INTRODUCERE

Kinetoterapia este o terapie realizată cu ajutorul mișcării prin care se ȋncearcǎ sǎ se restabileascǎ
anumite funcții ale corpului. Kinetoterapia nu este sinonimǎ cu gimnastica medicalǎ, deși o ȋnglobeazǎ.
Kinetoterapia utilizeazǎ mișcarea pentru a regla dezechilibrul prezent la nivelul organismului, tulburare
care poate duce la apariția anumitor boli.
Ȋn cadrul ședințelor, un kinetoterapeut alege cele mai potrivite programe de exerciții care sǎ stimuleze
mușchii pacientului, ȋn cazul ȋn care abilitǎțile sale motorii au fost afectate de o boalǎ sau de un
accident.
De asemenea, ȋn funcție de nevoile pacientului, specialiștii pot recomanda un program care sǎ ajute
bolnavul sǎ realizeze exercițiile cu ajutorul hidroterapiei sau cu ajutorul unor dispozitive speciale.
Stresul cotidian și bolile creazǎ probleme musculare, iar prin kinetoterapie aceștia se pot regenera.
Ȋnainte de a ȋncepe un program, specialistul evalueazǎ pacientul din punct de vedere motric și muscular.
Obiectivele kinetoterapiei se referǎ ȋn primul rȃnd la redobȃndirea forței musculare și a capacitǎții de a
face efort, la redobȃndirea controlului și a echilibrului muscular, la ȋmbunǎtǎțirea legǎturii dintre creier
și mușchi, precum și la corectarea traumatismelor.
Scopul kinetoterapiei este de a restaura funcțiile normale ale nervilor, normalizarea digestiei, a mișcǎrii,
a funcțiilor endocrine, a imunitǎții sau chiar a funcțiilor unor organe. Cu toate aceste, kinetoterapia nu
poate vindeca boli precum diabetul, boli ale inimii sau cancer.
Kinetoterapia de recuperare. Este cea mai importantǎ secțiune deoarece prin intermediul mișcǎrii se
urmǎrește refacerea funcțiilor organismului diminuate ȋn urma unor traumatisme sau ȋn urma unor boli.
Ȋn cazul ȋn care un mușchi este afectat ireversibil se urmǎrește antrenarea altor mușchi care sǎ preia
parțial din funcțiile celui afectat.
Kinetoterapia profilactica. Ȋn cadrul aceste terapii, se urmǎrește menținerea stǎrii de sǎnǎtate sau oprirea
cronicizǎrii unei boli atȃt prin intermediul exercițiilor fizice, dar și prin masaj medical sau prin
intermediul tehnicilor de relaxare.
Kinetoterapia ȋncearcǎ sǎ stimuleze ȋntregul potențial al corpului pentru a elibera energie, tocmai de
aceea kinetoterapeuții ȋncearcǎ sǎ stimuleze pacientul din trei sau chiar patru perspective: cea fizicǎ,
chimicǎ, emoționalǎ și uneori spiritualǎ. Ȋn cadrul ședințelor de kinetoterapie pe lȃngǎ stimularea
fizicǎ, specialiștii căutǎ și anumite dezechilibre ale organismului care stau, de obicei, ȋn spatele
problemelor de sǎnǎtate.
Leziunea musculara este rezultatul unor macrotraumatisme produse de o contractie brusca a unui
muschi, in anumite conditii favorizante.
Intinderea reprezinta o leziune a muschilor sau a tendoanelor. In functie de severitatea leziunii, putem
avea o simpla suprasolicitare a muschiului sau tendonului (in limbaj curent intindere) sau o ruptura
partiala sau toatala a muschiului sau tendonului.
Rupturile musculare apar in timpul practicarii unui sport. Acest fapt, insa, nu are caracter de norma,
deoarece puteti suferi de rupturi musculare si ca urmare a activitatilor zilnice. Totusi, in cazul sportivilor
incidenta dezvoltarii acestei afectiuni este mai mare, prin natura activitatii lor.
Termenul de intindere musculara este intalnit in literatura de specialitate cu numele de crampa
musculara sau spasm muscular. Intinderea musculara este o afectiune care apare ca urmare a
suprasolicitarii muschiului. De-asemenea, poate fi descrisa ca o ruptura aparuta in urma stresului si
oboselii la nivel muscular. Unele dintre activitatile fizice care solicita musculatura si pot provoca
intinderi musculare sunt: intinderi exagerate ale membrelor, alergari s.a.
Este foarte posibil sa suferiti de rupturi si intinderi musculare in cazul practicarii unui sport care implica
contactul (ex. kikboxing), dar si in cazul celorlalte sporturi care implica activitatea intensa a unei parti a
corpului (ex. tenis).
Intinderile musculare rezultate unor eforturi fizice cotidiene se numesc ocupationale. Cea mai frecventa
cauza a intinderilor musculare ocupationale o reprezinta statul intr-o pozitie incomoda o perioada lunga
de timp, situatie des intalnita in cazul persoanelor care desfasoara o activitate de birou sau studentilor
care petrec foarte mult timp in fata calculatorului, intr-o postura incomoda. In aceste cazuri, simptomele
predominate sunt durerile de spate, umeri, gat etc.
Leziunile musculare apar brusc, ca rezultat a unei incordari fortate a unei musculaturi suprasolicitate.
Printre alte cauze intalnim si accidentarile, loviturile directe, cazaturile sau intinderile bruse, precum si
practicarea unui sport sau a unor activitati fizice fara o incalzire prealabila a musculaturii.
Kinetoterapia este indicata dupa cicatrizarea initiala si consta, intr-o prima faza, in exercitii de
stretching. Aceste exercitii au scopul de a intinde tesutul cicatriceal fibros si sunt urmate de exercitii de
crestere progresiva a fortei musculare. In primul rand, sunt recomandate exercitii pasive, dupa care
urmeaza cele pasivo-active si active. Treptat, se va trece la exercitii active cu incarcare progresiva.
Urmatoarea etapa este inceperea antrenamentului specific, de asemenea gradat ca intensitate si incarcare,
ideal sub supraveghere medicala.
Daca diagnosticul a fost stabilit corect de persoane calificate, evolutia este favorabila intr-un timp relativ
scurt. Reluarea efortului fizic este hotarata de catre medic si kinetoterapeut, pentru o recuperare totala.
Adesea, antrenamentele reluate fara recomandarea specialistilor, favorizeaza ruperea cicatricilor, avand
ca rezultat dublarea perioadei de inactivitate.

CAPITOLUL 1. FUNDAMENTAREA TEORETICA

1.1. ELEMENTE DE ANATOMIE A MEMBRULUI INFERIOR
1.1.1. Scheletul membrului inferior

Oasele care alcătuiesc scheletul membrelor inferioare se împart în - 30 - oasele centurii pelviene şi
oasele extremităţilor libere a membrului inferior.
a. Centura pelviană este formată din două oase coxale, care împreună cu osul sacral şi cu coccisul
formează bazinul.( Papillian, V., 2006)

Fig. 1.1. Coxalul

COXALUL este un os pereche, de formă neregulată care provine din sudarea a trei oase primitive: ilion,
ischion şi pubis, care se sudează definitiv între 12-16 ani la fete şi 13-18 ani la băieţi. La adult coxalul
are două feţe (medială şi laterală), patru margini (anterioară, posterioară, superioară şi inferioară) şi
patru unghiuri. Faţa medială prezintă: fosa iliacă internă, linia arcuată, faţeta auriculară a coxalului,
fundul cavităţii cotiloide şi gaura obturatorie. Faţa laterală prezintă: fosa iliacă externă, acetabulum şi
gaura obturatoare. Marginea anterioară prezintă trei proeminenţe osoase, numite spina iliacă antero-
superioară, spina iliacă anteroinferioară, eminenţa iliopectinee, spina pubisului. Marginea posterioară
prezintă două proeminenţe osoase, numite spina iliacă postero-superioară şi spina iliacă
posteroinferioară; marea incizură sciatică, spina sciatică, mica incizură sciatică situată sub spina sciatică;
tuberozitatea ischiatică, situată în partea inferioară a acestei margini. Marginea superioară poartă numele
de creasta iliacă. Marginea inferioară prezintă o suprafaţă articulată, numită faţeta pubiană sau faţa
articulată simfizară care serveşte la articularea celor două oase coxale. (Papillian, V., 2006)

Fig.1.2. Oasele membrului inferior

b. Oasele extremităţii libere a membrului inferior sunt: femurul, care formează scheletul coapsei; tibia şi
fibula, care alcătuiesc scheletul gambei; oasele tarsiene, metatarsiene şi falangele, care alcătuiesc
scheletul piciorului. Tot în alcătuirea scheletului extremităţii libere a membrelor inferioare mai intră şi
rotula sau patela, un os situat în tendonul muşchiului cvadriceps femural. (Papillian, V., 2006)

