Controversa isihastă sau cum a fost Aristotel

învins de Sfinţii Părinţi

Petru Lazăr, 15 Martie 2009

În dimineaţa zilei de 10 iunie 1341, Constantinopolul, măreaţa capitală a

Imperiului Bizantin, era cuprins de o forfotă neobişnuită. Cu toţii se
treziseră mai devreme, cu mult mai devreme decât de obicei. Grupuri de
bărbaţi şi femei ţinând copii de mână, monahi cu chipuri sobre
străbăteau străduţele înguste ale capitalei în aceeaşi direcţie: Catedrala
„Sfânta Sofia“. Străinii ajunşi în oraş abia în acea dimineaţă, văzând
puhoaiele care se îndreptau spre marea biserică a capitalei, se întrebau
dacă cetatea este atacată de barbari, iar cetăţenii, după obicei, merg să
se roage împreună, pentru izbăvire. Dar nu, de data asta era cu totul
altceva…
Cu 11 ani în urmă, la Constantinopol sosise un călugăr despre care se
spunea că era foarte învăţat. Deşi venea din Italia, era ortodox, născut în
mijlocul comunităţii greceşti din sudul peninsulei, foarte puternică la acea
dată. Cunoştinţele sale variate, nu doar de teologie, dar şi de astronomie,
retorică şi alte ştiinţe în vogă la acea vreme, cât şi relaţia strânsă cu Ioan
Cantacuzino, unul dintre oamenii importanţi ai imperiului, l-au recomandat
pentru a preda la Universitate. Comentariile sale asupra scrierilor lui Dionisie
Areopagitul, cât şi extraordinarul talent oratoric i-au adus, în scurt timp, un
renume deosebit, devenind unul dintre cei mai cunoscuţi oameni ai capitalei.
Bizantinii, care nu uitaseră atrocităţile comise în Constantinopol de cruciaţii
latini, cu un secol înainte, în timpul Cruciadei a IV-a, l-au simpatizat mai ales
pentru cuvintele sale dure la adresa latinilor, a bizantinilor latinizanţi şi pentru
critica împotriva papalităţii.
Varlaam din Calabria, italianul ortodox, simţea cum i-a captivat pe credincioşii
capitalei cu expunerile sale savante, după metoda teologiei învăţate în şcolile
catolice.
Nimeni nu punea la îndoială ortodoxia sa, însă, ceva parcă nu era în regulă.
Cei mai suspicioşi erau monahii, care nu prea erau de acord cu lungile sale
demonstraţii logice în chestiunile sensibile de credinţă. Varlaam prea dădea
impresia că totul se poate explica prin gândire, că însuşi Dumnezeu poate fi
cunoscut cel mai bine cu ajutorul raţiunii.
Nu după multă vreme, monahul italian a fost numit stareţ la una dintre
mănăstirile capitalei. Iniţial, călugării au fost chiar entuziasmaţi de metoda
noului avvă: fiecare călugăr trebuia să dedice ore bune pe zi studiului
Scripturii, Sfinţilor Părinţi, dar, mai ales, textelor filosofice, antice sau mai noi.
Cu timpul, monahii s-au săturat de atâta filosofie. Mai ales îi deranja că, în
discuţiile pe care ilustrul cărturar le încuraja, se vorbea mai mult de filosofii din
vechime, decât de Hristos ori Sfinţii Părinţi. În curând, şi-au dat seama că tot
ritmul acela şcolăresc nu le folosea sufleteşte pe cât şi-ar fi dorit.
Varlaam, o persoană nu doar foarte cultă, ci şi extrem de abilă, a sesizat
imediat că, în rândul monahilor din mănăstirea pe care o păstoreşte, parcă
pluteşte o nemulţumire. Discret, din scurte discuţii cu unii, cu alţii, încercă să
afle unde era problema.
Rezultatele cercetării mai că l-au îngrozit! Imediat plănui o călătorie la Muntele
Athos. Acolo trebuia aflată sămânţa „tuturor relelor“.
Ce nu se potrivea cu „metoda“ lui Varlaam?
