Sunteți pe pagina 1din 62

Capitolul 1.

Introducere

1.1. Dreptul la viață și importanța investigării criminalistice a omorurilor

Dintre toate valorile sociale, omul reprezintă, cu siguranţă, valoarea cea mai de
preţ. De aceea, legea penală îl apără atât în ceea ce priveşte existenţa sa fizică şi atributele
fundamentale ale personalităţii sale, cât şi în ceea ce priveşte toate celelalte drepturi şi
interese ce-i sunt recunoscute. Ocrotirea persoanei prin mijlocirea legii penale se înscrie
printre cele mai importante obiective ale dreptului penal, persoana omului este apărată atât
sub aspectul personalităţii sale fizice (viaţa, integritatea corporală, sănătatea), cât şi a
personalităţii sale morale (demnitate, onoare, libertate, etc.).

Viaţa, ca însuşire biologică a individului, constituie atributul sintetic şi fundamental


fără de care nu ar putea exista nici una dintre celelalte însuşiri ale persoanei. Ea reprezintă
bunul, valoarea cea mai de preţ a individului, condiţia supremă a existenţei şi afirmării
rolului său în cadrul grupului social.

Societatea, de asemenea, nu poate fi concepută decât prin existenţa unor oameni, ceea
ce înseamnă că viaţa indivizilor devine o condiţie supremă a existenţei societăţii însăşi.
Fără respectarea vieţii nu este posibilă nici colectivitatea, nici convieţuirea socială.

Implicarea dreptului în reglementarea relaţiilor sociale şi în ocrotirea valorilor


sociale, a transformat aceste relaţii în raporturi juridice, iar raporturile juridice care se nasc
şi se dezvoltă în jurul valorilor sociale ocrotite, devin obiectul juridic al infracţiunii. Viaţa
devine astfel, dintr-o valoare biologică, o valoare socială şi juridică—adică un drept
absolut la viaţă al individului, drept a cărui ocrotire este constatată de legea şi doctrina
penală şi pe care toţi cei din jur trebuie să-l respecte. Mai mult chiar, ocrotirea vieţii
înseamnă apărarea tuturor relaţiilor sociale normale şi utile, deoarece fără persoana în
viaţă, aceste relaţii nu ar fi posibile.

În majoritatea ţărilor din lume, infracţiunile contra vieţii sunt aspru pedepsite,
încercându-se să se apere dreptul la viaţă nu numai prin sancţionarea aspră a celor care au

6
comis infracţiuni contra vieţii dar şi în sens invers, prin eliminarea din legislaţii a pedepsei
cu moartea pentru cei care au comis astfel de infracţiuni.

Constituie infracţiuni contra vieţii numai faptele prin care se aduce atingere
dreptului la viaţă al altuia, nu şi propriei vieţi. Aceasta este, de altfel, şi explicaţia
neincriminării încercării de sinucidere, faptă prin care nu se încalcă obligaţia pe care o are
orice persoană de a nu aduce atingere dreptului la viaţă al altcuiva.

Întrucât infracţiunile contra vieţii aduc atingere dreptului persoanei la viaţă, un


mare interes prezintă determinarea momentului în care se naşte acest drept, potrivit
concepţiei legiuitorului penal. Într-adevăr, numai în măsura în care există dreptul la viaţă,
poate fi vorba de încălcarea acestui drept, şi deci de existenţa unei infracţiuni contra vieţii.

Dreptul la viaţă se naşte în momentul când copilul, separat de corpul mamei, îşi
începe existenţa sa proprie.

S-a susţinut că dreptul la viaţă există din momentul când copilul se angajează în
procesul naşterii. Acest punct de vedere nu poate fi împărtăşit, deoarece legiuitorul,
prevăzând în Codul Penal pruncuciderea ca formă a omuciderii, deci ca infracţiune contra
vieţii, arată că aceasta constă în "uciderea copilului nou-născut săvârşită imediat după
naştere...", ceea ce înseamnă că, potrivit concepţiei sale, dreptul la viaţă nu se naşte în
momentul concepţiei şi nici în momentul când copilul se angajează în procesul naşterii, ci
abia când acesta, fiind expulzat, îşi începe propria sa existenţă.

Având ca moment iniţial momentul când, terminându-se procesul fiziologic al


naşterii, copilul este expulzat, dreptul la viaţă încetează odată cu producerea fenomenului
natural al morţii. Moartea reprezintă un proces complex, caracterizat prin mai multe stări
terminale, cum ar fi agonia, moartea clinică, moartea biologică, cea din urmă fiind
considerată ca moarte ireversibilă, spre deosebire de primele două, în care procesul
tanalogic se poate întrerupe, fără urmări morfo-funcţionale.1

Moartea definitivă se instalează în momentul încetării activităţii creierului şi a


trunchiului cerebral, refacerea celulelor nervoase fiind practic imposibilă, cel puţin în
condiţiile actuale ale dezvoltării ştiinţelor medicale.2
1
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ediţia a V-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul juridic, 2010,
București, p. 550
2
V. Beliş, V. Panaitescu, G.Eugen, „Medicină legală”, Editura Teora, Bucuresti, 1992, p. 18; M. Kernbach,
„Medicină judiciară”, Editura Medicală, Bucureşti, 1958, p.433; I.Moraru, „Medicină legală”, Editura

7
În toate legiuirile, începând cu codul Hammurabi (sec. XVIII î.Hr.), codurile
chinezeşti (sec. XHI), cărţile sacre egiptene, legile lui Mânu (sec. XI), legile lui Licurg,
Solon, Dracon (sec. VII-IX), legile romane, legile popoarelor germanice şi până la
legiuirile epocii modeme, grija pentru ocrotirea vieţii omului stă în atenţia legiuitorului.
Vechile noastre pravile incriminau de asemenea, faptele de omor întocmai ca şi codurile
penale ale României moderne..
Primul act al poporului american eliberat a fost Declaraţia de Independenţă din 4
iulie 1976 care proclamă solemn dreptul la viaţă al tuturor oamenilor: "oamenii sunt fâcuţi
de Creator", se arată în declaraţie, "cu anumite drepturi inalienabile, printre aceste drepturi
se găseşte şi viaţa", ocrotirea ei dă expresie celor mai nobile năzuinţe ale omenirii. Aceleaşi
idei au fost exprimate şi prin Declaraţia Universală a drepturilor omului, adoptată de
Adunarea Generală a O.N.U. Ia 10.XII. 1948.
În articolul 3 din declaraţie se arată că: "Orice om are dreptul la viaţă, libertate şi la
inviolabilitatea persoanei", iar Pactul cu privire la drepturile civile şi politice prevede în
art. 6 pct.1, că: "Dreptul Ia viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit
prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar". Acest drept figurează şi în
alte importante documente internaţionale, şi anume, în Convenţia europeană pentru
protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (art. 2).
În ţara noastră, dreptul la viaţă este consacrat şi garantat constituţional de art. 22,
alin. 1 şi 3, potrivit cu care:
"(1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei
sunt garantate.
(...)
(3) Pedeapsa cu moartea este interzisă".
Aceste garanţii sunt constituite, în primul rând, de însăşi dispoziţiile Constituţiei,
iar în al doilea rând de normele dreptului penal.
Şi dispoziţiile constituţionale (precum si cele penale) sunt în deplin acord cu art. 3
din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (adoptat de Adunarea Generală a O.N.U.
la 10 decembrie 1948), potrivit căruia:
"Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă la libertate şi la securitatea sa"3.