Fig. 1.3. Femurul

Femurul este cel mai lung os al corpului omenesc. Este os pereche si formeaza singur scheletul coapsei.
Este oblic indreptat in sus. Cand calcaiele sunt lipite, cele doua femururi se unesc prin epifizele lor
interne inferioare. Aceasta oblicitate este mai accentuata la femei, pelvisul fiind mai larg. Femurul
prezinta o difazia si 2 epifize.
Corpul prezinta o usoara concavitate posterioara, are forma prismatic triunghiulara, deci vom descrie 3
fete si 3 margini.
Fata anterioara este convexa, neteda si este acoperita de muschiul vasintermediar, parte din cvadriceps.
Fata laterala da insertie muschiul vasintermediar de-asemeni si partial lateral.
Fata mediala nu are particularitati.
Marginile mediala si laterala sunt putin pronuntate in schimb marginea posterioara este rugoasa, groasa,
proeminenta si se numeste linia aspra. Ea strabate corpul osului de sus in jos. Linia aspra are o buza
laterala si o buza mediala. Cele doua buze ale liniei aspre si interstitiul dintre ele dau insertie mai multor
muschi (vastul lateral, vastul medial, adductorul mare, adductorul lung si adductorul scurt precum si
bicepsul femural).
In partea superioara, linia aspra se trifurca. O ramura laterala care se numeste tuberozitatea gluteala da
insertie fesierului mare. Aceasta ramura se termina la nivelul epifizei superioare a femurului, langa
trohanterul mare al acesteia, formand un tubercul care se mai numeste al treilea trohanter.
Ramura mediala se continua cu linia intertrohanteriana aflata pe epifiza superioara. La acest nivel se
inserta muschiul vast medial.
Ramura mijlocie pe care se insera muschiul pectineu.
In portiunea inferioara, linia aspra se bifurca formand fata poplitee.
Epifiza superioara a femurului prezinta capul femural, colul femural si doua tuberozitati (marele si micul
trohanter).
Epifiza superioara este legata de corp prin colul chirurgical.
Capul este articulat si prezinta doua treimi de sfera, prezinta foseta capului in care se insera ligamentul
capului femural.
Colul femural este o coloana osoasa puternica, turtita anteroposterior care uneste capul de restul osului.
Este indreptat oblic de sus in jos si de la medial catre lateral.
Axa colului face cu axa diafizei femurale un unghi de 125 pana la 130 de grade numit unghi de
inclinatie.
Axul colului face cu axul transvers al extremitatii superioare un unghi numit unghiul de declinatie de
circa 12 grade.
Marirea unghiului de inclinatie determina deplasarea membrului inferior in abductie, de aceea se
numeste coxa valga.
Micsorarea acestui unghi determina adductia membrului inferior si se numeste coxa vara.
Greutatea corpului se transmite de bazinul osos la membrul inferior liber prin colul femural. Descriptiv,
colul are doua fete, una anterioara si una posterioara. Fata anterioara este delimitata lateral de linia
intertrohanteriana iar cea posterioara de creasta intertrohanteriana.
Trohanterul mare este o proeminenta patrulatera pe fata sa mediala se gaseste fosa trohanteriana in care
se insera muschiul obturator extern.
Trohanterul mare da insertii mai multor muschi care unesc pelvisul cu femurul si care din aceasta cauza
se numesc muschii pelvitrohanterieni (fesierul mijlociu, fesierul mic, muschiul piriform si altii).
Trohanterul mare se poate palpa pe fata laterala a coapsei.
Trohanterul mic se afla pe fata posteroinferioara a colului. Pe el se insera muschiul iliopsoas.
Trohanterul mare si mic sunt uniti anterior de linia intertrohanteriana si posterior prin creasta
intertrohanteriana. Pe creasta intertrohanteriana se insera muschiul patrat femural.
Epiofiza interioara este masiva, voluminoasa, mai intinsa transversal decat anteroposterior. Are doua
proeminente articulare puternice numite condili. Anterior, cei doi condili converg catre fata patelara in
timp ce posterior, condilii sunt separati de fosa intercondiliana.
Fata pateliana are forma unei trohlei cu un sant anteroposterior. Condilii sunt in numar de doi. Unul
medial si unul lateral. Condilul medial este mai ingust si coboara mai jos decat condilul lateral. Datorita
acestui fapt, axul coapsei face cu axul gambei un unghi de 170 pana la 175 de grade deschis lateral.
Cand condilul medial coboara prea mult, rezulta o deformare numita genuvalgum, datorita oblicitatii
mai mari a femurului care scade unghiul lateral sub 145 de grade .
Situatia inversa cand unghiul dintre coapsa si gamba este deschis medial, se numeste genuvarum.
Fiecare condil are 3 fete, articulara, intercondiliana si cutanata.
Fetele articulare au raze diferite, descriind o voluta si are forma de spirala. In partea anterioara raza
acestei spirale fiind mai mare, in medie circa 43 de mm si fiind mai mica in partea posterioara 16 mm.
Fetele intercondiliene se privesc intre ele si dau insertie ligamentelor incrucisate ale genunchiului. Fetele
intercondiliene delimiteaza fosa intercondiliana in care se afla ligamentele incrucisate ale genunchiului.
Fetele cutanate prezinta cate un epicondil lateral si unul medial. Pe epicondil se insera ligamentele
colaterale ale genunchiului. Deasupra si inapoia condilului medial se gaseste o proeminenta care se
numeste tuberculul adductorului. Pe aceasta se insera muschiul adductor mare. Langa acest tubercul se
insera capatul medial al muschiului gastrocnemian.
Fata cutanata a condilului lateral da insertie capului lateral al muschiului gastrocnemian (parte din
tricepsul sural), muschiul posterior al gambei care se termina prin tendonul lui Ahile pe calcaneu.
Condilii si epicondilii se pot palpa de-o parte si de alta a rotulei. (Papillian, V., 2006)

1.1.2.Articulația șoldului (coxo-femurală)

Este o articulatie complexa, puternica, sustine intreaga greutate a corpului, cu rol important in
statica si locomotie. (Papillian, V., 2006)

Fig. 1.4. Articulatia soldului

Articulaţia coxofemurală este de tip sferoidal, având
3 grade de libertate.
Are o importanţă mare în statică (în sprijinul uni şi bipodal
transmite greutatea corpului de la nivelul pelvisului către
membrele inferioare) şi locomoţie (asigură pendularea
membrului inferior, în faza de balans).
Figura 8 – Articulaţia coxofemurală
(Theodorescu D., 1982)
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de capul femural
(2/3 de sferă) şi de cavitatea acetabulară a coxalului (în
formă de hemisferă). Din cauza incongruenţei evidente
dintre cele două suprafeţe, la marginea cavitaţii glenoide s-a
dezvoltat un labrum, asemănător cu cel care se găseşte la
nivelul umărului.
Mijloacele de unire sunt formate din capsula articulară (de
forma unui con, cu baza mare către acetabul) şi ligamente:
 Ligamentul iliofemural, se gaseşte pe faţa anterioară
a articulaţiei şi limitează extensia. De asemenea, în
poziţie de ortostatism (cu coapsa în uşoară extensie),
contribuie la creşterea congruenţei articulare, prin
presiunea ce o exercită la nivelul colului femural,
împingând capul femural în cavitatea acetabulară.
Ligamentul ischiofemural, este aşezat pe partea
posterioară a capsulei articulare. El se fixează cu o
extremitate pe osul ischion, sub acetabulă, iar cu
cealaltă extremitate se fixează la baza trohanterului
mare. Fibrele acestui ligament se alătură capsulei
articulare, întărind-o.
 Ligamentul pubofemural, limitează mişcarea de
abducţie.
 Zona orbiculară, este situată profund şi are rolul de a
susţine capul femural în articulaţie.
Ligamentul rotund sau ligamentul capului femural,
este intraarticular şi are rol triplu: conţine vase de
sânge, măreşte suprafaţa sinovialei şi prin mişcările
sale raspândeşte lichidul sinovial în interiorul
articulaţiei.
Mişcările posibile la acest nivel sunt:
 Flexia – mişcarea prin care coapsa se apropie de
peretele anterior al abdomenului;
Extensia – mişcarea prin care coapsa se depărtează
de peretele anterior al abdomenului;
 Abducţia – mişcarea prin care coapsa se depărtează
de linia mediană a corpului;
 Adducţia – mişcarea inversă abducţiei, de revenire;
 Rotaţia internă – mişcarea ce se execută în jurul
unui ax vertical ce trece prin capul femural;
 Rotaţia externă - mişcarea ce se execută în jurul
unui ax vertical ce trece prin capul femoral.

Fig. 1.5. Mijloace de unire

Mijloace de unire
Capsula articulara are aspectul unui manson strans si foarte rezistent, format din fascicole
conjunctive asezate pe doua planuri:
-Stratul superficial, reprezentat din fibre longitudinale, sub forma de fascicule, mai semnificative
pe fata anterioara a articulatiei. (Papillian, V., 2006)
- Stratul profund, format din fibre circulare, mai groase posterior.Fibrele circulare grupate in
jurul colului femural, au forma de inel, formand zona arbiculara.
-Capsula articulara are originea pe marginea externa a acetabulului, anterior, dupa ce inglobeaza
in intregime colul femural, se insera pe linia intertrohanteriana. Posterior se insera pe colul
femural cu 1cm medial de creasta intertrohanteriana, astfel treimea laterala a fetei posterioare a
colului, este situat extracapsular.
-Acopera fata interna a capsulei fibroase. Se insera pe periferia cartilajului articular si pe
portiunea intraarticulara a colului femural, precum si pe marginea externa a labrului acetabular.
Intraarticular inconjoara ligamentul rotund al capului femural.
Ligamente:
-Ligamentul iliofemural puternic, situat pe fata anterioara a articulatiei.Se intinde de la spina
iliaca antero-inferioara si marginea superioara acetabulara, pana la linia intertrohanteriana ca o
banda firoconjunctiva triunghiulara.
-Ligamentul pubofemural asezat pe fata anterioara a articulatiei- este intins intre eminenta
iliopubiana, creasta pectinela si baza trohanterui mic.
-Ligamentul ischiofemural este asezat pe fata postero-inferioara a articulatiei, intins intre ischion
(postero-inferior de acetabul) si la baza trohanterului mare si fosa trohanteriana.
-Ligamentul rotund al capului femural.Este situat intraarticular ca o bendeleta fibroasa,
amplanata cu o origine mai larga intre ligamentul transvers si marginile incizurii acetabulare, cu
insertie pe foseta capului femural.Contine vase nutritive pentru capul femural. (Papillian, V.,
2006)