Muntele Athos era renumit de secole pentru calitatea sa de refugiu pentru cei
care-şi închinau viaţa doar lui Hristos. În capitala Imperiului Bizantin circulau
numeroase povestiri despre părinţii cu viaţă sfântă şi minunile pe care
Dumnezeu le arăta în acele locuri. Prestigiul Athosului crescuse, mai ales
începând cu mijlocul secolului al X-lea, când prietenia dintre un împărat şi un
monah, Nichifor Focas şi Sfântul Atanasie Athonitul, transformase peninsula
în unul dintre cele mai mari centre monahale ale Imperiului. Dar Athosul nu
era numai un loc legendar, care hrănea cu povestiri minunate populaţia
capitalei. Împăraţi şi oameni de seamă ai imperiului aveau sfătuitori la Sfântul
Munte şi istoria consemnase cazuri când unii dintre aceştia, chiar capete
încoronate, renunţaseră la cele ale lumii pentru a se alătura vieţii sfinte a
smeriţilor monahi.
Cetăţenii Constantinopolului arătau imediat un deosebit respect atunci când
venea vorba de monahii de la Athos, iar mănăstirile din imperiu trimiteau
monahi în Sfântul Munte pentru a cere sfat de la bătrânii sporiţi duhovniceşte.
Faima athoniţilor era cunoscută nu numai bizantinilor, ci şi celorlalte popoare
ortodoxe dimprejurul imperiului.
Totuşi, ce era deosebit în vieţuirea călugărilor athoniţi şi contravenea atât de
flagrant „metodei“ ilustrului Varlaam?
Surpriza de la Sfântul Munte
Sosirea lui Varlaam în Athos a fost întâmpinată cu bucurie, întrucât unii dintre
athoniţi auziseră despre învăţatul monah italian, ortodox ca şi ei, care
impresionase capitala cu înţelepciunea sa. Apoi, faptul că studiase teologie la
latini, dar se arăta a fi un pios ortodox, era încă un motiv de simpatie.
Curios să afle prin ce „metodă“ caută mântuirea vestiţii călugări de la Athos,
Varlaam a colindat, fără încetare, mănăstiri, schituri şi chilii, a stat de vorbă cu
eremiţi bătrâni, căutând să-i ispitească şi să le afle „secretul“.
„Obsesia“ athoniţilor pentru rugăciune permanentă, rugăciunea înainte şi mai
presus de toate, cât şi cuvintele simple prin care relatau extraordinarele
experienţe din timpul rugăciunii efectiv l-au mirat pe savantul care bătuse
atâta cale, tocmai de la Constantinopol. Felul simplu în care era trăită viaţa în
Athos, orele nesfârşite de rugăciune în singurătate, marcate doar de slujbele
de la biserică şi măruntele activităţi zilnice, nici nu l-au impresionat, nici nu l-
au deranjat pe Varlaam. Dar, atunci când a auzit că athoniţii susţin că în timpul
rugăciunii îl „văd“ pe Dumnezeu, acesta nu s-a mai putut abţine. Toate ideile
despre isihasm, despre lumina necreată contemplată în timpul rugăciunii i se
păreau absurde, imposibile.
Fără a mai aştepta prea multe explicaţii, Varlaam i-a declarat eretici pe
monahii athoniţi. Fără ocolişuri, le-a spus că rugăciunea inimii este o practică
greşită şi că ar face mai bine să scurteze orele de rugăciune în singurătate şi
să se apuce de studiu.
Monahii căutători de sfinţenie ai Athosului nu au pus la suflet injuriile şi
vorbele haine. Totuşi, cunoscând influenţa şi văzând caracterul lui Varlaam, ei
şi-au dat seama că lucrurile nu se vor opri aici. Cineva trebuia să-i răspundă
acestuia, la fel de savant, despre profunzimea practicii isihaste. Era nevoie de
cineva care să cunoască tot atât de multă teologie şi filosofie ca Varlaam, dar
să fie şi un isihast, să poată explica corectitudinea rugăciunii minţii şi
posibilitatea vederii lui Dumnezeu pe înţelesul unei minţi formate scolastic.
