vis, şi se trezea dezamăgită că fusese
atât de puternică, dar, totodată, atât de scurtă. Ochii lui Sir
Stephen insistau. Nu le-a putut face faţă şi, repetând „nu pot‖, i-a
închis pe ai săi. Imaginea pe care o revedea, şi de care nu putea
scăpa, care îi provoca aceeaşi ameţeală şi acelaşi dezgust ca în
toate ocaziile în care îi fusese martoră, data de pe când avea
cincisprezece ani, iar Marion, răsturnată în fotoliul de piele al
camerei de hotel, cu un picior pe un braţ al acestuia şi cu capul
atârnând pe celălalt, se mângâia în faţa ei şi gemea. Marion îi
povestise că, într-o zi, se mângâia tot aşa la birou, crezându-se
singură, numai că, pe nepusă masă, intrase şeful serviciului şi o
surprinsese astfel. O îşi amintea de biroul lui Marion, o încăpere
goală, cu pereţii de un verde pal, în care lumina zilei intra dinspre
nord prin ferestrele prăfuite. Nu exista decât un singur fotoliul
pentru vizitatori, în faţa biroului. „— Ai apucat să te ascunzi? o
întrebase O. — Nu. Mi-a cerut să continui, numai că a încuiat uşa,
mi-a scos chiloţii şi a împins fotoliul în faţa ferestrei.‖
Pe O o umpluse admiraţia în faţa curajului lui Marion, dar şi
repulsia, aşa încât refuzase să se mângâie de faţă cu prietena ei, ba
chiar jurase că nu se va mângâia nicicând în faţa cuiva. Marion
râsese şi replicase: „O să vezi tu când o să-ţi ceară asta chiar iubitul
tău‖. René însă nu i-o ceruse niciodată. Dacă ar fi făcut-o, l-ar fi
ascultat oare? Ah! Cu siguranţă, dar cât de terorizată la gândul de a
observa în privirile lui acelaşi dezgust cu care o privise ea pe
Marion. Ceea ce ar fi fost absurd. Iar cu Sir Stephen era încă şi mai
absurd. Dar ce îi păsa ei de dezgustul lui Sir Stephen? Cum ar fi
fost, tot nu putea. Şopti pentru a treia oară: „Nu pot.‖ Cât de încet
murmurase, tot a fost auzită, bărbatul i-a dat drumul, s-a ridicat,
şi-a strâns haina de casă şi i-a ordonat să se ridice şi ea. „Aşa mă
ascultaţi?‖ Cu stânga i-a prins încheieturile mâinilor, iar cu
dreapta a pălmuit-o de câteva ori. O s-a clătinat şi ar fi căzut, dacă
englezul nu ar fi ţinut-o bine. „— Îngenuncheaţi şi ascultaţi-mă: mă
tem că René nu v-a educat cum trebuie. — De René ascult
întotdeauna, a încercat O, bâlbâindu-se. — Confundaţi dragostea
cu ascultarea. Mă veţi asculta fără să mă iubiţi şi fără să vă iubesc.‖
S-a simţit dintr-o dată cuprinsă de cea mai ciudată revoltă,
contrazicând tăcută, în sinea-i, cuvintele pe care le auzea,
contrazicându-şi jurământul de supunere şi de sclavie,
contrazicând tot ceea ce promisese, propria dorinţă, nuditate,
transpiraţie, contrazicându-şi tremurul picioarelor şi cearcănele
din jurul ochilor. Se zbătea strângând din dinţi de furie când a
obligat-o să se aplece, prosternată, cu coatele pe covor şi capul
între braţe, ridicându-i şoldurile pentru a o pătrunde în anus,
sfâşiind-o aşa cum René îi spusese că o s-o facă. A urlat şi prima
dată şi, apoi, de fiecare dată când bărbatul se retrăgea, de fiecare
dată când se hotăra să intre iarăşi în ea. Urla de revoltă tot atât cât
şi de durere, iar el înţelegea asta foarte bine, lucru de care femeia
era conştientă, ceea ce o făcea să fie tot mai învinsă, iar pe el tot mai
mulţumit să o audă ţipând. Când a terminat şi a ridicat-o, gata să o
trimită acasă, bărbatul a remarcat că lichidul pe care l-a lăsat în
interiorul ei va începe încet-încet să se scurgă, colorat de sângele
rănii pe care i-o făcuse şi că rana aceea îi va arde carnea până când
se va modela pe măsura lui, căci fără îndoială îi va forţa de fiecare
dată trecătoarea ascunsă între fese. Nu se va priva de acest mod de
a o folosi, mod pe care René i-l rezervase, iar ea nu ar trebui să
spere că va fi menajată. I-a amintit că se declarase de acord să fie
sclava lui René şi a sa, însă îi părea puţin probabil ca ea să fi
înţeles, în deplină cunoştinţă de cauză, la ce se angajase. Când va
înţelege, va fi prea târziu pentru a mai scăpa. Ascultându-l, O îşi
spunea că, poate, va fi la fel de târziu şi pentru el, oricât de mult
timp va fi necesar pentru asta, fiindcă se va îndrăgosti de ea şi,
puţin-puţin, tot o va iubi. Căci toată rezistenţa ei interioară,
întregul timid refuz pe care încerca să îl manifeste nu aveau decât o
singură raţiune: dorea să fie cât de puţin şi pentru Sir Stephen ceea
ce era pentru René, iar englezul să simtă pentru ea mai mult decât
simpla dorinţă. Şi asta nu fiindcă s-ar fi îndrăgostit de Sir Stephen,
ci fiindcă îi era limpede că René îl iubeşte aşa cum băieţii îşi iubesc
fraţii mai mari, iar ea simţea că, pentru a-l satisface, ar sacrifica-o
de dragul exigenţelor lui Sir Stephen. Mai ştia că, divinizându-şi
fratele mai mare, copiindu-l în atitudini, René, oricât de mult ar fi
iubit-o, s-ar fi contaminat de dispreţ dacă Sir Stephen ar fi
dispreţuit-o, ceea ce nici nu i-ar fi trecut prin minte din cauza
atitudinii bărbaţilor de la Roissy. Pentru că, la Roissy, el era
stăpânul ei şi atitudinea celorlalţi, cărora o dăruia, depindea de
propria lui atitudine. Aici însă nu mai era el stăpânul. Aici Sir
Stephen era stăpânul lui René, iar acesta din urmă se punea pe el
însuşi în cauză, fiindcă îl admira, dorea să îl imite, să rivalizeze cu
el, motiv pentru care împărţea totul cu englezul şi i-o trecuse în
posesie şi pe O. Şi, de data aceasta, era limpede ca lumina zilei că
lucrurile erau foarte serioase. René o va mai iubi pe O doar în
măsura în care Sir Stephen va considera că ea merită, dar, dacă o
va face, va însemna că şi el o iubeşte. În mod evident, acum Sir
Stephen era stăpânul, doar el dădea expresia exactă relaţiei dintre
proprietar şi sclavii săi, orice şi-ar fi închipuit René. O nu se aştepta
la nici un semn de milă, dar, oare, chiar nu-i putea smulge câteva
semne de dragoste? întins pe jumătate în fotoliul uriaş din faţa
şemineului, în care se aşezase şi înainte de plecarea lui René, o
lăsase goală, în picioare, în faţa lui, zicându-i să îi aştepte ordinele.
Ea aştepta fără să scoată un cuvânt. După un timp, bărbatul s-a
ridicat şi i-a spus să îl urmeze. Tot dezbrăcată, doar cu sandalele cu
tocuri înalte şi cu ciorapii negri pe ea, urcase, în urma lui, scara şi
intrase într-o cameră mică, atât de mică încât abia încăpeau un
pat, într-un colţ, o măsuţă de toaletă şi un scaun între pat şi
fereastră. Cămăruţa dădea către o cameră mai mare, dormitorul lui
Sir Stephen, şi ambele aveau o baie comună. O s-a spălat, s-a şters
– pe prosop au rămas câteva pete rozalii –, şi-a scos sandalele şi
ciorapii şi s-a culcat pe cearceaful rece. Perdelele erau desfăcute,
iar afară era o noapte neagră, înainte de a închide uşa, Sir Stephen
s-a apropiat şi i-a sărutat vârfurile degetelor, aşa cum făcuse şi
când ea coborâse de pe scaunul de la bar, iar el îi lăudase inelul de
fier. Îşi băgase în ea, mai apoi, şi mâinile, şi sexul, îi devastase
anusul şi gura, însă nu găsise de cuviinţă să îşi aşeze buzele decât
pe vârfurile degetelor ei. Spre dimineaţă, O a adormit plângând.
A doua zi, puţin înainte de prânz, şoferul lui Sir Stephen a
condus-o pe O acasă. Se sculase la zece, o mulatră bătrână îi
adusese o ceaşcă de cafea, îi pregătise baia şi îi dăduse hainele, cu
excepţia blănii, mănuşilor şi a genţii, pe care le găsise pe
canapeaua din salon, când coborâse. Încăperea era goală, jaluzelele
ridicate şi perdelele desfăcute. De pe canapea se putea vedea
grădina îngustă şi verde ca un acvariu, în care erau plantate doar
iederă, ilex şi salbă-moale. În timp ce îşi îmbrăca mantoul de blană,
mulatra i-a comunicat că Sir Stephen ieşise şi i-a întins un plic pe
care se găsea doar iniţiala ei. Înăuntru, două rânduri: „A telefonat
René că o să vină pe la şase să vă caute la studio‖. Semnat S. Şi un
post-scriptum: „Cravaşa e pentru următoarea vizită.‖ O a privit în
jur: pe masa dintre fotoliile pe care aseară stătuseră René şi Sir
Stephen, lângă o vază cu trandafiri galbeni, era aşezată o cravaşă
lungă şi subţire. Menajera aştepta lângă uşă.
O a strecurat scrisoarea în geantă şi a ieşit.
Aşadar, René îi telefonase lui Sir Stephen, nu ei. O dată ajunsă
acasă, după ce s-a dezbrăcat şi a mâncat, îmbrăcată în rochia de
casă, a mai avut timp să îşi refacă machiajul şi coafura, apoi să se
îmbrace pentru a pleca la studio, unde trebuia să fie la ora trei.
Telefonul nu a sunat. René nu a căutat-o. De ce? Ce i-o fi spus Sir
Stephen? Cum or fi vorbit despre ea? Îşi amintea de cuvintele
folosite de cei doi cu atâta naturaleţe, vorbind despre plăcerile pe
care le putea oferi corpul ei, în raport cu cerinţele lor. Poate că nu
avea îndeajuns exerciţiul limbii engleze în această zonă a
vocabularului, însă termenii francezi echivalenţi erau de o josnicie
absolută. Dar, până la urmă, de ce ar fi tratat-o altfel, când trecuse
prin tot atâtea mâini cât prostituatele din bordeluri? „Te iubesc,
René, te iubesc, îşi repeta, chemându-l încetişor în singurătatea
dormitorului, te iubesc, fă ce vrei din mine, numai nu mă părăsi,
Dumnezeule, nu mă părăsi.‖
Cui i se face milă de cei care aşteaptă? E atât de uşor să îi
recunoşti: după blândeţe, după privirea fals atentă la ceea ce îi
înconjoară – ba nu, chiar atentă, însă la cu totul altceva decât
lucrul spre care îşi aţintesc privirile –,după absenţa de care dau
dovadă. Timp de trei ore, în studioul în care îi poza pentru nişte
pălării un manechin roşcat şi durduliu, pe care nu îl cunoştea, O a
fost chiar o asemenea absenţă scufundată în propriu-i interior de
graba minutelor care treceau, de angoasă. Peste cămaşa şi juponul
de mătase roşie îşi trăsese o fustă ecosez şi o vestă scurtă, din piele
de căprioară. Roşul cămăşii de sub vesta întredeschisă îi sublinia
paloarea feţei, iar miniona roşcată i-a spus că are un aer fatal. „De
ce fatal?‖, s-a întrebat O. Cu doi ani mai înainte, până să îl
întâlnească pe René şi să se îndrăgostească de el, ar fi putut jura:
„Fatal, pentru Sir Stephen‖ şi ar fi adăugat: „O să vadă el!‖ Numai
că dragostea ei pentru René şi a acestuia pentru ea îi răpiseră toate
armele şi, în loc să îi dea noi dovezi despre propria ei putere, i le
luaseră şi pe cele pe care le deţinea. Cândva era indiferentă,
baletând printre cei de sex opus, distrându-se să îi ispitească
printr-un gest sau cu un cuvânt pe băieţii care se îndrăgosteau de
ea, fără însă a le acorda nimic, dăruindu-se apoi din capriciu şi
doar o singură dată, una singură, ca recompensă, dar şi atunci
aprinzând mai tare şi tratând cu cruzime o pasiune pe care nu o
împărtăşea. Era sigură că bărbaţii o iubesc. Unul chiar încercase
să se sinucidă. Când se întorsese, vindecat, de la clinica la care
fusese transportat, se dusese la el, se dezbrăcase şi, interzicându-i
să o atingă, se culcase pe pat. Alb ca varul de dorinţă şi de durere,
acesta o contemplase timp de două ore, tăcut, împietrit de
promisiunea pe care o făcuse. Nu a mai vrut să îl vadă de atunci.
Nu fiindcă ar fi tratat cu uşurinţă dorinţa pe care o provoca. Ba
chiar o înţelegea, sau îşi închipuia că o înţelege, cu atât mai mult cu
cât resimţea o dorinţă similară (asta îşi spunea) faţă de prietenele ei
sau pentru alte tinere necunoscute. Pe unele, care îi cedau, le
ducea în hoteluri discrete, cu coridoare strâmte şi pereţi prin care
treceau toate zgomotele. Altele o respingeau oripilate, însă ceea ce
îşi închipuia că înseamnă dorinţa nu mergea mai departe de gustul
pentru cuceriri, iar manierele ei de băiat rău, faptul că avusese
câţiva iubiţi, dacă puteau fi numiţi aşa, durata relaţiilor ei, ba chiar
curajul de care dădea dovadă, nu i-au folosit la nimic în momentul
în care l-a cunoscut pe René. În numai opt zile a învăţat ce
înseamnă frica, dar şi certitudinea, angoasa, până şi fericirea. René
se arunca peste ea ca un tâlhar peste o prizonieră, iar ea chiar
devenea prizonieră într-un mod delicios, simţind până în
încheieturile mâinilor, până în călcâie, până în membre, până în cel
mai secret loc al trupului şi al sufletului ei, legăturile mai invizibile
decât cel mai fin fir de păr, mai puternice decât funiile cu care îl
legaseră liliputanii pe Gulliver, legături pe care iubitul ei când le
strângea, când le mai dădea drumul dintr-o singură privire. Nu mai
era liberă? Ah! Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, nu mai era liberă! Se
simţea însă uşoară ca o zână plutind printre nori, ca peştele-n apă,
ameţită de fericire. Ameţită fiindcă firele acestea subţiri, funiile
acestea liliputane erau toate ţinute într-o singură mână de către
René, erau reţeaua de forţe prin care circula din acel moment
însuşi curentul vieţii ei. Lucrul acesta era atât de adevărat, încât,
atunci când René o lăsa mai moale sau când ea îşi închipuia asta,
când părea absent sau când se îndepărta pentru ceea ce ei i se
părea un act de infidelitate, când nu se mai vedeau sau când nu îi
mai răspundea la scrisori, când credea că nu mai vrea să o vadă, că
nu o va mai iubi sau că, pur şi simplu, nu o mai iubeşte, simţea
cum în ea se stinge totul, cum se sufocă. Iarba se înnegrea, ziua nu
mai era zi şi nici noaptea noapte, ci doar o maşină infernală care
alterna întunericul cu lumina, pentru a o tortura. Apa proaspătă o
îngreţoşa. Se simţea o statuie de cenuşă, aspră, inutilă, damnată,
ca statuile de sare ale Gomorei. Fiindcă era de vină. Cei care îl
iubesc pe Dumnezeu şi pe care acesta îi părăseşte în întunericul
nopţii sunt vinovaţi pentru că au fost părăsiţi. Şi îşi caută greşelile
printre amintiri. Aşa cum şi ea şi le căuta pe ale sale. Nu găsea însă
decât insignifiante concesii, lucruri care ţineau mai degrabă de o
anume predispoziţie pentru dorinţele pe care le trezea în alţi
bărbaţi decât de fapte concrete, bărbaţi cărora nu le acorda atenţie
decât în măsura în care fericirea pe care i-o aducea dragostea lui
René, certitudinea că îi aparţine, care o împlinea, o făcea să se
abandoneze, să fie şi invulnerabilă, şi iresponsabilă de toate actele
ei fără consecinţe... Dar care acte? Căci nu avea să îşi reproşeze
decât unele gânduri, unele tentaţii fugare. Totuşi, cu siguranţă era
vinovată şi, fără să vrea, René o pedepsea pentru o vină pe care nu
o cunoştea (fiindcă rămăsese mereu înlăuntrul ei), dar pe care Sir
Stephen o ghicise: uşurătatea. O se simţea fericită că René o
trimitea să fie biciuită, să se prostitueze, fiindcă supunerea ei plină
de pasiune îi oferea iubitului dovada apartenenţei ei, dar şi fiindcă
durerea şi ruşinea provocate de bici, jignirea indusă de cei care o
constrângeau la plăcere pe când o posedau, fiind atenţi doar la
plăcerea lor şi nepăsându-le de a ei, le considera răscumpărarea
propriei ei vinovăţii. Fusese prinsă în îmbrăţişări care i se păruseră
dezgustătoare, palme care îi palpaseră sânii deveniseră intolerabile
insulte, guri care îi aspiraseră buzele şi limba ca nişte lipitori moi şi
abjecte, limbi şi sexe, fiinţe lipicioase, care îi mângâiaseră gura
închisă şi orificiile de sub pântece strânse din toate puterile, o
înmărmuriseră de o asemenea revoltă, încât nici biciul nu o mai
putuse diminua. Însă li se deschisese tuturor, cu un dezgust şi o
servilitate abominabile. Dar dacă, în pofida acestor lucruri, Sir
Stephen avea dreptate? Dacă îi plăcea să se simtă degradată?
Atunci josnicia ei era încă şi mai mare, iar René era chiar îndurător,
consimţind să facă din O instrumentul plăcerii lui. În copilărie
citise, scris cu litere roşii pe peretele alb al camerei în care locuise
timp de două luni, în Ţara Galilor, un text biblic de genul celor pe
care protestanţii şi le scriu în casele lor: „înfricoşare e să cazi în
mâinile lui Dumnezeu cel viu‖. Ei nu, îşi zicea ea acum, nu e
adevărat. Înfricoşare e să fii aruncat de mâinile Dumnezeului viu.
De fiecare dată când René amâna clipa întâlnirii, cum o făcea şi în
ziua aceea, întârziind – trecuse ora şase, ba chiar şi şase şi
jumătate –, O era cuprinsă de nebunie şi de disperare, care o
măcinau în gol. Nebunie fără de motiv, disperare fără de motiv, căci
nimic nu era adevărat. René sosise, era acolo, neschimbat,
iubind-o, fusese pur şi simplu reţinut la consiliul de administraţie
sau de cine ştie ce activitate suplimentară şi nu avusese timp să o
anunţe. Dintr-o dată, O ţâşnea din camera ei de asfixiată şi totuşi
fiecare dintre aceste accese de teroare lăsau loc în adâncul ei unei
surde premoniţii, unui avertisment al răului. Fiindcă la fel de bine
René putea uita să o anunţe, să fie prins de golf sau de bridge, sau
poate chiar de altcineva, căci desigur o iubea pe O, dar era liber,
liber în ceea ce îl privea şi în ceea ce o privea, şi plutea în propria-i
libertate cu uşurinţă, cu o mare uşurinţă. Şi nu va veni cumva o zi
de moarte şi de cenuşă, o zi printre multe altele, care o să-i
confirme nebunia, o zi în care camera de gazare nu îşi va mai
deschide uşile? Ah! De-ar fi ca miracolul să dureze, să nu se
evapore starea de graţie, să nu mă părăsească René! O nu vedea,
refuza să vadă din ziua prezentă mai departe decât ziua de mâine şi
de poimâine, din săptămâna aceasta mai departe de săptămâna
viitoare. Şi, pentru ea, fiecare noapte alături de René era o noapte
pentru totdeauna.
În sfârşit, pe la şapte a sosit şi René, atât de bucuros să o
regăsească încât a sărutat-o de faţă cu electricianul care repara un
proiector, cu micuţul manechin roşcat care ieşea din cabina de
machiaj şi cu Jacqueline, pe care nimeni nu o aştepta, dar care
intrase brusc, cocoţată pe pantofii ei cu tocuri cui. „— Încântător! a
exclamat cea din urmă. Venisem să vă cer ultimele fotografii, dar
cred că n-am nimerit momentul, am şters-o! — Domnişoară, vă
implor, a strigat René, ţinând-o în continuare de mijloc pe O, nu
plecaţi!‖
O le-a făcut prezentările. Supărată, roşcata a intrat la loc în
cabina ei, electricianul se făcea că îşi vede de treabă. O se uita la
Jacqueline şi simţea că şi René făcea acelaşi lucru. Aceasta era
îmbrăcată în ţinută de schi, aşa cum numai starurile care nici
vorbă să facă schi poartă. Puloverul negru îi sublinia sânii mici şi
foarte depărtaţi unul de altul, pantalonii pană, picioarele lungi de
fată a zăpezilor. Totul la ea mirosea a zăpadă: reflexele albăstrui ale
vestei gri din piele de focă erau zăpada la umbră; reflexele brumate
ale părului şi genelor – zăpada în plin soare. Pe buze îşi dăduse cu
un ruj qui tirait au capucine astfel încât, când zâmbea şi ridica
ochii spre O, aceasta constata că nimeni nu ar fi putut rezista
dorinţei de a bea din apa lor verde şi mişcătoare sub genele de
promoroacă, de a-i smulge puloverul pentru a-şi lipi palmele de
sânii micuţi. Lucrurile stăteau aşa: René nu sosise el mai devreme,
dar acum, cu siguranţa palpabilă a prezenţei lui, O regăsea gustul
şi pentru alte persoane, pentru ea însăşi, pentru lumea-ntreagă. Au
coborât toţi trei. Din zăpada care căzuse cu fulgi groşi, timp de
două ceasuri, pe Strada Royale, nu se mai învârteau prin aer decât
câteva musculiţe albe şi subţiri, care le înţepau obrajii. Sarea
aruncată pe trotuar scârţâia sub tălpi şi topea zăpada, iar O simţea
cum vântul îngheţat îi urca de-a lungul picioarelor şi o apuca de
coapsele goale.
O ştia bine ce caută în tinerele pe care le urmărea. Nu se punea
problema să îşi inducă impresia că poate rivaliza cu bărbaţii, nici să
compenseze, printr-o conduită masculină, sentimentul inferiorităţii
feminine, pe care altfel nici că l-ar fi realizat. Nu e vorbă, se
surprinsese, pe la douăzeci de ani, când îi făcea curte celei mai
frumoase dintre prietenele ei, scoţându-şi bereta pentru a o saluta,
făcându-i loc să treacă, întinzându-i mâna pentru a o ajuta să iasă
din taxi. Tot aşa, nu putea accepta să plătească decât ea, când
mergeau împreună să bea un ceai în vreo patiserie. Îi săruta mâna
şi, la nevoie, buzele, pe cât posibil în plină stradă. Numai că acestea
erau şi metode asumate de dragul scandalului, din copilărie mai
degrabă decât din convingere. În schimb, gusturile ei se îndreptau
către netezimea dulcilor buze rujate cedând sub apăsarea propriilor
ei buze, către sclipirea de email sau de perlă a ochilor care se
închideau pe jumătate în semiîntunericul paturilor, pe la cinci
după-amiaza, când trăgea perdelele şi aprindea lampa de pe
şemineu, către vocile care cerşeau: „Mai vreau! Ah! Te rog, mai
vreau!‖, către persistentul parfum marin care îi rămânea pe degete.
Pentru aşa ceva avea un gust real şi profund. De aici şi bucuria vie
pe care i-o oferea vânarea partenerelor. Poate că nu vânătoarea în
sine, oricât de amuzantă sau de pasionantă ar fi fost, cât
sentimentul libertăţii perfecte pe care aceasta i-l oferea. Întrucât
chiar ea conducea jocul, ceea ce cu bărbaţii nu făcea niciodată,
decât pe ocolite. Iniţiativa cuvintelor era a ei, la fel a propunerii
întâlnirilor, a săruturilor, şi încă în asemenea măsură încât prefera
să fie ea prima care să sărute. De când avea şi iubiţi, aproape că
nici nu mai era de acord ca fata pe care o mângâia să o mângâie, la
rândul ei. Pe cât era de grăbită să îşi vadă prietenele dezbrăcate, la
cheremul ochilor şi mâinilor ei, pe atât i se părea fără rost să se mai
dezbrace şi ea. Deseori căuta pretexte pentru a evita să o facă,
spunând că îi este frig sau că e într-una dintre zilele acelea... De
altfel, puţine erau femeile cărora să nu le găsească ceva frumos. Îşi
amintea că, pe când abia terminase liceul, îşi pusese în cap să
seducă o fetiţă urâţică şi neplăcută, mereu întoarsă pe dos, numai
pentru pădurea ei de păr blond, ale cărei şuviţe prost tăiate păreau
să amestece umbre şi lumini peste pielea spălăcită totuşi, dar a
cărei textură era netedă, densă, fină, mată. Însă fata o alungase şi,
dacă pe figura ei ingrată se putuse citi preţ de câteva zile plăcerea,
nu lui O i se adresa. Fiindcă O era pasionată de imaginea acelui
abur care se împrăştie peste figuri, care le face atât de netede şi de
tinere, de o tinereţe de undeva din afara timpului, care nu coboară
până în copilărie, însă umflă buzele, măreşte ochii ca un fard şi face
pupilele mai limpezi şi mai scânteietoare. Admiraţia aceasta era
mai importantă decât satisfacerea amorului propriu, fiindcă nu
modul în care ea acţiona o emoţiona în primul rând. La Roissy se
simţise la fel de tulburată observând figura transfigurată a uneia
dintre fete posedată de un necunoscut Goliciunea, abandonul
trupurilor o tulburau peste măsură. Şi numai faptul că prietenele ei
consimţeau să i se arate goale, într-o cameră încuiată, i se părea un
cadou pe care niciodată nu îl va putea răsplăti. Goliciunea de
vacanţă, la soare, pe plajă, o lăsa rece. Nu din cauză că se petrecea
în public, ci fiindcă aşa, în public şi parţială, nuditatea era într-o
oarecare măsură protejată. Frumuseţea celorlalte femei pe care, cu
o generozitate constantă, era înclinată să o considere mereu
superioară frumuseţii sale o liniştea totuşi în privinţa propriei
frumuseţi pe care o considera, pândind-o în oglinzi întâmplătoare, ca pe
un reflex al frumuseţii lor. Puterea prietenelor asupra ei, pe care o
recunoştea, era, în acelaşi timp, garantul puterii ei asupra bărbaţilor. Şi
ceea ce ea le cerea femeilor, cu o prea rară reciprocitate, găsea natural ca
bărbaţii să se încăpăţâneze să îi pretindă şi era fericită. Astfel, în acelaşi
timp era complice şi al unora, şi al altora, câştigând pe ambele planuri.