Fig.1.6. Biomecanica articulara

Biomecanica articulara
Este o enartroza cotilica asigurand miscari in toate directiile, prin trei axe principale:
– Miscari de flexiune si extensiune
– Miscari de abductie si adductive
– Miscari de rotatie
– Circumductie
Miscarile de flexie si extensie se executa in jurul uni ax transversal care trece de-alungul colului
rienta intre foseta capului si trohanterului mare.
Flexia: reprezinta apropierea coapsei de perete anterior al abdomenului, are o marime de 120 ̊.
(Sidenco, L., 1999)
Amplitudinea miscarii depinde de pozitia genunchiului; in genunchi flectat, flexiunea este mare
(130 ̊), in genunchi extins flexiunea coapsei este mai limitata (90 ̊). Miscarea in general este
limitata de intinderea rienta articulare.
Extensia: Reprezinta deplasarea inversa a coapsei. Se poate mari cu cca 15-20 ̊ prin extensia
fortata.
Miscarea este limitata de intinderea ligamentului ilio-femural, pubofemural si de partea
anterioara a rienta. (Sidenco, L., 1999)
Miscarile de abductie si rientate, se desfasoara in jurul unui ax sagital, care trece prin rienta
capului rienta.
Abductia: daca se executa cu coapsele extinse, amplitudinea miscarii atinge 40 ̊; indepartate intre
ele in total 80 ̊; efectuat cu coapsele in flexiune, abductia atinge 70 ̊, datorita relaxarii
ligamentelor articulare.
Adductia: sau apropierea coapsei pana la coapsa opusa.Amplitudinea miscarii poate fii marita
prin flectarea coapsei (incrucisarea coapselor).
Miscarile de rotatie externa si interna: se realizeaza in jurul unui ax vertical care leaga rienta
capului rienta cu rienta codilului medial. Cu coapsele in extensiune, rotatia externa este de 15 ̊,
iar cea interna de 35 ̊.
Circumductia: Reprezinta succesiunea miscarilor rientat mai sus, prin care capul rienta se
invarteste in acetabul, iar diafiza femurala descrie un con cu baza rientate distal. (Sidenco, L.,
1999)
1.1.2. Muschii coapsei
Muschii centurii pelvine si muschii coapsei
1. Muschiul marele fesier – Origine – Inapoia liniei gluteale, pe osul sacru si pe ligamentul
sacro-tuberozitar. Insertie – Pe tuberozitatea gluteala a femurului si pe tractul ilio-tibial al
fasciei lata.
2. Muschiul fesier mijlociu – Origine – Pe aripa osului iliac, intre creasta iliaca, linia
gluteala posterioara si cea anterioara. Insertie – Pe trohanterul mare.
3. Muschiul fesier mic – Origine – Pe aripa osului iliac, intre linia gluteala anterioara si cea
inferioara. Insertie – Pe trohanterul mare.
4. Muschiul tensor al fasciei lata – Origine – Pe spina iliaca antero-superioara. Insertie –
Pe tractul ilio-tibial al fasciei lata.
5. Muschiul piriform – Origine – Pe fata pelvina a sacrului. Insertie – Pe trohanterul mare.
6. Muschiul obturator intern – Origine – Pe suprafata interna a gaurii obturate si pe
suprafata interna a membranei obturatorii. Insertie – Pe trohanterul mare.
7. Muschiul gemen superior – Origine – Pe spina ischiadica. Insertia – Pe trohanterul
mare.
8. Muschiul gemen inferior – Origine – Pe tuberozitatea ischiadica. Insertie – Pe
trohanterul mare.
9. Muschiul patrat femural – Origine – Pe tuberozitatea ischiadica. Insertie – Pe creasta
inter-trohanteriana.
10. Muschiul croitor – Origine – Pe spina iliaca antero-superioara. Insertie – Pe fata mediala
a tibiei, sub condilul medial.
11. Muschiul cvadriceps femural
a. Dreptul femural – Origine – Pe spina iliaca antero-inferioara.
b. Vastul medial – Origine – Pe linia inter-trohanterica si pe portiunea mediala a liniei
aspre.
c. Vastul lateral – Origine – Pe linia inter-trohanterica si pe partea laterala a liniei aspre.
d. Vastul intermediar – Origine – Pe suprafata antero-laterala a femurului.
Insertia – Se realizeaza printr-un tendon comun care inglobeaza rotula si care se prinde pe
tuberozitatea tibiei.
12. Muschiul iliac – Origine – In fosa iliaca. Insertie – Pe trohanterul mic.
13. Muschiul marele psoas – Origine – Pe suprafata laterala a vertebrelor T12-L4 si pe
procesul costal al vertebrelor L1-L4. Insertie – Pe trohanterul mic.
14. Muschiul pectineu – Origine – Pe creasta pectineala. Insertie – Pe linia pectineala a
femurului.
15. Muschiul adductor lung – Origine – In partea anterioara a pubisului, la nivelul
unghiului format de creasta pubiana cu simfiza pubiana. Insertie – In 1/3 mijlocie a liniei
aspre.
16. Muschiul adductor scurt – Origine – Pe ramura inferioara a pubisului. Insertie – In 1/3
proximala a liniei aspre.
17. Muschiul adductor mare – Origine – Pe ramura ischio-pubiana. Insertie – La nivelul
liniei aspre in 2/3 proximale ale acesteia si pe epicondilul medial.
18. Muschiul drept intern – Origine – Pe ramul inferior al pubisului langa simfiza pubiana.
Insertie – Pe fata mediala a tibiei sub condilul medial.
19. Muschiul obturator extern – Origine – Pe partea externa a gaurii obturate si a
membranei obturatorii. Insertie – Pe trohanterul mare.
20. Muschiul biceps femural – Origine – Pentru capatul lung are originea pe tuberozitatea
ischiadica si pentru capatul scurt in jumatatea distala a liniei aspre. Insertie – Pe capul
peroneului si pe condilul lateral al tibiei.
21. Muschiul semi-pendinos – Origine – Pe tuberozitatea ischiadica. Insertie – Pe condilul
medial al tibiei.
 22. Muschiul semi-membranos – Origine – Pe tuberozitatea ischiadica. Insertie – Pe
condilul medial al tibiei.
23. Musculatura şoldului
24. Flexorii coapsei Extensorii coapsei
25. Iliopsoas
26. (cu genunchiul flectat)
27. Drept femural
28. (cu genunchiul extins)
29. Gluteu mijlociu
30. Gluteu mare
31. Ischiogambieri
32. Abductorii coapsei Adductorii coapsei
33. Tensor fascia lata
34. Gluteu mijlociu
35. Croitor
36. Adductor mare
37. Adductor lung
38. Adductor scurt
39. Gracilis
40. Pectineu
41. Rotatorii interni ai coapsei Rotatorii externi ai coapsei
42. Gluteu mijlociu
43. Gluteu mic
44. Tensor fascia lata
45. Obturator intern
46. Obturator extern
47. Pătrat femural
48. Gemen inferior
49. Gemen superior
50. Piriform

1.2. ELEMENTE DE BIOMECANICA A ARTICULATIEI COAPSEI

1.2.1.Biomecanica articulatiei coxo-femurale
Articulaţia coxofemurală este o enartroză şi are trei grade de libertate permiţând mişcări de flexie-
extensie, abducţie-adducţie, rotaţie internă-externă şi prin combinarea acestora mişcarea de
circumducţie. (Baciu, C., 1977)
Lungimea colului femural şi unghiul col-diafiză fac ca mişcările de flexie, extensie, abducţie şi adducţie
să se asocieze cu rotaţie.

Fig.1.10. Evaluarea membrului inferior

a. flexia-extensia – se realizează în plan sagital, în jurul unui ax transversal care trece prin marele
trohanter şi foseta ligamentului rotund .
Mişcările de flexie-extensie se asociază cu rotaţie; flexia cu uşoară rotaţie internă iar extensia cu uşoară
rotaţie externă.
Flexia cu genunchiul extins este limitată la 90o( limitată de tensionarea ischiogambierilor) iar cea cu
genunchiul flectat ajunge la 120o ( limitată de ischiogambieri şi contactul coapsă-bazin).
Principalii flexori sunt: dreptul anterior (din cvadriceps), psoasiliacul, tensorul fasciei lata şi croitorul, la
care se asociază până la orizontală adductorii şi dreptul intern, şi de la orizontală în sus fesierul mijlociu
(fascicolul anterior).
Extensia este limitată de tensionarea părţii anterioare a capsulei articulare şi ligamentul iliofemural.
Hiperextensia este limitată de tensionarea ligamentului iliopubian şi a ligamentului ischiofemural, fiind
posibilă doar prin flectarea şoldului opus şi accentuarea curburii lombare .
Extensorii principali sunt: semitendinosul, semimembranosul, biceps femural, fesierul mijlociu
(fascicolul posterior), fesierul mic la care se asociază dincolo de orizontală adductori, dreptul intern
(gracilis), obturatorul extern şi pătratul femural, şi pentru menţinerea hiperlordozei – fesierul mare.

b. abducţia-adducţia - se realizează în plan frontal, în jurul unui ax antero-posterior care trece prin
centrul capului femural ( reper clinic – plica inghinală , la 1 cm de artera femurală).
Abducţia şi adducţia se asociaza cu rotaţie.
Abducţia este limitată de tensionarea ligamentului iliopretrohanterian (în cazul articulaţiei extinse) şi de
ligamentul pubofemural (în cazul articulaţiei flectate) . Abducţia este realizată de tensorul fasciei lata ,
fesierul mijlociu şi croitor.
Adducţia este limitată de întâlnirea coapselor iar după încrucişarea acestora de tensionarea ligamentelor
pretrohanterian şi rotund. Adductorii (mai puternici decât abductorii) sunt reprezentaţi de: psoasiliac,
fesier mic, drept intern, pectineu, adductori, semitendinos, semimembranos.
Amplitudinea abducţiei-adducţiei creşte prin compensarea mişcării de către bazin.
c. rotaţia externă - rotaţia internă, dacă se face flexie şi abducţie (ligamentele relaxate) poate realiza o
cursă totală de 100° .
Rotaţia externă este limitată de fascicolul iliopretrohanterian (ligament iliofemural) şi ligamentul rotund.
Rotatorii externi sunt: fesierul mijlociu (fascicolele posterioare), fesierul mare, gemenii, piramidalul,
obturatorii, pătratul femural, pectineul, dreptul intern şi croitorul. (Baciu, C., 1977)
Rotaţia internă este limitată de fascicolul iliopretrohanterian al ligamentului iliofemural şi ligamentul
ischiofemural. Rotatorii interni sunt: fesierul mijlociu ( fascicolele anterioare ), fesierul mic,
semitendinosul şi semimembranosul.

d. circumducţia – este combinarea tuturor mişcărilor, însumarea lor.Există şi posibilitatea ca printr-o

tracţiune puternică laterală să se obţină un mic grad de depărtare a suprafeţelor articulare, mişcare
pasivă ( descrisă de Gray ) fără rol în locomoţie.

1.2.2.Biomecanica femuro-tibiale
Mişcarea principală în această articulaţie este cea de flexie-extensie la care se adaugă mişcări secundare
rotaţie (internă şi externă); poate apare şi o foarte redusă mişcare de înclinare laterală.
a. Flexia – extensia este mişcarea principală . Atunci când membrul inferior lucrează în lanţ cinematic
deschis articulaţia femuro-tibială joacă rol de pârghie de gradul III, iar în lanţ cinematic închis
articulaţia joacă rol de pârghie de gradul I .
Mişcarea de flexie-extensie nu se face în jurul unui ax fix datorită formei volute a condililor femurali.
(Baciu, C., 1977)
Deplasarea segmentelor diferă după modul de acţiune a membrului inferior: în lanţ cinematic deschis
femurul rămâne fix, tibia alunecă pe el; în lanţ cinematic închis tibia rămâne fixă, femurul alunecând pe
tibie.