Senatorul isihast
„Rugăciunea minţii“, cum era numită rugăciunea practicată mai ales de
călugării isihaşti, era cunoscută de foarte multă vreme, chiar şi printre mirenii
ortodocşi, care o spuneau mai ales pentru că o puteau combina cu activitatea
zilnică. Fie că mergeau pe stradă ori desfăşurau o activitate care nu solicita
prea multă atenţie, foarte mulţi rosteau în minte rugăciunea călugărilor
isihaşti.
Aşa fusese şi cazul senatorul Constantin Palama (†1303), sfătuitorul cel mai
apropiat al împăratului Andronicus al II-lea (1282-1328), despre care se ştia
că era un practicant al „rugăciunii lui Iisus“. Apropierea sa faţă de împărat a
făcut ca fiul său mai mare, Grigorie, să fie adus la palat, pentru a creşte şi a fi
educat împreună cu nepotul bazileului, cei doi fiind de-o vârstă. Despre
Grigorie se ştie că a studiat, împreună cu prinţul Andronicus al III-lea,
gramatica, retorica, filosofia şi alte ştiinţe apreciate ale vremii, dovedindu-se
de o isteţime extraordinară.
La vârsta de 17 ani, Grigorie a ţinut o prelegere filosofică în faţa împăratului şi
a întregii curţi, explicând anumite chestiuni din gândirea filosofului Aristotel.
Împăratul a rămas foarte impresionat, gândindu-se că, în viitor, tânărul i-ar
putea fi de ajutor în cârmuirea imperiului. Însă planurile politice făcute de
Andronicus al II-lea aveau să fie spulberate de hotărârea lui Grigorie de a se
face monah.
Grigorie Palama abia împlinise 20 de ani când, împreună cu cei trei fraţi ai săi,
părăsi capitala, îndreptându-se către muntele Athos. Ajuns acolo, hotărî să
rămână ca ucenic la un bătrân sihastru, Nicodim, care avea o chilie în
apropierea Mănăstirii Vatoped.
În 1325, după opt ani de studiu al scrierilor Sfinţilor Părinţi, dar mai ales de
practicare neîncetată a „rugăciunii lui Iisus“, Grigorie părăseşte Muntele
Athos, din cauza incursiunilor armatelor turceşti. Rămâne un an la Tesalonic,
timp în care este hirotonit preot.
După încă cinci ani (1331), petrecuţi la o mănăstire din apropierea
Tesalonicului, Grigorie revine în Muntele Athos. În această perioadă începe să
redacteze primele sale lucrări, unele tratând problema cunoaşterii lui
Dumnezeu, încercând să lămurească, teologic şi filosofic, fundamentul
ortodox al metodei de rugăciune isihaste.
Polemica
După plecarea din Muntele Athos, Varlaam şi-a dedicat următorii ani exclusiv
călătoriilor în oraşele importante ale Imperiului Bizantin, unde încerca să
denunţe „eroarea isihastă“.
Primele contacte dintre Varlaam şi Grigorie Palama s-au datorat scrierilor
acestora, în care, fiecare dintre ei îşi expunea argumentele. Deşi era clar că
unele dintre aceste opere le redactau special unul pentru celălalt, totuşi nu se
menţiona nici un nume.
A doua fază a contactului dintre Grigorie şi Varlaam s-a realizat prin scrisori. În
una dintre ele, Grigorie scria că, în ciuda ideilor sale anti-isihaste, îl iubeşte ca
pe un adevărat frate în Hristos. Palama îl numea pe Varlaam un om „foarte
înţelept“ şi îl ruga să păstreze atmosfera de pace, în ciuda polemicii iscate. La
finalul scrisorii, Grigorie Palama îşi exprima speranţa unei întâlniri faţă în faţă,
cu prilejul căreia să se poată îmbrăţişa ca doi prieteni. Varlaam însă, atât în
scrisori cât şi în cărţile sale, devine tot mai agresiv, denunţându-l în scrierile
sale pe Grigorie şi pe monahii isihaşti ca fiind eretici. Din acel moment,
situaţia părea fără ieşire. Polemica, ce dădea iniţial impresia unei simple
dispute de argumente teologice, s-a transformat, în câţiva ani, într-o criză
statală cu implicaţii de proporţii.