Erau şi partide dificile. Nu mai era nici o îndoială că O era îndrăgostită de
Jacqueline, nici mai mult nici mai puţin decât mai fusese, înainte, şi de
alte femei, admiţând că termenul „îndrăgostită‖ (ceea ce era cam mult
spus) era cel potrivit. Dar de ce oare nu i-o arăta?
Când au început să pocnească mugurii plopilor şi ziua să plece
mai încet la culcare, când îndrăgostiţii au început să se aşeze pe
băncile din parcuri, la ieşirea de la serviciu, O a considerat că a
venit vremea să o atace pe Jacqueline. Iarna i se păruse prea
triumfătoare de sub blănurile ei, prea irizată, inaccesibilă, de
neatins. Şi conştientă de toate acestea primăvara o trecea la taior,
tocuri joase, pulovere. În sfârşit, aşa, cu părul scurt, tuns drept,
semăna cu liceenele insolente de şaisprezece ani pe care O, liceană
şi ea pe atunci, le apuca de mâini şi le trăgea tăcută în cine ştie ce
vestiar gol, împingându-le printre paltoanele agăţate în cuiere.
Acestea cădeau pe jos, iar pe O o apuca un râs nebun. Colegele ei
erau îmbrăcate în bluze de uniformă din stambă bej-gri, cu
iniţialele brodate cu fir de bumbac roşu pe piept. Trei ani mai târziu
şi trei kilometri mai departe, într-un alt liceu, Jacqueline purtase şi
ea acelaşi tip de bluză. O aflase asta din întâmplare, într-o zi când
Jacqueline poza pentru nişte rochii de casă şi suspinase
constatând că, dacă ar fi avut aşa ceva şi în liceu, ar fi fost mai
fericită. Sau măcar dacă ar fi purtat uniforma aia obligatorie fără
nimic pe dedesubt. „— Cum adică fără nimic? s-a interesat O. — Ei,
fără rochie, ştiu şi eu? i-a răspuns modelul.
La care O a roşit încă nu se obişnuise să nu poarte nimic pe
dedesubt şi orice cuvânt ambiguu îi părea o aluzie la condiţia ei.
Degeaba îşi tot repeta că, oricum, sub haine eşti gol. Se simţea
goală ca italianca aceea din Verona care mersese să se ofere şefului
asediatorilor pentru a-şi scăpa oraşul. Goală sub un mantou pe
care era de ajuns să îl întredeschizi. Avea impresia că şi ea are de
răscumpărat ceva, ca şi italianca, dar ce oare? Jacqueline era însă
foarte sigură pe ea şi nu avea nimic de răscumpărat. Nu avea nevoie
nici de confirmarea frumuseţii, era destul să se privească într-o
oglindă. O se uita la ea umilită, spunându-şi că, dacă nu voiai să te
faci de râs, nu îi puteai aduce decât flori de magnolie, fiindcă
petalele lor groase şi mate trec uşor în brun-închis când se ofilesc,
sau camelii, căci, în consistenţa lor de ceară, rozul li se amestecă
uneori cu albul. Pe măsură ce iarna se îndepărta, bronzul vag care
aurea pielea Jacquelinei se ştergea, odată cu amintirea zăpezii. În
curând, doar cameliile i se vor potrivi. Numai că lui O îi era teamă
să nu o ironizeze cu florile ei melodramatice. Într-o zi a adus cu ea
un buchet mare de zambile albastre, al căror parfum semăna cu
acela al tuberozelor, făcându-te să întorci capul după ele: onctuos,
violent, persistent, aşa cum ar fi trebuit să aibă cameliile cele lipsite
de miros. Jacqueline şi-a lipit de florile drepte şi proaspete nasul
mongol şi buzele pe care, de cincisprezece zile încoace, nu le mai
farda în roşu, ci în roz, zicând: „Sunt pentru mine?‖, aşa cum fac
femeile cărora toată lumea le dăruieşte, tot timpul, cadouri. A
mulţumit apoi, după care s-a interesat dacă René vine după O. Da,
o să vină, i-a confirmat aceasta. O să vină, şi-a repetat în gând, şi
pentru el Jacqueline cea fals nemişcată, fals tăcută, îşi va ridica o
clipă ochii ale căror ape reci nu te priveau niciodată direct. Pe ea
nimeni nu ar fi avut vreodată ce să o înveţe: nici să tacă, nici să îşi
lase mâinile, cu palmele desfăcute, să atârne de-a lungul corpului,
nici să îşi lase capul uşor pe spate. O simţea că moare de dorinţă să
îi prindă ceafa în palme, părul aproape platinat, să dea pe spate
capul ascultător, să urmărească măcar cu vârfurile degetelor linia
sprâncenelor. Numai că şi René ar fi vrut asta. Ştia bine de ce,
altădată atât de îndrăzneaţă, ajunsese acum timorată, de ce de
două luni, de când o dorea pe Jacqueline, nu îşi permitea nici un
cuvânt, nici un gest prin care să i-o fi mărturisit, căutând mereu
motive mincinoase pentru a-şi explica rezerva. Nu era adevărat că
modelul era de neatins. Obstacolul nu era Jacqueline, ci unul
ascuns chiar în sufletul ei, unul cum nu mai întâlnise vreodată.
René o lăsa liberă, iar ea îşi detesta libertatea. Libertatea asta mai
rea decât cel mai rău dintre lanţuri. Libertatea asta care o
despărţea de iubitul ei. De zeci de ori ar fi putut, fără să-i adreseze
vreun cuvânt, să o apuce pe Jacqueline de umeri şi să o lipească de
perete, cum ai prinde un fluture cu un ac în insectar. Jacqueline
n-ar fi mişcat şi, cu siguranţă, nici măcar nu ar fi zâmbit. Numai că
O era, de acum, asemenea acelor animale sălbatice care au intrat în
captivitate şi sunt folosite de către vânători ca momeală pentru
animalele libere, ca gonaci, şi care nu sar în picioare decât la ordin.
Acum ea era aceea care, uneori, palidă şi tremurând, se lipea cu
spatele de perete, bătută în cuie de propria tăcere, legată de
aceasta, atât de fericită că poate să tacă. Aştepta ceva mai bun
decât permisiunea de a o face, pentru că permisiunea o obţinuse
deja. Aştepta ordinul. Care nu i-a venit de la René, ci de la Sir
Stephen.
Pe măsură ce lunile treceau, de când René o dăruise lui Sir
Stephen, O observa cu groază că în ochii iubitului ei importanţa
englezului era din ce în ce mai mare. Realiza, în acelaşi timp, că,
poate, se înşela imaginându-şi o asemenea evoluţie când, în
realitate, nu era vorba decât despre recunoaşterea unei stări de fapt
preexistente şi despre mărturisirea unui vechi sentiment. Mai
remarcase şi că René alegea să îşi petreacă împreună numai acele
nopţi care urmau serilor în care o chema Sir Stephen, fiindcă
acesta nu o păstra până dimineaţa decât atunci când iubitul ei era
plecat din Paris. Mai remarcase şi că, dacă René era prezent şi el în
vreo seară acasă la englez, nici nu se atingea de ea decât pentru a o
oferi şi mai bine lui Sir Stephen, eventual ţinând-o la dispoziţia lui
în cazul în care femeia se zbătea. Se întâmpla, cu totul rar, să nu
plece, şi asta doar la cererea expresă a gazdei. Şi atunci rămânea
îmbrăcat, cum o făcuse întâia oară, tăcut, aprinzând ţigară de la
ţigară, punând lemne în foc, turnându-i în pahar lui Sir Stephen,
fără însă a bea şi el. O simţea că o supraveghează ca un îmblânzitor
animalul pe care l-a dresat, atent ca acesta să îi facă cinste cu
perfecta ascultare, ba chiar mai mult, ca garda de corp a unui prinţ,
ca omul de încredere al şefului bandei, care i-a adus acestuia, din
stradă, o prostituată, iar acum e atent la comportamentul ei.
Dovada că, în situaţia dată, René îşi dovedea vocaţia de slugă, de
acolit, era modul în care pândea orice schimbare pe faţa lui Sir
Stephen şi deloc pe figura ei. Sub ochii lui, femeia se simţea
deposedată de însăşi voluptatea în care i se puteau îneca
trăsăturile. René aducea prinosul lui de omagiu şi de admiraţie, ba
chiar de gratitudine lui Sir Stephen, care îl făcuse să se nască
pentru a doua oară, observându-i plăcerea la care ajungea prin
ceva dăruit de el. Fireşte, totul ar fi putut fi mai simplu dacă
englezului i-ar fi plăcut băieţii. O nu se îndoia că iubitul ei, care nu
avea nimic de împărţit cu cei de acelaşi sex, i-ar fi acordat totul lui
Sir Stephen, cu pasiune, până în cele mai mici detalii,
satisfăcându-i şi cele mai exigente pretenţii. Numai că englezului
nu îi plăceau decât femeile. O îşi dădea seama că, dincolo de
modalităţile în care îşi împărţea trupul între ei, bărbaţii ajungeau la
ceva mai misterios şi poate mai rafinat decât o simplă comuniune
de dragoste, la o relaţie care o tulbura, însă căreia nu îi putea nega
realitatea şi puterea. Oare de ce totuşi această împărţire conţinea,
într-o anumită măsură, ceva abstract? Doar la Roissy aparţinuse în
aceeaşi clipă şi în acelaşi loc şi lui René, şi altor bărbaţi. Oare de ce,
în prezenţa lui Sir Stephen, iubitul ei se abţinea nu doar să o aibă,
dar şi să îi dea ordine? (Cel mult le transmitea pe ale celuilalt.) L-a
întrebat, sigură dinainte de răspunsul pe care îl va primi. „— Din
respect, i-a explicat René. — Bine, dar eu sunt a ta. — În primul
rând, eşti a lui Sir Stephen.‖
Aşa era, cel puţin în sensul cedării ei absolute în favoarea
englezului, ale cărui dorinţe privitoare la persoană ei primau în faţa
dorinţelor lui René şi chiar ale ei însăşi. Dacă iubitul ei decisese să
meargă amândoi la teatru, dar Sir Stephen îi telefona cu o oră mai
înainte pentru a o solicita, René venea după ea la studio, după cum
conveniseră, însă pentru a o conduce până la uşa celuilalt, unde o
lăsa singură. O dată, o singură dată, O îi ceruse lui René să îl roage
pe Sir Stephen să schimbe ziua de întâlnire, într-atât îşi dorea să fie
împreună la o serată pe care şi-o programaseră. Iubitul ei însă o
refuzase. „Draga mea, îi spusese, tot nu ai înţeles că nu îţi mai
aparţii şi că stăpânul de care depinzi nu mai sunt eu?‖ Nu numai că
a refuzat-o, dar l-a mai şi prevenit pe Sir Stephen de solicitarea lui
O şi, de faţă cu ea, l-a rugat să o pedepsească cu cruzime, în aşa fel
încât femeia nici măcar să nu mai îndrăznească să se gândească la
faptul că s-ar putea dispensa de ascultarea ordinelor. „Cu
siguranţă‖, răspunsese englezul. Se găseau în mica încăpere ovală,
cu podea de marchetărie, a cărei unică piesă de mobilier era un
gheridon negru, încrustat cu sidef, încăpere care dădea către
salonul mare, vopsit în galben şi gri. René nu a rămas decât trei
minute, atât cât să o trădeze pe O şi să audă răspunsul lui Sir
Stephen. Apoi i-a strâns acestuia mâna, i-a zâmbit tinerei şi a
plecat. L-a văzut, pe fereastră, cum traversa curtea. Nu şi-a întors
capul. L-a auzit trântind portiera, a ajuns până la ea torsul
motorului apoi, într-o oglinjoară prinsă în perete, şi-a zărit propria
imagine: albă de disperare şi de frică. Mecanic, în momentul în care
trecea prin faţa lui Sir Stephen care îi deschisese uşa salonului şi se
dăduse la o parte ca să îi facă loc, l-a privit: şi el era la fel de palid.
Într-o străfulgerare a traversat-o certitudinea, care s-a şi evaporat
imediat, că o iubeşte. Deşi nu era convinsă şi se ironiza pentru
asemenea idee, tot s-a simţit reconfortată şi s-a dezbrăcat
ascultătoare, la un simplu gest al bărbatului. Şi, pentru întâia oară
de când o tot chema de două sau de trei ori pe săptămână şi o
folosea fără grabă, lăsând-o să aştepte, goală, poate şi un ceas
înainte de a se apropia de ea, ascultându-i rugăminţile fără a-i
răspunde vreodată – fiindcă din când în când ea se ruga de el –,
repetându-i aceleaşi comenzi în aceleaşi momente, ca într-un
ritual, deşi ea ştia foarte bine când gura ei trebuia să îl mângâie şi
când, în genunchi, cu capul afundat în mătasea canapelei, nu
trebuia să îi ofere decât fesele, de care, de la o vreme, se folosea fără
să o mai rănească, într-atât se deschisese pentru el, pentru cea
dintâi oară aşadar, deşi descompusă de groază, sau poate că
tocmai din această cauză, şi în pofida disperării în care o aruncase
trădarea lui René, dar poate că şi din cauza acestei disperări, O s-a
abandonat cu adevărat. Şi tot pentru întâia oară, când ochii ei
blânzi, în care i se putea citi consimţământul, au întâlnit privirile
ardente ale englezului, acesta i-a vorbit dintr-o dată în franceză,
tutuind-o: „— Îţi voi pune un căluş fiindcă vreau să te biciuiesc
până la sânge. Îmi permiţi să o fac? — Sunt a ta‖, i-a răspuns O.
Stătea în picioare, în mijlocul salonului, iar braţele ridicate şi
lipite unul de celălalt, pe care brăţările de la Roissy le ţineau legate
în aceeaşi poziţie, cu un lănţişor, de inelul de pe tavan, unde
altădată atârnase o lustră, făceau ca sânii să îi iasă şi mai mult în
evidenţă. Sir Stephen i-a mângâiat, apoi i-a sărutat, apoi a
sărutat-o pe gură o dată, de zece ori. Niciodată nu mai făcuse asta.
După ce i-a pus căluşul, care i-a umplut gura cu gustul lui de
pânză umedă şi i-a împins limba în fundul gâtului, şi în care abia
de-şi putea înfige dinţii, a luat-o de păr cu blândeţe, dar ea tot s-a
clătinat pe picioarele goale. „Iartă-mă, O‖, i-a şoptit (niciodată nu îi
ceruse iertare), apoi i-a dat drumul şi a lovit-o.
Când, după miezul nopţii, René s-a întors la O după ce
mersese singur la serata unde trebuiau să ajungă împreună, a
găsit-o culcată, tremurând în nailonul alb al cămăşii de noapte. Sir
Stephen o adusese şi o culcase chiar el, după ce o sărutase iarăşi.
Ceea ce i-a mărturisit. Cum i-a mărturisit şi că nici nu-i mai dădea
prin cap să nu îl asculte pe Sir Stephen, înţelegând că, astfel, René
va conchide că bătaia îi era necesară şi plăcută, ceea ce aşa şi era,
fără a fi fost singura motivaţie a noii ei relaţii cu englezul. Printre
altele, mai era sigură şi de faptul că acesta le era la fel de necesar,
atât ei, cât şi lui René. Pe cât îi era acestuia din urmă groază de a o
lovi, astfel încât nu se putuse nicicând hotărî să o facă, pe atât îi
plăcea să o vadă zbătându-se şi să o audă strigând. Doar o singură
dată utilizase Sir Stephen cravaşa de faţă cu el. René o aplecase pe
femeie, lipind-o de tăblia mesei, şi o ţinuse acolo nemişcată. Fusta
îi alunecase la loc, iar el i-o ridicase din nou. Poate că René avea
nevoie de gândul că atunci când nu era cu O, când era plecat la
plimbare sau la muncă, aceasta se răsucea, gemea şi plângea sub
loviturile biciului, cerea îndurare fără a o obţine, ştiind că durerea
şi umilinţa îi soseau prin voinţa lui de bărbat care o iubea şi căruia
îi plăcea să o ştie pătimind astfel. La Roissy îi pusese pe valeţi să o
biciuiască. În Sir Stephen descoperise stăpânul riguros, ceea ce el
nu putea fi. Faptul că bărbatul pe care îl admira cel mai mult pe
lume o plăcuse şi el, şi îşi luase asupra lui sarcina de a o face
ascultătoare, sporea pasiunea lui René, lucru pe care O îl vedea
limpede. Toate gurile care îi scotociseră întreaga ei gură, toate
mâinile care îi palpaseră sânii şi pântecele, toate sexele care se
afundaseră în carnea ei şi care dovediseră cu asupra de măsură că
nu era decât o prostituată, o şi consacraseră în acelaşi timp şi
într-o anume măsură în Elizeul iubirii. Dar toate acestea nu
însemnau nimic, în ochii iubitului ei, pe lângă dovada oferită de Sir
Stephen. De fiecare dată când pleca din braţele englezului, René
căuta în ea parcă pecetea unui zeu. O înţelegea perfect că, dacă o
trădase câteva ceasuri mai înainte, asta era pentru a provoca noi
peceţi, încă şi mai crude. Ştia la fel de bine că motivaţia de a le
provoca putea dispărea, căci Sir Stephen nu se întorcea din drum.
Cu atât mai rău. Deşi era mai bine decât ar fi visat. Tulburat, René
privea lung trupul subţire pe care cicatrice groase ca nişte frânghii
treceau peste umeri, spate, fese, pântece şi sâni, întretăindu-se din
când în când. Din loc în loc, picături de sânge. „Ah! Te iubesc!‖, l-a
auzit şoptind. S-a dezbrăcat cu mâini tremurânde, a stins lumina şi
s-a întins lângă ea, care, pe întuneric, a gemut tot timpul cât el a
posedat-o.
Rănile de pe corpul lui O au avut nevoie de aproape o lună
pentru a se şterge. În locurile unde pielea se rupsese îi rămăseseră
linii mai albe, ca de la nişte răni vechi. Oricum, întâmplarea nu i-ar
fi ieşit din memorie, căci amintirea ei era continuu susţinută de
atitudinea celor doi bărbaţi. Fireşte că René avea o cheie de la
apartamentul lui O. Nu îi dăduse însă prin minte să îi ofere una şi
englezului, poate pentru că acesta nu şi-a manifestat niciodată
dorinţa de a trece pe la ea. Însă faptul că o adusese acasă în seara
aceea l-a făcut pe René să priceapă dintr-o dată că ar fi fost posibil
ca uşa apartamentului, pe care doar el şi O aveau cum să o descuie,
putea fi considerată de către Sir Stephen ca un obstacol, o barieră,
o restricţie concepută de către René, ceea ce ar fi trecut în derizoriu
dăruirea iubitei lui, în absenţa libertăţii de a intra în casa ei în orice
clipă ar fi dorit. Pe scurt, a mai făcut o cheie, i-a înmânat-o lui Sir
Stephen şi nu i-a comunicat lui O decât când englezul a acceptat să
o primească. Tinerei nici nu-i dădea prin minte să protesteze, ba
chiar şi-a dat în curând seama că, în aşteptarea lui Sir Stephen,
trăia o linişte de neînţeles. A aşteptat îndelung, întrebându-se dacă
o va surprinde în plină noapte, dacă va profita de vreo absenţă a lui
René, dacă va veni singur sau dacă, pur şi simplu, va veni vreodată.
Nu îndrăznea să îi vorbească despre asta lui René. Într-o dimineaţă
când, din întâmplare, menajera nu era prezentă şi când se trezise
mai devreme decât de obicei aşa încât, la ora zece, era deja
îmbrăcată şi se pregătea să iasă în oraş, a auzit cheia învârtindu-se
în broască şi a ţâşnit spre uşă strigând: ,,René!‖, pe de o parte
pentru că el apărea câteodată astfel, pe de alta fiindcă se gândise la
el. Însă era Sir Stephen care, zâmbind, i-a spus: „Ei bine, hai să îl
sunăm pe René‖. Atâta doar că, reţinut de nişte afaceri la birou,
acesta nu putea veni decât peste o oră. Cu inima bătând de să-i
spargă pieptul şi întrebându-se de ce este atât de emoţionată, O îl
privea pe Sir Stephen aşezând receptorul în furcă. Încheind
convorbirea, bărbatul a aşezat-o pe pat, i-a luat capul în palme şi
i-a deschis gura pentru a o săruta. Tânăra a simţit că se sufocă
într-o asemenea măsură încât ar fi căzut, dacă el nu ar fi sprijinit-o
şi nu ar fi ridicat-o. Nu înţelegea de ce este atât de tulburată, de ce
o asemenea spaimă o gâtuie când, până la urmă, de ce rău pe care
să nu îl fi experimentat deja s-ar mai fi putut teme din partea lui Sir
Stephen? El a rugat-o să se dezbrace şi a privit-o cum o face,
ascultătoare, fără să scoată un cuvânt. Nici nu era de mirare, doar
era obişnuită cu el, cu a se şti goală sub privirile lui, sub tăcerile
lui, cu aşteptarea hotărârilor lui privitoare la modul de a atinge
plăcerea. A fost nevoită să recunoască, în sine, că îşi făcea iluzii şi
că, dacă era atât de tulburată de loc şi de oră, de faptul că în
această cameră nu s-a mai aflat nicicând dezbrăcată în faţa lui Sir
Stephen, adevăratul motiv al tulburării era mereu acelaşi:
deposedarea ei de sine însăşi. Singura diferenţă era că deposedarea
o sensibiliza mai mult acum, când nu mai avea loc nici într-un
spaţiu în care se deplasa special pentru a se supune actului de
deposedare, nici noaptea, ca o coparticipare la vis, nici pe timp de
zi, ca o paralelă existenţă clandestină, cum putea fi considerată
trecerea pe la Roissy în raport cu viaţa ei alături de René. Lumina
puternică a dimineţii de mai metamorfoza actul clandestin în act
public. De acum, realitatea nopţii şi cea a zilei vor fi aceeaşi
realitate. De acum... Iar O îşi spunea: în sfârşit! Iată din ce se
năştea strania senzaţie de siguranţă amestecată cu groază, căreia
simţea că se abandonează şi pe care o presimţise fără să o fi înţeles.
De acum nu vor mai fi hiaturi, timpi morţi, întreruperi. Cel
aşteptat, căci fusese aşteptat, era acum aici şi stăpân. Sir Stephen
era un stăpân în alt chip decât René, exigent şi sigur. Cât de
pasional s-ar fi iubit O şi René, între ei persista un soi de egalitate
(ce nu ar fi trebuit să privească decât vârsta) care, în ea, anula
sentimentul ascultării şi conştiinţa supunerii. Ceea ce iubitul ei
dorea, dorea şi ea imediat, din simplul motiv că el i-o cerea. În ceea
ce îl privea pe Sir Stephen, s-ar fi zis că René îi trecuse şi ei propria
admiraţie, propriul respect. De ordinele lui Sir Stephen, O asculta
ca de nişte ordine în sine şi îi era recunoscătoare de câte ori îi
comanda ceva. Chiar dacă bărbatul îi vorbea în franceză sau în
engleză, o tutuia sau îi vorbea cu dumneavoastră, ea nu îi va spune
niciodată altfel decât Sir Stephen, ca o străină, ca o servitoare. O îşi
zicea că ar fi fost mai potrivit apelativul „Doamne! ―, dacă ar fi
îndrăznit să îl pronunţe aşa cum i-ar fi convenit ei, ca venind din
partea unui sclav. Îşi mai zicea că oricum totul mergea bine, fiindcă
şi René era fericit să iubească în ea pe sclava lui Sir Stephen.
Aşadar, după ce îşi aşezase veşmintele la piciorul patului, după ce
îşi pusese papucii cu tocuri înalte, aştepta cu ochii în pământ, în
faţa englezului care se sprijinise de fereastră. Soarele traversa
perdelele de muselină cu picăţele şi îi încălzea şi ei şoldurile. O nu
mai încerca să îşi pună la punct înfăţişarea, dar se gândea, rapid,
că ar fi putut să se mai parfumeze, că nu a apucat să îşi fardeze
sfârcurile, că, din fericire, avea papucii în picioare, căci lacul de pe
unghii începuse să se scorojească. Apoi, a conştientizat dintr-o dată
că, de fapt, ceea ce aştepta, în tăcere şi în plină lumină, şi nu
îndrăznea să îşi mărturisească nici măcar ei era ca Sir Stephen să îi
facă un semn sau să îi ordone să îngenuncheze în faţa lui, să îi
desfacă pantalonii şi să îl mângâie. Ei, nu! Fiindcă s-a gândit de
una singură la asta, s-a înroşit toată şi, odată cu roşeaţa din obraji,
a ajuns-o şi simţul ridicolului: câtă pudoare pentru o prostituată!
în acelaşi moment, englezul a rugat-o să se aşeze la măsuţa de
machiaj, întoarsă către oglindă, şi să îl asculte. La origine, măsuţa
nu avusese utilitatea pe care i-o dăduse O, aşezând-o lângă o
policioară joasă, prinsă în perete, pe care pusese tot felul de perii şi
de flacoane, în faţa unei oglinzi mari, Restauration, lângă care
adusese un fotoliu micuţ pe care, stând, se putea vedea în
întregime. Sir Stephen, vorbindu-i aşa, aşezată cu spatele la el cum
îi ceruse să fie, mergea prin încăpere apropiindu-se şi
îndepărtându-se de ea. Imaginea lui traversa din când în când
luciul oglinzii, în spatele imaginii femeii, ca o reflectare din
depărtări, fiindcă apele oglinzii erau verzui şi un pic tulburi. Cu
mâinile atârnând şi cu genunchii desfăcuţi, O şi-ar fi dorit să îi
oprească imaginea reflectată, pentru a-i răspunde mai uşor.
Întrucât bărbatul îi punea, într-o engleză exactă, întrebare după
întrebare, ultimele pe care O şi-ar fi putut închipui că i le-ar pune,
presupunând că ar fi făcut-o vreodată. Abia de-şi începuse şirul
întrebărilor când, dintr-o dată, s-a întrerupt pentru a o răsturna pe
O în fotoliu, făcând-o să alunece înainte, în aşa fel încât, cu piciorul
stâng ridicat pe braţul fotoliului, cu celălalt puţin îndoit, în plină
lumină, tânăra oferea privirilor ei, dar şi ale lui, în oglindă,
imaginea sexului perfect deschis, ca şi când un amant invizibil abia
s-ar fi retras din ea. Sir Stephen şi-a reluat apoi întrebările cu
fermitatea unui judecător şi tonul unui confesor. Fără a-l vedea
întrebând-o, O se putea vedea pe ea răspunzând. După revenirea
de la Roissy, a mai aparţinut şi altor bărbaţi decât lui şi lui René?