Fig.1.11. Evaluarea șoldului

Mişcarea de flexie începe cu o rostogolire şi se termină cu o rotaţie pe loc.

Limita flexiei o reprezintă întâlnirea feţelor posterioare ale segmentelor (coapsă şi gambă).
Principalii flexori ai genunchiului (în lanţ cinematic deschis) sunt: bicepsul femural şi
semimembranosul, la care se asociază şi semitendinosul, gemenii (din tricepsul sural), popliteul,
plantarul mic şi croitorul. Flexia asociază şi o mişcare de rotaţie internă.
Mişcarea de extensie începe cu rotaţia extremităţii femurului şi se termină cu rostogolirea pe platoul
tibial. Extensia asociază şi o rotaţie externă a gambei (datorită bicepsului femural) . Extensia este
limitată de ligamentul posterior (Winslow), ligamentul încrucişat anterior şi posterior, ligamentele
colaterale şi muşchii ischiogambieri. În extensie completă se obţine poziţia de „înzăvorâre” în care forţa
musculară nu mai este necesară . Principalii extensori sunt cvadricepsul şi tensorul fasciei lata; la
acţiune se asociază tendonul cvadricepsului şi rotula care fac parte din aparatul complex de extensie al
genunchiului . Extensorii, fiind muşchi antigravitaţionali, au forţă de acţiune totală mai mare ca cea a
flexorilor. (Baciu, C., 1977)
b. Rotaţia internă – externă se datorează înălţimii diferite a condililor femurali şi a ligamentelor
încrucişate; rotaţia normală maximă activă este de 15-20° iar cea pasivă de 35-40° şi se realizează în
jurul unui ax vertical care trece prin centrul spinelor tibiale.
Rotaţia externă este realizată de bicepsul femural iar cea internă de semimembranos, popliteu,
semitendinos, dreptul intern şi croitor. Musculatura rotatoare internă este mult mai bine reprezentată
decât cea externă, deoarece rotaţia internă este o mişcare obişnuită asociată flexiei, pe când rotaţia
externă este excepţională.

Fig.1.12. Evaluarea șoldului

c. înclinarea laterală - este limitată de ligamentele colaterale; acestea sunt tensionate la maxim în
extensie şi complet relaxate în semiflexie .
d. deplasarea înainte-înapoi a platoului tibial pe condilii femurali este limitată de ligamentele încrucişate
. (Baciu, C., 1977)

CAPITOLUL II
LEZIUNEA MUSCULARĂ

Leziunile musculare sunt rezultatul unor macrotraumatisme produse de o contractie brusca a unui
muschi, in anumite conditii favorizante. Intinderea reprezinta o leziune a muschilor sau a tendoanelor. In
functie de severitatea leziunii, putem avea o simpla suprasolicitare a muschiului sau tendonului (in
limbaj curent intindere) sau o ruptura partiala sau totala a muschiului sau tendonului. Unii sportivi, în
special cei amatori neglijează accidentările de mică amploare, care astfel întârzie să se vindece şi uneori
chiar se cronicizează.(Dumitru, Gh.,1994)
Intinderea musculara mai este denumita si spasm muscular sau crampa musculara, si reprezinta o leziune
indirecta aparuta pe fond de oboseala si suprautilizarea a muschiului. Poate sa apara in timpul oricarui
tip de activitate fizica: alergat, ridicare de greutati, catarare, innot, etc. Intinderile musculare ca care apar
in afara antrenamentului sau unor eforturi fizice sunt denumite ocupationale. Spre exemplu, adoptarea
de pozitii anormale la locul de munca pentru perioade lungi de timp fara pauze sau postura anormala a
corpului poate determina intinderi musculare cronice ale gatului, umerilor si spatelui.
Rupturile musculare apar spontan datorita unei contractii puternice sau a unei activitati normale,
efectuata pe un muschi epuizat; pot fi provocate prin lovitura directa, mai ales cand directia de actiune
este tangentiala cu muschiul. Alti factorii care pot favoriza producerea leziunilor musculare sunt
eforturile bruste si violente fara o incalzire prealabila, in conditiile unui climat rece si umed.
Clasificare:
Grad 1: leziune usoara care afecteaza un numar redus de fibre musculare (sub 5%). Este o leziune
fibrilara (afecteaza cateva fibre musculare), practic o intindere musculara. Clinic: durere localizata, fara
impotenta functionala, redoare si crampe la 2-5 zile posttraumatism. .(Dumitru, Gh.,1994)

Gradul 2: leziune medie care afecteaza un numar extins de fibre musculare dar muschiul nu este complet
rupt. Leziunea este de tip fascicular (sunt interesate cateva fascicule ale muschiului). Clinic: durere
intensa, tumefiere, echimoza moderata (hematom subcutanat), redoare si crampe cu durata de o
saptamina.
Grad 3: leziune severa cu ruptura musculara completa. Clinic: durere brusca, intensa, imposibilitatea de
a contracta muschiul, echimoze si tumefiere importante, la inspectie muschiul se observa proeminent.

2.1.Mecanisme de producere a leziunilor musculare

Factorii care favorizeaza producerea leziunilor musculare sunt eforturile bruste si violente fara o
incalzire prealabila, in conditiile unui climat rece si umed.
Daca are noroc, organismul fiind tanar si cu mare capacitate de adaptare, nu va pati nimic, dar intr-o
buna zi inevitabilul se va produce. Se stie ca forta musculara se reduce direct proportional cu scaderea
temperaturii si ca schimbarile presiunii atmosferice modifica procesul de oxigenare tisulara. .(Dumitru,
Gh.,1994)
S-au mai incriminat si alte cauze, printre care: prezenta produsilor de catabolism (rezultati din travaliul
muscular), care produc o diminuare a elasticitatii musculare si a coordonarii grupelor musculare,
explicand astfel aparitia leziunilor musculare din si spre sfarsitul antrenamentului.
O alta cauza de leziuni musculare, cu precadere la musculatura posterioara a coapsei, se datoreaza unei
mari diferente de tonus si forta a acestor grupe, rezultata din neglijenta antrenarii lor, desi musculatura
agonista (cvadricepsul femural) este bine dezvoltata. Factorul comun care creeaza acelasi efect, ruptura
musculara, rezida in lipsa de sinergism intre munca agonistilor si antagonistilor. Lipsa aceasta de
sinergie este mai neta la inceputul antrenamentului, cand culturistul nu si-a facut o incalzire buna, deci
nu s-au permeabilizat sinapsele si nu s-a prestabilit imaginea complexa si coordonata a miscarii. Lipsa
de sinergism se manifesta si la sfarsitul antrenamentului, cand efectul prelungit face sa inceapa scaderea
controlului nervos superior al coordonarii, ca si eficienta mecanismelor reflexe locale. .(Dumitru,
Gh.,1994)
Dupa suprafata ei, leziunea musculara poate fi:
- fibrilara - sunt lezate cateva fibre;
- fasciculara - sunt interesate cateva fascicule ale muschiului;
- fibrofasciculara - reuneste 1-2 fascicule rupte ;
- totala - leziunea intereseaza o buna parte sau in totalitate corpul muscular.
Sportivul va avea urmatoarele acuze care orienteaza diagnosticul catre cel de leziune musculara: durere
vie cu caracter de arsura brusca, atitudine antalgica (adica va adopta o pozitie in care durerea nu mai este
atat de intensa), prezenta unui punct dureros la palpare, tumefierea regiunii (umflarea), echimoza
(vanataie) locala, aparitia hematomului. Victima unui asemenea accident va trebui sa se prezinte urgent
la medic. In centrele de specialitate se va putea face o ecomiografie, care este o investigatie cu ajutorul
ultrasunetelor, cu ajutorul careia se va putea stabili diagnosticul cu certitudine.
Localizarile cele mai numeroase se intalnesc la muschii membrelor inferioare, mai precis la nivelul
cvadricepsului femural, ischio-gambierilor, aductorilor coapsei, tricepsului. Bineinteles, leziunile
musculare pot aparea si la musculatura bratelor. Sa ne amintim ca acum cativa ani, Dorian Yates a suferit
o astfel de leziune la bicepsul stang, lucru care nu l-a impiedicat totusi sa concureze la catva timp dupa
aceea. Atitudinea terapeutica este foarte diversa, ea fiind in raport cu gradul leziunii. In primele 48 de
ore se recomanda crioterapia (comprese reci, masaj cu gheata), calmante, medicatie relaxanta. Dupa
primele 48 de ore se efectueaza ecomiografie, dupa care, in functie de gravitatea leziunii, se recomanda
repausul segmentar cu sau fara imobilizare in aparat gipsat, mentinerea medicatiei relaxante 8-10 zile,
aplicarea din ziua a 4-a a unguentelor cu enzime proteolitice.

2.2.Diagnosticul si semiologia leziunilor musculare

In general diagnosticul este printr-o anamneza amanuntita si pe baza examenului clinic local. Este utila
si ecografia musculara mai ales in cazul sportivilor de performanta. Ecografia mio-entzo-osteo-articulara
se efectueaza pentru a decela gravitatea leziunii (stabilirea gradului intinderii) in functie de care se
stabileste si conduita terapeutica secundara. .(Dumitru, Gh.,1994)

2.3.Evolutia leziunilor musculare

Evolutia si prognosticul sunt, in general, favorabile, daca sportivului i se acorda asistenta medicala de
specialitate si de calitate din primele momente ale producerii leziunii, iar reluarea efortului fizic specific
(antrenamentelor) este hotarata de catre medic (cu ajutorul ecografiei musculare, singura care poate
preciza momentul recuperarii complete). Recidivele apar cand nu este respectata perioada de repaus,
antrenamentele sunt reluate, leziunile in curs de cicatrizare se rup, iar rezultatul este dublarea perioadei
de inactivitate.

2.4.Tratamentul leziunilor musculare

Tratament :- este foarte divers in raport cu gradul leziunii.
In primele 48 ore se recomanda crioterapia (comprese reci, aplicare de gheata), calmante, medicatie
miorelaxanta, medicatie antiflogistica.
Dupa primele 48 ore se recomanda ecomiografia si in functie de gravitatea leziunii se recomanda repaus
segmentar cu sau fara imobilizare gipsata. Se continua medicatia antiflogistica si miorelaxanta 8- 10
zile. Medicatia trofostimulenta sui unguentele antiinflamtoare abia din ziua a 4-a vor fi introduse.
Cu bune rezultate poate fi utilizata fizioterapia- laserterapia + diapuls. Manevrele de masaj nu sunt
recomandate in primele 15 zile.
In cazul rupturii totale musculare, sportivul va fi transportat la spital si supus interventiei chirurgicale. .
(Dumitru, Gh.,1994)
Apar foarte multe recidive atunci cand nu este respectata perioada de repaus, leziunile in curs de
cicatrizare rupandu-se , ceea ce duce la dublarea perioadei de inctivitate.