Medicală, Bucureşti, 1967, p. 62-66.


3
Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, vol. I,
Instrumente universale, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1996.

8
De asemenea, ele sunt în concordanţă cu art. 6, pct. 1 din Pactul Internaţional cu
privire la Drepturile Civile şi Politice4 potrivit căruia:
"1. Dreptul la viaţă este inerent persoanei. Acest drept trebuie ocrotit prin lege.
Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar"5.
Într-o manieră mult mai riguroasă, dreptul la viaţă este consfinţit prin art. 2 pct. 1
din Convenţia pentru protecţia Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale, al cărui
text este următorul:
"1. Dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat de lege. Moartea nu poate fi
aplicată în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţată de către
un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată de lege cu această pedeapsă".
Constituţiile lumii reglementează nuanţat dreptul la viaţă, pentru că el are mai
multe accepţiuni6.
Într-o accepţiune restrânsă, dreptul la viaţă priveşte viaţa persoanei numai în sensul
ei fizic, iar într-o accepţiune largă, viaţa persoanei este privită ca un univers de fenomene,
fapte, dorinţe şi cerinţe ce se adaugă, permit şi îmbogăţesc existenţa fizică. În această
accepţiune largă, dreptul la viaţă este asigurat prin întregul sistem constituţional. Art. 22 se
referă la accepţiunea restrânsă a dreptului la viaţă, această soluţie fiind mai eficientă din
punct de vedere juridic.
Având în vedere că acest drept fundamental implică, în primul rând, ca nimeni să
nu poată fi privat de viaţa sa în mod arbitrar, art. 22 alin. (3) interzice pedeapsa cu moartea
ca fiind contrară drepturilor naturale ale omului. Interzicerea prin Constituţie a pedepsei cu
moartea exprimă tendinţa dominantă existentă astăzi în lume, prezentă în documentele
juridice, politice și sociologice, de înlăturare a acestei sancţiuni.
Pedeapsa cu moartea este nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale omului,
dar este, prin natura sa, o cruzime ce foarte rar s-a dovedit dreaptă; mai mult, ea produce
efecte ireparabile, istoria dovedind că de foarte multe ori ea a fost efectul unor grave erori
judiciare şi că nu totdeauna a pedepsit ceea ce trebuia astfel pedepsit7.
4
România a ratificat pactul la 9.12.1974.
5
A se vedea si: Gheorghe Diaconescu, Drept penal. Partea speciala, București , 1995, p. 105; Dan Ciobanu,
Victor Duculescu, Drept constituţional român, Ed. Hyperion XXI, București, 1993, p. 90-91; Mihai
Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida, Constituţia
României comentată şi adnotată, București, 1992, p. 52-53.
6
M. Constantinescu ș.a., op. cit., p. 52-53.
7
Adversarii acestei sancţiuni au în vedere aspectul ireversibil și ireparabil al ei, în plus aducând și
următoarele argumente: viaţa omului nu aparţine societăţii, iar eficacitatea ei este redusă. Susţinătorii

9
Dreptul la viaţă prevăzut în art. 22 din Constituţie este ocrotit faţă de toate
subiectele de drept, deci atât faţă de autorităţile publice cât şi faţă de ceilalţi cetăţeni.
Formularea dispoziţiilor acestui articol nu lasă nici un dubiu în ceea ce priveşte obligaţia
generală a tuturor subiectelor de drept de a respecta viaţa persoanei. Este adevărat că
autorităţile publice au obligaţii sporite în acest domeniu, dar textul nu trebuie interpretat ca
referindu-se numai la acestea. Detalierea conţinutului dispoziţiilor cuprinse în acest articol
şi, mai ales, garanţiile indispensabile dreptului la viaţă revin legislaţiei, mai ales celei
penale.

Alături de dreptul penal și dreptul procesual penal, criminalistica este știința care își
aduce o contribuție considerabilă la realizarea scopului procesului penal, respectiv
„constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice
persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio
persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.

Importanța criminalisticii în cercetarea infracțiunii de omor calificat rezultă din


faptul că știința Criminalisticii pune la îndemâna organelor judiciare metodele şi mijloacele
tehnico-ştiinţifice necesare descoperirii, fixării, ridicării şi examinării urmelor omuciderii,
a identificării autorului şi eventual a victimei. Totodată, prin regulile tactice de efectuare a
actelor de urmărire penală, precum şi prin metodologia cercetării omorului, este posibilă
strângerea probelor necesare stabilirii adevărului.8

În esenţă, criminalistica oferă instrumentele ştiinţifice destinate atât conturării


elementelor constitutive ale infracţiunii şi identificării făptuitorului, cât şi aplicării unei
pedepse conform vinovăţiei sale. În consecinţă, un element de natură a sublinia importanţa
cercetării criminalistice a omorului, îl reprezintă însuşi rolul său în stabilirea faptelor şi
împrejurărilor cauzei.

