Cât m-am umflat în pene, acum ceva vreme, când o prietenă mi-a trimis un

articol care susținea că amânarea îndeplinirii sarcinilor e un semn de inteligență,

pentru că, dintre toate persoanele pe care le cunosc, eu sunt în stare să amân
lucrurile pe care le am de făcut până la ultima sutime de secundă. Deci sunt cea
mai aprigă procrastinatoare! Hmm, iar asta mă face să mă întreb, unde este
Nobelul sau măcar Pulitzer-ul meu?! Pentru că, dacă
acest statement vehiculat (și atât de share-uit pe Facebook) ar fi
adevărat, asta ar însemna că ar trebui să am un IQ mai ascuțit decât
însuși Tesla.

Un search rapid pe Google îmi arata multe articole care enumeră

procrastinarea drept semn de inteligență (alături de folosirea
limbajului licențios), dar după câteva minute de research(hai,
jumătate de oră) îmi dau seama că nu există nici un studiu real
care să susțină această ipoteză. Singurele cercetări mai serioase
despre procrastinare au fost realizate de psihologii Axel Grund și Stefan
Fries de la Universitatea din Bieleland și publicate în Psychology
Today. Concluzia lor era că s-a găsit corelare între procrastinatori și
orientarea către bună-dispoziție și divertisment. Iar amânarea
îndeplinirii sarcinilor, conform studiului, “reflectă o nepotrivire între
angajamentele actuale și structurile motivaționale de bază”. Iar asta sună
a lipsă de autodisciplină. Disciplină care se învață în copilărie. Și parcă îmi
amintesc, cu coada ochiului, diminețile în care începeam școala de la 7 și
mama mă lăsa să chiulesc de la prima oră, că eram prea somnoroasă și
era frig afară (mulțumesc, Mami).

De partea procrastinării îl avem pe Adam Grant, un celebru psiholog

american, care spunea că procrastinarea este cheia către
inovație. Și pe Steve Jobs, care a declarat că folosește
procrastinarea în mod strategic, permițând-i creierului să se
odihnească în timp ce se concentrează pe alte lucruri. Dar, hai să
ne amintim că el avea un vibe hippie. Cumva cred că există și un sâmbure
de adevăr în această declarație. De exemplu, atunci când mă pasionează
un subiect despre care urmează să scriu, obsedez la el chiar și atunci când
fac alte lucruri, de exemplu, când mă uit la filme sau când particip la
evenimente. Ca și cum aș avea o aplicație deschisă în timp ce folosesc
altele. Însă distanța între conturarea ideilor și așternerea primul cuvânt în
documentul Word ar părea incomensurabilă, pentru cineva disciplinat.
Este o bulă în care încape orice, mai puțin ce trebuie.

Ce se întâmplă în mintea mea? De exemplu, mă pregătesc să scriu, însă

chiar atunci îmi amintesc că ar trebui să pun o mașină cu vase la spălat,
nu mai pot să tolerez haosul din bucătărie. Sau că poate ar trebui să sun o
prietenă, să o întreb ce mai face, că n-am mai vorbit de două săptămâni.
Sau că ar trebui să-mi rearanjez gaderoba – chiar în acel moment începe
să îmi stea pe creier dezordinea din dressing. Ori, mai rău, îmi amintesc
de vreun scandal monden, și îl cercetez până în pânzele albe timp de ore
bune, de mă pun la curent cu toate “noutățile” din ultimii trei ani, pentru
că nu urmăresc defel tabloidele. Sau, îmi trece prin cap vreo melodie de-a
Lanei de Rey pe care simt o nevoie viscerală să o ascult în acel moment.
Apoi urmează alta, și alta. Practic, aș face orice altceva. În afară de
ce mi-am propus. Și nu înțeleg de ce, pentru că simt o veritabilă plăcere
în cariera pe care mi-am ales-o. Singura explicație pe care mi-o pot oferi
este că practic o tactică de rebeliune sau de autosabotaj.

Însă nu mă autosabotez până la capăt. Și nici nu mă pot numi leneșă,

pentru că atâta timp cât există deadline-uri, le respect. În cele din urmă.
Și, așa cum presiunea creează diamante (pe bune, diamantele
sunt cristale de carbon pur care s-au format sub temperaturi
ridicate și presiuni extreme în mantaua Pământului, și dețin
această informație prețioasă datorită procrastinării dintr-o după-
amiază) îmi place să cred că și mie îmi reușesc lucrurile pe care le
fac sub presiunea timpului. Însă, uneori, în momentele de introspecție
(care mă pălesc întotdeauna atunci când am treabă) mă întreb câte multe
alte lucruri aș fi putut să realizez de-a lungul timpului dacă fi avut mai
multă autodisciplină. Și cred că mai trist e atunci când nu există nici un
deadline care să te preseze. Și care, dacă nu-l respecti, nu se lasă cu jenă
publică și sancțiuni, ci doar cu o frustrare pe care ți-o ierți cu indulgență. E
vorba despre lucrurile pe care ți le promiți ție.

De exemplu, acum câțiva ani am început să scriu o carte. O poveste foarte

captivantă despre… De fapt, nu are rost să spun despre ce era, pentru că nu știu
cum se termină. Nu am terminat-o. Desigur, eu sunt un caz cronic
de procrastinare funțională. Dar, dacă e să privesc lucrurile în perspectivă,
realizez că nu doar cei ca mine amână, ci și oamenii disciplinați, care își fac toate
task-urile la timp. Cu toții amânăm să terminăm o relație toxică, să ne
facem o mamografie, să călătorim în locul visat, să încercăm un proiect
nou. Problema este această iluzie dulce și perfidă, că am avea timp.
Dar… oare chiar știm cât timp avem?