Speranţa lui Grigorie de a-l întâmpina pe Varlaam s-a împlinit, până la urmă,
însă în cu totul alte împrejurări decât cele enunţate în scrisoarea pomenită
mai sus.
Aristotel - faţă în faţă cu Sfinţii Părinţi
Soarele dimineţii de 10 iunie 1341 era încă roşu când împrejurimile Catedralei
„Sfânta Sofia“ erau deja ticsite de mulţimea pestriţă a Constantinopolului. Cu
toţii veniseră să vadă cu ochii lor cum se va încheia scandalul care, de zece
ani, stârnise atâtea discuţii în imperiu.
Decizia organizării unui sinod pentru lămurirea problemei isihaste venise cu
un an înainte. A fost aplaudată unanim, ca singurul mijloc prin care
frământările şi dezbinarea puteau lua sfârşit. La sinod, prezidat de însuşi
împăratul, au participat episcopi, notabilităţi publice, arhimandriţi, egumeni şi,
bineînţeles, cei doi actori principali: Varlaam şi Grigorie Palama.
Discuţiile au fost iniţiate de Varlaam, care, fără menajamente, începu să-i
acuze pe isihaşti de erezie. El declara că pretenţia isihaştilor că lumina văzută
de ei în timpul rugăciunii nu este un efect creat, ci este energie divină
necreată, veşnică precum şi fiinţa lui Dumnezeu era absurdă.
Ce-i drept, unii nu înţelegeau mare lucru din complicatele raţionamente ale
italianului, însă nesfârşitele argumente filosofice păreau să irite pe toată
lumea.
Când luă cuvântul Sfântul Grigorie Palama, le vorbi celor de faţă mai întâi
despre chipurile luminoase ale călugărilor athoniţi, care poate nici nu ştiau ce-i
aceea filosofia, dar au în minte, zi de zi, numele lui Hristos. Adresându-se lui
Varlaam, Grigorie a spus că, deşi Aristotel (384-322 î.Hr.) nu era „de acord“ că
Dumnezeu poate fi cunoscut prin energiile sale necreate, veşnice precum
însăşi fiinţa sa, Sfinţii Capadocieni au arătat această posibilitate încă din
secolul al IV-lea.
La final, când întreaga discuţie părea să se fi redus la o polemică teologică
între filosoful păgân Aristotel şi Sfinţii Părinţi, concluziile erau deja clare.
Părerile lui Varlaam au fost considerate eretice de sinod, iar isihasmul, spre
marea bucurie a celor prezenţi în catedrală, a fost declarat o învăţătură şi o
practică corectă, în spiritul Evangheliei şi al Sfinţilor Părinţi.
Epilog
Văzându-se înfrânt, la sugestia protectorului său, Ioan Cantacuzino, Varlaam
a recunoscut public erorile învăţăturii sale, cerându-şi iertare pentru tulburările
create. Grigorie Palama l-a iertat imediat.
Totuşi, după doar câteva zile, Varlaam a încercat din nou să agite spiritele;
realizând că n-ar fi avut nici o şansă de izbândă, plecă în Italia, unde s-a
convertit la catolicism devenind, în cele din urmă, chiar episcop al acestei
Biserici.
Deşi sinodul din 1341 a confirmat corectitudinea învăţăturii isihaste, iar
Varlaam a părăsit Constantinopolul fără a mai reveni vreodată, apele nu s-au
liniştit uşor. Declanşată doar din raţiuni teologice, polemica isihastă a fost
imediat speculată politic, provocând chiar şi războaie civile în anumite părţi
ale imperiului. Însă, încet-încet, anti-isihaştii (fie ei de natură politică sau
teologică) s-au împuţinat, isihasmul şi „rugăciunea lui Iisus“ rămânând până
astăzi în învăţătura şi practica Ortodoxiei.