1.2. Omuciderea în legislația românească

pedepsei cu moartea susţin însa că eliminarea fizică a ucigașilor, mai ales a acelora care comit acte bestiale,
este utilă, neputând fi negat rolul intimidant și implicit preventiv asupra colectivităţii (a se vedea Emilian
Stancu, Introducere în criminologia generală, Ed. Carro, București, 1994, p. 193-194).
8
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ediţia a V-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul juridic, 2010,
București, p. 550

10
Dreptul la viaţă - drept fundamental al omului - este apărat, în primul rând, aşa cum
am arătat, prin mijloace de drept constituţional. Normele cu caracter de principiu
consacrate de Constituţie îşi găsesc însă eficienţa practică prin elaborarea de către legiuitor
de norme penale, norme prin care se apără în concret dreptul la viaţă.
Făcând distincţie între faptele de pericol social îndreptate împotriva drepturilor
absolute privitoare la existenţa fizică şi principalele atribute ale fiinţei şi personalităţii
umane, pe de o parte, şi faptele de pericol social îndreptate împotriva altor drepturi şi
interese ale persoanei, pe de altă parte, legiuitorul a inclus pe cele dintâi într-o categorie
distinctă de infracţiuni, sub denumirea de "Infracţiuni contra persoanei". Aceste infracţiuni
constituie conţinutul celui de-al doilea titlu al părţii speciale a Codului penal. Dintre
drepturile apărate prin incriminarea ca infracţiuni a faptelor ce aduc atingere persoanei, se
distinge ca importanţă, în concepţia legiuitorului penal, dreptul la viaţă; importanţa
acordată de legiuitor infracţiunilor contra vieţii rezultă, pe de o parte, din sancţionarea
aspră a acestor infracţiuni, prin comparaţie cu sancţiunile aplicate altor infracţiuni contra
persoanei, iar pe de altă parte, din însăşi ordinea în Codul penal a infracţiunilor contra
persoanei, cele contra vieţii făcând obiectul primei secţiuni din acest capitol.
Codul penal român incriminează sub denumirea generică de "Omucidere"
următoarele infracţiuni: omorul (art. 174), omorul calificat (art. 175), omorul deosebit de
grav (art. 176), pruncuciderea (art. 177), uciderea din culpă (art. 178), determinarea sau
înlesnirea sinuciderii (art. 179), sancţionându-le cu pedepsele cele mai grave (închisoarea,
alternativ cu detenţiunea pe viaţă). Dreptul la viaţă este apărat însă şi prin neprevederea în
legea penală a pedepsei cu moartea, aceasta fiind înlocuită cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă
(Decretul-lege nr. 6 din 7.01.1990)9.
Dreptul la viaţă este, în principiu, un drept absolut al persoanei. Cu toate acestea,
însăşi dispoziţiile constituţionale prevăd posibilitatea restrângerii exerciţiului acestuia -
"pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, ... a drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti..." - art. 49 (1).
Asemenea restrângeri (limitări) ale exerciţiului dreptului la viaţă sunt enunţate
expres în lege şi ele decurg din legitima necesitate a societăţii de a riposta împotriva unor
atitudini periculoase, manifestate de unele persoane. Se poate spune deci că această
limitare este determinată tocmai şi exclusiv de conduita negativă a persoanei căreia i se
restrânge dreptul.
9
În alte sisteme de drept, infracţiunile de omor sunt pedepsite cu moartea: Afghanistan, Australia, Filipine,
etc., iar în unele ţări se pedepsește chiar și tentativa la o astfel de infracţiune: India, Laos, Sudan, etc.

11
Astfel, bunăoară, prin Legea nr. 17 din 02.04.1996 privind regimul armelor de foc
şi al muniţiilor10 s-au reglementat condiţiile în care se poate face uz de armele de foc (art.
47). De asemenea, Legea nr. 60/23.09.1991 - privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor
publice (M. Of. nr. 192/25.09.1991), astfel cum a fost modificată prin O.G. nr.
55/19.08.1994 (M. Of. nr. 242/29.08.1994) - şi Legea nr. 40/18.12.1990 - privind
organizarea şi funcţionarea Ministerului de Interne (M. Of. nr. 146/18.12.1990) - prevăd
posibilitatea de a uza de arme albe ori de foc în situaţiile concret stipulate prin texte şi în
măsura în care folosirea altor mijloace de împiedicare sau de constrângere nu mai este cu
putinţă.
Reglementările noastre interne în această materie sunt în perfectă armonie cu cele
cuprinse în diferite instrumente juridice internaţionale, ca de pildă în art. 2 din Convenţia
pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sau în art. 3 al Codului de
conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor11 etc.
Corespunzător normelor legale prin care s-a restrâns exerciţiul dreptului la viaţă,
Codul penal român prevede, prin cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, legitima
apărare (art. 44), starea de necesitate (art. 45), constrângerea fizică şi constrângerea
morală, cazul fortuit, situaţii care odată dovedite prin probe, exclud răspunderea aceluia
care a suprimat, în condiţiile acolo arătate, viaţa unei persoane.

Capitolul 2.
Cadrul metodologic general în investigarea omuciderii

2.1. Metodologia investigării omorului

Metodologia criminalistică, ținând cont de regulile generale ale tehnicii și tacticii


criminalistice, de cunoștințele furnizate de alte ramuri ale științei și de experiența pozitivă

10
Publicată în M. Of. nr. 74/ 11.04.1996.
11
Adoptat de Adunarea Generala a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 34/169 din 17.12.1979, potrivit căruia:
„În general, nu trebuie să se recurgă la armele de foc decât atunci când un presupus delincvent opune
rezistenţă cu arma sau în orice alt fel pune în pericol viaţa altuia şi atunci când mijloacele mai puţin extreme
nu sunt suficiente pentru a stăpâni sau reţine un presupus delincvent”.

12
generalizată a organelor de urmărire penală, oferă cadrul și recomandă folosirea unor
metode adecvate de investigare în raport cu natura infracțiunii săvârșite, împrejurările în
care s-a comis, urmele ce trebuie căutate în câmpul infracțiunii și modul de valorificare a
acestora, problematica ascultării martorilor, învinuiților sau inculpaților etc.12

Dar orice anchetator trebuie să știe că metodologia criminalistică nu poate – și de


altfel nici nu-și propune – să ofere rețete general valabile pentru orice cauză aflată în
lucru.13

Importanța investigării criminalistice a omorului este subliniată și de regulile


metodologice pe care trebuie să le respecte întocmai orice organ de urmărire penală
angrenat în această activitate.

Regulile metodologice generale sunt următoarele:

1. Investigarea criminalistică a omorului să fie facută de către o echipă complexă.

2. Planificarea și organizarea eficientă a investigării având la bază principiul


celerității și acordând prioritate activităților ce nu suferă amânare.14

3. Efectuarea completă și calificată a tuturor activităților de urmărire penală –


începând cu cercetarea la fața locului și terminând cu reconstituirea – cu
respectarea strictă a prevederilor legale.

