Sunteți pe pagina 1din 3

Romeo şi Julieta

William Shakespeare (1564-1616)

W. Shakespeare este cel mai important dramaturg şi poet al renaşterii engleze şi


un ilustru reprezentant al literaturii universale. Opera sa cuprinde tragedii, drame şi
comedii precum şi 154 de sonete. Dintre piesele de teatru amintim: „Hamlet”,
„Othello”, „Richard al III-lea”, „Visul unei nopţi de vară”. Tragedia „Romeo şi
Julieta”, concepută în 5 acte îşi are izvorul într-o legendă italiană despre povestea
tragică de iubire a lui Romeo şi-a Julietei, care circulă în sec. al XV-lea sub forma
unei nuvele prelucrată de Masuccio Salernitanul care va fi prelucrată mai târziu şi de
alţi scriitori. Piesa are un prelog în care corul antic rezumă problematica piesei: „În
două ceasuri veţi vedea pe rând / Destinul crud al dragostei fierbinţi / Şi moartea
îndrăgostiţilor, curmând / Neîmpăcata vrajbă între părinţi.
Problematica piesei are la bază sentimentul personal, intim, al dragostei, modul
în care acesta este legat de mentalitatea renaşterii precum şi probleme şi atitudini
legate de modul specific de viaţă al acelor timpuri.
Acţiunea piesei urmăreşte tema iubirii pentru împlinirea căreia protagonistii
sunt capabili de orice sacrificiu. Faptele se petrec într-un ducat italian, Verona; aici
două familii nobile, bogate, Montague şi Capulet, se află de multă vreme într-o luptă
îndârjită. Duşmănia lor nu poate împiedica dragostea năvalnică a celor doi tineri:
Romeo, din familia Montague şi Julieta, din familia Capulet. Cei doi îndrăgostiţi se
întâlnesc şi-şi trasmit mesaje în secret. Complicea dragostei lor este doica Julietei.
Tinerii se hotărăsc ca în pofida împotrivirii părinţilor să se căsătorească în taină.
Călugărul Lorenzo îi cunună şi aceştia devin, în faţa lui Dumnezeu, soţ şi soţie.
Capuleţii pregătesc nunta fiicei lor, Julieta, cu Paris, o rudă a principelui Escalus al
Veronei. Între timp, prietenii lui Romeo, Mercutio şi Benvolio se încaieră cu nepotul
doamnei Capulet, Tybalt. Romeo, supărat, îl ucide. Familia Julietei îl jeleşte pe Tybalt,
dar fixează şi nunta Julietei cu Paris. Romeo este surdinit din Verona şi pleacă în
Mantua. Gândurile şi iubirea Julietei se îndreaptă spre Romeo. Disperată, ea trebuie
să accepte mariajul cu Paris. Pentru a se salva, Julieta cere sfatul călugărului
Lorenzo, care-i oferă o licoare ce-i provoacă un leşin asemănător morţii. Întors în
cetate, Romeo se dueleză cu Paris, pe care îl ucide. Disperat, crezând că Julieta a
murit, bea otrava cumpărată în drum spre Verona şi moare. Julieta se trezeşte din
somnul adânc, dar văzându-l pe Romeo mort, lângă ea, simte că viaţa nu mai are rost
şi se sinucide. Peste trupurile însângerate ale copiiilor lor, cele două familii duşmane
se împacă.
Scena balului (Actul I, Scena 5) reprezintă prima întâlnire dintre Romeo şi
Julieta. Dialogul purtat între cei doi este alegoric. Din discuţii observăm analogia care
se face între iubire şi elanul mistic. Ceea ce provoacă îndrăgostirea este farmecul şi
graţia feminină care ne trimit la magie sau vrajă.