2.5.Criterii de revenire in competitie dupa o leziune musculara

- seria completa de miscari pentru leziunile vertebrale cervicale si lombare, respectiv 80 % din seria de
miscari in leziunile extremitatilor;
- forta musculara de cel putin 80% din forta musculara a membrului opus;
- lipsa inflamatiei persistente;
- fara consum de medicamente atialgice;
- stabilitate articulara;
- abilitate de a alerga fara dureri;
- examen neurologi normal;
- instruirea sportivului cu privire la:
• programul de incalzire;
• programul de intretinere;
• programul de refacere;
• folosirea personala de gheata si caldura;
• folosirea ortezelor pentru protectia zonei traumatizate;
• obligatia de a raporta orice aparitie a durerii si/sau inflamatiei dupa antrenament/ competitie.

2.6. KINETOTERAPIA
Recuperarea prin kinetoterapie este aplicata in sport cu scopul prevenirii unor leziuni sau deficite
functionale cauzate de tulburari anterioare biomecanice sau ale lantului kinetic, survenite in urma unor
accidentari, care pot contribui la instalarea unor leziuni musculo-scheletice.
Programul recuperator are 7 componente:
Flexibilitate
• aplicarea unui program de intinderi (stretching) adecvat pentru a reduce riscul leziunilor
• o flexibilitate slaba poate contribui la aparitia unor leziuni de suprasarcina de intindere a muschilor
• tehnica strechingului: incalzirea prealabila a muschiului si tendonului, pozitia de stretching, durata de
15-30 secunde
• sport:
o tenis - adductorii coapsei si rotatorii umarului
o fotbal - flexorii si adductorii coapsei
o atletism – ischiogambierii .
Antrenament de forta
• aplicarea unui antrenament de forta in scopul protectiv al muschiului si legaturii musculo-tendinoase;
cu cat un muschi este mai puternic, cu atat el este capabil sa absoarba o greutate si o forta de tensiune
mai mare
• deficitul de forta musculara produce asimetrie si dezechilibru, acestea producand mai departe leziuni
musculo-scheletice
Antrenament aerob
• aplicarea unor exercitii aerobe cu efecte protectoare asupra cardio-vascularului cat si pentru
ameliorarea consumului maximal de O2.
• previne oboseala precoce musculara si implicit leziunile musculo-scheletice
• produce cresterea densitatii capilare combatandu-se astfel ischemia grupului muscular de forta prin
evitarea acumularii de acid lactic.
• antrenamentul aerob trebuie individualizat in functie de sportul practicat:
o sistem energetic ATP-fosfocreatina:
О asigura o cantitate mare de energie in unitate de timp exterm de mica (5-10 secunde);
О ajuta la cresterea vitezei si rapiditatii
О realizare prin exercitii cu greutati mici si multe repetari
o sistem energetic anaerob:
О asigura o cantitate de energie mare intr-o unitate de timp mica (50-60 secunde)
О prin alergari in viteza ( sprint ) 100-200 m.alergari pe scari
o sistem energetic aerob:
О efectuarea exercitiilor fizice de intensitate mare sustinute cu interval si cu refacere rapida intre
sedintele de exercitii
Analiza functiilor lantului kinetic
• in traumatismele sportive, terapia locala stricta zonei lezate nu este suficienta, apelandu-se la analiza
biomecanicii intregului lant kinetic, cu depistarea si inlaturarea deficientelor ce au contribuit la aparitia
leziunii
• efectuarea unor exercitii ale intregului lant kinetic, specifice sportului practicat
Proprioceptia
• este un process complex neuromuscular ce permite corpului mentinerea unei stabilitati corecte si o
orientare corecta in ortostatism si mers
• leziunile articulare pot provoca modificari in inervatia propioceptorilor cu efecte asupra reducerii
performantei si cresterea riscului de recidiva a leziunilor
• efectuarea unor exercitii cu rol de antrenare a echilibrului , atat a stabilitatii echilibrului dinamic cat si
cel static
Deprinderi specifice sportului
• dezvoltarea abilitatiilor / stereotipurilor motorii specifice sportului practicat inainte ca sportivul sa
revina in competitii, cu scopul de reducere a riscului leziunilor musculo-scheletice
• se realizeaza prin efectuarea de miscari si manevre in mod repetitiv cu scopul deprinderii atat a pozitiei
sportivului in timpul jocului cat si in timpul executarii de miscari
Programe practice de antrenament
• integrarea tuturor componentelor ce cuprind programul pre-recuperator intr-un program de
antrenament individual sau de grup in functie de sportul practicat .
Intinderile musculare sunt incadrate in traumatismele partilor moi. Intinderile musculare reprezinta
forma cea mai usoara a leziunilor musculare, produse prin actiunea acuta a fortelor interne care intind
excesiv tesutul muscular. Continuitatea tesutului muscular, spre deosebire de ruptura musculara, este
pastrata, leziunile sunt microscopice si intereseaza formatiunile intracelulare. Dupa unii autori, leziunile
sunt localizate primar, in perimisium, tesutul conjunctiv ce inconjoara fasciculele de fibre musculare. In
primele momente de la producerea intinderii musculare, diagnosticul este greu de diferentiat de cel de
ruptura fibrilara. In conditii normale, rezistenta tesutului muscular la tractiune este foarte mare. Spre
exemplu, muschiul cvadriceps poate rezista fara rupturi la forte de 250-400 kg, iar muschiul triceps
sural, la forte de 400-700 kg. De aceea, aparitia leziunilor de tipul intinderilor musculare, este in mare
masura conditionata de anumiti factoi favorizanti: scaderea elasticitatii musculare, efectuarea unor
eforturi mari fara o incalzire prealabila, varsta, viata nesportiva, etc.
Pe prim plan al simptomatologiei intinderilor musculare sta durerea, aparuta brusc in timpul efectuarii
unei miscari. Durerea are caracter de arsura, si este precis localizata. In unele cazuri durerea poate apare
tardiv, la cateva ore dupa incetarea efortului. La palpare se percepe o zona a muschiului de consistenta
crescuta, dureroasa totodata la palpare. Miscarile active ale segmentului lezat sunt posibile, dar au
amploare redusa si uneori produc dureri. Miscarile active nu sunt dureroase decat in momentul in care
amplitudinea este atat de mare incat se intinde muschiul lezat.
In conduita terapeutica, primul gest il constituie punerea in repaus a muschiului lezat, prin imobilizare in
pozitie antalgica cu ajutorul unei atele,aplicatii refrigerante locale si medicatie antialgica si
antiinflamatorie. Dupa ameliorarea durerilor si inlaturarea atelelor, se indica miscarea segmetului in care
s-a produs leziunea, cu conditia in care, este absolut contraindicat efortul cat si miscarile bruste sau
rapide. Initial se efectueaza miscari pasive in articulatiile invecinate segmentului in care s-a produs
leziunea, pentru a asigura ,,pompajul venolimfatic". Treptat se introduc miscari pasivo-active, active,
miscari active cu rezistenta, etc.
In perioada acuta, este contraindicata fizioterapia, in special, termoterapia, caldura locala, datorita
faptului ca de cele mai multe ori, intinderile coexista cu rupturi de fibre capilare. In aceste conditii,
caldura locala determina vasodilatatie favorizand hemoragiile. In schimb, dupa aproximativ 24 de ore de
la producerea leziunii, si numai dupa ce simptomatologia acesteia s-a ameliorat, fizioterapia devine un
real folos. In aceasta perioada se folosesc atat electroterapia antalgica (curenti galvanici, interferentiali,
diadinamici, etc), laserterapie cat si aplicatii calde, bai de lumina, Solux, ce activeaza circulatia in zona
lezata si determina accelerarea procesului de vindecare.
Masajul este indicat numai dupa ameliorarea simptomatolgiei intinderilor musculare, pentru a nu agrava
leziunile. Totusi, masajul poate fi utilizat, sub forma crioterapiei, (masajul cu gheata), inca din primele
momente ale producerii intinderilor musculare, avand un important efect antalgic.
In cazul rupturii partiale sau totale de muschi, diagnosticarea se poate realiza pe baza anamneziei si a
examenului clinic local, in cazul sportivilor de performanta fiind recomandata si o ecografie musculara,
aceasta avand rolul de a determina gravitatea leziunii produse la nivelul muschiului.
In faza initiala, tratamentul instaurat urmeaza pasii protocolului RICE, respectiv repaus segmentar (rest),
aplicarea de punghi cu gheata (rice), compresie locala (compression) si ridicarea membrului ce include
muchiul afectat (elevation).
Repausul este obligatoriu, in acest fel evitandu-se agravarea leziunilor, dar si accentuarea durerilor, care
uneori pot fi destul de violente.
In plus, zona afectata trebuie mentinuta ridicata, peste nivelul inimii, in acest fel reusindu-se prevenirea
sau diminuarea edemului, stazei locale.
Pe langa toate acestea se recomanda, pentru combaterea durerilor resimtite si a inflamatiei,
administrarea de antiinflamatorii nesteroidiene de uz general si local (unguente) si miorelaxante.
Recuperarea medicala este foarte importanta pentru o refacere cat mai buna.
Sedintele de fizioterapie sunt indicate inca din primele zile, laserterapia, ultrasunetele si ultrasonoforeza
fiind recomandata. Dupa prima saptamana de la incident se pot folosi si curentii diadinamici si cei
TENS, masajul fiind recomandat abia dupa doua saptamani.
Si kinetoterapia are un rol deosebit in recuperarea pacientilor diagnosticati cu acest tip de afectiune, in
centrele medicale specializate fiind elaborate programe personalizate, in functie de gradul de lezare al
muchiului, de varsta pacientului, dar si de conditia sa fizica.
Sedintele de kinetoterapie sunt recomandate numai dupa cicatrizare, in prima faza kinetoterapeutul
realizand cu pacientul diverse exercitii de stretching menite sa intinda tesutul cicatriceal fibros. Acestea
sunt ulterior insotite de exercitii pentru cresterea progresiva a fortei musculare (exercitii pasive, pasivo-
active, dar si exercitii active).
Sedintele de recuperare includ si exercitii active cu incarcare progresiva, dupa care se incepe un program
specific de antrenament, cu grad treptat de intensitate si de incarcare.
In cazul in care recuperarea medicala este realizata corect si din timp, vindecarea pacientului care a
suferit o ruptura musculara totala se poate produce in 3 luni, in cazul rupturii partiale fiind necesare pana
la 6 saptamani.