4. În administrarea probelor pentru stabilirea elementelor constitutive ale


infracțiunii de omor „să se pornească întotdeauna de la faptă la autor și nu
invers, această cerință fiind subordonată direct principiului aflării adevărului și
principiului prezumției de nevinovăție.15

12
Vasile Bercheşan, Metodologia investigării criminalistice a omorului, Ed. Paralela 45, Piteşti 1998, p. 68
13
C. Aioaniţoaie, Vasile Bercheșan, op. cit., pag. 16
14
Cercetarea la faţa locului, identificarea și ascultarea de urgenţă a persoanelor care pot furniza date în
legatură cu împrejurările în care a fost săvârșit omorul, despre victimă ori infractor, luarea măsurilor de
urmărire și prindere a autorului, dispunerea constatărilor tehnico-știinţifice criminalistice pentru
valorificarea știinţifică a urmelor și mijloacelor materiale de probă.
15
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ediţia a V-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul juridic, 2010,
București

13
5. Asigurarea continuității urmăririi penale, în sensul că echipa care a efectuat
primele acte de investigație – și, în primul rând procurorul– să desfășoare
întreaga activitate până la soluționarea cauzei.

Investigarea activităţilor ce au avut ca rezultat moartea uneia sau a mai multor


persoane nu poate fi concepută decât ca pură ficţiune fără efectuarea cercetării la faţa
locului, activitate ce, în aceste condiţii, capătă o importanţă capitală pentru desfăşurarea
întregii anchete, fiind singura modalitate de obţinere a probelor şi a mijloacelor materiale
de probă, cel puţin, în prima fază a cercetărilor.

La omor, totul se pune în mişcare atunci când este descoperit un cadavru ce prezintă
semnele morţii violente, sunt descoperite fragmente sau resturi de cadavru ori schelete de
natură umană. Pentru reuşita anchetei este foarte important modul cum se acţionează încă
din momentul descoperirii cadavrului.

Cel sau cei ce ajung primii la faţa locului trebuie să noteze ora exactă la care au
sosit, adresa ori alte repere pe baza cărora să se localizeze cât mai exact perimetrul pe care
a fost găsit cadavrul şi condiţiile meteorologice existente în momentul sosirii. Deşi par
elemente care ar ţine mai mult de o rutină administrativă decât de cercetarea criminalistică
propriu-zisă, aceste date şi-au dovedit utilitatea în activitatea practică, în primul rând, în
combaterea alibiurilor şi a altor apărări bazate pe falsificarea realităţii ce sunt invocate de
către făptuitori în vederea asigurării scăpării de răspunderea penală.

Pentru anchetă este necesar să se noteze şi să se marcheze locul şi poziţia în care se


afla victima în momentul descoperirii sale, de către primii ajunşi la faţa locului. Omiterea
sau efectuarea acestor activităţi superficial pot avea implicaţii dintre cele mai nedorite,
ulterior echipa de cercetare fiind pusă în situaţia de a nu putea interpreta corect nici
mecanismul de formare a urmelor descoperite în câmpul infracţiunii şi nici raportul
dinamic, agresor-victimă, posibilele erori de interpretare conducând, de cele mai multe ori,
la erori judiciare16. Desigur se poate spune că este posibilă reconstituirea poziţiei şi
stabilirea locului prin coroborarea declaraţiilor persoanelor implicate ori a martorilor
oculari cu locul, forma, natura, cantitatea, etc. a urmelor şi mijloacelor materiale de probă
– afirmaţie absolut corectă – însă practica judiciară a scos în evidenţă apariţia şi
dezvoltarea unei suspiciuni care, inteligent exploatată, de către făptuitori ori de către

16
V. Bercheşan, Metodologia investigării criminalistice a omorului, Ed. Paralela 45, Piteşti 1998, pag. 167

14
avocaţii acestora poate conduce, în anumite condiţii, la prăbuşirea întregului edificiu al
probaţiunii.

De asemenea, în context, devine deosebit de importantă preocuparea pe care trebuie


să o manifeste cei ajunşi primii la faţa locului pentru conservarea locului faptei şi pentru
identificarea martorilor oculari, a persoanelor suspecte, identificarea urmărirea, prinderea
şi izolarea făptuitorilor.

Există multe cauze care pot determina modificări în aspectul iniţial al locului faptei,
alterări sau modificări ale urmelor sau mijloacelor materiale de probă. Deşi prin enunţ s-ar
putea înţelege că este vorba despre o obligaţie de diligenţă – trebuie să se asigure paza
locului faptei şi să se protejeze urmele şi mijloacele materiale de probă – important pentru
cercetări este rezultatul. Dacă echipa de cercetare va desfăşura un simulacru de activitate
într-un perimetru ale cărui caracteristici şi aspect au fost viciate, rezultatele sunt
compromise, ancheta urmând a se desfăşura pe baza unei ipoteze caracterizate de un grad
mare de relativitate.

Martorii oculari, persoanele suspecte sau, poate, chiar făptuitorii se găsesc în


„grămada de curioşi” găsiţi la faţa locului. Dacă aceştia nu sunt identificaţi cu
operativitate, există riscul ca, instinctual sau urmărind diferite interese, persoanele ce ar
putea ajuta cercetările să nu coopereze, fiind mult mai comod să urmăreşti ce se întâmplă
din afară, detaşat, şi să intervii, direct sau indirect, doar dacă interesul ţi-o cere.

Dacă primii ajunşi la faţa locului trebuie să se implice şi să asculte persoanele arătate,
apar probleme legate de calitatea în care desfăşoară aceste activităţi, de materializarea
rezultatelor, de efectele declaraţiilor mincinoase şi de modul în care aceştia pot realiza, pot
desfăşura eficient aceste ascultări. Dacă aceştia vor evita să se implice este posibil să se
piardă unele elemente ce ar fi putut fi importante pentru anchetă – starea de sănătate a
victimelor se poate agrava, iar recuperarea va permite cu greu să poată fi ascultate detaliat
pentru a putea lămuri unele aspecte ce, odată aduse la cunoştinţa unor persoane calificate,
ar fi fost mult mai utile cercetărilor.

Situaţia se schimbă atunci când la faţa locului sunt descoperite victime ce încă sunt
conştiente, dar, din cauza vătămărilor suferite sunt şanse mici ca acestea să rămână, pentru
mult timp, în viaţă. Desigur că nu se vor neglija măsurile ce trebuie luate pentru salvarea
acestora – acest lucru ar fi iraţional – însă, pe lângă acestea trebuie insistat pe ascultarea

15
urgentă a acestor persoane cu privire la împrejurările comiterii faptei şi identitatea
făptuitorului. Practica judiciară recomandă ca această ascultare să se facă în prezenţa a doi
martori asistenţi17 aleşi din rândul persoanelor neinteresate în cauză prezente la faţa locului.
Rezultatele acestei ascultări trebuie să fie materializate în conţinutul unui proces verbal ce
va fi întocmit de către persoana ce a desfăşurat ascultarea şi semnat de către martorii
asistenţi – aspect perfect convergent cu prevederile legale dată fiind urgenţa cu care a
trebuit efectuată această activitate.

