O carte despre „normalitatea“ (cîtă e…) a

culturii autohtone
Andrei PLEŞU

Aparut in Dilema veche, nr. 787, 21-28 martie 2019

Mircea Vasilescu a publicat cu cîteva luni în urmă, la Editura Humanitas, o carte despre
Cultura română pe înțelesul patrioților. Autorul mi-a mărturisit, după apariție, că e o carte
scrisă „la nervi“ și „aproape fără dileme“. N-am simțit asta. Remarcabil e, între altele, tocmai
tonul ei. „Treaz“, dar fără gesticulație insomniacă, riguros fără acreală, ofensiv, dar fără
paradă de armament greu și de radicalitate cazonă. Cît despre „dileme“, ele nu sînt deloc
cenzurate, pentru că subiectul nu e geometric, ci plin de tensiuni greu rezolvabile, de nuanțe,
de interogativitate.

E drept că textul e rezultatul unei serii de insatisfacții provocate de „starea culturală a nației“,
așa cum o percepem zilnic, pe mai multe planuri. Mircea Vasilescu pune accentul pe cîteva
dintre ele, cu o experiență pragmatică și bibliografică greu de egalat. Jurnalist, profesor, critic
și istoric literar, autorul deține o expertiză de necontestat în materia pe care o abordează.
Temele cărții sale sînt esențiale și de mare actualitate: 1) Finanțarea culturii (obligație a
statului, datorie a mediului privat, impact al pieței, adecvare legislativă); 2) Problema lecturii
(„concurența“ dintre bibliotecă și Internet, raportul producție-consum); 3) Criza presei
(„marea sărăcie de idei în care se zbate de ani întregi o bună parte din mass-media“ și un
curajos studiu de caz legat de ICR din mandatul Horia-Roman Patapievici și de reflectarea lui
manipulatorie în unele ziare și televiziuni); 4) Demagogia patriotică (cultura ca simplă
fudulie națională neglijent susținută instituțional, simplu ornament retoric, fără adeziune reală
la valorile ei autentice).

Din punctul meu de vedere, cartea lui Mircea Vasilescu este, pînă acum, cea mai lucidă, mai
cuprinzătoare și mai utilă analiză a mediului cultural de la noi, cu utopiile, tarele și aspirațiile
lui. E vorba despre prezența culturii în peisajul cotidian, de felul ei de a modela mentalitățile,
de oferta ei pe piața – mereu „în tranziție“ – a valorilor. Am reținut mai multe idei fecunde, de
natură să reformeze raportarea noastră la conceptul solemn și totodată nebulos al „culturii“.
De pildă, distincția dintre „cultura generală“ și cultura specifică (subînțeleasă) a fiecărui
domeniu. Teritorii întregi ale vieții publice de la noi sînt prost articulate și nefuncționale, nu
numai pentru că au încăput pe mîna unor inși „necultivați“, fără lecturi formative, fără
cunoștințe istorice, fără acumulări intelectuale tradiționale. Ci și pentru că lipsesc, cu grave
consecințe, „culturile“ de ramură, culturile particulare ale dialogului social, ale profesiunilor
curente, ale experiențelor de breaslă. Există, dincolo de felurite specializări academice, o
cultură a dezbaterii, o cultură a solidarității civice, o cultură a bunului gust, o cultură a bunelor
maniere, o cultură a administrației, a fiecărui district instituțional, a discursului public, a
limbii, a responsabilității, a slujirii, a echității, a corectitudinii, a măsurii și, mai ales, cum
bine observă Mircea Vasilescu, o cultură a libertății. Spațiul în care aceste înzestrări apar cu
atît mai schimonosite cu cît sînt mai necesare este, adesea, spațiul presei (scrise și televizuale)
și al exploziei de „comunicare“ pe care o înlesnesc așa-numitele „rețele de socializare“.
Autorul le semnalează fără menajamente: „risipă de vorbe“, „pseudo-subiecte“ („breaking
news“…), ocolirea temelor cu adevărat importante în favoarea „infotainment“-ului, adică a
știrilor „amuzante“, aducătoare de rating, confruntarea – pe post de „dialog“ – între
„monologuri ferme și ireconciliabile“, „maniheismul politizat și ideologizat“ etc. Accentul nu
cade pe informație, ci pe manipulare și partizanat. Ceea ce face ca „poziția“ fiecărui organ de
presă să fie plicticos predictibilă, în funcție de afilierea lui de partid. Gazetarii se transformă
în propagandiști, în profesioniști ai demolării sau, dimpotrivă, ai laudei oarbe. În acest context,
personaje ca Sebastian Ghiță, Darius Vâlcov, Maria Grapini, Liviu Dragnea capătă un
inexplicabil nimb de credibilitate, în vreme ce Mircea Cărtărescu, Victor Rebengiuc, Cristi
Danileț, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Mihai-Răzvan Ungureanu, Mircea Mihăieș,
subsemnatul și alți cîțiva sînt „pegra“ societății. Felul în care se „construiesc“ asemenea
portrete e admirabil ilustrat de Mircea Vasilescu în amplul capitol dedicat momentului
Patapievici din istoria ICR. Se răstălmăcesc declarații, se monumentalizează subtexte
„subversive“, se contabilizează „abateri“, se incită la dispreț și agresiune. Iar ce e bun și foarte
bun e trecut sub tăcere, relativizat, dacă nu chiar întors pe dos, în beneficiul unei stigmatizări
definitive.

Caragiale era de părere că „noi, românii, sîntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se
gîndeşte prea mult, ne putem mîndri că cel puţin se discută foarte mult“. Da! Dar pe baza
istoriei recente, am putea adăuga că se discută, într-adevăr, mult, numai că nu despre ce
trebuie. Cu alte cuvinte, nu se mai distinge între esențial și neesențial, între știre, zvon și bîrfă,
între merit și impostură, între cercetare sobră și bătaie de cîmpi. Pe acest fundal, cartea lui
Mircea Vasilescu este o admirabilă excepție.

Distribuie cu:






Aparut in Dilema veche, nr. 787, 21-28 martie 2019