Nu. Dar de dorit, a dorit-o? Nu. Se mângâia în nopţile în care
dormea singură? Nu. Avea prietene care o mângâiau sau pe care le
mângâia? Nu (a fost un „nu‖ mai şovăitor). Dar prietene pe care le
dorea? Ei bine, da, pe Jacqueline, doar că prietenă era cam mult
spus. Camaradă ar fi fost mai exact, dacă nu chiar colegă, după
cum se numesc fetele bine crescute între ele în pensioanele de bună
calitate. Sir Stephen a întrebat-o dacă are fotografii cu Jacqueline
şi a ajutat-o să se ridice pentru a le căuta. René i-a descoperit în
salon, intrând cu sufletul la gură fiindcă urcase toate cele patru
etaje în fugă. O stătea în picioare în faţa mesei pe care străluceau,
albe şi negre, ca nişte băltoace în plină noapte, toate pozele
Jacquelinei. Stând pe jumătate pe masă, englezul le lua una câte
una, cu o mână, pe măsură ce O i le întindea, şi le aşeza pe masă.
Cealaltă mână o ţinea pe sexul femeii. Din clipa în care i-a dat bună
ziua lui René, fără a-şi dezlipi mâna de pe sexul ei, ba chiar
afundându-şi şi mai mult degetele, nu i s-a mai adresat ei, ci doar
iubitului ei. Motivaţia i s-a părut limpede: René fiind şi el prezent,
acordul între el şi Sir Stephen se putea stabili şi în ceea ce o privea,
însă, dincolo de asta, ea nu era decât ocazia sau obiectul acordului,
nu avea de ce să fie întrebată, nu avea de ce să răspundă, tot ceea
ce trebuia să facă, ba chiar tot ceea ce trebuia să fie, se hotăra în
afara ei. Prânzul se apropia. Îndrăzneţe, razele soarelui cădeau pe
masă, se rostogoleau peste marginile fotografiilor. O ar fi vrut să le
dea la o parte, să le netezească, pentru a nu se deteriora din cauza
gesturilor ei de acum nesigure, adusă în pragul gemetelor de mâna
lui Sir Stephen, care o înflăcăra. Nu a mai reuşit să aranjeze nimic
şi, într-adevăr, a început să suspine culcată pe spate, pe masă,
printre fotografii, cu picioarele larg desfăcute, atârnând peste
marginea tăbliei, aşa cum o aruncase englezul dezlipindu-şi mâna
de sexul ei. Picioarele nu îi atingeau podeaua, iar unul dintre
papuci îi căzuse fără zgomot pe covorul alb. Lumina soarelui îi
inundase chipul. Şi-a închis ochii. Mult mai târziu însă şi-a
amintit, ca despre un eveniment pe care îl mai trăise, iar la început
nu a fost deloc frapată de asta, că aşa, zăcând ameţită, asistase şi la
un dialog între Sir Stephen şi René, un dialog care, parcă, nu o
privea. Şi, într-adevăr, mai trăise o scenă similară, căci, întâia oară
când iubitul ei o adusese la Sir Stephen, bărbaţii discutaseră
despre ea în aceeaşi manieră. Numai că, pe atunci, englezul nu o
cunoştea şi, dintre cei doi, René vorbise mai mult. Iar de atunci Sir
Stephen o mulase pe toate fanteziile sale, o fasonase pe măsura lui,
îi ceruse şi obţinuse de la ea, ca şi când era de la sine înţeles, cele
mai jignitoare concesii. Ea nu îi mai putea oferi nimic ce el să nu fi
primit deja. Cel puţin, aşa credea. Englezul vorbea, tocmai el, atât
de rezervat ca discurs, în faţa ei, iar cuvintele lui, ca şi cele ale lui
René, când acesta răspundea, arătau că bărbaţii reluaseră o
conversaţie care se mai purtase între ei şi al cărei subiect era
tocmai O. Era vorba despre maxima ei eficientizare, despre a pune
în comun ceea ce folosirea ei separată le arătase fiecăruia că le
poate aduce. Sir Stephen a recunoscut cu plăcere că tânăra era cu
mult mai emoţionantă când trupul ei purta varii urme, oricare ar fi
fost acelea, măcar şi pentru faptul că acele urme o obligau să nu
poată trişa şi dovedeau, imediat ce erau observate, că le era permis
totul în ceea ce o privea. Fiindcă acele urme însemnau un singur
lucru: dovada – constant reînnoită, mereu alta. René, spunea Sir
Stephen, avea dreptate să îşi dorească să fie biciuită. Drept care au
hotărât să fie biciuită cât de des va fi necesar, nu doar pentru
plăcerea de a-i vedea lacrimile şi auzi ţipetele, dar şi pentru ca,
încontinuu, câteva urme să îi marcheze corpul. O asculta aşa,
răsturnată pe masă şi arzândă, nemişcată, părându-i-se că Sir
Stephen, printr-o stranie substituţie, vorbea pentru ea, în locul ei,
ca şi când s-ar fi găsit el însuşi în trupul ei şi i-ar fi trăit neliniştea,
angoasa, ruşinea, dar şi orgoliul secret şi plăcerea sfâşietoare pe
care le resimţea în special când se afla singură în mijlocul
trecătorilor, pe stradă, când urca în autobuz sau la studio, printre
manechine şi tehnicieni, spunându-şi că oricare dintre cei între
care se găsea, dacă ar fi avut un accident şi ar fi trebuit culcat şi
chemat medicul, şi-ar fi păstrat secretele, leşinat ori nu, spre
deosebire de ea, căci secretele ei nu ţineau de tăcere şi nu
depindeau doar de ea. De acum nu ar mai fi putut, chiar dacă ar fi
dorit-o, să îşi permită nici cel mai mic capriciu, şi chiar acesta era
sensul uneia dintre întrebările englezului. Fără să se dea ea însăşi
în vileag, nu îşi mai putea permite nici cele mai nevinovate lucruri,
precum tenisul sau înotul. Interdicţia aceasta chiar îi plăcea, i se
materializa în faţa ochilor precum grilajul unei mănăstiri care
interzice fizic fetelor închise acolo să îşi mai aparţină ori să evadeze.
Din acest motiv, cum va evita oare să nu o respingă Jacqueline şi,
în acelaşi timp, cum îi va explica, dacă nu adevărul, atunci cel
puţin o parte din el?
Soarele mai făcuse ceva drum pe cer şi, de acum, nu îi mai
lumina direct chipul. Umerii i se lipiseră de fotografiile peste care
era culcată, iar pe genunchiul drept simţea marginea aspră a hainei
englezului, care se apropiase de ea. Şi el, şi René au luat-o de câte o
mână şi au ajutat-o să se ridice. Cel din urmă i-a adunat papucii.
Trebuia să se îmbrace. Abia în timpul mesei, la Saint-Cloud, pe
malul Senei, rămas singur cu ea, Sir Stephen şi-a reluat
interogatoriul. La baza gardului viu, de lemn câinesc, care
mărginea esplanada umbrită unde erau aşezate mesele acoperite
cu feţe albe, se întindea un şir de bujori roşu închis, abia înfloriţi.
Lui O i-a luat destul timp pentru a încălzi cu coapsele goale
scaunul de fier pe care se aşezase, ascultătoare, ridicându-şi fusta
înainte ca Sir Stephen să îi fi făcut vreun semn. Se auzea zgomotul
apei lovindu-se de bărcile legate de o platformă de lemn, la
marginea esplanadei. Englezul stătea în faţa femeii care vorbea fără
grabă, hotărâtă să nu lase să îi scape nici un cuvânt care să nu
reprezinte adevărul. Sir Stephen dorea să ştie de ce lui O îi plăcea
Jacqueline. Ah, dar nu era deloc grea întrebarea: pur şi simplu
fiindcă era prea frumoasă pentru O, ca acele păpuşi mari cât ei,
care sunt dăruite copiilor săraci, şi pe care aceştia nu îndrăznesc
vreodată să le atingă. Pe de altă parte ştia că, dacă nu i-ar fi vorbit
şi nu ar fi încercat să şi-o apropie, ar fi însemnat că nici nu o dorea
cu adevărat. Ajunsă aici, şi-a ridicat ochii pe care până în acel
moment îi ţinuse coborâţi, uitându-se la bujori, şi şi-a dat seama că
Sir Stephen îi priveşte fix buzele. Oare o asculta sau, pur şi simplu,
era atent la sunetul vocii ei şi la mişcarea buzelor? A amuţit dintr-o
dată, iar privirea englezului s-a ridicat şi a întâlnit-o pe a sa. Ceea
ce i-a citit în ochi a fost de data aceasta atât de limpede pentru ea
încât, pricepând, bărbatul a pălit. Dacă într-adevăr o iubea, îi va
ierta oare faptul că şi-a dat seama? Tânăra nici nu-şi putea
întoarce privirile, nici surâde, nici vorbi. Dacă într-adevăr o iubea,
cu ce avea să schimbe asta lucrurile? Şi dacă ar fi fost ameninţată
cu moartea, tot atât de incapabilă de vreun gest ori de fugă s-ar fi
dovedit, cu genunchii ei de cauciuc. Fără îndoială, nu dorea din
partea ei decât supunerea în faţa propriei dorinţe, atâta vreme cât
aceasta va dura. Dar, oare, numai despre dorinţă să fi fost vorba
când, din ziua în care René i-o predase, o cerea şi o ţinea lângă el
din ce în ce mai mult, uneori numai pentru a o şti prezentă, fără a-i
cere altceva? Se găsea acum în faţa ei, la fel de tăcut şi de nemişcat
ca şi ea. La masa vecină, nişte oameni de afaceri discutau sorbind
din cafeaua neagră şi atât de tare încât parfumul ei ajungea până la
masa lor. Două americance, dispreţuitoare şi foarte bine aranjate,
îşi aprinseseră ţigările, deşi erau abia la jumătatea mesei. Pietrişul
scârţâia sub paşii chelnerilor. Unul dintre ei se apropiase pentru a
umple paharul lui Sir Stephen, golit pe trei sferturi. Dar de ce să
mai torni în paharul unei statui, al unui somnambul? Acesta însă
nu a intervenit. O a simţit, încântată, că, dacă privirea cenuşie şi
arzătoare i-ar fi părăsit ochii, ar fi făcut-o numai pentru a se agăţa
de mâinile, de sânii ei, pentru a i se întoarce din nou către ochi. A
văzut născându-se, în sfârşit, o umbră de surâs, căruia a îndrăznit
să îi răspundă. Dar de pronunţat măcar un singur cuvânt, asta
chiar îi era peste putinţă. Şi aşa, abia de respira. „O...‖, a şoptit Sir
Stephen. „Da‖, a răspuns tânăra, cuprinsă de slăbiciune. „O, ceea
ce vă voi spune am hotărât împreună cu René. Dar şi eu...‖ S-a
întrerupt. O nu avea să afle vreodată dacă s-a întâmplat aşa fiindcă
ea a închis ochii din cauza emoţiei sau fiindcă şi el îşi pierduse
suflul. A aşteptat ca ospătarul să le schimbe farfuriile şi să îi aducă
lui O meniul, pentru ca aceasta să îşi poată comanda desertul. O
l-a întins lui Sir Stephen. Sufleu? Da, sufleu. Durează douăzeci de
minute. Bine, douăzeci de minute. Chelnerul a plecat. „ Îmi trebuie
mai mult de douăzeci de minute‖, i-a comunicat Sir Stephen. A
continuat cu voce egală şi ceea ce i-a spus a convins-o rapid pe O că
măcar un lucru era sigur, că o iubea, ceea ce nu schimba cu nimic
datele problemei, dacă nu se putea numi totuşi schimbare ciudatul
respect şi ardoarea cu care îi vorbea. „Aş fi fericit dacă aţi accepta‖,
în loc să o roage pur şi simplu să fie de acord cu cererile lui. Şi
totuşi nu era vorba decât despre ordine cărora O nu avea de ce să li
se sustragă. I-a comunicat observaţia lui Sir Stephen, care a
recunoscut că aşa şi era. „Răspunde-mi, totuşi, i-a cerut bărbatul.
„Voi face tot ceea ce doriţi‖, a răspuns O, iar ecoul a ajuns-o din
urmă: „Voi face tot ceea ce vrei‖, îi spunea lui René. O şoaptă i-a
scăpat: „René...‖ Englezul a auzit-o. „René ştie ceea ce vreau de la
tine. Ascultă-mă.‖ Vorbea în engleză, cu voce joasă şi înfundată,
care nu putea fi percepută de la mesele învecinate. Când chelnerii
s-au apropiat, s-a întrerupt, apoi a reluat fraza chiar de unde
rămăsese, când aceştia s-au îndepărtat. Ceea ce spunea părea
neobişnuit pentru liniştitul loc public în care se aflau şi totuşi încă
şi mai neobişnuit era ceea ce spunea şi faptul că O asculta, ca şi
când ar fi fost cel mai firesc dintre lucruri. Mai întâi i-a amintit că,
în prima seară când venise la el, îi dăduse un ordin pe care nu îl
ascultase şi că a pălmuit-o, deşi ordinul nu i l-a mai dat de atunci.
Ar fi de acord acum cu ceea ce refuzase atunci? O a înţeles că nu
ajungea doar să fie de acord, ci să o spună cu gura ei, să i se audă
cuvintele zicând da, se va mângâia de fiecare dată când i se va cere.
A spus-o şi a revăzut salonul în galben şi gri, plecarea lui René,
revolta, focul care îi ardea între genunchii desfăcuţi, culcată cum
era, goală, pe covor. Diseară, în acelaşi salon... Ba nu, Sir Stephen
nu a precizat nimic, ci doar a continuat remarcând că René nu a
posedat-o nicicând în prezenţa lui (dar nici a altcuiva), pe când el a
posedat-o în faţa lui René (după cum şi alţii au făcut-o, la Roissy).
Nu trebuia să tragă de aici concluzia că doar de la René i se trăgea
acest gen de umilire, de a fi dăruită de bărbatul care o iubea unui
bărbat care nu o iubea, ajungând astfel, poate, şi la plăcere. Insista
îndelung şi brutal: îşi va deschide sexul, anusul şi gura tuturor
prietenilor săi care o vor dori, când se vor întâlni cu aceştia. O se
îndoia că această insistenţă i se adresa numai ei, nu şi lui însuşi, şi
din ea nu a reţinut decât cuvintele „bărbatul care o iubea‖. De ce
altă dovadă mai avea nevoie? De altfel, o să o ducă şi el, la vară, la
Roissy. Nu a mirat-o izolarea în care a fost menţinută mai întâi de
René, acum şi de el? Numai pe ei îi vedea, fie împreună, fie pe rând.
Când Sir Stephen dădea recepţii în casa lui din Strada Poitiers, pe
O nu o invita. Nu luase niciodată masa la el acasă. Nici René nu îi
prezentase vreodată prietenii lui, cu excepţia lui Sir Stephen. Va
continua să fie ţinută deoparte, fiindcă el deţine, de acum,
privilegiul de a dispune de ea. Să nu îşi închipuie însă că a fi a lui
înseamnă a fi mai puţin proprietatea privată a lui René. Din contră.
(Ceea ce îi rupea inima lui O era că Sir Stephen urma să aibă
pentru ea exact acelaşi statut ca şi René.) Inelul din fier şi aur pe
care îl purta la mâna stângă – îşi amintea cum îi fusese ales, atât de
strâmt încât trebuise să fie forţat pentru a intra pe deget, aşa că de
scos nici nu mai putea fi vorba – era semnul stării ei de sclavie, dar
ca sclav comun mai multor bărbaţi. Numai hazardul făcuse ca, din
toamnă încoace, să nu fi întâlnit nici un iniţiat de la Roissy care să
îi fi remarcat fiarele. Sau poate că se făcuseră că nu le remarcă...
Pluralul „fiare‖, în care întrevăzuse echivocul atunci când Sir
Stephen îl utilizase în sensul că „fiarele îi stăteau bine‖, nu mai era
deloc echivoc acum, ci o formulă de recunoaştere. Englezul nu
utilizase şi o a doua formulă care să lămurească ale cui erau
„fiarele‖ pe care O le purta. Dacă acum O ar fi fost întrebată, ce ar fi
răspuns oare? A ezitat. „— Lui René şi dumneavoastră, a răspuns
până la urmă. — Nu, i-a întors-o Sir Stephen. Mie. René doreşte ca,
în primul rând, să asculţi de mine.‖
Doar O ştia asta foarte bine, de ce încerca să trişeze? Peste
câtăva vreme, în orice caz înainte de a se întoarce la Roissy, va
trebui să accepte un marcaj definitiv, care nu o va dispensa de
statutul de sclavă comună, dar o va desemna şi ca sclavă
particulară a lui, după care, dacă urmele de bici ori de cravaşă vor
mai fi reînnoite, vor fi, în orice caz, discrete şi superficiale. (Ce
marcaj? Ce va însemna? Cum adică, definitiv? O era terifiată,
fascinată, murea de curiozitate să ştie, să afle imediat. Evident
însă, Sir Stephen nu avea chef deocamdată să îi explice. Şi cu
adevărat trebuia să accepte, să consimtă în toată puterea
cuvântului, fiindcă niciodată nu va fi pedepsită cu forţa, fără să fi
consimţit, avea libertatea să refuze, nimic altceva nu o ţinea în
sclavie în afara iubirii şi a însuşi sentimentului sclaviei. Chiar aşa,
ce o împiedica să plece?) Totuşi, înainte de a i se impune marcajul
respectiv, înainte ca Sir Stephen să instituie obiceiul de a o biciui în
aşa fel încât urmele să rămână mereu vizibile, după cum stabilise
împreună cu René, i se oferea o amânare: timpul care îi va fi
necesar pentru a o convinge pe Jacqueline să îi cedeze. Stupefiată,
O a ridicat fruntea şi l-a privit pe Sir Stephen. De ce? De ce
Jacqueline? Dacă Jacqueline îl interesa pe Sir Stephen, ce legătură
avea asta cu ea? „— Sunt două motive, i-a explicat englezul. Primul,
şi cel mai puţin important, este că vreau să te văd sărutând şi
mângâind o femeie. — Cum aţi vrea, a exclamat O, admiţând că mă
va accepta şi mă va dori şi ea, să accepte şi prezenţa
dumneavoastră? — Nu e mare lucru, la nevoie, prin trădare, însă
mă bazez pe tine să obţii încă şi mai mult, fiindcă al doilea motiv
pentru care doresc să fie a ta este ca să o aduci la Roissy.‖
O a pus la loc, pe farfurioară, ceaşca pe care o ţinea în mână,
tremurând atât de tare încât a vărsat pe faţa de masă amestecul de
zaţ şi de zahăr care mai rămăsese. Ca o ghicitoare, vedea în pata
cafenie, care se întindea, imagini de nesuportat: ochii îngheţaţi ai
Jacquelinei în faţa valetului Pierre, şoldurile, fără îndoială la fel de
sclipitoare ca şi sânii, pe care O nu le văzuse încă, oferite de sub
rochia largă de catifea suflecată, lacrimile scurgându-i-se pe
pufuşorul obrajilor, gura fardată şi căscată lăsând să-i scape
urlete, părul drept lipindu-i-se de fruntea transpirată... Nu,
imposibil, nu ea, nu Jacqueline. „— Imposibil, a şoptit O. — Ba da,
i-a răspuns Sir Stephen. Cum crezi că sunt recrutate fetele pentru
Roissy? De altfel, o dată ce ai adus-o, restul nu te mai priveşte.
Dacă va vrea să plece, va pleca. Vino.‖
S-a ridicat brusc, lăsând pe masă banii pentru consumaţie. O
l-a urmat până la maşină, a urcat şi s-a aşezat. Abia ajunşi în Bois
de Boulogne, Sir Stephen a şi întors pe o mică alee, unde a luat-o în
braţe.

III.ANNE-MARIE ŞI INELELE
O crezuse, sau vrusese să creadă, pentru a-şi găsi scuze, că
Jacqueline se va dovedi o sălbatică, însă realitatea îi demonstră
aproape imediat că se înşela. Aerul pudic, asumat de model când
închidea uşa cămăruţei cu oglindă în care îşi scotea şi îşi punea
rochiile, era destinat să o seducă pe O, să o incite să forţeze o
poartă care, de altfel, era larg deschisă, dar al cărei prag nu
îndrăznea să îl treacă. Jacquelinei nici pe departe nu-i putea trece
prin cap că decizia lui O s-a luat, până la urmă, de către o
autoritate din afara ei şi nu a fost rezultatul respectivei strategii.
Mai întâi, O s-a distrat. Simţea o surprinzătoare plăcere, în timp ce
o ajuta, de exemplu, să îşi aranjeze coafura, după ce Jacqueline îşi
dezbrăcase veşmintele în care o fotografiase şi îşi pusese puloverul
strâns la baza gâtului şi colierul de turcoaze în nuanţa ochilor ei, la
ideea că seara Sir Stephen va afla fiecare dintre gesturile fetei, dacă
o lăsase pe O să-i strângă, peste puloverul negru, sânii micuţi şi
depărtaţi unul de celălalt, dacă pleoapele cu gene mai deschise la
culoare decât pielea i se coborâseră sau dacă gemuse. Când O o
săruta devenea parcă mai grea, imobilă şi atentă, oarecum, în
braţele acesteia, întredeschizându-şi gura şi trăgând-o de păr. O
trebuia să aibă mereu grijă să o lipească de cadrul uşii sau de masă
şi să o ţină de umeri. Ar fi alunecat altfel pe jos, cu ochii închişi,
fără să se plângă. Imediat însă ce o lăsa din braţe redevenea de
gheaţă, râzând străină, spunând: „M-ai murdărit de ruj‖ şi
ştergându-se la gură. Tocmai pe străina aceasta îi plăcea lui O să o
trădeze, urmărind cu minuţie, pentru a nu uita să povestească
vreun amănunt, roşirea înceată a obrajilor, parfumul de salvie al
transpiraţiei feţei. Nu s-ar fi putut spune nici că Jacqueline se
apăra, nici că devenea neliniştită. Când ceda săruturilor lui O –
până una-alta nu îi acordase decât dreptul la săruturi, pe care le
primea fără a le întoarce –, o făcea dintr-o dată şi, s-ar fi putut
spune, cu totul, devenind subit o alta pentru zece secunde ori
pentru cinci minute. În restul timpului era în egală măsură
provocatoare şi alunecoasă, de o incredibilă abilitate a eschivei,
găsind întotdeauna ceva care nu era în ordine pentru a nu da
naştere vreunui gest, vreunui cuvânt, vreunei priviri cel puţin care
să permită potrivirea dorinţelor celei care triumfa şi celei care era
învinsă, lăsând să se creadă că era atât de uşor să i se forţeze
buzele. Singurul indiciu după care te puteai lua, bănuind
tulburarea din străfundurile apei privirilor ei, era, uneori, un soi de
umbră involuntară a unui surâs care părea, pe faţa ei
triunghiulară, surâsul unei pisici, şi el, în egală măsură, nehotărât,
lipsit de persistenţă, neliniştitor. Lui O nu i-a trebuit totuşi prea
mult pentru a remarca faptul că două lucruri, de care Jacqueline
nu era conştientă, produceau surâsul acela. Primul erau cadourile,
al doilea, evidenţa dorinţei pe care o inspira, cu condiţia totuşi ca
dorinţa să vină din partea unei persoane care îi putea fi utilă sau
care o flata. Cu ce îi putea fi O utilă? Dar dacă, în mod excepţional,
Jacqueline pur şi simplu se bucura că ea o doreşte fiindcă o
reconforta această dovadă de admiraţie şi, de asemenea, fiindcă
dorinţa unei femei este lipsită de pericole şi de consecinţe? O era în
acelaşi timp convinsă că dacă, în loc să îi fi adus Jacquelinei un
clips de sidef sau ultimul model de fular de la Hermes, pe care
cuvintele „Te iubesc‖ erau imprimate în toate limbile pământului,
de la japoneză la irocheză, i-ar fi oferit cei zece sau douăzeci de mii
de franci care păreau să îi lipsească în permanenţă, fata ar fi încetat
să îi tot spună că nu are timp să treacă pe la ea pentru a lua masa
împreună şi să se ferească de mângâieri. Dovada însă nu a avut-o
niciodată. Abia dacă deschidea gura în faţa lui Sir Stephen că
acesta îi şi reproşa ritmul lent în care acţiona. René a fost cel care a
intervenit. De cele cinci sau şase ori când acesta venise să o caute
pe O la studio, iar Jacqueline era şi ea acolo, au plecat toţi trei ba la
Weber, ba în vreunul dintre barurile englezeşti din apropiere de
Madeleine. René o privise pe Jacqueline cu acelaşi amestec de
interes, siguranţă şi obrăznicie cu care se uita la fetele de la Roissy,
care îi erau la dispoziţie. Pe armura strălucitoare şi puternică a
Jacquelinei, insolenţa aluneca fără a lăsa urme, fără ca aceasta să
pară măcar că o sesizează. Printr-o ciudată contradicţie, în schimb,
O era cea atinsă, găsind insultătoare faţă de Jacqueline atitudinea
pe care o considera absolut corectă şi normală în ceea ce o privea.
Dorea să îi ia apărarea fetei sau să fie singura care să o posede? I-ar
fi fost tare dificil să răspundă, cu atât mai mult cu cât nu era a ei.
Încă! Reuşita, trebuia să recunoască, s-a produs mulţumită lui
René. În trei rânduri, la ieşirea de la bar, unde o făcuse pe
Jacqueline să bea ceva mai mult whisky decât ar fi fost cazul –
pomeţii îi deveniseră roz şi strălucitori, iar privirile dure –, o
condusese acasă, înainte de a merge cu O la Sir Stephen.
Manechinul locuia într-una dintre acele pensiuni întunecate, de
familie, din Passy, în care se îngrămădiseră ruşii albi în primele zile
ale imigrării şi de unde nu mai plecaseră. Culoarea antreului imita
lemnul de stejar, în scobiturile balustradelor era plin de praf, iar
mocheta verde era atât de uzată încât pete mari, albe, o acopereau.
De fiecare dată când René, care nu trecuse niciodată pragul,
încerca să intre, Jacqueline striga „Nu! Mulţumesc mult!‖ şi sărea
din maşină ca arsă, trântind portiera în spatele ei. Într-adevăr,
focul era în spatele ei, îşi zicea O. Era de admirat cum ghicise, deşi
nimeni nu o informase. Cel puţin ştia că trebuie să se ferească de
René chiar şi aşa, insensibilă cum o făcea să pară detaşarea de care
dădea dovadă. Dar chiar era insensibilă? Fiindcă, din punctul de
vedere al lipsei de sensibilitate, erau deja doi care o jucau, iubitul ei
nefăcând, nici el, excepţie. O înţelesese de ce Jacqueline refuza cu
atâta sălbăticie să îl lase pe René să intre, singura dată când o
putuse urma până în camera ei. Ce s-ar fi ales din prestigiul ei, din
legenda pe care o construiseră în alb-negru în paginile verzui ale
luxoaselor reviste de modă, dacă altcineva în afara unei femei ca ea
ar fi văzut din ce bârlog sordid ieşea, zi de zi, animalul acela
somptuos? Patul nu era niciodată făcut, abia dacă avea o cuvertură
aruncată neglijent pe el, cearşaful de dedesubt era cenuşiu şi
unsuros, fiindcă Jacqueline nu se culca în nici o seară fără să îşi
maseze faţa cu cremă şi adormea prea repede pentru a-i mai da
prin cap să se şteargă. Cândva, o perdea pesemne că mascase
toaleta, însă din ea nu mai rămăseseră, agăţate de o vergea
metalică, decât două inele de care atârnau câteva capete de aţă.