În ceea ce priveşte făptuitorii, dacă aceştia nu au rămas sau nu au fost identificaţi la


faţa locului în rândul „curioşilor” găsiţi la faţa locului, cei care sunt primii la faţa locului,
în funcţie de posibilităţile concrete, trebuie să facă tot ce le stă în puteri pentru urmărirea şi
prinderea acestora – cunoscut fiind riscul mare indus de o persoană dispusă la orice pentru
a-şi asigura scăparea. Pe lângă eforturile personale, vor fi anunţate organele competente să
dispună desfăşurarea de forţe şi mijloace pentru căutarea, identificarea şi imobilizarea
făptuitorilor în zonele ce oferă condiţii mai bune de ascundere de pe posibilul traseu urmat
după comiterea faptei.

2.2. Cercetarea în echipă

Cercetarea în echipă permite punerea în comun a cunoştinţelor, a priceperii şi a


formelor unor specialişti în valorificarea completă şi operativă a datelor adunate despre
fapta comisă, în scopul aflării adevărului. Totuşi, în condiţiile în care factorii antrenaţi în
soluţionarea problemelor caracteristice unei anumite omucideri, acţionează în mai multe
direcţii, necoordonat, rezolvarea cauzei ar întârzia.

Dată fiind natura ei, cercetarea omorului impune desfăşurarea de activităţi de


investigaţii judiciare şi ştiinţifice complexe, sub coordonarea procurorului care, conform
legii, este obligat să efectueze urmărirea penală în cadrul omorului. Procurorul, pe de o
parte, cu sprijinul ofiţerilor de poliţie din serviciul judiciar şi criminalistic, efectuează acte
de urmărire penală destinate pentru stabilirea elementelor constitutive ale infracţiunii şi
identificării subiecţilor acesteia, apelând la metodele criminalistice. Medicul legist, pe de
altă parte, cercetează aspectele medicale, trage concluzii asupra naturii şi cauzei morţii,
asupra legăturii de cauzalitate dintre acţiune şi consecinţele sale.

17
V. Bercheșan, Metodologia investigării criminalistice a omorului, Ed. Paralela 45, Pitești, 1998, pag. 171

16
Ne aflăm, prin urmare, în faţa unei evidente interdependenţe impusă obiectiv de
necesitatea stabilirii adevărului, la care concură două ştiinţe de graniţă, - criminalistica şi
medicina legală – împrejurarea care a făcut să se afirme, pe bună dreptate, că în cercetarea
infracţiunilor împotriva vieţii, medicul legist, are o dublă calitate: una de expert şi una de
consilier18. Calitatea de consilier este evidenţiată de numeroasele probleme ce apar pe
parcursul urmăririi penale, diferite de cele existente la începutul cercetării şi care necesită o
rezolvare medico – legală, ducând la completarea expertizelor iniţiale. De astfel, în
literatura de specialitate este deseori subliniată importanţa cercetării unor infracţiuni grave
mai dificil de soluţionat, printre care şi omorul, de către o echipă sau comisie de anchetă19.

Pentru a sublinia importanţa cercetării în echipă redăm pe scurt un caz în care


autorul unui omor a fost identificat şi prins în 20 de ore.

În luna februarie 1989, dimineaţa, pe una din străzile sectorului 5 al capitalei a fost
descoperit cadavrul unui tânăr care prezenta o leziune profundă, produsă prin înjunghiere
în zona inferioară stângă a toracelui. După identificarea victimei V.P., s-a stabilit că acesta
era un om liniştit, respectuos, fără vicii sau legături cu persoane suspecte. Din primele
investigaţii se părea că omorul are un mobil bizar, fiind săvârşit de un psihopat. Fiind
adâncite investigaţiile de către organele de miliţie şi procuratură, prin ascultarea a circa 60
de persoane, colegi de muncă ai victimei sau cetăţeni aflaţi pe traseul parcurs de victimă s-
a stabilit că, în perioada critică, aproximativ în jurul orei 22, un tânăr într-o evidentă stare
de agitaţie şi sumar îmbrăcat pentru gerul de afară (-15 grade C ), a fost văzut alergând prin
locul respectiv cu un cuţit în mână. Totodată, un martor a declarat că l-a văzut în dreptul
unei locuinţe din apropiere, antrenat într-o altercaţie cu un bărbat şi două femei. Organele
judiciare au identificat locuinţa în cauză şi persoanele respective, stabilindu-se că tânărul în
cauză ( P.C., în vârstă de 32 de ani, violent, fără ocupaţie ) se certase cu concubina sa şi un
prieten. După ce aceştia l-au lovit, el a fugit la părinţii săi, unde s-a înarmat cu un cuţit,
intenţionând să se răzbune pe concubină. Întorcându-se spre locuinţa sa, a întâlnit victima
V.P., care văzându-l plângând de furie pe P.C., l-a întrebat: „de ce plângi, nene?” Drept
răspuns, P.C., l-a lovit cu cuţitul în zona inimii şi a fugit, lăsând victima căzută pe stradă20.

18
Ioan Quai, Aprecieri privind cercetarea omorului de către o echipă complexă, în rev. P.C.C., nr. 4/1981, p.34
și urm. Autorul, susţinând importanţa acestei echipe, amintește că „în criminalistica clasică cea mai mare
eroare e să pui pe aceeași pistă mai mulţi poliţiști”.
19
F. Maixner, în revista Kriminalistic, vol. II, p.208, Hamburg, 1954.
20
O. Păun, S.R. Gheorghe, Eficienţa cercetării în echipă presupune conlucrarea efectivă a procurorului cu
organele de miliţie în efectuarea investigaţiilor, rev. P.C.C., nr. 3-4/1987, p.19-21.