2.7. SHIATSU
Shiatsu este un stil de masaj fondat in Japonia prin combinarea de tehnici de masaj oriental cu notiuni
moderne de anatomie si fiziologie din medicina vestica. Este daca vreti un fel de acupunctura fara ace.
El s-a raspandit ulterior cu rapiditate in Statele Unite si Europa, datorita succesului sau in tratarea sau
ameliorarea unor afectiuni. Shiatsu consta predominant in tehnici de aplicare de presiune cu degetele,
palmele sau cotul in punctele de acupunctura. Secundar, sunt folosite tehnici de stretching, tehnici de
eliberari neurocraniene si tehnici din masajul clasic suedez.
Un beneficiu deloc de neglijat al masajului shiatsu este starea de relaxare fizica si psihica pe care o
induce. Cand se instaleaza stresul, fie el psihic sau fizic manifestarile lui sunt interne, dar si externe la
nivelul pielii si tesutului muscular. Drept rezultat, puncte specifice sau regiuni intregi devin dureroase,
tensionate, sensibile sau indurate. Medicina orientala a dezvoltat de-a lungul miilor de ani un sistem
terapeutic care utilizeaza aceste puncte nu numai pentru diagnostic, ci si pentru tratament. Acupunctura
si shiatsu controleaza starea interna a organismului prin manipularea tesuturilor externe. Rezultatele
terapeutice ale acestor doua metode extraordinare sunt cunoscute si apreciate inca din antichitate, iar
medicina moderna le acorda acum credibilitatea bine-meritata.
Unii isi vor pune poate intrebarea "cum functioneaza shiatsu". Pot exista doua abordari ale acestei
probleme: una din perspectiva medcinii moderne si alta din perspectiva medicinei traditionale chineze.

Fig. 1.13. Shiatsu

2.7.1.Explicatia medicinei moderne

Endorfinele: presopunctura si shiatsu stimuleaza organismul sa produca propriile substante cu rol
antialgic, numite "endorfine". Acestea sunt secretate in creier si ofera senzatia "de bine" sau de placere.
Teoria "gate control" (controlul "portii"): Durerea este transmisa de la periferie la creier prin maduva
spinarii. Exista un mecanism ("poarta") la acest nivel care opreste mesajele de durere sa ajunga la creier.
Introducerea de ace fine de acupunctura sau mentinerea unei presiuni (la shiatsu) pot inchide aceasta
poarta, astfel diminuand senzatia dureroasa. Endorfinele pot de asemenea bloca traiectul nervos al
durerii actionand asupra acestei "porti".
Sistemul nervos autonom: Este responsabil de coordonarea functiilor involuntare ale organismului
(respiratie, defecatie, termoreglare).El are 2 componente: simpatic, care este activat atunci cand exista
un agent stresor extern si parasimpatic, reglatorul vietii interne a organsimului in conditii normale.
Acupunctura si shiatsu stimuleaza sistemul nervos autonom "linistind" organsimul atunci cand exista o
stare de tensiune (organica sau mentala).
Teoria punctelor "trigger" (tragaci): Medicii occidentali au descoperit in cadrul unor studii clinice puncte
specifice de tensiune in corp, care atunci cand sunt manipulate au un efect deosebit de amaliorare a
durerii musculo-scheletale. Locatia acestor puncte se coreleaza in mod remarcabil cu punctele de
acupunctura din medicina traditionala chineza.

2.7.2. Explicatia medicinei orientale

In Japonia, medicina orientala este numita medciina energiei vitale. Explicatia eficientei sale se bazeaza
pe un model energetic (in timp ce in medicina vestica se pune accent pe un model biochimic). Medicii
asiatici din antichitate au stabilit ca aceasta energie vitala (Qi, in chineza) circula in organism de-a
lungul unor meridiane si leaga intre ele organele si diversele parti ale corpului. Qi mentine si hraneste
corpul nostru fizic, ca si mintea. Qi produce circulatia sangelui, incalzeste corpul si lupta impotriva
bolilor. Cand o persoana este sanatoasa, Qi circula normal prin canale, insa atunci cand dintr-un motiv
sau altul Qi este blocat, slab sau in exces, apar simptomele unei boli.
In cadrul tratamentului, obiectivul terapeutului este de a corecta curgerea Qi-ului inserand ace sau
aplicand presiune pe puncte specifice de-a lungul meridianelor. Deteriorarea starii Qi-ului precede
modificarile la nivel fizic, astfel ca acupunctura si shiatsu actioneaza preventiv, corectand fluxul
energetic inainte ca o afectiune grava sa se instaleze. Daca boala este deja in evolutie, ea poate fi
ameliorata sau vindecata prin ajustarea curgerii Qi-ului.
Shiatsu se recomanda atat omului sanatos, dar care este preocupat de prevenirea aparitei unor boli, cat si
celui bolnav. Numarul tratamentelor variaza in functie de individ si de starea lui. Pentru problemele
acute, cateva sedinte de tratament pot fi suficiente. In unele cazuri un singur tratament este suficient.
Pentru afectiunile mai grave sau cronice se recomanda tratamente timp de cateva saptamani. De retinut
ca atitudinea pacientului, regimul alimentar, stilul de viata pot afecta evolutia tratamentului.
Ideal, acupunctura si shiatsu sunt folosite ca medicina preventiva, deci nu trebuie sa fii bolnav ca sa faci
cateva sedinte de shiatsu pentru o buna echilibrare energetica.
Shiatsu are rol analgezic, relaxant , tonifiant, de echilibrare. Poate ameliora cu succes afectiuni ca
tendinitele, intinderi musculare, migrene, dureri de gat si umeri, sciatica, dureri de spate, dureri artitice,
tensiuni musculare, nevralgii, insomnie, nervozitate, probleme menstruale, probleme circulatorii,
probleme legate de stress, constipatie, anxietate, oboseala cronica, stress. Dupa cum vedeti sunt
probleme frecvente si aparent "banale", dar pentru care medicina clasica este uneori ineficienta. Shiatsu
nu promite vindecarea, ci ameliorarea si are limitarile lui (de exemplu, daca ai apendicita nu mergi la o
sedinta de shiatsu).
Tratamentele shiatsu sunt relaxante datorita presiunii aplicate bland. Intensitatea presiunii este ajustata in
functie de persoana, astfel incat comfortul sa fie maxim. Zonele tensionate pot fi usor dureroase in
timpul tratamentului, insa dupa aplicarea presiunii durerea este mult ameliorata sau chiar eliminata.

2.8. STRETCHING
Stretchingul se realizeaza dupa o prealabila incalzire a intregii musculaturi (prin exercitii de aerobic sau
jogging). Acesta creste treptat tonusul muscular, alungeste si intareste fibrele musculare si tesuturile
periaarticulare (tendoanele).
Imbunatatirea flexibilitatii si mobilitatii fac miscarea mai libera, mai usoara, previne durerea secundara
unor afectiuni reumatismale degenerative(spondiloze, anchiloze).
Persoanele predispuse sa dezvolte rupturi musculare, intinderi musculare sau tendinite (inflamatia
cartilajului periarticular), au ca si indicatie folosirea regulata a stretchingului.
Fiecare sesiune de stretching trebuie sa inceapa cu efectuarea unor exercitii usoare, care sa solicite
musculatura si ligamentele treptat si nu brusc.
Stretchingul este mult mai eficient daca se efectueaza dupa o prealabila incalzire generala, efectele fiind
doar temporare daca se realizeaza pe o musculatura rece si flasca. Exercitiile de stretching trebuie
efectuate cu rabdare, lent, pana la obtinerea unei tensiuni care sa confere efectul scontat. Fibrele
musculare antrenate in exercitiul de stretching trebuie sa ramana intinse pentru aproximativ 15-30 de
secunde, fiind urmate apoi de o relaxare totala a regiunii respective.
Este important sa se retina ca in timpul exercitiilor de stretching nu trebuie efectuate alte miscari,
deoarece se activeaza astfel reflexul de intindere musculara (reflex automat prin care se incearca
protejarea musculaturii contractate). In acest caz exercitiile devin ineficiente si chiar dureroase, putand
predispune la accidentari (intinderi musculare, ligamentare, tendinite). Exista mai multe tipuri de
exercitii de stretching specifice pentru fiecare grupa musculara a organismului.
Controlul respiratiei pe tot parcursul efectuarii exercitiilor de stretching este de asemenea foarte
important, pentru ca imbunatateste eficienta acestora. Inspirul se realizeaza prin nari, expirul, prelungit
prin nari sau gura. Trebuie sa se gaseasaca o anumita corelatie intre intensitatea exercitiului efectuat si
frecventa respiratiilor.
Exercitiile de stretching sunt considerarte a fi eficiente atunci cand se obtine o tensiune placuta,
nedureroasa la nivelul grupei musculare antrenate. In cazul in care apare durerea sau disconfortul local,
trebuie intrerupt exercitiul respectiv si incercat un altul mai putin solicitant asupra regiunii respective.
Mușchiul coapsei, cvadricepsul, este mușchiul care domină mișcarea membrelor inferioare. Dacă
mușchiul cvadriceps este rigid poate cauza dureri și la nivelul genunchiului, dar și la nivelul
musculaturii spatelui dacă nu este detensionat și întins. Musculatura interioară a coapselor contribuie la
susținerea coloanei vertebrale și întiderea lor este esențială pentru un echilibru optim al posturii.
Întinderea mușchiului cvadriceps
Aceasta este poziția de întindere de bază a cvadricepsului. Menținerea genunchiului îndoit aliniat sub
pelvis, având grijă să nu-i schimbați poziția
spre lateral. Pe măsură ce se întinde, evitați tragerea prea tare a piciorului, deoarece pot apărea dureri la
nivelul genunchiului. Dacă aveți dificultăți de echilibrare, puteți pune o mână pe un perete sau un scaun
pentru sprijin.
Exercițiul 1. În picioare, îndoiți piciorul drept și îl susțineți cu mana dreapta. Se trage ușor călcâiul
drept spre fesa. Împnge pelvisul înainte pe linia genunchilor. Se poate ridica brațul stâng pentru
echilibru și se execută 3 cicluri respirație. Se repetă pe cealaltă parte.