Analogia dintre procesul mistic de iubire şi iubirea celor doi intervine prin
apelul la motivul pelerinului (Romeo) şi motivul icoanei (Julieta).(optional- După
eseistul Ortega y Gasset, misticismul, ca şi dragostea, sunt procese ale concentrării
atenţiei. Dacă extaticul se simte pătruns de fiinţa divină care devine parte din el, tot
astfel îndrăgostitul se simte copleşit de imaginea fiinţei iubite. Unirea spre care aspiră
misticul sau îndrăgostitul este aşa numita „unio mystica” care echivalează cu starea de
graţie. Bucuria pe care o produce această stare este sentimentul că eşti în afara lumii
şi în afara ta însăţi.) Pelerinul este o persoană care călătoreşte spre un loc sfânt:
Ierusalim, Mecca, Athos. Pelerinajul are scopul de a te ajuta să ieşi din lumea
obişnuită şi să trăieşti o viaţă calitativ deosebită prin contactul cu aceste locuri unde
Dumnezeu pare mai prezent decât în altele. Călătoria aceasta are valoare iniţiatică
pentru că pelerinul pleacă de la starea lui reală şi trece dincolo de realitatea concretă
prin contactul cu sacrul. Icoana căreia îi este asimilată Julieta este o imagine sacră.
Ca fereastră între pământ şi cer, aceasta e o cale de acces spre sacru a profanului.
Pornind de la jocul pelerin-icoană, Romeo are posibilitatea să treacă dincolo de
convenţiile epocii şi să sacralizeze prin sărut prima sa apropiere de Julieta. Aceasta va
permite trecerea dincolo de mască, adică perceperea fiinţei şi sensibilităţii intime a
celuilalt.
În scena balconului (Actul II, Scena 2) regăsim mărtusirea iubirii
îndrăgostiţilor. Romeo este protejat de vegetaţia grădinii şi, zărindu-o pe Julieta in
balcon, i se pare că figura ei se profilează ca o lumină în bezna nopţii. Balconul este
locul care nu e nici casă, nici grădină, şi leagă două spaţii între ele, ceea ce este în
afară cu ceea ce este înăuntru, deschisul de închis, pericolul de siguranţă, unind
intimitatea casei cu lumea exterioară. Simbolistica sa este apropiată de cea a ferestrei
şi reprezintă hotarul dintre cei doi îndrăgostiţi. Dialogul dintre cei doi se înscrie încă
de la început sub semnul iubirii curtene, un aliaj de vis şi realitatea de miraj şi
tangibil. Ca un adevărat cavaler trubadur, Romeo îi adresează tirade de dragoste
doamnei iubite care este învestită cu toate perfecţiunile posibile. Sub protecţia nopţii
romantice, cuib al îndrăgostiţilor, Romeo consideră ochii iubitei mai strălucitori ca
stelele şi luna. De altfel poetul italian, Dante Alighieri, mânat de aceleaşi sentimente
afirma că „Dragostea mişcă soarele şi luna”.
În cea mai pură influenţă platonică, Julieta este o prezenţă angelică, un
daimon care-l propulsează spre lumea divină: „Vorbeşte, înger de luciri cereşti /
Deasupra mea în noapte străluceşti / Ca-naripatul sol trimis din ceruri.”
Iubirea îşi dezvăluie calităţile ei metafizice, ea operează o transformare a
subiectului cunoscător în obiectul căreia îi stă în faţă cu ajutorul iubirii. Aceasta îşi
va dovedi valoarea ei de cunoaştere reprezentând un drum spre autodepăşire şi auto-
perfecţionare.
Replicile înflăcărate, precipitarea sentimentelor, spontanietatea mărturisirii
explică lipsa de ipocrizie în trăirea acestui sentiment.
Fragmentul relevator pentru valoarea transfiguratoare a iubirii, este acela în
care Julieta îi cere lui Romeo să-şi renege numele: „Romeo! De ce si pentru ce esti tu,
Romeo? / Reneagă-ţi tatăl! Leapăd-al tău nume!”