17
2.3. Primele măsuri luate de organele de cercetare penală

De obicei, de săvârșirea unei infracțiuni iau cunoștință partea vătămată sau rudele
acesteia, o persoană ajunsă întâmplător la locul faptei sau organele îndrituite de lege pentru
constatarea faptei. În practică însă, primele sesizate cu săvârșirea faptei sunt Posturile sau
Birourile de Poliție din raza de competență a locului comiterii infracțiunii. În lipsa acestora
sunt anunțate despre eveniment organele zonale ale administrației de stat.21

Analiza măsurilor ce se impun a fi luate de către organul judiciar care sosește


primul la fața locului trebuie făcută diferențiat, în funcție de competența acestora:

a.) De regulă, sunt anunțate și sosesc primele la fața locului organele de cercetare
ale postului de poliție situat în zona locului de comitere a faptei. Acestea trebuie să-și
verifice competența după competența materială și după calitatea persoanei, după care vor
proceda la desfășurarea următoarelor activități:

- dacă sunt competente procedural, pot începe efectuarea cercetării la fața locului,
însă atât cu respectarea regulilor de procedură cât și celor de tactică criminalistică;

- dacă nu sunt competente din punct de vedere procedural (la unele infracțiuni
efectuarea urmăririi penale dată conform art. 290 CPP în competența exclusivă a
procurorului), se va da eficiență dispozițiilor art. 213 CPP, în sensul că este obligat să
efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză ce
nu le este în competență. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, prin
procurorul care exercită supravegherea activității organului ce le-a efectuat, procurorului
competent;

- se vor lua măsuri de executare întocmai a dispozițiilor pe care le primesc de la


organul competent să efectueze urmărirea penală, conform legii, pe care va trebui să-l
informeze de îndată despre evenimentul survenit.

b.) În practică se întâlnesc, adeseori, situații în care datorită amplasamentului


geografic al unor sate, până la postul de poliție aferent zonei în care s-a produs infracțiunea
există distanțe mari, astfel încât există dificultatea sesizării acestora, iar primele sosite la
fața locului sunt organele administrative, agenți economici sau membri din familia

21
Ciopraga A., Iacobuţă I., Criminalistică, Ed. Junimea, Iași, 2001, p. 221; C. Suciu, op.cit., p. 509

18
victimei. În aceste situații, măsurile ce se impun a fi luate pentru asigurarea intangibilității
locului faptei trebuie luate de aceste persoane sau organe, până la sosirea organului
competent.
c.) Indiferent de modalitatea în care au fost înștiințate de săvârșirea unei infracțiuni,
organele judiciare competente în efectuarea cercetării la fața locului, pe lângă măsurile de
pregătire în vederea deplasării urgente au obligația de a transmite telefonic sau prin stație,
persoanelor sau organelor prezente la locul faptei, activitățile pe care trebuie să le
întreprindă pentru evitarea unor modificări din câmpul infracțional. Măsurile întâlnite cel
mai frecvent în practică ce trebuie luate de urgență sunt cele referitoare la starea de
sănătate a victimei, limitarea efectelor infracțiunii, nealterarea locului faptei, identificarea
eventualilor martori oculari sau a făptuitorului etc., ordinea priorității lor fiind stabilită de
organul de urmărire penală competent, în funcție de însemnătatea valorilor sociale
amenințate.

La sediul organului judiciar, măsurile pregătitoare sunt mai mult de ordin


organizatoric, iar conținutul lor depinde de natura faptei, specificul locului faptei și de
posibilitățile de care dispune organul judiciar pentru constituirea echipei de cercetare și
dotarea acesteia cu mijloace tehnico-științifice corespunzătoare.

Dintre aceste măsuri amintim: primirea, consemnarea și verificarea sesizării;


asigurarea mijloacelor tehnico-științifice necesare; constituirea echipei de cercetare;
dotarea echipei cu materiale necesare comunicării și ținerii legăturii între membrii ei;
asigurarea prezenței specialiștilor și a apărătorului; asigurarea participării la locul faptei a
persoanelor legale interesate; asigurarea deplasării de urgență. 22

Măsurile pregătitoare luate la fața locului au menirea de a completa pe cele de la


sediul organului judiciar și pentru delimitarea activităților membrilor echipei de cercetare.

Imediat după sosirea la fața locului și înainte de a începe examinarea propriu-zisă,


echipa de cercetare trebuie să ia o serie de măsuri urgente. Aceste măsuri diferă de la caz la
caz, în raport cu natura activității ilicite desfășurate, urmările acesteia și natura locului ce
urmează a fi cercetat.

În ceea ce privește activitatea desfășurată de organele de urmărire penală


competente în efectuarea cercetării la fața locului, trebuie făcută diferențierea în funcție de
22
Ion Mircea, Criminalistica, Editura Lumina Lex, București, 1999, p. 227

19
existența sau inexistența unor măsuri precedente luate de organul necompetent sosit primul
la locul faptei. Astfel, dacă există aceste măsuri ele trebuie verificate și completate, iar
dacă nu există ele trebuie efectuate, dar numai cu respectarea regulilor tactice
criminalistice și în cadrul strict al dispozițiilor procedurale. 23

Atât în practica criminalistică occidentală cât și în cea a dreptului românesc,


cercetarea locului faptei este efectuată în echipa condusă de un șef (Ofițer de poliție
criminalist sau procuror), iar primele măsuri luate se referă la inspectarea locului faptei,
salvarea victimelor, selectarea martorilor oculari etc.

R. Lechat, reprezentant de marcă a criminalisticii belgiene, consideră că “primele


măsuri luate de șeful echipei sunt stabilirea locului crimei, blocarea ieșirilor, îndepărtarea
persoanelor inutile, reținerea martorilor oculari și a persoanelor suspecte, examinarea
rapidă a victimei, stingerea și ridicarea hârtiilor care ard, notarea măsurilor care se degajă,
inspectarea locului etc.”.

În literatura de specialitate românească, majoritatea autorilor acceptă ca făcând


parte dintre activitățile pe care le efectuează organul de urmărire penală competent sosit la
fața locului măsurile privind salvarea vieții victimelor, reținerea celor care au făcut
sesizarea, a martorilor și a persoanelor suspecte, delimitarea locului faptei, repartizarea
sarcinilor și organizarea primelor cercetări etc.24

Efectuarea cercetării și luarea măsurilor ce se impun a fi luate de urgență la fața


locului trebuie privită diferit în funcție de competența materială a îndeplinirii actelor
respective, adică procurorului sau organelor de poliție. Această precizare este necesară cu
atât mai mult cu cât legislația penală și procedural penală din România, în dorința alinierii
la cea a Uniunii Europene a suferit în ultimii ani serioase modificări. Astfel, au apărut
instituții noi, cum ar fi investigatorii sub acoperire, mărturia anonimă, protecția martorilor,
crearea centrelor pentru adăpostirea victimelor violenței în familie.

În funcție de aceste modificări, organele de urmărire penală competente trebuie să


aibă o atitudine adecvată, iar măsurile sau regulile tactice pe care le adoptă să nu împiedice
asupra realizării scopului pentru care au fost luate.

23
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ed. a V-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2010

24
C. Suciu, op.cit., p. 508; I. Mircea, op.cit., p. 229; E. Stancu, op.cit., p. 318

20
a). Informarea operativă asupra evenimentelor care au avut loc și au fost
constatate de către lucrătorii primii sosiți la fața locului

De îndată ce echipa de cercetare competentă a ajuns la fața locului, prin șeful ei se


informează cu privire la aspectul inițial al locului unde s-a comis infracțiunea, precum și în
ceea ce privește măsurile luate de către organele sau lucrătorii operativi primele sosite la
locul faptei.