Fig.1.14. (Martin, S., 2005)

Exercițiul 2. Întinderea muculaturii coapsei interioare

Stând cu picioarele un pic mai larg decât latimea umerilor, degetele de la picioare îndreptate ușor spre
exterior. Puneți mâinile pe coapse pentru sprijin și îndoinți genunchii, împingeți pelvisul înainte. Simțiți
o întindere a ambelor coapse și mențineți această poziție 3 cicluri de respirație.
Pentru intensificarea întinderii
În poziția anterioară, așezați mâinile pe partea interioară a genunchilor
și răsuciți partea superioară a corpului dumneavoastră la dreapta. Privirea la dreapta și apăsați omoplatul
stâng pe coapsă, mâna stângă targe genunchiul stâng pentru a crește întinderea de-a lungul interiorului
coapsei stângi. Se repetă pe cealaltă parte.

Fig.1.15. (Martin, S., 2005)

Exercițiul 3. Întinderea exteriorului coapsei

Stand așezat cu picioarele incrucisate. Dacă puteți, linia genunchilor unul peste celălalt. Apucați fiecare
gleznă cu fiecare mână. Încet trageți în sus gleznele și îndoiți capul și trunchiul ușor înainte. Întinderea
se va simți de-a lungul părții laterale a coapsei. Țineți timp de 4 cicluri de respirație. Se repetă cu
picioarele încrucișate invers.

Fig.1.16. (Martin, S., 2005)

Exercițiul 4. Întinderea musculaturii coapsei posterior

Stând pe piciorul stâng și așezați călcâiul piciorul drept în fața ta. Îndoaie trunchiul, mâinile deasupra
genunchiului drept. Musculatura abdominală în contracție, îndreptați coloana vertebrală astfel încât
aplatizați spate până când simțiți întindere în partea din spate a coapsei. Țineți timp de 3 respirație de
cicluri , apoi eliberați și se repetă pe cealaltă parte.

Fig.1.17. (Martin, S., 2005)

Exercițiul 5. Menținerea întinderii musculaturii coapsei posterior
Stând pe piciorul stâng și plasați călcâiul drept pe un suport. Așezați mâinile pe coapsa dreaptă și apleca
înainte trunchiul înainte pe piciorul sprijinit. 4 apăsări pe 4 cicluri de respirație. Se eliberează și se
repetă pe de cealaltă parte.

Fig.1.18. (Martin, S., 2005)

Exercițiul 6. Întinderea musculaturii coapsei osterior din decubit dorsal
Din decubit dorsal trageți ușor piciorul drept întins spre tine, piciorul stâng ușor îndoit pe podea. Bărbia
în piept pentru a ajuta la sustinerea gatului și a coloanei vertebrale, și aplatizați muschii abdominali.
Mențineți timp de 4 cicluri de respirație, apoi eliberați și se repetă pe celălalt picior.

Fig.1.19. (Martin, S., 2005)

Exercițiul 7. Piciorul stâng întins pe podea, trageți ușor coapsa dreaptă spre tine. Lasati capul in jos pe
podea. 4 cicluri de respirație, apoi eliberați și se repetă pe celălalt picior.

Fig.1.20. (Martin, S., 2005)

Exercițiul 8. Apucați partea exterioară a piciorului drept cu mâna stângă și trageți-l spre tine și puțin
peste la stânga. Pentru intensificarea întinderii, apăsați cu mâna coapsa dreaptă.

CAPITOLUL III
CONTRIBUŢII PERSONALE
3.1. KINETOTERAPIA ÎN LEZIUNEA MUSCULARE FIBRILO-FASCICULARE DE CVADRICEPS
3.1.1. Scop.Obiective.Mijloace
Scopul recuperării în leziunile musculare de cvadriceps este unul bine definit, anume vindecarea
integrală, anatomo-funcțională a structurilor afectate de traumatism, cât și îmbunatatirea starii psihice a
individului, cu reintegrarea cat mai curand posibil a pacientului in viata sportiva.
Obiectivele programelor de recuperare in afecţiunile posttraumatice ale sportivilor sunt urmatoarele:
О controlul procesului inflamator şi al durerii;
О reducerea la minim a efectelor induse de suspendarea activităţii kinetice;
О recuperarea mobilităţii articulare;
О recuperarea elasticităţii musculare;
О recuperarea forţei musculare;
О creşterea rezistenţei;
О recâştigarea coordonării musculare caracteristice activităţii sportive prestate;
О ameliorarea capacităţii de efort;
О reintegrarea în activitatea sportivă de antrenament şi competiţională cu stabilirea programului de
întreţinere
Mijloacele utilizate in recuperarea afectiunilor posttraumatice sunt multiple, ele apartinand educatiei
fizice, sportului si kinetologiei medicale, atat conventionale cat si neconventionale.
Astfel, în funcție de scopul urmărit, mijloacele folosite ar putea fi sistematizate astfel (M. Bratu):
A. Controlul procesului inflamator şi combaterea durerii – este un obiectiv deosebit de important, primul
abordat în cazul accidentelor traumatice şi se realizează utilizând cu precădere următoarele mijloace:
О Crioterapia – vizează reducera procesului inflamator, a durerii şi oprirea extinderii leziunilor prin
transvazarea lichidelor. Modalităţile de acţionare prin crioterapie sunt multiple, cele mai folosite fiind:
refrigerarea instantanee – kelen; punga cu gheata si aici vreau sa mentionez ca nu se va folosi niciodata
punga cu apa rece deoarece cantitatea de energie necesara cresterii cu un grad Celsius a apei inghetate
este mult mai mare decat cantitatea de energie necesara cresterii cu un grad Celsius apei de 0 grade;
imersia in apa cu gheata in care se va folosi un amestec de 50% apa si 50% gheata; masaj cu gheata –
trebuie avut grija ca zona masata sa nu fie afectata de aplicarea directa a ghetii, de aceea acest masaj se
va efectua cu durate scurte.
О Repausul şi posturile sunt mijloace importante utilizate în faza inflamatorie. Se impune posturarea
antideclivă, cu descărcarea segmentului afectat, de regulă în poziţii antalgice. Pot fi folosite diferite
dispozitive, cum sunt atele, sisteme de posturare, scripeţi etc.
О Medicaţia antiinflamatoare este foarte utilă în faza iniţială. Funcţie de caz aceasta poate fi indicată
toată perioada de recuperare, impunându-se în acest caz o monitorizare foarte strictă. Cele mai utilizate
sunt antiinflamatoarele nesteroidiene. Indicarea corticosteroizilor, datorită efectelor secundare locale şi
generale, se impune doar în situaţii limită şi cu supraveghere strictă.
О Electroterapia antialgică şi antiinflamatoare se aplică în toate etapele recuperării, ea asigurând
creşterea pragului de sensibilitate şi contribuind astfel la utilizarea precoce a exerciţiilor fizice. Se
utilizează galvanizarea simplă şi curenţii diadinamici – sub forma difazat şi perioadă lungă, asociate cu
perioadă scurtă.
О Ultrasonoterapia îşi dovedeşte eficienţa în inflamaţiile acute sau persistente, contribuind la
menţinerea elasticităţii ţesuturilor moi şi facilitândmobilizarea precoce.
О Electrostimularea face uz de curenţi cu joasă sau medie frecvenţă pulsatilă, ea contribuind la
combaterea edemelor, atunci când este aplicată precoce.
О Presopunctura este deosebit de eficientă şi acţionează în primul rând la nivel de cauză şi apoi de efect,
contribuind astfel la restabilirea echilibrului energetic local şi asigurând terenul favorabil unei recuperări
rapide şi maxime. Se utilizează de obicei diapersia. Timp de două minute pe punct. Nu se recomandă
utilizarea a mai mult de trei puncte în cadrul unei singure şedinţe.
О Acupunctura este utilă, dar solicită existenţa unui medic de specialitate; practic efecte asemănătoare
fiind obţinute prin aplicarea electropuncturii.
О Reflexoterapia
О Qi gong
О Yoga
О Masaj limfatic

B. reducerea la minim a efectelor induse de suspendarea activităţii kinetice se realizează prin mai multe
mijloace:
О Exerciţii fizice care să angreneze segmentul controlateral, ca urmare a reflexelor de simetrie, care se
dovedeşte a avea efecte benefice asupra segmentului afectat;
О Exerciţii fizice care să angreneze gâtul, ca urmare a existenţei reflexelor tonice cervicale, exercită
influenţe benefice asupra segmentului afectat;
О Contracţii izometrice contribuie la menţinerea tonusului muscular şi a celorlalte calităţi ale
muşchiului solicitat; se utilizează în special în afecţiunile posttraumatice ale oaselor şi articulaţiilor,
fiind deosebit de eficiente
C. recuperarea mobilităţii articulare se realizează în funcţie de cauzele care stau la baza deficitului de
mobilitate; acestea putand fii durerea, contractura musculara, hiptonia musculara, blocajul articular. Se
pot utiliza:
О mobilizarile pasive;
О mbilizarile pasivo-active;
О mobilizarile activo-pasive;
О mobilizarile active libere sub frma exercitiilor dinamice;
О mobilizari active cu rezistenta de tip excentric;
О stretching - tehnică foarte importantă ce este utilizată ca parte
О componentă a exerciţiului fizic;
О antrenamentul pliometric;
О poziții din yoga.
D. recuperarea forţei musculare se începe încă din perioada de lucru pentru mobilitate sub forma
exerciţiilor statice. Programul de lucru pentru forţa musculară se începe când mobilitatea este recuperată
în proporţie de 75%.
E. recuperarea stabilităţii;
F. creşterea rezistenţei musculare se realizează prin utilizarea de exerciţii cu sarcini joase, dar frecvent
repetate.