Nici o culoare nu mai era clară, nici a covorului, nici a hârtiei ale
cărei flori roz şi gri urcau ca o vegetaţie nebună şi împietrită pe un
fals spalier alb. Ar fi trebuit smuls totul, lăsaţi pereţii goi, aruncat
covorul, desfăcută podeaua. În orice caz şi fără întârziere, ar fi
trebuit înlăturate dungile de jeg care ieşeau în relief, în straturi, pe
emailul lavaboului, şterse şi puse în ordine flacoanele de
demachiant şi cutiile de cremă, ştearsă pudriera, măsuţa de
toaletă, aruncate cârpele murdare, deschise ferestrele. Numai că,
dreaptă şi proaspătă, şi curată, şi mirosind a lămâiţă şi a flori
sălbatice, impecabilă, de nemânjit, Jacqueline îşi bătea joc de
mizerabila ei magherniţă. În schimb, de ceea ce nu îşi bătea joc, şi
care o apăsa, era familia ei. Însă tocmai din cauza acelei
magherniţe, despre care O îi povestise cu nevinovăţie, René îi
sugerase o propunere care avea să le schimbe viaţa, propunere
acceptată de Jacqueline exact din cauza familiei. Era vorba ca fata
să locuiască împreună cu O. Familie ar fi fost prea puţin spus. Mai
degrabă un trib, o hoardă: bunică, mătuşă, mamă, ba chiar şi o
servitoare, patru femei între cincizeci şi şaptezeci de ani, fardate,
urlătoare, sufocate sub mătăsurile negre şi sub mărgelele de jais,
bocind, pe la patru dimineaţa, în filmul gros al ţigărilor, la lumina
palidă a candelelor de sub icoane, patru femei în clinchetul
paharelor cu ceai, ale căror guri şuierau bolovănos într-o limbă pe
care Jacqueline şi-ar fi dat jumătate din viaţă numai să o poată
uita, înnebunită de obligaţia de a le asculta, de a le auzi sau măcar
de a le vedea. Când îşi zărea mama ducând la gură bucăţica de
zahăr, pentru a-şi bea ceaiul, punea jos cana de ceai şi o întindea
înapoi, în cloaca aceea searbădă, acoperită de praf, lăsându-le
baltă pe toate trei, bunică, mamă şi sora mamei, toate trei cu părul
vopsit negru ca pana corbului, cu sprâncenele unite, cu ochi mari
de vite revoltate, lăsându-le în dormitorul mamei ei, care era folosit
şi ca salon de primire, în care până şi servitoarea ajunsese să le
semene. Fugea trântind uşile în urma ei, iar ele o strigau: „Şura,
Şura, porumbiţo!‖, ca în romanele lui Tolstoi, fiindcă, de fapt, nu se
numea Jacqueline. Jacqueline era numele pe care şi-l alesese
pentru meseria ei, un nume ca să îşi uite adevăratul nume şi, o
dată cu el, căminul sordid şi tandru, pentru a putea ieşi în lumina
diurnă franceză, într-o lume solidă, în care există bărbaţi care te
iau de nevastă, care nu dispar în expediţii misterioase ca tatăl ei, pe
care nu l-a cunoscut niciodată, marinar baltic pierdut printre
gheţurile de la Pol. Numai cu el semăna, îşi spunea cu furie şi
plăcere, numai cu el, de la care moştenise părul, pomeţii, pielea
cenuşiu-cafenie şi ochii prelungiţi către tâmple. Singurul lucru
pentru care îi era recunoscătoare mamei sale era că îi dăduse ca
tată demonul acela transparent, pe care zăpada l-a luat înapoi, aşa
cum îi ia pământul pe ceilalţi bărbaţi. Însă îi era ciudă pe ea că îl
uitase îndeajuns ca, într-o bună zi, după o relaţie de scurtă durată,
să se nască o fetiţă negricioasă, sora ei de mamă, cu tată declarat
necunoscut – care avea acum cincisprezece ani şi se numea Natalie.
Nu o vedea decât în vacanţe. Pe tatăl acesteia, nicicând. Dar de
plătit, el îi plătea Nataliei internatul la un liceu din apropierea
Parisului şi mamei Nataliei o rentă din care să poată duce un trai
modest, într-o trândăvie care li se părea paradisul, ele, trei femei şi
servitoarea lor, ba chiar şi Jacqueline, până când îşi luase zborul.
Ceea ce ea câştiga din meseria de manechin sau de model, cum se
zicea în manieră americană, şi nu cheltuia pe farduri, pe lenjerie,
pe încălţăminte sau îmbrăcăminte de lux, cu preţ preferenţial dar,
oricum, tot foarte scump, se pierdea în străfundurile pungii
familiale, dispărând nu se ştie cum. Sigur că Jacqueline putea găsi
pe cineva care să o întreţină şi ocazii se iviseră suficiente. Acceptase
chiar unul sau doi amanţi, nu atât fiindcă îi plăcuseră (mă rog, nici
nu îi displăcuseră!), cât pentru a-şi dovedi că era capabilă să
inspire dorinţă şi iubire. Singurul dintre cei doi (al doilea) care era
şi bogat îi făcuse cadou un inel cu o perlă rozalie, foarte frumoasă,
pe care o purta la mâna stângă, însă, cum refuzase să locuiască
împreună, iar el, la rândul lui, refuzase să o ia de nevastă, îl
părăsise fără cine ştie ce regrete, îngrijorată să nu cumva să fi
rămas gravidă, aşa cum crezuse, drept care trăise câteva zile de
groază. Nu, să locuiască împreună cu un amant, asta ar fi
însemnat să îşi piardă şansele de viitor, să facă ceea ce făcuse
mama ei cu tatăl Nataliei. Era imposibil. Însă cu O, lucrurile se
schimbau. O politicoasă ficţiune permitea să lase să se creadă că,
pur şi simplu, Jacqueline se instala în aceeaşi locuinţă alături de o
camaradă, cu care urma să o împartă. O urma să folosească unui
dublu scop: va juca rolul amantului care o face pe fata pe care o
iubeşte să simtă că trăieşte, şi o şi ajută în acest sens, dar şi al
aceluia, în principiu opus, de cauţiune morală. Prezenţa lui René
nu era într-atât de oficializată încât să rişte să compromită
ficţiunea. Numai că, în plan secund, cine ar fi putut spune dacă
decizia Jacquelinei nu avea ca mobil exact prezenţa bărbatului?
Cădea oricum în sarcina lui O, şi doar într-a ei, să încerce să îi
convingă mama. Niciodată O nu avusese atât de pregnant senzaţia
că e o trădătoare, un spion, trimisa unei organizaţii criminale, ca
atunci când s-a găsit în faţa femeii aceleia care îi tot mulţumea
pentru prietenia dovedită faţă de fiica ei. În sinea ei, în timp ce
pleda, îşi refuza misiunea şi motivele pentru care ajunsese acolo.
Da, Jacqueline va veni să locuiască împreună cu ea, însă O nu va
putea niciodată, absolut niciodată să îi dea ascultare într-atâta lui
Sir Stephen încât să o tragă şi pe Jacqueline în povestea care
începuse la Roissy. Deşi, totuşi... Fiindcă, abia ce s-a instalat în
camera care i s-a atribuit, la cererea lui René, şi pe care acesta
dădea uneori semne că ar ocupa-o (în realitate dormea în patul cel
mare, al lui O), că gazda s-a şi trezit, în pofida oricărei aşteptări,
cuprinsă de dorinţa violentă de a o poseda cu orice preţ, chiar dacă
ar fi fost nevoită să o vândă, pentru a-şi atinge scopul. După alte
toate, îşi zicea O, frumuseţea Jacquelinei ajunge pentru a o apăra,
ce mă bag eu? Şi dacă chiar trebuie redusă la condiţia la care şi eu
sunt redusă, ce e atât de rău? – mărturisindu-şi cu jumătate de
gură şi totuşi tulburată, cât de plăcut era să şi-o imagineze goală şi
lipsită de apărare, umăr la umăr cu ea, la fel ca ea.
Încă din săptămâna în care, cu permisiunea mamei sale,
Jacqueline s-a mutat la O, René s-a arătat foarte grăbit, invitând o
dată la două zile fetele la cină sau la filme pe care le alegea, în mod
ciudat, numai dintre cele poliţiste, cu poveşti despre traficanţi de
droguri ori cu trafic de carne vie. Se aşeza între ele, le lua încetişor
de mână şi nu mai spunea un cuvânt. O însă îl zărea, la fiecare
scenă de violenţă, pândind reacţia emoţională pe figura celeilalte şi
descoperind doar puţin dezgust, care îi trăgea în jos colţurile gurii.
Le conducea apoi acasă cu maşina lui decapotabilă, iar vântul
nopţii şi viteza aruncau părul des şi blond al fetei peste obrajii
dăltuiţi parcă în piatră, peste fruntea micuţă, ajungându-i până
peste ochi. Ca să şi-l repună în ordine, aceasta scutura capul şi îşi
trecea mâna prin el, băieţeşte. Înţelegând că fusese primită acasă la
O, care era iubita lui René, Jacqueline considera fireşti
familiarităţile bărbatului. Admitea, din această cauză, fără nici o
ezitare ca René să intre în camera ei, sub pretextul că uitase nu se
ştie ce acte pe acolo, ceea ce era o minciună, O ştia foarte bine, doar
ea golise toate sertarele secretairului olandez de mari dimensiuni,
incrustat cu flori de marchetărie, îmbrăcat în piele, mereu deschis,
care se putea ridica şi coborî după dorinţă şi care nu se potrivea
deloc cu stilul iubitului ei. De ce l-o mai fi ţinut? De la cine l-o fi
avut? Eleganţa lui greoaie, lemnul de culoare deschisă erau
singurul lux din camera cam întunecată, cu fereastra spre nord,
către curtea interioară, cu pereţii de cenuşiul oţelului şi podeaua
bine cernită şi rece, contrastând cu celelalte camere, luminoase, ale
căror ferestre dădeau spre trotuar. Jacqueline nu se plângea, i se
părea foarte bine. Aşa va accepta mai uşor să împartă cu O cele
două camere din faţă, să doarmă cu ea, după cum acceptase din
prima zi să împartă baia, bucătăria, fardurile, parfumurile, masa.
Ei bine, aici O se înşela. Jacqueline era legată pasional de ceea ce îi
aparţinea, de perla ei roz, de exemplu, în schimb simţea indiferenţă
absolută pentru ceea ce nu era al ei. Dacă ar fi fost dusă într-un
palat, lucrul nu ar fi interesat-o nici cât negru sub unghie decât
dacă i s-ar mai fi spus şi: palatul vă aparţine şi vă vom dovedi prin
act notarial. Dacă dormitorul gri era plăcut ori nu îi era complet
egal, şi nu pentru a scăpa a mers să se culce în patul celeilalte. Şi
nici pentru a-i dovedi acesteia o recunoştinţă pe care nu o resimţea
în nici un fel, pe care însă O i-o dovedea din plin, fericită chiar să
abuzeze de recunoştinţa Jacquelinei, de existenţa căreia era
convinsă. Pur şi simplu, fata ţinea la plăcerile ei şi considera
agreabil şi practic să îi fie produse de o femeie, în braţele căreia nu
risca nimic.
Cinci zile după ce îşi desfăcuse valizele şi îşi aranjase lucrurile
cu ajutorul lui O, după ce René le adusese acasă pe la zece seara şi
plecase ca şi în cele două seri anterioare, în care le mai scosese în
oraş, şi-a făcut apariţia firesc, în cadrul uşii, goală şi udă încă după
baie, întrebându-şi prietena: „Sigur nu se mai întoarce?‖ şi, fără a
mai aştepta răspunsul, strecurându-se în patul cel mare. S-a lăsat
îmbrăţişată şi mângâiată fără a răspunde, gemând, mai întâi,
încetişor, apoi mai tare, şi mai tare, ţipând, în sfârşit. A adormit
luminată din plin de lampa roz, de-a latul patului, cu genunchii
desfăcuţi, cu pieptul uşor scos în faţă, cu palmele desfăcute.
Transpiraţia îi strălucea între sâni. O a acoperit-o şi a stins lumina.
Două ceasuri mai târziu, când a luat-o iarăşi în braţe, pe întuneric,
Jacqueline nu s-a opus, însă i-a şoptit „Nu mă obosi prea tare,
mâine mă scol devreme‖.
Tocmai atunci Jacqueline, în afara meseriei de model, încerca
încă una, nu mai puţin lipsită de ritmicitate, dar mai captivantă:
începuse să fie angajată pentru mici roluri. Era greu de ştiut dacă
era sau nu mândră de lucrul acesta, dacă îl considera ori nu primul
pas într-o carieră în care şi-ar fi dorit celebritatea. Dimineţile se
smulgea din pat mai degrabă cu furie decât cu elan, făcea un duş şi
se farda în grabă, nu accepta decât o ceaşcă mare de cafea amară,
pe care O abia de avea timp să i-o pregătească, şi îşi lăsa vârfurile
degetelor sărutate surâzând mecanic, cu privirea înciudată. O era
dulce şi călduţă în haina ei de casă din vigonie albă, cu părul
pieptănat, cu faţa spălată, dar cu mina cuiva care se va duce înapoi
la culcare. Totuşi, nu era aşa. O încă nu îndrăznise să îi explice
prietenei ei. Adevărul era că, în fiecare zi când Jacqueline pleca la
studiourile din Boulogne, unde filma, la ora când copiii intră în
clasă şi micii funcţionari în birouri, O, care altădată într-adevăr
stătea acasă, acum, aproape în fiecare dimineaţă, se îmbrăca şi ea.
„Îţi trimit maşina, îi spusese Sir Stephen, mai întâi o va duce pe
Jacqueline în Boulogne, apoi se va întoarce să te ia şi pe tine‖. Astfel
încât O ajungea în fiecare dimineaţă la Sir Stephen, când soarele, în
drumul lui pe boltă, nu lumina decât faţadele îndreptate către
răsărit, ceilalţi pereţi erau încă reci, iar umbrele de sub arborii din
grădini se micşorau gradat. Nici ajunsă în strada Poitiers,
pregătirile nu erau încheiate. Norah, mulatra, o conducea pe O în
camera în care, în cea dintâi seară, Sir Stephen o lăsase să doarmă
şi să plângă de una singură, aştepta să îşi lase jos geanta, să îşi
scoată mănuşile şi hainele, să le pună pe pat, de unde le lua şi le
încuia, după ce le aranjase cum trebuie, chiar în faţa lui O, într-un
dulap încastrat în perete, după care, dându-i o pereche de papuci
verzi cu tocuri înalte, care făceau zgomot la fiecare pas, i-o lua
înainte, îi deschidea uşile până ajungeau la biroul lui Sir Stephen,
unde se dădea la o parte pentru a o lăsa să intre. O nu se împăca
niciodată cu aceste pregătiri şi cu a se arăta goală în faţa bătrânei
răbdătoare, care nu îi vorbea şi abia dacă o privea, i se părea la fel
de teribil ca şi atunci când stătea dezbrăcată în faţa valeţilor de la
Roissy. În papucii ei mari, de pâslă, ca o călugăriţă, bătrâna
mulatră aluneca în linişte din încăpere în încăpere. În timp ce o
urma, O nu îşi putea lua ochii de la cele două colţuri ale baticului ei
şi, de fiecare dată când deschidea uşile, de la pumnul ei de porţelan
brun închis, care părea tare ca lemnul bine uscat. În acelaşi timp,
cu un sentiment aflat complet la antipodul spaimei pe care i-o
inspira (contradicţie pe care tânăra nu şi-o putea explica), O
resimţea un soi de mândrie pentru faptul că servitoarea aceasta a
lui Sir Stephen (ce o fi fost ea pentru englez şi de ce i se încredinţase
rolul de maestru de ceremonii, pentru a cărui îndeplinire nu părea
deloc făcută?) era martoră că şi ea – ca şi altele, aduse aici,
probabil, la fel ca ea, cine poate şti? – merita să fie folosită de
stăpân. Fiindcă Sir Stephen poate că o iubea, sigur că o iubea, iar O
simţea că nu era prea departe momentul când o va lăsa nu doar să
înţeleagă asta, dar i-o va şi spune. Pe măsură ce sporeau dragostea
şi dorinţa englezului faţă de ea, acesta se dovedea tot mai îndelung,
tot mai fără grabă, tot mai minuţios în exigenţa-i. Păstrând-o astfel
lângă el dimineţi întregi, uneori aproape fără să o atingă, dorind
doar să fie mângâiat, ea se dedica recunoscătoare, foarte
recunoscătoare în cazul în care cererile lui luau formă de ordine.
Fiece abandon era zălogul unuia nou, pe care îl aştepta şi de care se
achita ca şi când ar fi fost vorba despre un drept câştigat. Ciudat
cât putea fi de satisfăcută, dar acesta era adevărul. .. Biroul lui Sir
Stephen, situat deasupra salonului în gri şi galben rezervat serilor,
era mai strâmt şi cu tavanul mai jos. Nu existau nici canapea, nici
divan, ci doar două fotolii Régence acoperite cu tapiţerie înflorată. O
se aşeza adesea pe unul dintre ele, numai că bărbatul prefera, în
general, să o ţină mai aproape, la îndemână, aşa că, atunci când nu
se ocupa de ea, ţinea să o ştie aşezată pe birou, în stânga lui. Biroul
era aşezat perpendicular pe perete, aşa că tânăra se putea sprijini
de rafturile cu dicţionare şi anuare legate. Telefonul se lipea de
coapsa ei stângă, iar soneria lui o făcea, de fiecare dată, să tresară.
Ridica receptorul şi răspundea: „Din partea cui?‖, repeta numele cu
voce tare şi fie îl trecea lui Sir Stephen, fie se scuza, în funcţie de
semnul pe care i-l făcea acesta. Când avea de primit pe cineva,
bătrâna Norah îl anunţa şi îl lăsa să aştepte timpul necesar pentru
a o conduce pe O în camera în care se dezbrăcase şi de unde venea
să o ia după ce musafirul plecase, iar Sir Stephen apăsase pe
butonul soneriei. Cum Norah intra şi ieşea din birou de mai multe
ori în fiecare dimineaţă, fie pentru a-i aduce stăpânului cafeaua
sau corespondenţa, fie pentru a ridica storurile sau pentru a goli
scrumierele, cum era singura care avea dreptul să intre, dar şi
consemnul de a nu bate niciodată la uşă, cum aştepta mereu în
linişte, dacă avea ceva de spus, ca Sir Stephen să îi dea cuvântul,
s-a întâmplat o dată să intre exact când O stătea aplecată pe birou,
cu braţele şi capul lipite de pielea acestuia şi fesele oferite,
aşteptând ca englezul să o pătrundă. A ridicat capul. Norah nici nu
s-a uitat la ea, nici nu a făcut alte gesturi decât de obicei. Numai că
de data aceea era clar că Norah ar fi vrut să-i întâlnească lui O
privirea. Ochii negri şi duri, fixaţi în ai ei, fără a-ţi fi putut da seama
dacă sunt indiferenţi ori ba, figura brăzdată de riduri şi imobilă au
tulburat-o într-atâta pe O încât a schiţat o mişcare, ca pentru a-i
scăpa lui Sir Stephen. Acesta însă a înţeles intenţia şi i-a apăsat cu
o mână mijlocul spre tăblia mesei, ca să nu mai poată mişca, iar cu
cealaltă i-a desfăcut fesele. Tocmai ea, care se dăruia mereu atât de
bine, era acum, în pofida ei, atât de contractată, de strânsă, încât
bărbatul a fost nevoit să forţeze intrarea. Chiar şi după ce a reuşit,
O tot mai simţea sfincterele strângându-se în jurul sexului lui, care
cu mare greutate a intrat cu totul în ea. Aşa încât bărbatul nu s-a
retras dintre fesele ei decât atunci când sexul lui a reuşit fără
greutate să îşi împlinească mişcarea de du-te-vino. Şi atunci,
înainte de a continua, i-a spus lui Norah să aştepte, pentru a o
putea ajuta pe O să se îmbrace, după ce el va termina. Totuşi,
înainte de a o trimite acasă, Sir Stephen a sărutat-o tandru pe
buze. Graţie acestui sărut, O şi-a găsit peste câteva zile curajul de
a-i spune că Norah o speria. „— Asta am şi sperat, i-a răspuns
englezul. Iar atunci când vei purta, cum sper să se întâmple în
curând, dacă vei fi de acord, pecetea şi lanţurile mele, vei avea încă
şi mai multe motive să îţi fie frică. — De ce? Care pecete? Ce
lanţuri? Doar port deja inelul ăsta...— E treaba lui Anne-Marie,
căreia i-am promis că te voi prezenta. După masă o să trecem pe la
ea. Vrei? Este prietenă cu mine şi cred că ai remarcat că, până azi,
nici nu te-ai întâlnit cu vreunul dintre prietenii mei. Abia după ce
vei ieşi din mâinile lui Anne-Marie îţi voi oferi adevăratele motive
pentru care vei avea de ce să te temi de Norah.‖ O nu a îndrăznit să
mai insiste. Anne-Marie aceea cu care era ameninţată o intriga mai
mult decât Norah. La ea se referise Sir Stephen atunci când luaseră
masa la Saint-Cloud. Era adevărat că O nu cunoştea nici un prieten, nici
o relaţie a englezului. Una peste alta, trăia în Paris, închisă în propriu-i
secret ca într-un bordel. Singurele fiinţe care aveau dreptul să ia parte la
secretul ei, Sir Stephen şi René, aveau, în acelaşi timp, şi dreptul câştigat
asupra trupului ei. Îşi spunea că, pentru ea, expresia a te deschide în faţa
cuiva, în sensul de a te confesa, nu avea decât un singur sens, literal, fizic
şi, de altfel, absolut, căci într-adevăr îşi deschidea toate acele elemente
ale corpului care o puteau face. Părea, de altfel, că aceasta era chiar
raţiunea ei de a fi şi că şi René, şi Sir Stephen aşa şi cred, fiindcă, atunci
când îi vorbise despre prietenii lui, cum o făcuse la Saint-Cloud, a fost
pentru a-i comunica faptul că urma să fie la dispoziţia celor cărora o va
prezenta, dacă ei vor avea chef de ea, lucru de la sine înţeles. Însă a şi-o
imagina pe Anne-Marie şi ceea ce, prin intermediul ei, Sir Stephen
aştepta de la ea, pentru O era prea mult, chiar dacă avusese parte de
experienţa de la Roissy. Englezul îi mai spusese că dorea să o vadă
mângâind o femeie. Asta să fi fost? (Numai că precizase că era vorba
despre Jacqueline...) Nu, nu despre asta era vorba. „Îţi va arăta ea‖,
tocmai spunea Sir Stephen. Într-adevăr. Atâta doar că a plecat de la
Anne-Marie fără a fi aflat ceva în plus.
Anne-Marie locuia în apropierea Observatorului, într-un
apartament aflat în prelungirea unui soi de atelier de mari
dimensiuni, la ultimul nivel al unui imobil nou, având liberă
priveliştea peste coroanele copacilor. Era o femeie slăbuţă, cam de
aceeaşi vârstă cu Sir Stephen, în al cărei păr negru începuseră să
se strecoare şuviţe argintii. Albastrul ochilor era atât de adânc încât
s-ar fi putut crede că sunt negri. Le-a oferit, în ceşcuţe foarte mici,
cafea neagră, fierbinte şi amară, care a reconfortat-o pe O. Când a
terminat şi s-a ridicat din fotoliu pentru a aşeza ceaşca goală pe un
gheridon, Anne-Marie a prins-o de încheietura mâinii şi,
întorcându-se către Sir Stephen, l-a întrebat: „— Permiteţi? — Vă
rog‖, i s-a răspuns. Dacă până în acel moment, nici pentru a-i
răspunde la bună-ziua, nici măcar când i-a fost prezentată de către
Sir Stephen, Anne-Marie nu îi adresase vreun cuvânt ori vreun
zâmbet lui O, acum i-a spus cu voce blândă şi cu un surâs atât de
tandru, încât ai fi zis că îi făcea un cadou: „Hai să ţi-o văd, micuţo.
Şi fesele. Mai bine, dezbracă-te de tot‖. Şi-a aprins o ţigară, în timp
ce O executa, ascultătoare. Sir Stephen nu o scăpa din ochi. Au
lăsat-o aşa, în picioare, vreo cinci minute. În încăpere nu era nici o
oglindă, însă O s-a putut vedea vag în luciul lacului negru al unui
paravan. „Scoateţi şi ciorapii‖, a adăugat Anne-Marie. „Vezi, nu ar
trebui să mai porţi jartiere, o să îţi deformeze coapsele.‖ Şi, cu
vârful unui deget, i-a arătat lui O uşoara dungă ce marca, deasupra
genunchiului, locul până unde tânăra îşi rula ciorapii, fixându-i cu
o jartieră elastică. „Cine te-a pus să faci aşa ceva?‖ înainte ca O să
răspundă, Sir Stephen a intervenit: „Băiatul care mi-a dat-o, îl ştiţi,
René.‖ După care a adăugat: „— Sunt convins că va fi de acord cu
dumneavoastră. — Bine, a zis Anne-Marie. O să-ţi dau nişte ciorapi
foarte lungi şi închişi la culoare şi un portjartier care să îi ţină, însă
unul cu balene care îţi vor strânge mijlocul‖. După ce gazda a
sunat, iar o fată blondă şi tăcută a adus ciorapi foarte fini, negri, şi
un corset, şi el negru, de tafta, întărit cu balene ample, foarte
apropiate, curbate spre interior, peste pântece şi deasupra
şoldurilor, O, mereu în picioare, trecându-şi echilibrul de pe un
picior pe altul, şi-a tras ciorapii, care îi ajungeau până în partea de
sus a coapselor. Fata blondă i-a pus corsetul pe care tot o balenă,
spre spate, îl strângea şi îl desfăcea. Tot din spate, ca şi corsetele de
la Roissy, un sistem lat de şnururi permitea strângerea după
dorinţă. O şi-a prins ciorapii în faţă şi pe laterale cu cele patru
jartiere, apoi blonda a început să îi strângă corsetul cât de mult s-a
putut. O şi-a simţit mijlocul şi pântecele crăpându-i, parcă, sub
presiunea balenelor care coborau până aproape de pubis, pe care îl
lăsau liber, cum o făceau şi cu coapsele. În spate, corsetul era mai
scurt, lăsând fesele complet neacoperite. „Va fi mult mai bine, i-a
spus Anne-Marie lui Sir Stephen, după ce i se va mai reduce talia.