În vederea informării exacte, șeful echipei de cercetare poate lua legătura cu


organele de poliție, martori oculari, făptuitori sau alte persoane prezente la locul unde se
efectuează activitatea respectivă.

În vederea unei juste documentări și pentru a putea adopta cea mai adecvată
strategie, în ceea ce urmează să întreprindă la fața locului urmează a fi lămurite
următoarele aspecte:

- se vor determina modificările care au survenit și se vor stabili în detaliu aspectul


inițial al locului faptei, poziția urmelor și a mijloacelor materiale de probă;

- prin examinarea de către medicul legist, părțile vătămate care au nevoie de ajutor
medical și nu li s-a acordat, li se va acorda primul ajutor sau vor fi transportate la cel mai
apropiat dispensar sau spital;

- dacă nu au fost luate măsuri de limitare a pericolelor provocate de activitatea


infracțională (incendii, explozii etc.) vor fi solicitate de îndată echipele de intervenție
specializate;

- prin șeful echipei de cercetare se va aprecia oportunitatea prezenței tuturor


persoanelor în zona și se va verifica dacă au fost reținuți martori oculari sau eventuale
persoane suspecte;

- dacă în perimetrul locului faptei alte persoane decât făptuitorul au desfășurat


activități de ajutor intrând în contact cu diferite obiecte, li se vor lua impresiunile urmelor
de la mâini și picioare pentru a fi diferențiate de cele ale infractorului. Această cerință se
referă și la organele de poliție, gardieni publici etc.;

21
- fixarea căilor de acces și de deplasare a membrilor echipei în perimetrul locului
faptei, precum și în locul în care urmează să fie depozitate mijloacele materiale de probă
descoperite, a altor obiecte ce urmează să fie ridicate și transportate la laboratoarele de
specialitate. Căile de acces vor fi marcate cu jetoane din dotarea autolaboratorului
criminalistic sau, în lipsa acestora, putându-se folosi rulete, benzi de hârtie, etc.25

b). Selecționarea martorilor asistenți când aceasta este posibil să se realizeze

În general, până la sosirea organului competent să efectueze cercetarea la fața


locului, primul organ sosit cu informarea și la cerința primului, va proceda la asigurarea
prezenței unor persoane care să îndeplinească condițiile impuse de lege și să fie aleși ca
martori asistenți. De regula, cei prezenți trebuie să fie persoane în deplinătatea facultăților
psihice și capabile să perceapă corect activitățile întreprinse în perimetrul locului faptei 26.
Este indicat ca prima triere a persoanelor să fie făcută de organele de poliție locale,
întrucât, având competență în zonă, cunosc atât locuitorii, cât și aptitudinile psihice ale
acestora, iar tactica criminalistică recomandă ca aceștia să fie asigurați înainte de ajungerea
echipei la fața locului.

În terminologie juridică, martorii asistenți sunt persoane anume chemate să asiste la


efectuarea unui act juridic. Codul de procedură penală stabilește că anumite acte
procedurale pot fi efectuate de organele judiciare numai în prezența unor persoane numite
martori asistenți. Martorii asistenți nu au cunoștință despre faptele și împrejurările cauzei.
Ei sunt considerați garanți, care atestă faptul că rezultatul și modul desfășurării activității
procedurale sunt cele consemnate în actele întocmite.

Nu pot fi martori asistenți, conform art. 93 C.Pr.Pen., următoarele categorii de


persoane:

- minorii sub 14 ani;

- cei interesați de cauză;

- cei care fac parte din aceeași unitate cu organul care efectuează actul procedural.

25
E. Stancu, op. cit., p. 315

26
A. Ciopraga, Criminalistica (Tactica), Universitatea Al. I. Cuza, Iasi, 1986, p. 44

22
În practică, s-a mai statuat că nu vor fi folosite ca martori asistenți, persoane care
pot fi ascultate în calitate de martori oculari, întrucât această calitate primează, și pot
reprezenta o sursă importantă de probe pertinente și concludente soluționării faptei
cercetate.

c). Organizarea măsurilor de pază a locului faptei

Locul faptei, până la sosirea echipei competente din punct de vedere procedural să
efectueze cercetarea, este asigurat și păzit de către primele organe sosite în zonă, de regulă
de către organele de poliție.

Șeful echipei, la sosire, are obligația să verifice care măsuri au fost luate în acest
scop de lucrătorii care au ajuns primii la fața locului și, după caz, să dispună completarea
lor.

Asigurarea pazei locului faptei se face fie prin organele de poliție, fie prin gardienii
publici, urmărind două obiective: în primul rând, prin pază se înlătură posibilitatea
producerii unor modificări în aspectul locului unde s-a comis infracțiunea, iar în al doilea
rând, măsura urmărește menținerea ordinii pe toată durata desfășurării activității și,
implicit, asigurarea protecției personale a membrilor echipei27.

O importanță deosebită o are și instruirea temeinică a celor care asigură paza


locului faptei, în timpul cercetării. Au fost cazuri când cei care aveau astfel de atribuții,
dorind să ,,ajute” echipa de cercetare au întreprins acțiuni care au îngreunat cercetarea ori
au distrus unele urme. De exemplu, într-un caz de omor, unul din cei care asigurau paza
locului faptei, în timp ce echipa cerceta alte încăperi, a fost iritat de faptul că în bucătăria
apartamentului, la robinetul pentru apa caldă se scurgea un fir subțire de apă și l-a închis.
Cu acest prilej au fost distruse urmele create de infractor pe mânerul robinetului, unde se
spălase pe mâini de sânge (urmele de sânge din chiuvetă atestau acest lucru). Dacă unul din
membrii echipei de cercetare nu ar fi sesizat aceasta, evident că s-ar fi ridicat și urmele
celui în cauză, care ar fi dus echipa de cercetare pe o pistă greșită și la o muncă inutilă.28

d). Identificarea martorilor oculari și stabilirea persoanelor suspecte

27
I. Mircea, op.cit. p. 229

28
Dosar nr. 814/P/2001 al Parchetului de pe langa Tribunalul Arad

23
Până la sosirea echipei competente pentru cercetarea la fața locului, organele
judiciare existente deja la locul faptei trebuie să identifice și să asigure prezența unor
persoane care pot ajuta la stabilirea adevărului și la soluționarea corectă a cauzei. Este
vorba, în primul rând, de acele persoane care au luat cunoștință cu propriile simțuri de
comiterea faptelor, respectiv împrejurările în care aceasta s-a consumat (este vorba de acela
care a sesizat fapta, cel care a descoperit cadavrul, instrumente abandonate etc.). În al
doilea rând, este necesară asigurarea prezenței acelor persoane care au participat efectiv la
acțiunile de salvare a victimelor, la transportarea acestora la unitățile sanitare sau care, prin
acțiunile desfășurate, au produs anumite modificări ale locului faptei.