Numele este emblema personalităţii fiecăruia dintre noi. Fiecare nume se
dobândeşte prin botez o dată cu împărtăşirea din Duhul Sfânt. Botezul presupune o a
doua naştere, un botez mistic aşezat sub semnul iubirii. Numele de Montague este unul
arbitrar: „Şi ce-i un Montague? / Nici mână, nici picior / Nici braţ, nici faţă / Nici altă
parte din trupul bărbătesc... / Ce preţ are un nume?”. De aceea cel mai potrivit nume
pentru Romeo este acela de Iubire „Fac precum doreşti / Şi mă botez din nou, de-mi
spui Iubire / De azi încolo nu mai sunt Romeo!”
Regăsim aici mărtusirea caracterului de fatalitate a iubirii, de destin împotriva
căruia nu poţi face nimic. Acest mesaj, Shakespeare îl foloseşte pentru a sublinia
starea de înflăcărare generată de iubire prin o serie de exclamaţii, metafore şi
comparaţii dezvoltate preluate din arsenalul Evului Mediu şi al Renaşterii: „mugur al
iubirii” (metaforă), „ochii... doi aştrii fără seamă” (comparaţie dezvoltată ca parte a
unei alegorii), „Ca un şcolar zbughindu-o de la şcoală, năvăleşte iubirea spre iubire /
Şi mai greu ca un şcolar ce abia-şi târăşte paşii spre şcoală, se desparte.”
Momentul despărţirii (Actul III, Scena 5) se petrece în balcon. Atmosfera
este tensionată, autorul o construieşte folosindu-se de motivul sorţii schimbătoare
„fortuna labilis” şi a roţii destinului. Scena se petrece în pragul zilei atunci când
cântecul ciocârliei vesteşte apariţia soarelui. Cei doi ar dori ca noaptea, protectoarea
îndrăgostiţilor, să mai stea. Shakespeare construieşte scena pe baza jocului contrariilor
(noapte-zi, viaţă-moarte, speranţă-dezamăgire). Această antiteză dintre noapte şi zi este
nuanţată şi prin trimiterea celor două păsări: privighetoarea şi ciocârlia.
Privighetoarea, prin frumuseţea cântecului ei nocturn, exprimă toate nuanţele
sentimentului născut din legătura intimă dintre iubire şi moarte. Potrivit unei legende
se spune că ea îşi cântă melodia de dragoste apăsându-şi pieptul pe-un ghimpe de
trandafir. Din această cauză, cântecul ei este atât de sfâşietor şi de melancolic. Spre
deosebire de ea, ciocârlia este asociată regimului diurn; ea este legată de ideea de
evoluţie, ascensiune şi coborâre, datorită zborului ei săgetat spre cer. Cântecul
ciocârliei este o odă a bucuriei, o chemare la viaţă si iubire, corelată cu lumina şi cu
zorile.
Cei doi îndrăgostiţi ar dori să poată inversa registrul temporal, iubiea să poată
transforma ziua în noapte, ameninţarea în fericire. Din păcate ei nu pot opri scurgerea
timpului şi de aici provine ura pentru ciocârlie, respingerea zorilor care aduc
despărţirea si previziuni tragice: „izvorul zilei creşte şi sporeşte / izvorul negru al
deznădejdii noastre.”
Scena este relevantă pentru transformarea iubirii pure în iubire-pasiune,
marcată de fatalitate.
Construcţia piesei se realizează pe baza tehnicii bulgărelui de zapadă care
susţine prin acumulare de evenimente, precipitarea acestora spre final.
Mitologia greacă are un zeu al iubirii, Eros, şi un zeu frate, al morţii,
Thanatos. Aceştia sunt reprezentanţi ai celor două chemări contradictorii: instinctul
erotic şi instinctul thanatic. Destinul marilor îndrăgostiţi stă sub semnul iubirii
pasiune şi-al morţii. Romeo şi Julieta, protagoniştii tragediei, simt că nu pot trăi
separat, de aceea se sacrifică unul pentru celălalt, năzuind la iubirea eternă care
rezistă după moarte.