De altfel, dacă nu veţi avea timpul să o dezbrăcaţi, veţi constata că
nu o deranjează corsetul. „O, apropie-te, acum.‖ Blonda a ieşit, iar
O s-a apropiat de gazdă, care era aşezată într-un fotoliu jos, mic,
îmbrăcat în catifea de culoarea cireşei. Anne-Marie i-a trecut uşor
mâna peste fund, apoi a împins-o pe un taburet nu mai mare decât
fotoliul, i-a ridicat şi i-a desfăcut picioarele, ordonându-i să nu se
mişte şi prinzându-i între degete buzele sexului. Cum se face la
piaţă, îşi spunea O, cu branhiile peştilor, sau la târg, cu buzele
inferioare ale cailor. Şi-a amintit că şi valetul Pierre, în prima seară
de la Roissy, după ce o pusese în lanţuri, făcuse acelaşi lucru. Până
la urmă, nu îşi mai aparţinea şi acea parte din ea care, cu
siguranţă, nu mai era a ei, era jumătatea care putea servi, aşa
zicând, în afara ei. Oare de ce, de fiecare dată când constata faptul,
nu numai că nu era deloc surprinsă, ci iar şi iar convinsă, şi de
fiecare dată la fel de puternic, de fiecare dată cu aceeaşi tulburare
care o imobiliza, care o oferea mai puţin celui în braţele căruia se
afla decât celui care o lăsase pe mâini străine, care la Roissy o
oferea mai mult lui René decât celorlalţi, care o posedau, şi care aici
o oferea mai mult oare cui? Lui René sau lui Sir Stephen? Ah! Nu
mai ştia! Şi ceea ce nu voia să ştie era că lui Sir Stephen îi aparţinea
de... de când? Anne-Marie i-a spus să se ridice şi să se îmbrace.
„Puteţi să mi-o aduceţi când doriţi. Voi fi la Samois peste două zile.
(Samois... O auzise: Roissy, ei bine, nu, nu despre Roissy era vorba.
Atunci despre ce?) Totul va fi în ordine.‖ (Ce, adică, va fi în ordine?)
„Peste zece zile, dacă doriţi, i-a răspuns Sir Stephen, la începutul
lui iulie.‖
În maşina care o conducea înapoi acasă numai pe ea, fiindcă
Sir Stephen rămăsese la Anne-Marie, îşi amintea de o statuie pe
care o văzuse în copilărie, în grădina Luxemburg: o femeie a cărei
talie era atât de strânsă părea atât de îngustă între sânii grei şi
şoldurile cărnoase, aplecată ca pentru a se oglindi în izvorul, şi el
tot de marmură, imaginat la picioarele ei, încât te apuca spaima să
nu se facă praf toată marmura. Dacă englezul asta dorea...
Cât despre Jacqueline, era simplu să îi spună că era vorba
despre un capriciu al lui René. De altă idee era însă O mai
preocupată, idee de care încerca să scape de fiecare dată când îi
revenea în minte şi ale cărei junghiuri se mira că nu sunt încă şi
mai înţepătoare: de ce, de când se mutase manechinul la ea, René
avea atâta grijă nu doar să le lase singure, ceea ce tot s-ar mai fi
înţeles, dar şi să nu mai rămână el, singur, cu O? Se apropia luna
iulie, când iubitul ei urma să plece din Paris, drept care nu avea să
treacă să o vadă la Anne-Marie, unde urma să o ducă Sir Stephen.
Chiar trebuia să se resemneze cu gândul că nu se vor mai întâlni
decât în serile când venea să le invite pe amândouă în oraş sau (şi
nu mai ştia ce o încurcă mai tare, fiindcă între ei nu mai existau
decât relaţii esenţialmente false, din moment ce erau atât de
limitate) dimineţile, uneori, când ea se găsea la Sir Stephen, iar
Norah îl invita înăuntru, după ce, mai întâi, îi anunţase sosirea?
Englezul îl primea de fiecare dată, de fiecare dată René o săruta şi îi
mângâia sfârcurile, făcea împreună cu gazda planuri pentru a doua
zi, în care nicidecum nu era vorba şi despre ea, după care pleca.
Oare o dăruise într-atâta lui Sir Stephen încât nici nu se mai punea
problema să o iubească? Oare ce se va întâmpla dacă nu o va mai
iubi? Panica a cuprins-o în asemenea hal încât, coborând mecanic
din maşină, pe trotuarul din faţa casei, a luat-o la fugă după un
taxi. Numai că în zona Béthune se găsesc cu greu taxiuri. Aşa că a
mai fugit până pe bulevardul Saint-Germain, şi încă a mai avut de
aşteptat. Era lac de sudoare şi gâfâia, întrucât corsetul îi tăia
respiraţia, când, în sfârşit, un taxi a încetinit la colţul bulevardului
cu strada Cardinal Lemoine. I-a făcut semn, i-a dat adresa biroului
lui René şi a urcat fără să ştie dacă acesta era la serviciu şi, în cazul
în care era, dacă o va şi primi. Nu fusese niciodată acolo. Nu au
surprins-o nici imobilul imens din strada perpendiculară pe
Champs-Elysées, nici birourile în stil american, însă a
descumpănit-o atitudinea lui René, care a primit-o imediat. Nu
pentru că ar fi fost agresiv ori plin de reproşuri. Chiar ar fi preferat
nişte reproşuri, doar nu îi permisese să îl deranjeze şi poate că, de
fapt, îl deranja foarte tare. Şi-a chemat secretara şi a rugat-o să nu
lase pe nimeni în birou şi nici să nu îi facă vreo legătură telefonică.
După care a întrebat-o pe O ce s-a întâmplat „Mi-era teamă că nu
mă mai iubeşti‖, i-a răspuns aceasta. René a râs: „— Aşa, dintr-o
dată? — Da, m-a apucat în maşină, când mă întorceam de la... —
De la el?‖. O a tăcut. René tot mai râdea: „Ştiu de unde te întorceai,
nu fi proastă. De la Anne-Marie. Peste zece zile o să mergi la
Samois. Sir Stephen mi-a spus la telefon‖. René se aşezase în
singurul fotoliu confortabil din birou, în faţa mesei, iar O i se
ghemuise în braţe. „— Mi-e indiferent ce îmi vor face acolo, numai
spune-mi că mă mai iubeşti. — Sigur că te iubesc, sufleţelule,
numai că vreau să mă asculţi şi tu nu o faci deloc cum trebuie. I-ai
spus lui Jacqueline că aparţii lui Sir Stephen? I-ai vorbit despre
Roissy?‖ O a mărturisit că nu făcuse aşa ceva. Jacqueline îi accepta
mângâierile dar, în ziua în care ar afla... Bărbatul nu a mai lăsat-o
să termine. A ridicat-o, a sprijinit-o de fotoliu şi i-a ridicat fusta.
„Aha, uite şi corsetul! Vei fi cu adevărat mai bine când ţi se va mai
îngusta foarte tare mijlocul.‖ Apoi a pătruns-o, iar femeii i s-a părut
că nu a mai făcut-o de atâta vreme că, în secret, se îndoia că mai
are chef de ea, şi acum, cu naivitate, trăia pe viu dovada iubirii lui.
„Auzi, i-a spus mai târziu René, chiar eşti proastă că nu vorbeşti cu
Jacqueline. Avem nevoie de ea la Roissy şi e mai simplu să o aduci
tu. De altfel, când o să te întorci de la Anne-Marie, chiar că nu îi vei
mai putea ascunde adevărata ta condiţie.‖ L-a întrebat care va fi
cauza. „O să vezi. Mai ai cinci zile, numai cinci zile, fiindcă Sir
Stephen intenţionează, celelalte cinci înainte de plecarea la
Anne-Marie, să înceapă să te biciuiască din nou, zilnic. Cum îi vei
explica lui Jacqueline urmele de pe tine?‖ Nu i-a răspuns. Ceea ce
bărbatul nu ştia era că modelul nu era interesat decât de pasiunea
pe care O i-o arăta şi că, altfel, nu îi dovedea cine ştie ce interes.
Chiar acoperită de cicatrice, ajungea să nu facă baie împreună cu
fata şi să îşi pună cămaşa de noapte. Aşa, Jacqueline nu va vedea
nimic. Nu remarcase nici că O nu poartă chiloţi, nici nimic altceva.
Pur şi simplu, O nu o interesa. „— Ia ascultă, a reluat René
conversaţia, un lucru, în orice caz, tot îi vei spune şi asta imediat:
că sunt îndrăgostit de ea. Aşa e? — Vrea să mă culc cu ea şi dacă tu
nu poţi sau nu vrei să mă ajuţi, o să mă descurc şi singur. — Nu o
să vrea niciodată să meargă la Roissy. — Nu? Ei bine, o vom obliga.‖
Noaptea, când Jacqueline se băgase în pat, iar O dăduse
cearşaful la o parte pentru a o putea admira în plină lumină a
lămpii, după ce îi spusese „René s-a îndrăgostit de tine‖, fiindcă
într-adevăr i-o spusese imediat ce se dezbrăcaseră, O, care, cu o
lună mai devreme s-ar fi îngrozit la ideea de a vedea trupul acesta
atât de fragil, atât de subţire, căzut sub loviturile de bici, sexul
acesta îngust desfăcut cu brutalitate, gura neîntinată urlând,
pufuşorul de pe obraji mânjit de lacrimi, acum, amintindu-şi
ultimele cuvinte ale lui René, s-a trezit pătrunsă de fericire.
Cum Jacqueline plecase pentru a nu mai reveni, fără îndoială,
înainte de începutul lui august, dacă filmul la care lucra avea să fie
încheiat, nimic nu o mai reţinea pe O în Paris. Iulie se apropia, prin
toate grădinile străluceau muşcate stacojii, toate storurile erau
coborâte la prânz, René se plângea că este obligat să se ducă până
în Scoţia. O clipă, O a sperat că o ia cu el. Numai că, dincolo de
faptul că niciodată nu o prezentase familiei sale, ştia că iubitul ei va
ceda în cazul în care Sir Stephen i-o va cere. Englezul spusese că, în
momentul în care René se va urca în avionul de Londra, va veni să
o caute. Şi ea era în vacanţă. „O să mergem la Anne-Marie, a
anunţat-o, te aşteaptă. Nu îţi lua bagaje, nu vei avea nevoie de
nimic acolo.‖ Nu era vorba despre apartamentul de lângă
Observator, în care o cunoscuse, ci despre o casă joasă, aflată în
fundul unei grădini mari, la marginea pădurii Fontainebleau. De la
prima întâlnire, O purta corsetul foarte strâns în balene care i se
păruse atât de necesar lui Anne-Marie. În fiecare zi îl mai strângea
un pic. Acum, aproape că îi puteai cuprinde mijlocul cu amândouă
mâinile, aşa că Anne-Marie trebuia să fie mulţumită. Când au
ajuns, pe la două după-amiază, întreaga casă dormea şi, la sunetul
soneriei, câinele, un ciobănesc uriaş de Flandre cu păr aspru, care
i-a mirosit femeii genunchii pe sub rochie, abia de a lătrat
Anne-Marie se afla sub un fag roşiatic, sub ferestrele propriului
dormitor, la capătul pajiştii, într-un colţ al grădinii. Nu s-a ridicat.
„Iat-o pe O, i-a spus Sir Stephen. Ştiţi ce trebuie să îi faceţi. Când va
fi gata?‖ Anne-Marie a privit-o. „Nu i-aţi explicat ce urmează? Bun,
o să începem imediat. Zece zile tot trebuie puse la socoteală.
Presupun că inelele şi monograma doriţi să i le montaţi chiar
dumneavoastră. Întoarce-ţi-vă peste cincisprezece zile. După care,
totul trebuie încheiat după alte cincisprezece.‖ O ar fi vrut să
vorbească, să pună întrebări. „O clipă, O, i-a spus Anne-Marie.
Mergi în camera din faţă, dezbracă-te, rămâi doar cu sandalele şi
întoarce-te aici.‖ Camera era goală, o cameră mare, albă, cu perdele
din pânză de Jouy violet. O şi-a aşezat geanta, mănuşile şi hainele
pe un scăunel din faţa unui dulap în perete. Oglinzi nu existau. A
ieşit încet, orbită de soarele strălucitor, până a ajuns la umbra
fagului. Sir Stephen era tot în picioare, în faţa lui Anne-Marie, cu
câinele la picioare. Părul negru, uşor încărunţit, al femeii strălucea
de parcă ar fi fost dat cu ulei, ochii ei albaştri păreau acum negri.
Era îmbrăcată în alb, cu o centură verde, purta sandale de aceeaşi
culoare cu centura care lăsau să i se vadă picioarele goale şi
unghiile date cu ojă roşie, la fel ca şi unghiile de la mâini. „O,
îngenunchează în faţa lui Sir Stephen.‖ O a făcut-o, cu mâinile la
spate, cu sfârcurile fremătând. Câinele a dat semne că va sări pe
ea. „— Aici, Turcule, a strigat Anne-Marie. O, eşti de acord să porţi inelele şi
monograma cu care Sir Stephen doreşte să fii marcată, fără să ştii cum îţi vor fi
puse? — Da. — Atunci îl voi conduce pe Sir Stephen, iar tu vei rămâne unde
eşti.‖ Englezul s-a aplecat şi a luat-o pe O de sâni, în timp ce Anne-Marie se
ridica din şezlong. A sărutat-o pe gură, şoptindu-i: „Eşti a mea, O, chiar eşti a
mea?‖. Apoi a părăsit-o, urmând gazda. S-a auzit poarta. Anne-Marie s-a întors.
Cu genunchii îndoiţi, înconjuraţi cu mâinile, O părea o statuie egipteană.
În casă mai locuiau trei fete, fiecare având camera ei la primul
etaj. O a primit o cameră micuţă, la parter, alături de dormitorul lui
Anne-Marie. Aceasta din urmă le-a strigat, chemându-le în
grădină. Şi ele erau goale, ca şi O. Îmbrăcate, în locuinţa ascunsă
cu grijă de zidurile înalte ale parcului şi de jaluzelele coborâte ale
ferestrelor care dădeau către o stradă plină de praf, erau numai
Anne-Marie şi servitoarele: o bucătăreasă şi două cameriste, mai în
vârstă decât stăpâna, cu aparenţă de severitate în fustele lor largi
din lână neagră de lamă şi cu şorţurile apretate. „Pe ea o cheamă O,
a anunţat Anne-Marie, care se aşezase iarăşi în şezlong.
Aduceţi-mi-o să o văd mai de aproape.‖ Două fete brunete, cu părul
aproape la fel de închis la culoare ca şi blăniţele lor dintre picioare,
cu sfârcurile lungi şi aproape mov, au ridicat-o în picioare. A treia
era scundă, rotundă şi roşcată, iar pe pielea de cretă a pieptului se
putea vedea o groaznică reţea de vinişoare verzui. Primele două au
împins-o pe O spre Anne-Marie care a întins un deget către cele trei
dungi negre de pe suprafaţa coapselor, care se repetau şi pe fese. „
— Cine te-a biciuit, Sir Stephen? — Da, a răspuns O.— Când şi cu
ce? — Acum trei zile, cu cravaşa. — Începând de mâine, timp de o
lună, nu vei mai fi biciuită, cu excepţia zilei de azi, cu ocazia sosirii
tale. O vom face după ce voi termina să te examinez. Sir Stephen
te-a biciuit vreodată în interiorul coapselor, cu picioarele larg
desfăcute? Nu? Bineînţeles că nu, bărbaţii nu se pricep la aşa ceva.
O să vedem imediat cum este. Arată-mi mijlocul. Mda, e mai bine.‖
Anne-Marie a tras de şnururi pentru a îngusta încă şi mai mult
talia netedă a lui O. A trimis-o apoi pe micuţa roşcată să caute alt
corset, pentru a i-l schimba. Acesta era din nailon negru, cu balene
foarte tari, fără jartiere şi atât de strâmt încât l-ai fi putut lua drept
o centură de piele foarte înaltă. Una dintre fete l-a legat, în timp ce
Anne-Marie îi ordona să i-l strângă cu toată puterea. „— E groaznic,
a exclamat O. — Întocmai, i-a răspuns Anne-Marie, de-asta şi arăţi
mai bine dar, cum nu vei reuşi altfel, o să-l porţi zilnic. Spune-mi,
cum preferă Sir Stephen să se folosească de tine? Trebuie să ştiu.‖
Cum îşi ţinea mâna pe sexul lui O, aceasta nu mai putea răspunde.
Două dintre fete se aşezaseră pe jos, a treia, cea mai brunetă, pe
braţul şezlogului. „Întoarceţi-o, să-i văd bucile!‖ O a fost întoarsă şi
pusă jos, mâinile fetelor desfăcându-i fesele. „Sigur că da, a zis
Anne-Marie, nici nu e nevoie să mai răspunzi, aşadar pe-astea
trebuie să ţi le marcăm. Ridică-te. O să ţi se pună brăţările. Colette,
mergi de caută cutia. O să tragem la sorţi cine te va biciui. Colette,
adu jetoanele. Vom merge în sala de muzică.‖ Colette era cea mai
înaltă dintre brunete, pe cealaltă o chema Claire, iar micuţa roşcată
era Yvonne. O nu observase că toate purtau, ca la Roissy, colier şi
brăţări de piele. În plus, şi la glezne aveau brăţări. Pe când Yvonne
alegea şi îi punea lui O brăţările care i se potriveau, Anne-Marie i-a
întins patru jetoane şi a rugat-o să dea câte unul fiecăreia, fără să
se uite la cifră. O le-a distribuit Fetele au privit cifrele de pe jetoane
şi nu au scos un cuvânt, aşteptând-o pe Anne-Marie să vorbească
prima. „Eu am doi, a zis aceasta. Cine are unu?‖ Colette îl avea.
„Ia-o. A ta este.‖ Colette a prins-o de mâini pe O, i le-a dus la spate
legându-i brăţările, apoi a împins-o înaintea ei. În pragul unei uşi
de sticlă, care dădea către o aripă mai mică a clădirii,
perpendiculară pe faţadă, Yvonne, care mergea prima, i-a scos lui O
sandalele. Prin uşa de sticlă primea lumină o încăpere al cărei
perete din spate forma o rotondă supraînălţată. Vaga cupolă a
acesteia era susţinută de două coloane subţiri, dispuse cam la doi
metri una de cealaltă. Estrada aflată la capătul a patru trepte se
prelungea, între coloane, cu o platformă rotundă. Podeaua încăperii
era acoperită cu catifea roşie. Pereţii erau albi, perdelele roşii,
canapelele dispuse de jur împrejurul rotondei erau acoperite cu
aceeaşi catifea roşie ca şi cea de pe jos. În zona dreptunghiulară a
încăperii se găsea un şemineu mai degrabă larg decât profund şi, în
faţa lui, un aparat , de radio cu pick-up, înconjurat de rafturi cu
discuri. Din această cauză se şi numea sala de muzică, sală care
comunica direct cu dormitorul lui Anne-Marie printr-o uşă de lângă
şemineu. De cealaltă parte a şemineului se găsea un dulap în
perete, a cărui uşă era aşezată simetric cu aceea dinspre dormitorul
lui Anne-Marie. Cu excepţia canapelelor şi a radioului, în încăpere
nu se mai găsea nici un alt element de mobilier. Colette a aşezat-o
pe O pe marginea estradei construite perfect între scările care
coborau de o parte şi de alta a coloanelor, celelalte două fete au
închis uşa de sticlă după ce au lăsat jaluzelele. Surprinsă că era
vorba, în realitate, despre un fel de fereastră dublă, O a umplut-o
de bună dispoziţie pe Anne-Marie: „Toate acestea sunt gândite
pentru ca să nu poţi fi auzită ţipând. Pereţii sunt căptuşiţi cu plută.
Nu se aude absolut nimic din tot ce se petrece aici. Culcă-te‖. A
luat-o de umeri şi a lipit-o de catifeaua roşie, apoi a tras-o ceva mai
în faţă. Mâinile lui O zgâriau marginea estradei, unde Yvonne le
legase de un inel, fesele păreau să-i cadă în gol. Anne-Marie i-a
împins genunchii la piept, apoi O şi-a simţit picioarele, astfel
întoarse, întinse şi trase în acelaşi sens. Nişte chingi, trecute prin
brăţările de la glezne, îi duceau tălpile mai sus decât capul,
fixându-le de coloanele în mijlocul cărora, ridicată astfel pe estradă,
era în asemenea mod expusă încât singurul lucru vizibil erau cele
două găuri de sub pântece, teribil de desfăcute. Anne-Marie i-a
mângâiat interiorul coapselor. „Este pielea cea mai fină de pe
întregul corp, a explicat. Ia-o încet, Colette. Nu trebuie să leşine.‖
Fata stătea în picioare, deasupra ei, cu picioarele de o parte şi de
cealaltă a mijlocului lui O şi, printre picioarele ei, O zărea corzile
biciului pe care îl avea în mână. La primele lovituri care i-au ars
pântecele, O a gemut. Colette trecea de la coapsa dreaptă la cea
stângă, se oprea, o lua de la capăt O se zbătea din toate puterile,
de-ai fi crezut că o să rupă chingile în care era fixată. Nu voia să se
roage, nu voia să cerşească îndurare. Numai că Anne-Marie
urmărea să o aducă la cheremul ei. „Mai iute, i-a comandat lui
Colette, şi mai tare.‖ O a strâns din dinţi, însă degeaba. Un minut
mai târziu, ceda urletelor şi lacrimilor, pe când Anne-Marie îi
mângâia chipul. „ Încă o clipă şi e gata. Numai cinci minute. Poţi să
strigi cât te ţine gura astea cinci minute. E şi douăzeci şi cinci.
Colette, te opreşti la şi treizeci, când o să-ţi spun eu.‖ Numai că O
urla nu, nu, te rog! Nu mai putea, nu, nici o clipă nu mai putea să
suporte tortura. Şi totuşi a suportat-o până la capăt şi, când
Colette a coborât de pe estradă, Anne-Marie i-a zâmbit
„Mulţumeşte-mi‖, i-a zis, şi O i-a mulţumit. Ştia de ce Anne-Marie
ţinuse neapărat să o biciuiască, înainte de orice altceva. Nu se
îndoise niciodată că o femeie poate fi tot atât de crudă, de
implacabilă, ca un bărbat. Numai că O îşi spunea că Anne-Marie
căuta mai puţin să îşi manifeste puterea, cât să stabilească o
anume complicitate între ele. O nu înţelesese nicicând, însă
sfârşise prin a recunoaşte ca pe un adevăr de necontestat şi foarte
important, încâlceala contradictorie şi constantă a propriilor
sentimente. Îi plăcea ideea supliciului, când îl trăia ar fi trădat
întreaga lume pentru a scăpa, dar când se încheia era fericită că l-a
suportat, cu atât mai fericită cu cât acesta fusese mai crud şi ţinuse
mai mult. Anne-Marie nu se lăsase înşelată nici de acceptul, nici de
revolta lui O, ştiind bine că mulţumirile pe care aceasta i le aducea
nu erau deloc lipsite de valoare. Gestul ei mai avea o motivaţie, pe
care i-a explicat-o. Ţinea să dovedească fetelor care îi intrau în casă
şi trebuiau să trăiască într-un univers strict feminin că în nici un
caz condiţia feminină nu îşi pierdea din importanţă prin faptul că
nu aveau legături decât cu alte femei, ba chiar din contră, devenea
mai prezentă şi mai rafinată. De asta şi ţinea ca fetele să fie
încontinuu goale. Modalitatea în care O fusese biciuită, poziţia în
care fusese legată nu aveau nici ele un alt scop. Astăzi era rândul
lui O să rămână întreaga după-amiază, adică încă trei ore, cu
picioarele ridicate şi desfăcute, expusă aşa, pe estradă, cu faţa
către grădină. Nu avea decât să îşi dorească să îşi strângă la loc
picioarele. Mâine va fi rândul lui Claire, sau al lui Colette ori
Yvonne, iar O le va putea privi şi ea, la rândul ei. Era un procedeu
mult prea lent şi mult prea minuţios, ca modalitate de utilizare a
biciului, pentru a putea fi adoptat şi la Roissy. Dar O îi va putea
observa eficacitatea. Dincolo de inelele şi de monograma pe care le
va purta la plecare, va fi redată lui Sir Stephen mult mai deschisă şi
într-o mai profundă stare de sclavie decât şi-ar fi putut imagina
vreodată că ar fi posibil.
A doua zi, după micul dejun, Anne-Marie le-a spus lui O şi lui
Yvonne să o urmeze în dormitorul ei. Din secretair a luat o cutie
îmbrăcată în piele verde pe care a aşezat-o pe pat şi a deschis-o.
Fetele s-au aşezat la picioarele ei. „Yvonne nu ţi-a spus nimic?‖, a
întrebat-o Anne-Marie. O a negat din cap. Ce să-i fi spus Yvonne?
«Ştiu, nici Sir Stephen. Uite inelele pe care vrea să le porţi.‖ Erau
inele de fier, mate, inoxidabile, ca fierul inelului de la Roissy, dublat
cu aur. Erau rotunde, groase ca nişte creioane colorate şi alungite,
cam ca zalele lanţurilor groase. Anne-Marie i-a arătat lui O că
fiecare era format din două părţi în formă de U îmbinate
una-ntr-alta. „Nu este decât modelul de probă. Poate fi scos.
Modelul definitiv, după cum o să vezi, are un resort înăuntru, care
trebuie forţat pentru a intra într-o canelură în care se blochează.
Odată montat, nu mai poate fi scos decât folosind o pilă.‖
Fiecare inel era lung cât două falange de la degetul mic, putând
aluneca unul într-altul. De fiecare era prins, ca o za suplimentară,
sau cum se prind cerceii de inelele trecute prin ureche, un disc din
acelaşi metal, lat cât lungimea inelelor. Pe una dintre feţe, un
triscelum din aur încrustat cu email negru, pe cealaltă, nimic. „—
Aici, i-a spus Anne-Marie, va fi numele tău, titlul, numele şi
prenumele lui Sir Stephen şi, dedesubt, un bici şi o cravaşă
încrucişate. Yvonne poartă un disc asemănător de colier. Tu însă îl
vei purta sub pântece. — Păi..., a încercat O să răspundă. — Ştiu,
i-a luat-o Anne-Marie înainte, tocmai de asta am chemat-o şi pe
ea.‖ Roşcata s-a ridicat şi s-a întins pe pat. Stăpâna casei i-a
desfăcut coapsele şi i-a arătat lui O că una dintre buzele sexului, la
jumătate şi mai spre bază, era găurită parcă în bătaie de joc. Inelul
de fier exact pe acolo era petrecut. Imediat o să ţi le găuresc şi pe ale
tale, nu e mare lucru, mai mult o să ne ia până îţi voi pune copcile
pentru suturarea epidermei cu mucoasa. E mai puţin dur decât
biciul. „ — Nu mă adormiţi? a exclamat O, tremurând. — Niciodată,
i-a răspuns Anne-Marie, o să te legăm doar ceva mai strâns decât
ieri. E suficient. Apropie-te.‖
Opt zile mai târziu, Anne-Marie îi scotea copcile şi îi punea
inelul de probă. Oricât de uşor ar fi fost, mai uşor decât părea, căci
era gol pe dinăuntru, ceva-ceva tot cântărea. Metalul dur, care se
vedea cum îi pătrunde în carne, părea un instrument de tortură.