▲ Varlaam din Calabria
Deşi, iniţial, un anticatolic fervent, însăşi venirea sa la Constantinopol putând
fi un argument al ataşamentului faţă de Ortodoxie, Varlaam a rămas tributar
teologiei scolastice, studiate în Italia, patria sa natală. Viziunea sa raţionalist-
scolastică l-a împiedicat să accepte profunzimea rugăciunii isihaste,
determinându-l să declare eretică această practică. Pe Varlaam, nu doar
formaţia sa intelectuală l-a condus la condamnarea din 1341. Se mai spunea
despre el că, pe lângă nenumăratele sale calităţi, poseda un temperament
arogant, dând dovadă şi de un excepţional talent de a-şi face duşmani.
În timpul celor 11 ani petrecuţi la Constantinopol, Varlaam a fost, totuşi, una
dintre figurile proeminente ale vieţii publice a acelor vremuri. Pe lângă
polemica anti-isihastă, Varlaam s-a implicat şi în tratativele de unire pe care
bizantinii le duceau în acea vreme cu papalitatea, ca urmare a pericolului
turcesc care devenea tot mai ameninţător.
Legat de Varlaam din Calabria, istoria a mai reţinut faptul că acesta a fost
maestrul celebrilor reprezentanţi ai Renascentismului italian, Francesco
Petrarca şi Giovanni Boccaccio.
▲ Ce este isihasmul?
„Rugăciunea minţii“, „rugăciunea lui Iisus“, „rugăciunea curată“, „rugăciunea
inimii“, „rugăciunea isihastă“ sunt expresii relativ sinonime care se referă la
rugăciunea practicată de călugării isihaşti, dar nu numai.
Termenul grecesc „isihia“ se traduce prin „liniştire“, făcând referire la o stare
de împăcare interioară, ca rezultat al unui mod de viaţă ascetic, ce implică
rostirea permanentă a „rugăciunii lui Iisus“ (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!). Extazul mistic isihast
reprezintă o „inundare“ de lumină a fiinţei omeneşti, despre care nu există
foarte multe detalii, fiind una dintre noţiunile ce pot fi înţelese deplin doar
experienţial. Cel mai adesea, călugării care au trăit această stare sunt foarte
rezervaţi în a face descrieri. Însă, ca o constantă, Părinţii filocalici susceptibili
de a fi avut astfel de „inundări dumnezeieşti“ prezintă experienţa iluminării, din
timpul rugăciunii desăvârşite, ca pe o formă supremă de cunoaştere şi
înţelegere a lui Dumnezeu.
▲ Teologia cu parfum aristotelic
În epoca medievală, teologia catolică a suferit o semnificativă mutaţie,
marcată de o tot mai puternică influenţă a filosofiei aristotelice. Teologii acelor
vremuri considerau că „epoca Sfinţilor Părinţi“ a fost depăşită de „epoca
teologilor scolastici“, care reprezenta un important pas înainte. Teologia
patristică era considerată ca învechită, cel mult un preludiu al scolasticismului.
Unii cercetători ai istoriei Bizanţului (de exemplu, Karl Krumbacher) au văzut
în „criza isihastă“ o primă reacţie, dar decisivă, faţă de „invazia scolastică“.
Deşi nici Răsăritul nu a fost scutit de influenţe scolasticiste, totuşi, în spaţiul
răsăritean, niciodată nu a fost contrabalansată autoritatea Sfinţilor Părinţi.
În ce priveşte isihasmul, acesta a rămas una dintre cele mai profunde
învăţături ale Bisericii Ortodoxe. Practica rugăciunii minţii este astăzi foarte
răspândită, nu doar printre monahi, ci şi printre credincioşii mireni.
Biserica Romano-Catolică nu a acceptat practica isihastă şi nici învăţătura
Sfântului Grigorie Palama despre energiile necreate. În prestigioase
enciclopedii catolice contemporane, isihasmul este catalogat chiar şi azi ca
fiind „speculaţie obscură, concretizată în cea mai sălbatică formă de
extravaganţă mistică“ sau „autosugestie fachirică“