3.1.2. Etapele recuparării

Etapele recuperării constau în :
О suspendarea activităţii kinetice;
О aplicarea contenţiei compresive - se realizează cu un bandaj elastic care trebuie să depăşească clar
focarul lezional;
О refrigerare locală - gheaţă. Condiţia unei refrigerări eficiente este obţinerea unei temperaturi locale
sub 15 C;
О descărcarea membrului afectat de orice solicitare;
О posturare antideclivă - care este bine să fie realizată în primele 48 ore după traumatism, într-o poziţie
care să asigure scurtarea muşchiului

3.2. Design terapeutic Periodizarea obiectivelor metodologice ale tratamentului şi recuperării

accidentelor musculare se prezintă astfel:
О Prima perioadă - repaus şi combaterea durerii;
О A doua perioadă - antiinflamatorie şi de debut a remodelajului muscular;
О A treia perioadă - intensificarea solicitărilor specifice;
О A patra perioadă - reluarea antrenamentului specific.
Prima perioadă se manifestă, în funcţie de gravitatea leziunii, între 1-15 zile și având următoarele
obiective: repaus şi combaterea durerii prin: poziţionarea în cursă internă a muşchiului (capetele
muşchiului apropiate); deplasare în descărcare totală; plasarea în poziţie antideclivă a segmentului
afectat; crioterapie; presopunctură - dispersie; electroterapie antialgică: galvanizare, ionogalvanizare,
curenţi diadinamici, laser; medicaţie în aplicare locală etc.
A doua perioadă se manifestă, în funcţie de gravitatea leziunii, între a 3-a şi a 22-a zi prezentând ca
obiective combaterea inflamației şi de remodelajul muscular astfel: electroterapie antialgică şi
antiinfiamatorie: galvanizare, ionogalvanizare, curenţi diadinamici, diapuls, laser; termoterapie
(balneoterapia caldă; crioterapie); posturare; presopunctură ; masaj. Remodelajul muscular se realizează
prin : masaj (în apă (duş subacval) şi pe uscat; tehnica Cyriax; masaj clasic - longitudinal - în lungul
fibrei musculare. Iniţial se lucrează pe muşchiul poziţionat în cursă internă, pentru ca ulterior să se
lucreze pe muşchi poziţionat în cursă externă.
În aceasta perioadă se poate folosi stretchingul muscular. Iniţial se practică posturarea, pentru ca ulterior
să se treacă la stretching propriu-zis, antrenament proprioceptiv. Se începe la sfârşitul perioadei şi se
execută iniţial în lanţ kinetic deschis, ulterior în lanţ kinetic închis, prin utilizarea tehnicilor F.N.P.,
antrenament izometric pentru toate sectoarele articulare, mobilizări active libere, precedate de uşoare
contracţii izometrice.
A treia perioadă, între a 4-a şi a 6-a săptămână, are ca obiectiv intensificarea solicitărilor specifice prin
stretching pentru întinderea maximă a expansiunilor tendinoase şi aponevrotice. Se face apel la
componentele rotatorii ale muşchiului, şi creşterea calităţilor muşchiului (un muşchi maxim întins
realizează o contracţie mai puternică). Se începe cu exerciţii de autoîntindere, efectuate iniţial pe un
singur muşchi, ulterior pe întreg lanţul muscular ce include muşchiul respectiv. Totdeauna întinderea
unui lanţ cinematic trebuie completată cu cea a lanţului antagonist. Se lucrează apoi pentru tonifierea
musculară utilizându-se exerciţii care să angreneze toate cele trei tipuri de fibre musculare ale
muşchiului lezat (fibre albe, roşii şi indiferente), în vederea pregătirii pentru solicitările specifice
gesturilor sportive caracteristice. Se vor utiliza contracţii izometrice în punctele de forţă optimale ale
muşchiului respectiv, lucrul activ cu rezistenţă şi tehnicile izokinetice - aplicarea tuturor celor trei
tehnici, după o anumită metodologie, optimizând tonifierea musculară. Antrenamentul pliometric -
eficient datorită efectelor de ameliorare a coordonării intramusculare şi de îmbunătăţire a randamentului
contracţiei concentrice, cu impact pozitiv deosebit în activitatea sportivă.
Se urmărește reeducarea proprioceptivă - foloseşte acţiunile dezechilibrante, efectuate iniţial pe o
singură direcţie de mişcare, ulterior pe două şi în final pe toate cele trei direcţii de mişcare. Ierarhizarea
dificultăţii se va realiza prin eliminarea treptată a controlului şi prin suspendarea treptată a celorlalte
funcţii senzoriale. Iniţial: planşeta basculantă, platoul cu două cocoaşe Freeman, giroplanul şi planul
basculant. Ulterior: planuri mobile cu două grade de libertate - platoul cu o singură cocoaşă Freeman,
balansoarul Dotte; finalizarea se va face prin utilizarea balonului. Ca urmare a caracteristicilor
sistemului nervos se recomandă ca repetările să fie frecvente, dar scurte .
A patra perioadă se manifestată între a 5 a zi şi a 7-8 a săptămână și constă in reluarea antrenamentului
specific. Se folosește stretchingul; exerciţii specifice sportului practicat - C Iz, MAL, MAR C+E,
antrenament pliometric şi proprioceptiv; solicitări la nivelul structurilor afectate şi reintegrare în lanţul
cinematic al segmentului respectiv, precum şi gesturi sportive specifice disciplinei sportive practicate;
lucru la nivel de cuplaj agonişti - antagonişti, echilibru, lateralitate, sprijin unipodal, sprijin bipodal,
transfer de greutate; încălzire - precede orice şedinţă de antrenament şi vizează o adaptare a structurilor
solicitate şi pregătirea acestora în vederea susţinerii efortului. încălzirea va include obligatoriu alergare
moderată cu schimbări de direcţie, respectând principiul progresivităţii, stretching, lucru cu obiectul
specific, minge - lucru specific, care va viza atât creşterea rezistenţei, a vitezei, a forţei şi a îndemânării,
obiectiv realizat prin dozarea corectă a intensităţii şi a duratei efortului, cât şi readaptarea la gesturile
motrice specifice disciplinei sportive practicate; toate şedinţele din această perioadă de recuperare se
finalizează prin efectuarea de mişcări identice cu cea care a stat la baza producerii accidentului, o atenţie
deosebită acordându-se tempoului, astfel încât să se elimine riscul recidivei.
Rehidratarea şi remineralizarea vor trebui făcute corespunzător, mai ales dacă pot fi incriminate ca
factori care au stat la baza producerii accidentului.
Reintegrarea în activitatea sportivă de antrenament se va face după un test final, în care vor fi incluse
toate gesturile motrice care solicită structurile implicate în traumatism.
Individualizarea antrenamentului în săptămânile ce urmează se va face funcţie de evaluarea globală -
anaerobă şi aerobă a nivelului momentan de antrenament al sportivului.
Repaos şi combaterea durerii
- posturare: poziţie scurtată
- contenţie compresivă
- crioterapie: aplicare progresivă
- medicaţie: ains, aa,
- menţinerea capacităţii de efort
- menţinerea imaginilor ideomotorii
- menţinerea funcţ. seg. neafectate
Combaterea inflamaţiei
- posturare: antideclivă
- medicaţie: ains,
- masaj: de apel şi distal
- presopunctură / electropunctură
- electroterapie: dd, diapuls, ionizări, laser
- mobilizări active libere - distal –segment afectat
- menţinerea capacităţii de efort
- menţinerea engramelor de mişcare
- menţinerea funcţ. seg.neafectate
Modelaj muscular
- mobilizări active libere
- tensiuni pasive
- masaj – longitudinal clasic şi cyriax
- izometrie – 30% fm
- posturare – de întindere
- tehnici F.N.P. – CIS, IL, ILO.
- antrenament proprioceptiv
Solicitări specifice
- mobilizări active libere-analitic
- izometrie - 50% fm
- tehnici F.N.P. – IL, IZA, SR
- stretching - dinamic
- menţinerea capacităţii de efort
- menţinerea engramelor de mişcare
- menţinerea funcţ. seg. neafectate
INTENSIFICAREA SOLICITĂRILOR SPECIFICE

Ameliorarea elasticităţii musculare

- termoterapie – 35 c
- stretching
- mob. active rez. excentric

Creşterea forţei musculare

- izometrie – 60%
- mobilizări active cu rezistenţă – concentric
- izokinezie
Reeducare proprioceptivă
- tehnici FNP:IL, CC, SR, RC, MARO
- dezechilibrări
- izometrie
REINTEGRAREA ÎN ACTIVITATEA SPORTIVĂ
ANTRENAMENT INDIVIDUAL
Antr. Dezvoltare viteză
- m. repetărilor
- m. execuţiei la semnal
- m. execuţiei cond. uşurate
- m. execuţiei cond. îngreunate
Antr. Dezvoltare rezistenţă
- m.eforturi de lungă durată
- m.eforturi cu intervale
- m. repetărilor
Antr. Dezvoltare forţă
- m. halterofil – în val, trepte
- m. eforturi cu intervale
- m power-training

ANTRENAMENT ÎN GRUP
Incalzire
- mobilizări active libere – analitic
- ex. dinamice
- stretching dinamic
- pliometrie uşoară
Antrenament propriu-zis
- orteză
- solicitări specifice
- evitare solicitări bruşte
- rehidratare
- remineralizare
Refacere postefort
- lucru dinamic (descărcare şi antideclivitate)
- ex. respiraţie
- stretching static
- crioterapie
PROGRAM ÎNTREŢINERE
- antrenament proprioceptiv
- tonifiere musculară
- rezistenţă musculară
- antrenament pliometric

CAPITOLUL IV
CONCLUZII

1. Individualizarea tratamentului prin adaptarea recuperării la particularităţile sportivului traumatizat dar

şi la solicitările impuse de sportul practicat.

2. Elaborarea unei metodologii de lucru coerente dar flexibile, cu obiective clare şi date limită pentru
rezolvarea acestora prin monitorizarea permanentă a pacientului şi adaptarea continuă a programelor
kinetice la datele obţinute prin evaluări funcţionale, şi nu numai.

3. Respectarea fazelor precoce ale reacţiei inflamatorii, musculatura sportivilor find mult mai bine
vascularizată, hemoragia apărută posttraumatic este mai abundentă decât la nesportivi ceea ce impune
limitarea extinderii procesului hemoragie şi inflamator.

4. Imobilizarea cât mai scurtă posttraumatism trebuie urmată de mobilizare precoce, solicitările
funcţionale dirijate având reale contribuţii în regenerarea musculară şi orientarea spaţială a fibrelor
regenerate.

5. Recuperarea funcţională a sportivului traumatizat, vindecarea perfectă a segmentului lezat şi

restabilirea capacităţii de efort la parametrii avuţi anterior. Stabilirea programelor de refacere postefort
şi întreţinere, precum şi ajustarea programului de încălzire specific astfel încât riscul de apariţie a
recidivei sau complicaţiilor să fie minim.