Cum va fi când va fi pus celălalt, care e mai greu? Aparatul barbar
scânteia încă de la prima privire. „— Fireşte, i-a confirmat
Anne-Marie lui O observaţia. Sigur ai înţeles ce doreşte Sir
Stephen? Oricine, la Roissy ori în altă parte, el sau oricine
altcineva, chiar şi tu, în faţa oglinzii, aşadar oricine îţi va ridica
fusta va zări imediat inelele prinse de sex şi, dacă te va întoarce,
pecetea de pe fesă. Poate că, într-o zi, vei chema pe cineva să îţi
scoată, cu o pilă, inelele, monograma, însă pe asta nu ai s-o poţi
şterge niciodată. — Eu credeam că tatuajele se şterg cu uşurinţă, a
intervenit Colette. (Ea fusese aceea care tatuase, pe pielea albă a
Yvonnei, deasupra triunghiului de sub pântece, cu litere albastre
împodobite, ca literele de broderie, iniţialele stăpânului ei). „— O nu
va fi tatuată‖, i-a răspuns Anne-Marie. O a privit-o. Colette şi
Yvonne au tăcut surprinse. Anne-Marie nu se decisese dacă să le
spună sau nu. „— Ei, haideţi, spuneţi-ne! a rugat-o O. — Drăguţa
mea, greu îndrăznesc să-ţi spun: vei fi marcată cu fierul înroşit în
foc. Sir Stephen mi-a trimis acum două zile instrumentele. — Cu
fierul? a strigat Yvonne. — Cu fierul înroşit‖.
Încă din prima zi, O luase parte la toate activităţile casei.
Ascultarea era absolută şi liber consimţită, distracţiile monotone.
Fetele aveau voie să se plimbe prin grădină, să citească, să
deseneze, să joace cărţi, să facă pasienţe. Puteau rămâne în
camerele lor, pentru a dormi, sau puteau ieşi să se bronzeze.
Uneori stăteau la taclale, toate sau perechi-perechi, ceasuri întregi,
alteori rămâneau aşezate, fără un cuvânt, la picioarele lui
Anne-Marie. Orele de masă erau fixe, cina se lua la lumina
lumânărilor, ceaiul în grădină, iar în atitudinea celor două
servitoare, atunci când serveau fetele goale, aşezate ceremonios la
masă, era ceva absurd. Seara, Anne-Marie desemna una dintre ele
pentru a dormi împreună, uneori mai multe nopţi la rând. O
mângâia şi se lăsa mângâiată de aceasta, cel mai adesea către
dimineaţă, apoi adormea iarăşi, după ce o trimitea în camera ei.
Perdelele violet, trase doar pe jumătate, colorau în mov ziua care se
năştea, iar Yvonne îi spunea că Anne-Marie era tot atât de
frumoasă şi de mândră primind plăcerea, pe cât de nesătulă în
pretenţii. Nici una nu o văzuse complet goală. Îşi desfăcea sau îşi
ridica numai cămaşa albă de jerseu, fără a o scoate vreodată. Nici
plăcerea de noaptea, nici alegerea făcută cu o zi mai devreme nu îi
influenţau hotărârea a doua zi după prânz, când planurile se
executau întocmai cum fusese prevăzut. La trei după-amiaza, sub
fagul roşiatic unde fuseseră grupate fotoliile din grădină în jurul
unei mese rotunde de piatră albă, Anne-Marie aducea vasul cu
jetoane. Fiecare lua câte unul. Cea care trăsese numărul cel mai
mic era condusă în sala de muzică şi legată pe estradă, aşa cum i se
întâmplase şi lui O în prima zi. Îi mai rămânea (O era exceptată
până la plecare) să indice una dintre mâinile în care Anne-Marie
ţinea ascunsă o bilă albă sau una neagră. Cea neagră însemna că
va fi biciuită, cea albă, că a scăpat. Anne-Marie nu trişa niciodată,
chiar dacă sorţii condamnau ori scăpau aceeaşi fată mai multe zile
la rând. Astfel, tortura micuţei Yvonne, care plângea şi îşi striga
iubitul, a fost luată de la capăt patru zile la rând. Coapsele pline de
vinişoare verzui, la fel cu acelea de pe piept, se desfăceau lăsând la
vedere o carne roz din care apărea inelul gros de fier, cu atât mai
vizibil cu cât Yvonne era epilată complet. „— De ce eşti rasă aşa, a
întrebat-o O, şi de ce mai porţi inelul, din moment ce discul e agăţat
de colier? — Bărbatul meu zice că sunt şi mai goală atunci când mă
epilez. Inelul cred că este pentru a mă lega.‖ Ochii verzi ai Yvonnei,
figura mică, triunghiulară, o făceau să se gândească la Jacqueline
de fiecare dată când o întâlnea. Dacă ar merge şi Jacqueline la
Roissy? Atunci, într-o bună zi, şi ea va trece pe aici, va fi chiar aici,
răsturnată pe estradă. „Nu vreau, îşi zicea O, nu vreau cu nici un
chip, n-o să clintesc un deget pentru a o aduce, şi aşa i-am spus
prea multe. Jacqueline nu e făcută să fie nici lovită şi nici marcată.‖
Doar că loviturile şi fiarele i se potriveau bine Yvonnei, şi ce dulci îi
erau transpiraţia şi gemetele, şi ce plăcut era să i le smulgi...
Fiindcă în două rânduri, deocamdată numai în ceea ce o privea pe
Yvonne, Anne-Marie îi dăduse biciul lui O şi o îndemnase să
lovească. Prima dată, în primul minut, ezitase, la primul strigăt al
Yvonnei dăduse înapoi, dar când reîncepuse, iar Yvonne urlase
iarăşi, mai tare, fusese cuprinsă de o plăcere teribilă, atât de
ascuţită încât simţise că izbucneşte în hohote de bucurie, în pofida
ei însăşi, şi trebuise să facă eforturi ieşite din comun pentru a înceti
ritmul şi pentru a nu lovi din toate puterile. După care rămăsese
lângă tânără tot timpul cât aceasta stătuse aşa, legată, sărutând-o
din când în când. Fără îndoială, semănau într-un fel. Cel puţin un
al şaselea simţ al lui Anne-Marie, asta părea a dovedi. Să o fi tentat
tăcerea lui O, docilitatea ei? Abia de i se cicatrizaseră acesteia
rănile, că Anne-Marie i-a şi spus: „Nici nu-ţi dai seama cât regret că
nu pot să te biciuiesc. Dar când o să te întorci... în sfârşit, o să te
deschid zi de zi.‖ Şi, zi de zi, după ce fata din sala de muzică era
dezlegată, O îi lua locul, până când se auzea clopoţelul care anunţa
cina. Anne-Marie avea dreptate: nu se mai putea gândi la nimic
altceva în cele două ore decât la faptul că era larg deschisă, decât la
inelul care îi atârna de una dintre buzele sexului şi care va cântări
şi mai mult de îndată ce i se va alătura şi cel de-al doilea. La nimic
altceva decât la sclavie şi la însemnele sclaviei sale. Într-o seară,
Claire, care venea alături de Colette din grădină, se apropiase de O
şi îi întorsese inelul pe partea cealaltă. Încă nu era inscripţionat. „—
Anne-Marie te-a dus la Roissy? a întrebat-o aceasta. — Nu, i-a
răspuns O. — Pe mine ea m-a dus, acum doi ani. Mă întorc acolo
poimâine. — Nu aparţii nimănui? — Claire este a mea, a intervenit
Anne-Marie. Stăpânul tău soseşte mâine, O. La noapte vei dormi cu
mine.‖
Noaptea scurtă, de vară, se termina repede şi, pe la patru
dimineaţa, semnele zilei începeau să alunge stelele. O, care dormea
cu genunchii lipiţi, a fost trezită de mâna lui Anne-Marie, care i se
strecurase între coapse. Numai că aceasta nu dorea altceva decât
să îi alunge somnul, pentru a se lăsa mângâiată. Ochii care îi
străluceau în penumbră, părul argintiu, amestecat cu şuviţe negre,
tăiat scurt şi ciufulit de pernă, uşor ondulat, îi dădeau un aer de
mare senior exilat, de libertin viteaz. O i-a atins cu buzele sfârcurile
întărite ale sânilor şi cu mâna despicătura de sub pântece.
Anne-Marie s-a predat cu promptitudine, însă nu lui O. Plăcerea
care o făcea să deschidă ochii mari era una anonimă şi
impersonală, pentru care O nu era decât un simplu instrument. Îi
era indiferent dacă tânăra îi admira chipul neted şi întinerit, gura
frumoasă, care gâfâia, dacă o auzea suspinând când îi strângea
între dinţi, între buze creasta de carne ascunsă în valea de sub
pântece. Pur şi simplu a luat-o de păr pentru a o lipi şi mai tare de
trupul ei şi nu a lăsat-o decât pentru a-i spune: „Mai vreau!‖. Tot
aşa o iubise O şi pe Jacqueline. O ţinuse în braţe ameţită de
plăcere. Fusese a ei, sau cel puţin aşa îşi închipuia. Însă
similitudinea gesturilor nu însemna nimic. Anne-Marie nu era a ei.
Anne-Marie nu era a nimănui. Anne-Marie cerea mângâierile fără
a-i păsa ce simţea persoana care i le acorda şi se deda lor cu o
insolentă libertate. Totuşi, cu O s-a arătat tandră şi blândă, a
sărutat-o pe gură şi pe sâni, a ţinut-o strâns în braţe încă vreo oră
înainte de a o trimite la ea în cameră. I-a scos inelele de fier. „Sunt
ultimele ore în care mai poţi dormi fără a le purta. Cele care ţi se vor
pune nu le vei mai putea scoate.‖ Şi-a trecut mâna peste fesele fetei,
încet, îndelung, apoi a condus-o în camera în care se îmbrăca,
singura din toată casa în care se găsea o oglindă în triptic,
întotdeauna închisă. A desfăcut-o pentru ca O să se poată vedea.
„Este pentru ultima oară când te poţi vedea intactă. Chiar aici,
unde eşti atât de rotundă şi de netedă, îţi vor fi imprimate iniţialele
lui Sir Stephen, de o parte şi de alta a orificiului. În ziua dinaintea
plecării te voi mai aduce o dată în faţa oglinzii şi nu ai să te mai
recunoşti. Are dreptate Sir Stephen. Du-te să te culci, O.‖ Numai că
spaima a ţinut-o trează şi când, pe la zece, Colette a venit să o
caute, a fost nevoită să o ajute să se spele, să se pieptene, să se
rujeze, într-atât de tare tremura. A auzit poarta deschizându-se. Sir
Stephen era aici. „Haide, O, vino, i-a spus Yvonne, te aşteaptă.‖
Soarele era deja sus, pe cer, şi nici o adiere de vânt nu mişca
frunzele fagului. Ai fi zis că era un arbore de aramă. Copleşit de
caniculă, câinele zăcea la rădăcină şi, cum soarele nu se ridicase
încă deasupra coroanei copacului, traversa cu uşurinţă frunzişul
de la capătul unei ramuri, singura care la acea oră putea umbri cât
de cât masa de sub ea, aşa încât piatra din care era făcută era
presărată cu pete albe şi călduţe. Sir Stephen stătea în picioare,
nemişcat, lângă masă, iar Anne-Marie se aşezase alături. „Ia
uitaţi-vă, i-a zis gazda când Yvonne a adus-o pe O, puteţi să-i
puneţi când doriţi inelele, găurile sunt gata.‖ Fără a-i răspunde,
englezul a luat-o în braţe pe O, a sărutat-o pe gură şi, ridicând-o
imediat, a culcat-o pe masă, rămânând aplecat deasupra ei. Apoi a
mai sărutat-o de câteva ori, i-a mângâiat sprâncenele şi părul,
după care, revenindu-şi, i s-a adresat lui Anne-Marie: „O s-o facem
chiar acum, dacă nu aveţi nimic împotrivă‖. Aceasta a luat cutia
îmbrăcată în piele pe care o adusese şi o aşezase pe fotoliu şi i-a
întins inelele care aveau gravate pe ele numele lui O şi al lui Sir
Stephen. „Haideţi‖, a spus el. Yvonne i-a ridicat lui O picioarele, iar
ea a simţit metalul rece pe care Anne-Marie îl făcea să îi pătrundă
cărnurile. În momentul în care a îmbinat cele două părţi ale
inelului, gazda a făcut-o cu grijă, în aşa fel încât faţa încrustată cu
aur să fie la vedere, iar cea inscripţionată către interiorul coapsei.
Resortul era atât de dur încât cele două părţi nu intrau unul
într-altul până la capăt. A trebuit ca Yvonne să fie trimisă după un
ciocan. O a fost ridicată şi aplecată, cu picioarele desfăcute, pe
marginea plăcii de piatră, care juca acum rolul de nicovală şi,
apăsând alternativ una dintre extremităţile jumătăţilor de za şi
lovind la cealaltă extremitate, a fost posibil să fie fixate. Sir Stephen
privea fără un cuvânt. La sfârşit i-a mulţumit lui Anne-Marie şi a
ajutat-o pe O să se ridice. Astfel, aceasta a realizat că noile inele
erau mult mai grele decât cele provizorii, pe care le purtase în zilele
dinainte. Numai că acestea de acum erau definitive. „Pecetea
dumneavoastră, acum, nu-i aşa?‖, i s-a adresat englezului
Anne-Marie. Bărbatul a aprobat din cap, susţinând-o de mijloc pe
O, care se clătina. Nu purta corsetul negru, dar acesta o arcuise
atât de bine încât tânăra dădea impresia că e gata să se spargă, atât
îi ajunsese talia de îngustă. Şoldurile păreau mai rotunde, iar sânii
mai grei. În sala de muzică în care, urmându-le pe Anne-Marie şi pe
Yvonne, Sir Stephen mai mult a dus-o pe sus decât a condus-o pe
O, le-au găsit pe Colette şi pe Claire aşezate la baza estradei. La
intrarea lor, fetele s-au ridicat. Pe estradă se afla un aragaz mare cu
un singur arzător. Din dulapul în perete, Anne-Marie a scos
chingile şi a legat-o strâns pe O de mijloc şi pe sub genunchi,
lipind-o cu burta de una dintre coloane. I s-au mai legat mâinile şi
picioarele. Pierdută în propria-i ameţeală, tânăra a simţit mâna lui
Anne-Marie pe fese, indicând unde trebuie să imprime fierul, a
auzit şuierul flăcării şi, într-o linişte absolută, fereastra care se
închidea. Şi-ar fi putut întoarce şi capul pentru a vedea mai bine,
dar nu avea atâta putere. A traversat-o o singură durere,
abominabilă, care a aruncat-o, urlând şi cu muşchii întinşi la
maximum, în chingile care o ţineau strâns, şi nu avea să afle
niciodată cine i-a pătruns carnea feselor cu cele două fiare înroşite
în foc, în acelaşi timp, nici a cui voce a numărat până la cinci, nici
la semnul cui au fost dezlipite de trupul ei. Când a fost dezlegată şi
a alunecat în braţele lui Anne-Marie, a mai avut timp, înainte ca
totul să se învârtă şi să se întunece în jurul ei, şi ca orice sentiment
ori senzaţie să o părăsească, să mai întrezărească, între primele
două valuri ale nopţii care a cuprins-o, chipul livid al lui Sir
Stephen.
Englezul a adus-o pe O înapoi, la Paris, cu zece zile înaintea
sfârşitului lui iulie. Metalul care îi traversa buza stângă a sexului şi
avea inscripţionate literele care dovedeau că era proprietatea
englezului îi cobora până la o treime din lungimea coapsei şi, la
fiecare pas, i se mişca între picioare ca o limbă de clopot, discul
gravat fiind mai greu şi mai lung decât inelul de care era fixat.
Monogramele imprimate cu fierul înroşit în foc, înalte de trei degete
şi late cam pe jumătate din înălţime, erau săpate în carne cu o daltă
parcă, având adâncimea de circa un centimetru. La cea mai mică
mângâiere le puteai simţi sub degete. Pentru fiarele şi peceţile ei, O
simţea o mândrie dementă. Dacă Jacqueline ar fi fost acasă, în loc
să fi încercat să i le ascundă, aşa cum făcuse cu urmele loviturilor
de cravaşă pe care Sir Stephen i le aplicase în ultimele zile
dinaintea plecării, ar fi alergat să o caute pentru a i le arăta. Numai
că manechinul nu avea să sosească decât peste opt zile. René lipsea
şi el. Drept care, în cele opt zile, la cererea englezului, O şi-a făcut
câteva rochii de purtat pe caniculă şi alte câteva de seară, foarte
uşoare. Nu i s-au permis decât variantele a două modele: unul gen
Éclair, care se deschidea şi se închidea de sus în jos (din care mai
avea câteva), celălalt compus dintr-o fustă în evantai, care se ridica
printr-un simplu gest, nelipsind corsetul care îi urca până sub
sâni, purtat cu o vestă bolero închisă la gât. Ajungea să scoată
boleroul pentru ca umerii şi sânii să i se dezgolească, sau, fără a-l
scoate, să îl desfacă, dacă dorea cineva să îi vadă doar sânii. Despre
costumul de baie nici nu s-a pus problema, căci nu l-ar fi putut
purta, întrucât fiarele de sub pântece i-ar fi ieşit pe lângă marginile
lui. Englezul i-a spus că vara aceasta, dacă va dori să înoate, va
trebui să o facă dezbrăcată. O îşi putuse da seama că bărbatului îi
plăcea ca, dintr-o dată, când se afla alături, să o prindă de sub
pântece, în mod mecanic, chiar dacă el nu o dorea în acel moment,
să îi simtă şi să o tragă de părul de acolo, să o desfacă şi să o
exploreze îndelung cu degetele. Plăcerea pe care, la rândul ei, O o
resimţea ţinând-o la fel pe Jacqueline, udă şi fierbinte,
strângându-i înăuntru degetele, era martorul şi garantul plăcerii
englezului. Şi înţelegea că Sir Stephen nu dorea ca accesul la
această plăcere să îi fi fost mai dificil.
Cu eşarfele plisate, pepit, în gri şi alb, sau în bleumarin şi alb,
cu fustele plisate şi vestele bolero mici, din material tare, strânse pe
trup, cu rochiile mai sobre, din nailon negru, creponat, abia
fardată, fără pălărie, cu părul lăsat în voie, părea o fetiţă cuminte.
Peste tot pe unde Sir Stephen o lua cu el, trecea drept fata ori
nepoata lui, cu atât mai mult cu cât el o tutuia pe când ea continua
să îi spună dumneavoastră. Singuri amândoi în Paris,
plimbându-se pe străzi pentru a privi magazinele, sau pe trotuarele
prăfuite, ca urmare a căldurii excesive, fără pic de umezeală,
observau, fără să se mire, trecătorii surâzându-le, aşa cum faci
când întâlneşti oameni fericiţi. Lui Sir Stephen i se întâmpla să o
împingă în ambrazura vreunei porţi mari, cu două canaturi, ori pe
sub arcadele cât de cât întunecate ale cine ştie cărei clădiri, de
unde urca în stradă damf de pivniţă, să o sărute şi să îi spună cât
de mult o iubeşte. Lui O i se agăţau tocurile de pragul porţii celei
mari, în care era decupată o uşă obişnuită. De acolo se zăreau, în
fundul curţii, rufe uscându-se la ferestre. Cu coatele sprijinite pe
balustrada balconului) o fată blondă îi privea fix, câte o mâţă li se
strecura printre picioare. Se plimbau aşa, trecând prin Gobelins,
Saint-Marcel, Mouffetard, Temple, Bastille. Odată, Sir Stephen a
băgat-o brusc într-un hotel mizerabil, de tranzit, al cărui
recepţioner a vrut mai întâi să îi pună să completeze tot felul de fişe,
după care a renunţat spunând că nu merită deranjul doar pentru o
oră. Tapetul camerei era albastru, cu nişte bujori enormi, auriţi,
fereastra dădea spre un puţ din care urca duhoarea lăzilor de
gunoi. Oricât de slabă ar fi fost lumina lămpii de la căpătâiul
patului, tot se puteau zări pe marmura şemineului urme de pudră
ieftină şi spelci. Pe tavan, deasupra patului, era prinsă o oglindă de
mari dimensiuni.
O singură dată Sir Stephen a invitat-o pe O să ia masa alături
de doi compatrioţi aflaţi în trecere prin Paris. A venit să o caute cu o
oră mai devreme decât prevăzuseră, în locuinţa ei de pe strada
Béthune, în loc să o cheme la el. Tânăra tocmai se spălase, dar încă
nu se pieptănase, nu se fardase şi nici nu se îmbrăcase. Surprinsă,
a zărit în mâna englezului un sac de golf. Uimirea nu a durat prea
mult, căci acesta i-a cerut să se uite înăuntru, unde se găseau mai
multe cravaşe, două din piele roşie, nu foarte groase, două deosebit
de subţiri şi de lungi, din piele neagră, un bici din fâşii de piele
verde foarte lungi, fiecare strânsă la capăt în câte un nod, un altul
din corzi cu noduri de la un capăt la celălalt, un bici pentru câini,
făcut dintr-o singură fâşie de piele lungă şi groasă, cu mânerul din
piele împletită, în sfârşit, brăţări de piele ca acelea de la Roissy şi
frânghii. O a aranjat totul, în ordine, pe patul desfăcut. Oricât ar fi
fost de obişnuită ori de hotărâtă, tot tremura. Sir Stephen a luat-o
în braţe. „Ce preferi?‖ Numai că femeia abia de putea îngăima ceva
şi deja simţea sudoarea scurgându-i-se pe la subsuori. „Spune-mi,
ce preferi? a repetat englezul. Bine, a continuat, observându-i
tăcerea, mai întâi, mă vei ajuta.‖ I-a cerut nişte cuie şi găsind
soluţia aranjamentului, i-a explicat lui O că, în dreapta oglinzii celei
mari, între aceasta şi şemineu, în faţa patului, se potrivea un
panou din lemn cu bice şi cravaşe încrucişate. A bătut cuiele.
Mânerele bicelor şi ale cravaşelor erau prevăzute cu inele, în aşa fel
încât puteau fi agăţate în cârligele pe care cuiele le aveau la unul
dintre capete şi, totodată, puteau fi luate fără probleme. Adăugând
brăţările şi frânghiile, O urma să aibă, în faţa patului, panoplia
completă a instrumentelor de tortură. O panoplie drăguţă, la fel de
armonioasă precum roţile şi cleştii din tablourile reprezentând
martiriul Sfintei Catherine sau precum ciocanul, cuiele, coroana de
spini, lancea şi nuielele din tablourile Calvarului. Când o să se
întoarcă Jacqueline... Păi, chiar despre Jacqueline era vorba! Mai
avea de răspuns la întrebarea englezului, însă asta chiar nu o putea
face, aşa că acesta şi-a ales singur biciul pentru câini.
La La Pérouse, într-un minuscul birou privat de la al doilea
etaj, unde personaje ca ale lui Watteau, în culori deschise, cam
şterse, păreau, pe pereţii întunecaţi, actori ai unui teatru de
păpuşi, O a fost lăsată singură pe pat, cu prietenii lui Sir Stephen
de-a dreapta şi de-a stânga ei, pe fotolii, englezul aşezându-i-se în
faţă. Pe unul dintre cei doi îl mai văzuse la Roissy, dar nu-şi
amintea să fi fost a lui. Celălalt era un băiat zdravăn, roşcat, cu
ochi cenuşii, care cu siguranţă nu avea încă douăzeci şi cinci de
ani. În câteva cuvinte, Sir Stephen le-a explicat cine este O şi de ce
a adus-o şi pe ea. Tânăra se mira încă o dată, ascultându-l, de
brutalitatea limbajului. Dar cum ar fi vrut să fie descrisă altfel
decât ca târfă o fată care consimţea, în faţa celor trei bărbaţi, fără a
mai pune la socoteală chelnerii care încă mai intrau şi mai ieşeau,
să îşi desfacă nasturii pentru a-şi arăta sânii al căror fard era
evident, cum nu mai puţin evident era şi faptul că fusese biciuită,
prin cele două urme vinete de pe pielea albă? Masa a durat foarte
mult, iar musafirii au băut fără măsură. La cafea, după ce au fost
aduse şi lichiorurile, Sir Stephen a împins masa lângă perete şi,
după ce i-a ridicat fusta pentru ca prietenii săi să poată vedea
inelele şi numărul său, pe care O le purta, le-a lăsat-o. Bărbatul pe
care îl mai văzuse la Roissy s-a descurcat rapid, cerându-i, fără să
se mai ridice din fotoliu şi fără să o atingă, să îngenuncheze în faţa
lui, să îi ia sexul şi să i-l mângâie până când îşi va da drumul în
gura ei. După care a pus-o să îl aranjeze şi a plecat. Roşcatul însă,
tulburat de ceea ce aflase în legătură cu supunerea de care O dădea
dovadă, de fiarele dintre picioare, de sfâşierea şi înfierarea ei, în loc
să se arunce pe ea după cum se aşteptase femeia, a luat-o de mână,
a coborât alături de ea scara fără a arunca o privire măcar spre
zâmbetele maliţioase ale chelnerilor, a chemat un taxi şi a dus-o în
camera lui de hotel. Nu a mai lăsat-o să plece decât la căderea
nopţii, după ce i-a lucrat cu frenezie şi sexul şi anusul, după ce a
amorţit-o, atât o avea de groasă şi de tare, şi tot atât era de
înnebunit de neaşteptata libertate de a pătrunde pentru întâia oară
în viaţă o femeie în ambele orificii, şi de a fi sărutat aşa cum văzuse
pe celălalt că îi ordonase să o facă, ceea ce nu mai îndrăznise
vreodată să ceară altei femei. A doua zi, pe la două, când O s-a dus
la Sir Stephen care îi telefonase, l-a găsit grav şi parcă îmbătrânit.
„Eric s-a îndrăgostit de tine. A venit de dimineaţă să mă roage să îţi
redau libertatea fiindcă vrea să se căsătorească cu tine. Vrea să te
salveze. Observi ce fac din tine, dacă eşti a mea şi, cum eşti a mea,
nu ai libertatea de a refuza ceva însă, ştii prea bine, îţi păstrezi
libertatea de a refuza să mai fi a mea. Asta i-am spus şi lui. Se
întoarce pe la trei.‖
O a izbucnit în râs. „— N-o fi cam târziu? Aţi înnebunit
amândoi. Dacă Eric nu ar fi venit pe aici de dimineaţă, ce aţi fi făcut
cu mine după-amiază? Doar ne-am fi plimbat? Haideţi, atunci, să
ne plimbăm. Or, doar pentru atâta lucru nu m-aţi mai fi sunat?
Atunci, eu am plecat... — Nu, O, tot ţi-aş fi telefonat, dar nu ca să
ne plimbăm. Aş fi vrut... — Spuneţi. — Vino, e mai simplu să-ţi
arăt‖. S-a ridicat şi a deschis uşa din faţa şemineului, simetrică uşii
pe unde se intra în birou. O fusese convinsă că era vorba despre
uşa unui dulap în perete. Dincolo de uşă era un budoar micuţ,
proaspăt vopsit, îmbrăcat în mătase roşu închis, ocupat, pe
jumătate, de o estradă rotundă, sprijinită pe două coloane, ca aceea
din sala de muzică de la Samois. „Pereţii şi tavanul sunt îmbrăcaţi
în plută, nu-i aşa, uşa e capitonată şi fereastra dublată?‖ l-a
întrebat O. Sir Stephen a confirmat din cap.
„— De când? — De la întoarcerea ta. — De ce?...— De ce am
aşteptat până azi? Fiindcă am aşteptat să treci şi prin alte mâini
decât ale mele. Iar acum te voi pedepsi. Nu te-am mai pedepsit până
acum, O. — Vă aparţin. Pedepsiţi-mă, deci! Când o să vină Eric...‖
Un ceas mai târziu, în prezenţa lui O desfăcută grotesc între cele
două coloane, băiatul s-a albit, s-a bâlbâit şi a dispărut. O credea
că nu se vor mai întâlni niciodată. L-a regăsit însă la Roissy, la
sfârşitul lui septembrie, unde a luat-o în stăpânire trei zile şi a
maltratat-o cu sălbăticie.

IV.CUCUVEAUA

Ceea ce nu pricepea O era de ce ezita să îi vorbească


Jacquelinei despre ceea ce René numea „adevărata ei condiţie‖.
Anne-Marie îi spusese limpede că va pleca schimbată de la ea, însă
nu şi-ar fi putut închipui că aşa ceva era cu putinţă, şi încă în
asemenea măsură. I s-ar fi părut firesc ca, odată revenită
Jacqueline, mai strălucitoare şi mai proaspătă decât oricând, să nu
mai aibă grijă să rămână singură nici la baie, nici când se îmbrăca.
Totuşi, fata avea o asemenea nepăsare faţă de tot ceea ce nu era ea
însăşi încât, a treia zi de la întoarcerea acasă, intrând din
întâmplare în baie, exact în momentul în care O ieşea din apă, a
fost nevoie ca aceasta să-şi treacă un picior peste marginea căzii,
făcând să răsune metalele de sub pântece, lovite de emailul băii,
pentru ca zgomotul ciudat să îi atragă atenţia manechinului.
Întorcându-şi capul a zărit, în acelaşi timp, discul care îi atârna
între picioare lui O şi dungile care îi vărgau coapsele şi sânii. „—
Ce-ai păţit? a întrebat-o. — Sir Stephen, ştii...‖, i-a răspuns,
adăugând, ca şi cum ar fi fost de la sine înţeles: „René m-a dăruit
lui şi el m-a marcat cu numele său. Ia uită-te‖. Ştergându-se în
continuare, s-a apropiat de Jacqueline care, uluită, se lăsase pe
taburetul lăcuit, suficient ca aceasta să poată pune mâna pe disc şi
citi inscripţia. Apoi, lăsând să îi cadă prosopul, s-a întors şi i-a
arătat cu mâna literele S şi H săpate în fesele ei: „M-a marcat şi cu
monograma lui. În rest, sunt lovituri de cravaşă. În general, el mă
biciuie însă, uneori, îşi punea şi servitoarea neagră să o facă‖.
Jacqueline o privea fără să poată scoate un singur cuvânt. O a
izbucnit în râs, apoi a dat să o sărute. Îngrozită, fata a dat-o la o
parte şi a fugit în dormitor. Liniştită, O s-a uscat, s-a parfumat, s-a
pieptănat. Şi-a pus corsetul, ciorapii, papucii şi, împingând uşa, a
întâlnit, în oglindă, privirile manechinului care se pieptăna fără să
îşi fi dat seama ce face. „— Strânge-mi corsetul, i-a zis. Pari mirată.
Auzi, René e îndrăgostit de tine. Chiar nu ţi-a spus nimic? — Nu
înţeleg, i-a răspuns Jacqueline, mărturisindu-i ce o surprinsese
mai tare: Pari foarte mândră, asta nu înţeleg. — Când o să te ducă
şi pe tine René la Roissy, vei înţelege. Te-ai culcat cu el?‖ Un val de
sânge a invadat faţa Jacquelinei, care a negat cu un semn din cap,
atât de stângace încât O a izbucnit şi mai tare în hohote: „Minţi,
iubito! Eşti o proastă. Ai tot dreptul să te culci cu el. Dar ăsta nu e
un motiv ca să mă respingi pe mine. Lasă-mă să te mângâi şi îţi voi
povesti despre Roissy‖.
Îi fusese frică modelului de o scenă violentă de gelozie,
răsuflase oare uşurată, era moartă de curiozitate, dorea să obţină
anumite explicaţii ori, pur şi simplu, îi plăceau răbdarea, lentoarea,
pasiunea cu care O o mângâia? Oricum, i-a cedat. „Povesteşte-mi‖,
i-a şoptit, mai târziu, lui O. „Bine. Dar sărută-mi mai întâi
sfârcurile. E timpul să te obişnuieşti, dacă vrei să îi fii folositoare cu
ceva lui René.‖ Jacqueline a ascultat-o atât de bine, încât i-a smuls
suspine, apoi i-a cerut iarăşi: „Povesteşte-mi‖.
Cât de exactă şi de clară a fost povestea, în ciuda probelor
materiale, Jacquelinei tot i s-a părut delirantă. „— Şi chiar te-ntorci
în septembrie? — După ce vom reveni din Midi, i-a răspuns O. Şi o
să te duc şi pe tine. Sau o s-o facă René. — Să văd, asta aş vrea,
numai să văd. — E posibil şi aşa‖, a liniştit-o O, convinsă de
contrariu, însă spunându-şi că, dacă ar putea-o hotărî să încerce
să treacă dincolo de grilajele de la Roissy, Sir Stephen chiar i-ar fi
recunoscător căci, apoi, s-ar fi găsit destui valeţi, lanţuri şi bice
pentru a o face pe Jacqueline să înveţe ce înseamnă frica. Ştia că
vila pe care englezul o închiriase în apropiere de Cannes, în care
urma să îşi petreacă luna august împreună cu el, cu René, cu
Jacqueline şi cu sora mai mică a acesteia, pe care modelul ceruse
voie să o aducă, nu fiindcă ar fi ţinut neapărat, ci fiindcă maică-sa o
tot sâcâise să o convingă pe O să meargă şi ea, ştia deci că
dormitorul pe care urma să îl ocupe, şi în care Jacqueline nu va
putea refuza să intre măcar pentru siestă, când René va fi plecat,
era separat de al lui Sir Stephen printr-un perete aparent gros, în
realitate decorat în vederea unei iluzii optice, cu un grilaj ajurat ce
permitea, ridicând un stor, să vezi şi să auzi de partea cealaltă ca şi
cum ai fi stat în picioare, lângă pat. Jacqueline va fi dăruită
privirilor lui Sir Stephen atunci când O o va mângâia şi, când va
afla, va fi prea târziu ca să se mai poată apăra. O se bucura să îşi
spună că o va preda pe Jacqueline prin trădare, căci se simţea
insultată de dispreţul fetei faţă de condiţia de sclavă marcată şi
biciuită, de care ea era atât de mândră.
O nu mai fusese niciodată în Midi. Cerul albastru, imobil,
marea care abia de se mişca, pinii încremeniţi sub lumina soarelui,
totul i se părea mineralizat şi ostil. „Ăştia nu sunt copaci adevăraţi‖,
îşi spunea întristată, în faţa codrilor parfumaţi, plini de chiparoşi şi
de arbatus, în care toate pietrele, toţi lichenii, fără excepţie, erau
călduţi la atingere. „Marea nu miroase a mare‖, mai spunea. Îi
reproşa că nu aduce la mal decât alge neplăcute, rare şi
îngălbenite, care semănau cu bălegarul de cal, că prea era albastră,
că prea lingea plaja în aceleaşi locuri. Însă grădina vilei, care era o
veche fermă refăcută şi modernizată, se afla departe de mare. Pereţi
înalţi, în dreapta şi în stânga, îi apărau de curiozitatea vecinilor.
Aripa servitorilor dădea spre curtea de la intrare, de partea cealaltă,
pe când dormitorul lui O avea vederea către grădină, la nivelul unei
terase de la primul etaj, orientată spre răsărit. Coroanele dafinilor
mari, negri, netezeau olanele dispuse ca o schelă de susţinere,
servind ca parapet pentru terasă. Deasupra ei, un umbrar de stuf o
apăra de soarele miezului zilei. Pe jos, mereu aceleaşi dale roşii.
Pereţii erau albi, văruiţi, cu excepţia celui care îi separa dormitorul
de cel al lui Sir Stephen, practic peretele unui alcov mare, delimitat
de restul camerei printr-o arcadă şi un fel de barieră asemănătoare
unei scări cu balustrade de lemn strunjit. Covoarele groase, albe,
erau din bumbac, perdelele din pânză galbenă şi albă. În încăpere
se găseau două fotolii acoperite cu acelaşi gen de pânză şi saltele
cambodgiene albastre, împăturite în trei. Ca mobilier, un foarte
frumos scrin Régence din lemn de nuc, rotunjit, şi o masă
ţărănească, lungă şi îngustă, galbenă şi lucioasă ca o oglindă. O
şi-a aranjat rochiile într-un şifonier. Suprafaţa scrinului a decis să
o folosească drept măsuţă de machiaj. Micuţei Natalie, sora
Jacquelinei, i-a fost repartizată o cameră aproape de cea a lui O şi,
dimineaţa, când ştia că aceasta face plajă pe terasă, venea şi ea şi
se întindea alături. Avea pielea foarte albă, era cam rotunjoară şi
totuşi fină, cu ochii alungiţi către tâmple, ca şi ai surorii ei, dar
negri şi sclipitori, lucru care îi dădea un aer de chinezoaică. Părul
negru îi era tuns drept, venindu-i până deasupra cefei şi a
sprâncenelor, într-un breton gros. Avea sâni mici şi fremătători şi
şolduri de copil, abia reliefate. Din întâmplare, alergând pe terasă,
unde credea că se găseşte sora ei, o descoperise dezbrăcată pe O,
singură, întinsă pe burtă pe o saltea cambodgiană. Numai că, ceea
ce îi revoltase sora, pe ea a tulburat-o, umplând-o de dorinţă. Ceva
mai târziu a cerut lămuriri Jacquelinei. Amănuntele prin care
aceasta spera să o revolte, povestindu-i ceea ce aflase de la O, nu
numai că nu au schimbat starea fetiţei, ba chiar din contră, au
făcut-o să se îndrăgostească de O. Vreo săptămână nu a mai scos
nici un cuvânt, apoi, la sfârşitul unei după-amieze de duminică, a
făcut în aşa fel.încât să se găsească singură cu O.
Era mai puţin cald ca de obicei. René, care înotase o bună
parte din dimineaţă, dormea pe un divan, într-o cameră mai
răcoroasă, la parter. Jacqueline, iritată să îl vadă că preferă să
doarmă, s-a dus în dormitorul lui O. Marea şi soarele îi înnegriseră
şi mai tare pielea. Părul, sprâncenele, genele, blăniţa de sub
pântece, subsuorile păreau pudrate cu argint şi, cum nu se fardase
deloc, gura îi era de acelaşi roz cu al sexului. Pentru ca Sir Stephen
(a cărui prezenţă O îşi spunea că, în locul modelului, ar fi
presimţit-o, ar fi ghicit-o, ar fi sesizat-o fie ea şi invizibilă) să o poată
vedea în detaliu, O avusese grijă, în repetate rânduri, să îi ridice
picioarele şi să i le desfacă în plină lumină, aprinzând lampa de la
căpătâi. Cum jaluzelele erau coborâte, dormitorul era aproape
întunecat în ciuda liniilor de lumină care pătrundeau printre
stinghiile prost îmbinate. Jacqueline gemuse mai bine de o oră sub
mângâierile lui O, iar acum, în sfârşit, cu sânii ridicaţi, cu braţele
date pe spate, strângând cu mâinile barele de lemn de la capul
patului italienesc, începuse să ţipe în timp ce prietena ei,
îndepărtând zulufii blonzi, începuse să îi muşte încetişor creasta de
came, în locul dintre coapse în care se întâlneau buzele mici, fine şi
suple. O o simţea fierbinte şi întărindu-se, sub limba ei, şi a făcut-o
aşa să urle de plăcere, până când, dintr-o dată, s-a înmuiat, ca un
resort rupt, udă toată de plăcere. După asta a trimis-o în camera ei,
unde a adormit imediat. S-a trezit şi a fost gata pe la cinci, când
René a venit să o caute ca să meargă pe mare, împreună cu Natalie,
cu o barcă mică, cu pânze, după cum se obişnuiseră, fiindcă la
sfârşitul după-amiezelor începea o vagă briză. „Unde e Natalie?‖, a
întrebat-o René. Fata nu era nici în camera ei, nici altundeva, în
casă. Au strigat-o prin grădină. René s-a dus până în păduricea de
stejari de plută cu care se continua grădina, dar tot nu a găsit-o.
„Poate c-a ajuns deja în golfuleţ, la barcă‖, a presupus bărbatul,
aşa că au plecat fără să o mai strige. Abia atunci a zărit-o O, care
stătea întinsă pe salteaua ei de pe terasă, printre olanele
parapetului, cum fugea spre casă. S-a ridicat, şi-a pus halatul, căci
era goală, afară fiind încă tare cald, şi tocmai îşi strângea cordonul,
când Natalie a năvălit ca o furie şi s-a aruncat asupra ei. „A plecat!
În sfârşit, a plecat!, i-a strigat micuţa. Am auzit-o, O, pe-amândouă
v-am auzit. Am ascultat la uşă. O săruţi, o mângâi. De ce nu mă
mângâi şi pe mine? De ce nu mă săruţi şi pe mine? Fiindcă sunt
negricioasă, fiindcă nu sunt drăguţă? Nu te iubeşte, să ştii. Eu, eu
te iubesc!‖ A izbucnit în lacrimi. „Ei, hai...‖, a intervenit O. A
împins-o într-un fotoliu, a luat o batistă mare din scrin (o batistă a
lui Sir Stephen) şi, când lacrimile Nataliei s-au mai potolit, i-a şters
chipul. Fata i-a cerut iertare şi i-a sărutat mâinile. „— Chiar dacă
nu vrei să mă săruţi, O, lasă-mă, cel puţin, să stau lângă tine.
Ţine-mă mereu lângă tine. Dacă ai avea un câine, l-ai ţine. Dacă nu
vrei să mă săruţi, dar ţi-ar face plăcere să mă baţi, nu ai decât să
mă baţi, numai nu mă alunga. — Taci din gură, Natalie, nu ştii ce
vorbeşti.‖, a murmurat O cu voce joasă. Fetiţa, cu aceeaşi voce
joasă, alunecând la genunchii lui O şi îmbrăţişându-i, a răspuns:
„Ah! Ba da, ştiu foarte bine. Te-am văzut ieri dimineaţă pe terasă.
Am văzut monograma şi vânătăile. Şi mi-a explicat Jacqueline... —
Ce ţi-a explicat? — Unde ai fost şi ce ai făcut. — Ţi-a vorbit despre
Roissy? — Mi-a spus şi că ai fost, că erai... — Că eram ce? — Că
porţi inele de fier. — Mda... şi mai departe? — Şi că Sir Stephen te
biciuie zilnic. — Aşa este. Şi va veni aici într-o clipă. Du-te, Natalie‖.
Fără să se mişte, fetiţa a ridicat către O priviri pline de adoraţie. „—
Învaţă-mă şi pe mine, O, te implor, vreau să fiu ca tine. Voi face tot
ce-ai să-mi spui. Promite-mi că o să mă iei cu tine acolo unde mi-a
zis Jacqueline. — Eşti prea mică. — Nu e adevărat, nu sunt prea
mică, am împlinit cincisprezece ani, i-a strigat furioasă Natalie, nu
sunt deloc prea mică, uite, întreabă-l şi pe Sir Stephen‖, a repetat,
căci englezul tocmai intrase.
Natalie a obţinut dreptul să rămână alături de O şi
promisiunea că va fi dusă la Roissy. Însă Sir Stephen i-a interzis lui
O să o înveţe şi cea mai mică mângâiere, să o sărute fie şi pe gură,
ori să se lase sărutată de ea. Înţelegea să ajungă la Roissy fără să fi
fost atinsă de mâinile ori buzele indiferent cui. În schimb, avea
pretenţia, fiindcă tot nu voia să se despartă de O, să nu o facă
într-adevăr nici un moment, să o vadă mângâind-o pe sora ei,
mângâindu-l şi pe el şi dăruindu-i-se, să o vadă biciuită de el ori
lovită cu nuielele de către Norah. Săruturile cu care O îi acoperea
sora, gura ei lipită de gura surorii ei o făceau pe Natalie să tremure
de gelozie şi de ură. Ghemuită pe covor, la picioarele patului, ca
micuţa Dinarzada la picioarele patului Şeherazadei, se uita de câte
ori O, legată de balustrada de lemn, se răsucea sub loviturile de
cravaşă, de câte ori O, în genunchi, primea cu umilinţă în gură
sabia ridicată a sexului lui Sir Stephen, de câte ori O, prosternată,
îşi desfăcea singură fesele cu mâinile pentru a-i oferi intrarea dintre
ele, se uita fără alte sentimente în afara admiraţiei, nerăbdării,
dorinţei.
Poate că O mizase prea mult pe amestecul de indiferenţă şi
senzualitate al Jacquelinei, poate că aceasta considera, cu
naivitate, că, în relaţia cu René, faptul că se dăruia într-atâta lui O
poate fi periculos. Sigur este că a tăiat legătura dintr-o dată. Cam în
aceeaşi vreme dădea impresia că îl ţine oarecum la distanţă pe
René, cu care îşi petrecuse aproape toate nopţile, ba chiar şi toate
zilele. Oricum, niciodată nu se comportase faţă de el ca o
îndrăgostită. Îl privea rece şi, când îi zâmbea, zâmbetul era doar al
buzelor, nu şi al ochilor. Admiţând că, şi cu el, se abandona la fel ca
în braţele lui O, lucru foarte probabil, cea din urmă nu se putea
împiedica să creadă că respectivul abandon nu obliga manechinul
la mare lucru. Pe când bărbatul putea fi simţit ca pierdut în
dorinţă, paralizat de un soi necunoscut de iubire, unul neliniştitor,
care nu îşi punea problema reciprocităţii, speriat să nu cumva să
displacă. Trăia, dormea în aceeaşi casă cu Sir Stephen, cu O,
mânca la prânz şi seara, ieşea la plimbare cu Sir Stephen, cu O, le
vorbea şi totuşi nu îi vedea, nu îi auzea. Vedea, asculta, vorbea prin
ei, dincolo de ei, încercând fără încetare să atingă, cu un efort mut
şi istovitor, asemănător celui pe care îl faci în vis pentru a sări
într-un tramvai care pleacă sau pentru a te agăţa de balustrada
unui pod care ameninţă să se ducă la fundul apei, să atingă locul
secret în care Jacqueline îşi ascundea raţiunea de a fi, adevărata ei
faţă care tot trebuia să fi existat pe undeva prin interiorul epidermei
aceleia bronzate, ca mecanismul care face păpuşile să strige,
dincolo de învelişul lor de porţelan. „Uite că a venit şi ziua, îşi
spunea O, în care, pentru René, nu mai sunt decât o umbră dintr-o
viaţă trecută. Nu sunt tristă, mi-e doar milă de el şi nu pot să îl văd
fără a mă simţi jignită că nu mă mai doreşte, fără amărăciune, fără
regret. Şi totuşi nu sunt decât câteva săptămâni de când alergam
după el, rugându-l să-mi spună că mă iubeşte. Asta să-mi fi fost
iubirea? Atât de uşoară, atât de simplu de consolat? Ce zic eu
consolat? Pur şi simplu sunt fericită. A fost, aşadar, de ajuns că
m-a dăruit lui Sir Stephen ca să mă pot despărţi de el şi în noile
braţe să renasc atât de uşor într-o nouă dragoste?‖ Dar, în definitiv,
ce era René pe lângă Sir Stephen? Frânghie de iarbă uscată, chingă
de pai, glonţ de plută erau legăturile cu care încercase să o ţină
René lipită de el, pentru a renunţa mai apoi, dintr-o dată. Însă cât
de odihnitoare, cât de plăcute inelul de fier care îi trecea prin came
şi atârna greu, pentru totdeauna, pecetea care nu se va mai şterge
nicicând, mâna stăpânului care te culcă pe un pat de piatră,
dragostea stăpânului care ştie să ia în posesie, fără milă, ceea ce
iubeşte. O îşi spunea că nu îl iubise pe René decât pentru a învăţa
mai bine cum să se dăruiască, sclavă şi pe deplin satisfăcută, lui
Sir Stephen. Dar să îl vadă pe René, care fusese cu ea atât de liber,
şi căruia îi iubise libertatea, mergând ca împiedicat, ca şi cum
picioarele i-ar fi fost prinse, în apă, de stuful unui heleşteu
nemişcat, ai cărui curenţi s-ar fi ascuns în secrete profunzimi,
năştea în O ura contra Jacquelinei. Să fi ghicit asta René? Să fi fost
O atât de imprudentă încât să fi lăsat să se vadă? O greşeală tot
comisese. Într-o după-amiază plecaseră numai ele două la Cannes,
la coafor, apoi comandaseră îngheţată pe terasa de la Réserve. În
pantaloni strânşi sub genunchi şi pulover negru de in, Jacqueline
stingea, în jurul ei, până şi ţipetele copiilor, atât de netedă, de
bronzată, de dură, de luminoasă în plin soare, de insolentă, de
închisă în sine era. Îi spusese lui O că urma să se întâlnească cu
regizorul cu care mai lucrase şi la Paris, pentru a filma scenele de
exterior, în munţi, probabil, dincolo de Saint-Paul-de-Vence.
Bărbatul era deja acolo, ţinându-se drept şi hotărât. Că era
îndrăgostit de model, se vedea de la o poştă. Era de ajuns să te uiţi
la el cum o priveşte. Ce era de mirare? Poate atitudinea Jacquelinei.
Pe jumătate întinsă într-unul dintre fotoliile mari, legănătoare,
aceasta îl asculta vorbind despre date de fixat, despre întâlniri de
stabilit, despre dificultatea de a găsi destui bani pentru a termina
filmul. O tutuia pe Jacqueline care aproba sau infirma din cap,
închizând ochii pe jumătate. O se aşezase în faţa ei, regizorul, între
ele. Nu i-a fost greu să remarce că Jacqueline, de la adăpostul
pleoapelor coborâte, imobile, pândea dorinţa bărbatului, cum o
făcea mereu închipuindu-şi că nimeni nu îşi dă seama de asta. Dar
cel mai ciudat lucru era să o vadă tulburată, cu mâinile atârnând,
fără o umbră de zâmbet, gravă, cum O nu o văzuse niciodată în
faţa lui René. Abia de i-a înflorit o clipă, pe buze, un surâs atunci
când O s-a aplecat pentru a pune pe masă paharul cu apă de la
gheaţă, când privirile li s-au întâlnit şi O a înţeles că manechinul se
prinsese că fusese ghicit. Ceea ce nu o deranja, drept care prietena
ei a simţit cum roşeşte. „Ţi-e cald? a întrebat-o Jacqueline. Hai că
plecăm în cinci minute. Totul e-n ordine...‖ A mai surâs o dată, ca
pradă unui tandru abandon, ridicând ochii spre interlocutorul ei
căruia părea că îi va fi peste poate să nu sară în sus de la locul lui
pentru a o săruta. Nu s-a întâmplat aşa ceva. Era prea tânăr pentru
a şti câtă neruşinare se ascunde în nemişcare şi în linişte. A lăsat-o
pe Jacqueline să se ridice, să îi întindă mâna, să îi spună la
revedere. O să-l sune ea... Şi-a luat la revedere şi de la umbra care
era pentru el O şi, în picioare, pe trotuar, a privit Buick-ul negru
gonind pe bulevard, între clădirile arse de soare şi marea prea
albastră. Palmierii păreau decupaţi din tablă, oamenii care ieşiseră
la plimbare, manechine de ceară prost topită, însufleţite de
mecanisme absurde. „Chiar îţi place să te porţi aşa?‖, a întrebat-o
O, pe când maşina ieşea din oraş şi urca dealul. „Ce te priveşte?, i
s-a răspuns. — Îl priveşte pe René. — Ceea ce îi priveşte şi pe René,
şi pe Sir Stephen şi, după cum am înţeles, un anumit număr de alţi
bărbaţi, este să ştii să te aşezi cum trebuie. Vezi să nu-ţi şifonezi
rochia...‖ O nu s-a clintit. „— Mai cred, a adăugat Jacqueline, şi că
nu ai voie să stai picior peste picior.‖
Numai că O nu o mai asculta. Ce-i păsa ei de ameninţările
manechinului? Dacă îşi închipuia că o poate denunţa pentru
această greşeală neînsemnată, chiar nu înţelegea că nu o poate
împiedica să o pârască şi ea lui René? Şi doar nu cheful de a o face
îi lipsea. Iar bărbatul nu ar suporta să afle că Jacqueline îl minte,
nici că dispune de ea însăşi fără acceptul lui. Cum să o facă să
creadă că dacă nu va spune nimic, va fi numai şi numai pentru a
nu-l vedea pe René schimbându-se la faţă, îngălbenindu-se din
cauza altei femei în afara ei, chiar dând dovadă de slăbiciune şi
renunţând la pedeapsă? Ba poate şi de teamă să nu vadă furia lui
întorcându-se chiar împotriva turnătoarei, mesagerei care adusese
veştile cele rele. Cum să îi spună Jacquelinei că îşi va ţine gura, fără
aerul că îi propune un târg, în care fiecare are de dat câte ceva?
Fiindcă, astfel, aceasta îşi va închipui că lui O îi este o frică
îngrozitoare, care o îngheaţă, de pedeapsa care i se va aplica în
cazul în care Jacqueline ar vorbi.
Nu şi-au adresat nici un cuvânt până au coborât din maşină,
în curtea casei vechi. Fără a se uita la O, Jacqueline a cules o
muşcată albă din faţa clădirii. O o urma atât de aproape încât a
putut simţi parfumul fin şi puternic al frunzei frecate între degete.
Credea oare că aşa va putea ascunde mirosul propriei transpiraţii,
mai ascuţit, şi care îi înnegrea şi mai tare ţesătura de in a
puloverului la subsuori? În încăperea mare, cu dale roşii şi văruită
în alb, René era singur. „Aţi întârziat, le-a spus când au intrat. Sir
Stephen te aşteaptă alături, a adăugat, adresându-se lui O, are
nevoie de tine, nu părea prea mulţumit‖.
Jacqueline a izbucnit în râs, iar O a privit-o înroşindu-se.
„V-aţi fi putut găsi o altă ocazie‖, a zis René care nu înţelegea nici
râsul Jacquelinei, nici tulburarea lui O. „Nu e vorba de asta, a
încercat manechinul să explice, nici nu ştii că frumoasa voastră cea
ascultătoare nu e chiar aşa de ascultătoare, când nu sunteţi de
faţă. Ia uită-te la rochia ei cât e de şifonată‖. O stătea în picioare, în
mijlocul încăperii, în faţa lui René. Acesta i-a spus să se întoarcă,
însă femeia nu s-a putut mişca. „— Ba chiar stă picior peste picior,
a adăugat Jacqueline, numai că, desigur, asta nu mai ai cum să
vezi. Nici cum agaţă băieţi. — Minţi, a strigat O sărind la ea, tu îi
agăţi!‖.
René a prins-o de mână în clipa în care încerca să o
pălmuiască pe Jacqueline, iar ea a început să se zbată din plăcerea
de a se simţi cea mai slabă, aflată la bunul lui plac, când, ridicând
capul, l-a zărit pe Sir Stephen în cadrul uşii, privind-o. Jacqueline
se aruncase pe canapea, faţa ei mică se contorsionase de frică şi de
furie, iar O simţea că, deşi ocupat să o imobilizeze, René tot
modelului îi acorda întreaga atenţie. Aşa că a încetat să îşi mai
încerce puterile şi, disperată să nu facă greşeli tocmai sub privirile
lui Sir Stephen, a repetat cu voce joasă: „Nu e adevărat, jur că nu e
adevărat‖. Fără un cuvânt, fără să îi arunce Jacquelinei vreo
privire, Sir Stephen i-a făcut semn lui René să o lase şi lui O să
treacă.
De partea cealaltă a uşii, lipită de perete, prinsă de sex şi de
sâni, cu gura deschisă de limba lui Sir Stephen, a suspinat de
fericire şi de plăcere. Sfârcurile i se întăreau sub degetele
englezului. Cu cealaltă mână, acesta îi pătrunsese atât de brutal în
pântece încât O a avut senzaţia că va leşina. Va îndrăzni, oare,
într-o zi, să îi spună că nici o plăcere, nici o bucurie, nici o
închipuire nu o poate aduce mai aproape de fericire, pe care şi-o
definea ca pe libertatea lui de a se folosi de ea, ca pe gândul că el
ştie foarte bine că nu trebuie să o menajeze în nici un fel, că nu
trebuie să îşi limiteze nicidecum modalităţile în care îşi putea căuta
plăcerea în trupul ei, ca pe certitudinea că atunci când o atingea, fie
pentru a o mângâia, fie pentru a o bate, când îi ordona ceva numai
fiindcă aşa avea el chef, nu ţinea cont decât de propria-i vrere,
certitudine care o cucerea pe O în asemenea măsură încât, de
fiecare dată când toate acestea i se dovedeau din nou, sau când
doar se gândea la ele, o teacă de foc, o armură arzătoare o
cuprindea de la umeri până la genunchi. Acolo, în picioare, lipită de
perete, cu ochii închişi, murmurând „vă iubesc‖ când mai avea aer
să o facă, mâinile lui Sir Stephen, izvor proaspăt al acelui foc care
urca şi cobora de-a lungul corpului ei, o făceau să se aprindă încă
şi mai mult. S-a desprins încetişor de ea, coborându-i fusta peste
coapsele umede, încheindu-i vesta peste sânii ridicaţi. „Vino, O, am
nevoie de tine.‖ Deschizând ochii, femeia şi-a dat seama dintr-o
dată că mai era cineva de faţă. Încăperea mare, văruită,
asemănătoare sălii de la intrare, se deschidea printr-o uşă către
terasă şi, mai departe, către grădină, iar de pe terasă, dintr-un
fotoliu de răchită, cu ţigara între buze, o privea un fel de uriaş cu
craniul ras, cu o burtă enormă care îi întindea cămaşa desfăcută şi
pantalonii de pânză. S-a ridicat şi a înaintat până în faţa englezului
care a împins-o către el pe O. Femeia a zărit, atârnându-i din
buzunar, legat cu un lănţişor de ceas, discul de la Roissy. Sir
Stephen l-a prezentat curtenitor drept „Comandantul‖, fără a-i
adăuga numele şi, pentru prima oară de când se afiliase celor de la
Roissy (cu excepţia lui Sir Stephen), a avut surpriza să i se sărute
mâna. Au intrat toţi trei, lăsând fereastra deschisă. Sir Stephen a
mers către şemineul din colţ şi a sunat. Pe masa chinezească de
lângă canapea, O a zărit o sticlă de whisky, un sifon şi pahare. Deci
nu sunase pentru a comanda băutură. A mai zărit, în acelaşi timp,
pe jos, lângă şemineu, o cutie de carton albă, destul de mare.
Bărbatul de la Roissy s-a aşezat într-un fotoliu de pai, Sir Stephen,
pe jumătate, pe masa rotundă, cu un picior bălăbănindu-se. O,
căreia i se indicase canapeaua, îşi ridicase ascultătoare fusta,
simţind pe coapse înţepătura uşoară a bumbacului din care era
făcută cuvertura provensală. A intrat Norah. Sir Stephen i-a spus
să o dezbrace pe O şi să îi ia hainele. O a lăsat-o să îi ia vesta bolero,
rochia, corsetul cu balene arcuite care îi strângea mijlocul,
sandalele. Imediat ce a dezbrăcat-o, Norah a plecat, iar O, pătrunsă
de automatismul regulilor de la Roissy, sigură că Sir Stephen nu
doreşte din partea ei decât docilitate perfectă, a rămas în picioare,
în mijlocul încăperii, cu ochii coborâţi, aşa că mai mult a ghicit-o
decât a văzut-o pe Natalie alunecând peste fereastra deschisă,
îmbrăcată în negru, ca şi sora ei, desculţă şi tăcută. Fără îndoială,
Sir Stephen explicase ce este cu Natalie. S-a mulţumit deci să îi
spună numele musafirului care nu punea nici o întrebare şi să o
roage să toarne în pahare. Imediat ce fetiţa a pus whisky-ul, apa de
Seltz şi cuburile de gheaţă, al căror clinchet în pahar, în tăcerea
care se lăsase, era sfâşietor, Comandantul, cu paharul în mână, s-a
ridicat din fotoliul din care nu se mişcase cât timp O fusese
dezbrăcată şi s-a apropiat de ea. O a crezut că mâna liberă i-o va
pune pe sâni sau pe sex. Numai că nu a atins-o, ci s-a mulţumit să
o privească de aproape, de la gura întredeschisă până la genunchii
desfăcuţi. S-a învârtit în jurul ei, analizându-i cu minuţie sânii,
coapsele, fesele, totul, fără a scoate un cuvânt, iar prezenţa
corpului lui gigantic, trecându-i atât de aproape, o zăpăcea pe O în
asemenea măsură încât nu mai ştia dacă ar fi vrut să o rupă la fugă
ori, dimpotrivă, să o pună jos şi să o strivească sub greutatea lui.
Era atât de tulburată încât şi-a pierdut cumpătul şi a ridicat
privirile spre Sir Stephen pentru a-i cere ajutorul. Înţelegând-o,
acesta a zâmbit, s-a apropiat, i-a luat mâinile şi i le-a sucit la spate,
ţinându-le cu una singură. S-a lipit de el cu ochii închişi şi, ca prin
vis, sau ca în crepusculul unei stări de semiconştienţă, urmare a
epuizării, după cum i se mai întâmplase şi în copilărie când, ieşită
pe jumătate de sub efectul anesteziei, infirmierele, care o credeau
încă adormită, vorbeau despre ea, despre părul ei, despre tenul ei
palid, despre pântecele plat sub care începuse să îi crească blăniţa,
tot aşa deci l-a auzit pe străin aducându-i laude, insistând asupra
podoabei sânilor puţin cam prea grei, asupra taliei înguste şi a
fiarelor mai groase, mai lungi şi mai vizibile decât de obicei. A mai
aflat, totodată, că Sir Stephen promisese să i-o împrumute
săptămâna viitoare, drept care îi şi mulţumea. După care, luând-o
de ceafă, englezul i-a şoptit cu blândeţe să se trezească, să urce în
camera ei şi să îl aştepte împreună cu Natalie. Observând-o atât de
tulburată, Natalie, îmbătată de bucuria de a o vedea pe O pătrunsă
şi de un alt bărbat în afara lui Sir Stephen, dansa în jurul ei ca o
piele roşie, strigând: „— Crezi că o să ţi-o bage şi în gură? Ai văzut
cum se uita la gura ta? Ah! ce fericită eşti să trezeşti atâta dorinţă!
Sigur o să te biciuiască. De trei ori şi-a întors privirile la semnele de
bici. Măcar atunci nu te vei mai gândi la Jacqueline. — Păi, la
Jacqueline mă gândesc tot timpul, nu fi proastă. — Nu, nu sunt
proastă, ştiu că-ţi lipseşte.‖ Era adevărat, dar nici chiar aşa. Ceea
ce îi lipsea lui O nu era neapărat să stea de vorbă cu Jacqueline, ci
să se folosească de trupul unei fete, cu care putea face tot ce vrea.
Dacă Natalie nu i-ar fi fost interzisă, ar fi luat-o pe ea, iar singurul
motiv care o împiedica să treacă peste interdicţie era certitudinea
că, la Roissy, aceasta îi va fi oferită, peste câteva săptămâni şi că, în
primul rând în faţa ei, cu ajutorul ei, mulţumită ei, Natalie va fi
predată la castel. Peretele de aer, de spaţiu, de vid pentru a-l numi
complet, care exista între fetiţă şi ea l-ar fi pus pe foc imediat, dar,
în acelaşi timp, degusta şi aşteptarea la care era constrânsă. I-a
spus-o, dar Natalie a scuturat capul, fără a o crede. „— Dacă
Jacqueline ar fi aici, şi n-ar avea nimic împotrivă, imediat ai
mângâia-o... — Sigur că da, i-a răspuns O râzând. — Păi, vezi...‖,
i-a reproşat copilul. Cum să o facă să înţeleagă – şi chiar merita
efortul? – că nu era aşa, O nu era chiar atât de îndrăgostită de
Jacqueline, nici de Natalie şi, de altfel, de nici o fată în mod special,
ci de fete, ca atare, şi-apoi, cum poţi fi îndrăgostită de propria ta
imagine, găsind mereu mai emoţionante şi mai frumoase celelalte
fete decât pe tine însăţi? Plăcerea pe care o descoperea în a vedea o
fată gâfâind graţie mângâierilor ei, închizând ochii, întărindu-i-se
sfârcurile prinse de buzele, de dinţii ei, afundându-se,
scormonindu-i sexul şi anusul şi simţindu-le cum se strâng în jurul
degetelor ei, îi sucea minţile, iar plăcerea asta era atât de ascuţită
fiindcă o avea continuu aproape, ca şi plăcerea pe care o oferea
strângându-se, la rândul ei, pe aceea ce o pătrundea, gemând, cu
diferenţa că nu putea concepe să fie dăruită unei fete aşa cum
aceasta i se dăruia, ci doar unui bărbat. I se mai părea şi că fetele
pe care le mângâia aparţineau, de drept, bărbatului căruia şi ea îi
aparţinea, şi că ea nu era acolo decât prin procură. Dacă Sir
Stephen ar fi intrat când ea o mângâia pe Jacqueline, zilele trecute,
când aceasta venea lângă ea la ora siestei, fără nici o remuşcare, ba
din contră, cu o totală plăcere, ar fi ţinut desfăcute pentru el fesele
fetei, dacă lui i-ar fi plăcut asta în loc să se uite prin grilajul ascuns
în perete, aşa cum o făcea. Putea fi trimisă la vânătoare, era o
pasăre de pradă dresată, care se întorcea şi aducea vânatul fără să
dea greş. Şi chiar... în acel moment, cum tocmai se gândea, cu
inima zbătându-i-se, la buzele delicate şi atât de rozalii ale
Jacquelinei, ascunse de blăniţa blondă de sub pântece, la inelul
încă şi mai delicat şi mai roz dintre fesele ei pe care nu îndrăznise
să îl forţeze decât de vreo trei ori, l-a auzit pe Sir Stephen
mişcându-se în dormitorul lui. Ştia că o putea vedea, chiar dacă
lucrul nu era reciproc, şi o dată mai mult s-a simţit fericită datorită
acestei constante expuneri, acestei constante închisori a ochilor
lui, în care era prizonieră. Mica Natalie se aşezase pe covorul alb, în
mijlocul încăperii, ca o muscă alunecată în lapte, iar O, în picioare,
în faţa scrinului rotunjit pe care îl folosea drept măsuţă de machiaj,
peste care se vedea doar de la brâu în sus, ca în apele unui
heleşteu, în oglinda veche, uşor verzuie şi tremurătoare, te făcea să
te gândeşti la gravurile de la sfârşitul veacului trecut, în care femei
dezbrăcate se plimbau în penumbra apartamentelor, în miez de
vară. Când Sir Stephen a deschis uşa, s-a întors brusc, lipindu-se
cu spatele de scrin, încât fiarele dintre picioare au izbit unul dintre
mânerele de bronz, scoţând un clinchet. „Natalie, i-a spus englezul,
mergi şi caută cutia de carton care a rămas jos, în a doua cameră.‖
Când s-a întors, fata a aşezat cutia pe pat, a deschis-o şi a scos,
unul după altul, obiectele dinăuntru, întinzându-i-le rând pe rând
lui Sir Stephen. Erau nişte măşti. Peruci şi măşti în acelaşi timp, se
vedea că erau făcute pentru a acoperi întreg capul, lăsând libere, în
afara ochilor, doar gura şi bărbia. Erete, şoim, cucuvea, vulpe, leu,
taur... nu erau decât măşti animaliere pe măsura capului uman,
făcute însă din blană sau din pene veritabile, cu orbitele umbrite de
gene, când, în realitate, animalul respectiv le avea (ca în cazul
leului), cu pielea sau cu penele coborând destul de jos pentru a
ajunge până pe umerii mascatului. Era de-ajuns să fie strânsă o
chingă, suficient de largă, de altfel, ascunsă sub această pavăză
prelungită în spate, pentru ca masca să se aplice fix deasupra buzei
superioare (erau practicate şi orificii pentru nări) şi peste obraji. O
armătură de carton modelată şi rigidizată îi menţinea forma,
aşezată între învelişul exterior şi dublura de piele. În faţa oglinzii
celei mari, în care se putea vedea din cap până-n picioare, O le-a
încercat pe rând. Cea mai originală, care, în acelaşi timp, o
transforma cel mai tare şi i se părea cea mai naturală, era o mască
de cucuvea (erau două în cutie), fără îndoială pentru că avea pene
arămii şi bej, culori care se închideau până la nuanţa bronzată a
pielii ei. Mantia de pene îi ascundea aproape în întregime umerii,
coborând până la jumătatea spatelui şi, în faţă, până în locul în
care începea scobitura dintre sâni. Sir Stephen a pus-o să îşi
şteargă rujul, apoi, cum îşi scosese masca, i-a zis: „Aşadar, vei fi
cucuveaua Comandantului. Dar, iartă-mă, O, vei fi dusă în lesă.
Natalie, mergi şi caută în primul sertar din secretairul meu, vei găsi
acolo un lanţ şi nişte agrafe‖. Natalie i le-a adus, iar englezul a
desfăcut ultima verigă a lanţului şi a trecut-o prin cel de-al doilea
inel pe care O îl purta de buzele sexului, apoi l-a închis la loc
Lanţul, asemănător acelora pentru câini (chiar aşa ceva şi era),
avea un metru şi jumătate şi se termina cu un cârlig care se
închidea cu un resort. Sir Stephen i-a spus Nataliei, după ce O şi-a
pus masca la loc, să ia celălalt capăt al lanţului şi să meargă prin
cameră, înaintea acesteia. Fata a făcut de trei ori înconjurul
camerei, trăgând-o după ea, de sex, pe O, goală şi mascată. „Mda, a
constatat Sir Stephen, Comandantul are dreptate, trebuie să te
epilezi complet. Lăsăm asta pe mâine. Până una-alta, lasă lanţul
aşa.‖ În aceeaşi seară şi pentru întâia oară în compania
Jacquelinei, Nataliei, a lui René şi a lui Sir Stephen, O a cinat goală,
cu lanţul trecut printre picioare, urcându-i peste fund şi
înconjurându-i mijlocul. Norah singură îi servea, iar O încerca să
nu îi întâlnească privirea. O chemase Sir Stephen, cu două ceasuri
mai înainte.
Rănile proaspete, mai mult decât fiarele şi pecetea de pe fese,
au fost cele care au tulburat-o peste măsură, a doua zi, la Institutul
de Frumuseţe, pe tânăra la care O se dusese pentru a se epila.
Degeaba i-a explicat că epilarea cu ceară, care se trage dintr-o dată,
după ce s-a întărit şi a prins firele de păr, produce o durere la fel de
vie ca lovitura de cravaşă, degeaba i-a repetat, ba chiar a încercat
să o lămurească, dacă nu care îi era destinul, cel puţin că era
fericită, nu a fost chip să o vadă mai puţin scandalizată, mai puţin
îngrozită. Singurul efect al încercărilor lui O de a o linişti a fost că,
de unde fusese privită cu milă, acum oroarea era aceea care
umpluse privirile fetei. Cât de drăguţ i-a mulţumit la sfârşit, când
era pe punctul de a părăsi cabinetul în care picioarele îi fuseseră
desfăcute larg, ca pentru dragoste, cât de mare fusese suma pe care
o lăsase, O simţea totuşi că nu pleacă de acolo, ci este dată pe uşă
afară. Dar, ce-i păsa? Era limpede că fusese ceva şocant în
contrastul dintre părul de sub pântece şi penele măştii. Era
limpede că aspectul de statuie egipteană pe care i-l conferea masca
şi pe care umerii largi, şoldurile înguste şi picioarele lungi îl
accentuau, impunea să aibă pielea în întregime netedă. Numai
efigiile zeiţelor sălbatice ofereau atât de ridicată şi de vizibilă
despicătura de sub pântece, dintre buzele căreia se ivea locul în
care se opreau, unindu-se, celelalte buze, încă şi mai fine. Să fi fost
vreo asemenea imagine şi cu inele trecute prin buze? O îşi amintea
de roşcata durdulie de la Anne-Marie, care îi spusese că stăpânul ei
nu folosea inelul de sub pântece decât pentru a o lega de piciorul
patului şi că o dorea epilată fiindcă numai aşa considera că este
goală cu adevărat. O se temuse că, în schimb, ea îi va displăcea lui
Sir Stephen, care se distra trecându-şi degetele prin blăniţa ei şi
trăgând-o de firele de păr, însă se înşelase: acestuia i s-a părut încă
şi mai tulburătoare şi, după ce şi-a pus iarăşi masca, iar buzele, şi
ale gurii şi ale sexului, lipsite de ruj, se puteau zări atât de palide, a
mângâiat-o aproape timid, cum faci cu un animal pe care ai vrea să
îl îmblânzeşti. Nu i-a spus nimic nici despre locul unde urmau să
ajungă, nici despre ora plecării, nici despre invitaţii
Comandantului. Însă tot restul după-amiezei a dormit alături de
ea, iar seara a comandat cina pentru amândoi, în dormitor. Au
plecat cu Buick-ul, un ceas înaintea miezului nopţii. O era
acoperită cu o capă maro, de munte, iar în picioare purta nişte
saboţi de lemn. Natalie, în pantaloni şi pulover negre, o ţinea în
lanţul al cărui cârlig cu resort era prins de brăţara pe care o purta
la mâna dreaptă. Sir Stephen conducea. Luna, aproape plină,
lumina din înalt, în pete mari, ca ningând, şoseaua, copacii, casele
din satele prin care treceau, lăsând negre, acoperite parcă de tuş,
toate locurile la care lumina ei nu ajungea. Pe la porţi mai erau mici
grupuri de oameni, pe care îi simţeau mişcaţi de curiozitate la
trecerea maşinii închise, fiindcă Sir Stephen nu îi mai dăduse la o
parte capota. Câinii lătrau. Pe unde treceau, în lumina farurilor,
măslinii păreau nori de argint, plutind la doi metri deasupra
solului, iar chiparoşii, pene negre. Nimic nu era real în această ţară
pe care noaptea o transfera în imaginar, cu excepţia, poate, a
parfumului de salvie şi de levănţică. Deşi drumul urca încontinuu,
adia acelaşi vânt călduţ. O şi-a lăsat capa să îi alunece de pe umeri.
Nu avea cine să o vadă, doar nu era nimeni prin preajmă. Zece
minute mai târziu, după ce au rulat de-a lungul unei păduri verzi
de stejari, pe coama unei coline, Sir Stephen a încetinit în faţa unui
zid cu o poartă mare, cu două canaturi, care s-a deschis la
apropierea maşinii. A parcat într-o primă curte şi, imediat ce poarta
a fost închisă, le-a făcut semn celor două să coboare, O lăsându-şi
în maşină, la ordinul lui, capa şi saboţii. Poarta pe care a împins-o
se deschidea într-o mănăstire cu arcade Renaissance, din care doar
trei pereţi mai rămăseseră în picioare, în locul celui de-al treilea,
astfel formata curte interioară prelungindu-şi dalele de partea
liberă cu o terasă. Vreo zece cupluri dansau pe terasă şi în curte,
câteva femei foarte decoltate şi câţiva bărbaţi în alb erau aşezaţi la
măsuţe luminate de lumânări, pick-upul se auzea din galeria din
stânga, exista şi un bar în cea din dreapta. Când lumina lunii, nu
mai puţin puternică decât a lumânărilor, a pus-o în evidenţă pe O,
trasă de Natalie ca de o micuţă umbră neagră, cei care au zărit-o
s-au oprit din dans ori s-au ridicat de la mese. Băiatul care avea
grijă de muzică, simţind că se întâmplă ceva deosebit, s-a întors şi,
tulburat, a oprit discul. O nu a mai înaintat. Sir Stephen, nemişcat
şi el, la doi paşi în urma ei, aştepta, la rândul lui.
Comandantul i-a dat la o parte pe cei care se strânseseră în
jurul femeii şi a ordonat să fie aduse torţe pentru a o putea vedea
mai bine. „— Cine e?, întrebau invitaţii. A cui e? — A
dumneavoastră, dacă doriţi‖, le răspundea, trăgându-le pe Natalie
şi pe O într-un colţ al terasei unde o bancă din piatră albă,
acoperită cu o saltea cambodgiană, era sprijinită de perete. După ce
O s-a aşezat, cu spatele lipit de zid, cu mâinile pe genunchi, cu
Natalie pe jos la picioarele ei, în partea stângă, ţinând-o încontinuu
de lanţ, Comandantul s-a întors. O îl căuta cu privirile pe Sir
Stephen, dar, la început, nu l-a putut zări. Apoi, mai mult l-a ghicit
întins pe un şezlong, la celălalt capăt al terasei. Putea să o vadă,
aşa că era liniştită. Muzica răsuna din nou, dansatorii trecuseră
iarăşi în ring. Unul sau două cupluri s-au apropiat de bancă, mai
întâi ca din întâmplare, continuând să danseze, apoi un alt cuplu,
mai direct, femeia trăgând după ea şi bărbatul. O îi privea cu ochii
ei încercuiţi de brunul închis al penelor, deschizându-i larg ca şi
pasărea nocturnă pe care o închipuia, iar iluzia era atât de
pregnantă, încât cel mai firesc lucru părea ca nimănui să nu-i dea
prin cap să îi pună vreo întrebare, ca şi cum chiar cucuvea ar fi fost
şi, prin urmare, mută şi surdă la limbajul uman. De la miezul nopţii
până când zorile au început să lumineze zarea, spre cinci
dimineaţa, pe când lumina lunii scădea către apus, mai multe
persoane s-au apropiat de ea, au atins-o, au făcut cerc în jurul ei,
de mai multe ori i s-au desfăcut picioarele şi, ridicându-i-se lanţul,
s-au adus candelabre cu două braţe, din faianţă provensală (simţea
flacăra lumânărilor încălzindu-i interiorul coapselor) pentru a
vedea cum era prins lanţul. Un american beat a pus mâna pe ea
râzând însă, când a realizat că a atins în acelaşi timp carnea şi
fierul care trecea prin ea, aburii alcoolului i-au zburat imediat din
cap şi O a văzut ivindu-i-se pe chip aceeaşi oroare, acelaşi dispreţ
pe care le citise şi pe faţa fetei care o epilase. Bărbatul a plecat. A
mai fost şi o fată foarte tânără, cu umerii goi şi cu un colier micuţ
de perle la gât în rochie albă ca de prim bal destinat fetiţelor, cu doi
trandafiri galben-pal în talie, pe care un băiat a aşezat-o în faţa ei,
uşor spre dreapta. Apoi a luat-o de mână şi a obligat-o să îi mângâie
sânii lui O, care au fremătat sub palma proaspătă, să îi atingă
sexul, inelul, gaura prin care acesta trecea. Micuţa asculta, tăcută,
iar când băiatul a anunţat-o că îi va face şi ei la fel nu a părut să
vrea să dea înapoi. Dar chiar şi aşa, folosind-o astfel, luând-o drept
model, drept obiect de susţinere a unei demonstraţii, nici măcar o
singură dată nu i s-a adresat vreun cuvânt. Să fi fost ea din piatră,
ori din ceară, să fi fost o creatură din altă lume, despre care se
credea că ar fi fost inutil să i te adresezi, asta în cazul în care cineva
ar fi îndrăznit să o facă? Abia când s-a luminat bine de ziuă, când
toţi musafirii au plecat Sir Stephen şi Comandantul, trezind-o pe
Natalie, care dormea la picioarele lui O, au ridicat-o pe aceasta din
urmă, au adus-o până în mijlocul curţii, i-au scos lanţul şi masca
şi, întinzând-o pe burtă, pe una dintre mese, au posedat-o cu
schimbul.

Într-un ultim capitol, care a fost suprimat, O se întoarce la


Roissy, unde Sir Stephen o părăseşte.
Există şi un al doilea final al poveştii lui O. Văzându-se pe
punctul de a fi părăsită de Sir Stephen, O a preferat să moară. Iar
Sir Stephen a fost de acord.