Identificarea acestor persoane prezintă o importanță cu totul deosebită, dar dacă nu


a fost posibilă prezența lor la sosirea echipei de cercetare, urmează a fi identificate, de
urgență, urmând a lămuri unele probleme cum ar fi: locul și timpul săvârșirii faptei,
principalele aspecte legate de activitatea infracțională, conduita făptuitorului și
caracteristicile ținutei sale vestimentare, modificările intervenite în configurația locului
faptei, alte persoane care cunosc date în legătură cu sau despre săvârșirea infracțiunii și
împrejurările în care au luat cunoștință despre acestea.

Astfel de declarații, înregistrate pe banda magnetică sau video magnetică luate


martorilor oculari, chiar neformal, are avantajul că furnizează echipei de cercetare date de
cea mai mare utilitate practică, cu atât mai mult cu cât depozițiile acestora nu sunt viciate
de diverși factori perturbatori.29

Persoanele suspecte, identificate la fața locului, vor fi izolate și supravegheate


atent, asigurându-li-se în același timp protecția. Dacă din rândul acestora a fost identificat
făptuitorul, i se vor aduce la cunoștință drepturile pe care le are, i se va atrage atenția
asupra comportării sale pe parcursul cercetării la fața locului și se vor lua măsurile
corespunzătoare de supraveghere, protecție și pază a acestuia. Totodată, este indicată
ascultarea lui și, dacă se impune, înregistrarea declarației pe banda magnetică sau
videomagnetică.

În concluzie, fie că făptuitorul a fost reținut la fața locului, fie că a fost reținut în
urma operațiilor de urmărire, corpul și îmbrăcămintea acestuia trebuie supuse unui examen
minuțios, deoarece acestea pot fi purtătoare de urme ce ar putea fi distruse sau ca acesta să

29
E. Stancu, op.cit., p. 321; I. Mircea, op.cit., p. 230

24
abandoneze obiecte compromițătoare (instrumente de spargere, bunuri sustrase).
Exemplificativă în acest sens este speța în care este redată împrejurarea în care
îmbrăcămintea lui C.V., autorul crimei asupra concubinei sale I.M., prezenta urme de
sânge, iar el era agitat și afirma că vrea să se omoare. Tot atunci cu ocazia examinării
corporale de către medicul legist a lui C.V. s-a constatat că pe corp, dar îndeosebi pe față si
pe ambele brațe, prezintă o serie de leziuni de violență (escoriații, plăgi, echimoze),
produse recent, prin lovire cu corpuri dure sau de corpuri dure. Această împrejurare a fost
hotărâtoare în crearea convingerii că C.V. este autorul omorului și înlătură susținerile
acestuia că întâlnirea din seara anterioară cu concubina nu a fost conflictuală și nu au avut
niciun fel de altercații.30

e). Pe tot timpul cercetării la fața locului sunt interzise comentariile,


aprecierile sau discuțiile privind natura faptei, împrejurările în care a fost săvârșită ori
starea urmelor, pentru a nu influența desfășurarea cercetării sau martorii prezenți la fața
locului.

Trebuie acordată întotdeauna atenția necesară asigurării secretului celor constatate


la fața locului. Acesta privește atât pe membrii echipei, cât și celelalte persoane care
participă la cercetare cum sunt martorii asistenți, persoane din familia sau din anturajul
victimei, etc. Uneori, se omite să li se atragă atenția cu privire la păstrarea secretului, fapt
care poate conduce la consecințe nedorite.

În acest sens, reprezentativă este speța în care PI și IN au fost cercetați pentru


săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav constând în aceea că în data de 02 martie
1998, prin aplicarea mai multor lovituri de cuțit au creat leziuni care au pricinuit moartea
victimei E. I. Cu ocazia cercetării la locul faptei, având în vedere împrejurarea că, deși
victima avea mai multe plăgi deschise, la locul faptei sub victimă nu a fost găsită balta de
sânge, iar pe potecă se observau urme de târâre. Cu această ocazie, s-a discutat în cadrul
echipei despre posibilitatea ca locul în care a fost omorât E.I. să fie altul, împrejurare pe
care au auzit-o și martorii asistenți. A doua zi, aceștia au luat legătura cu reprezentanții
mass-media, iar în ziarul local a fost publicat un amplu articol în sensul versiunii adoptate
la fața locului. Autorii faptei, luând cunoștință de suspiciunile organului de urmărire
penală și de teamă a nu fi descoperiți, au părăsit țara și timp de 6 luni nu au putut fi audiați.
Iată, așadar, un caz elocvent de nerespectare a regulilor de tactică criminalistică, ce a dus
30
Dosar numarul 326/ 1998 a Parchetului de pe langa Tribunalul Arad si Dosarul 118/1999 a Tribunalul Arad

25
atât la întârzierea prinderii și arestării a doi criminali periculoși, cât și la tergiversarea
soluționării cauzei.31

Este deosebit de important pentru reușita cercetării la fața locului, ca echipa de


cercetare să fie lăsată să își desfășoare activitatea fără intervenții din afară. S-a constatat în
practică, mai ales în cazurile deosebite – omucideri, cazuri de corupție, trafic de droguri, –
că la fața locului sunt prezenți pe lângă membrii echipei de cercetare și alte persoane, cel
mai frecvent ziariști. Câteodată, aceștia pătrund printre primii în zona cercetată pentru a-și
face o idee despre ce s-a întâmplat și pentru a formula ipoteze cu privire la natura și
gravitatea faptelor.32 De regulă, aceste persoane nu respectă regulile cercetării la fața
locului, nici chiar cele mai elementare, cum ar fi: evitarea producerii de noi urme,
atingerea sau modificarea poziției unor obiecte, de natură să îngreuneze cercetarea la fața
locului.

Este necesar ca șeful echipei de cercetare, procurorul sau membrii echipei, cu tact,
sobrietate și fermitate, să-i înlăture pe curioși, iar reprezentanților presei sau televiziunii să
le furnizeze acele date care pot face obiectul publicării în faza inițială a anchetei, fără să
influențeze negativ evoluția anchetei ori să trezească ecouri nedorite în opinia publică, prin
exagerări, afirmații necorespunzătoare.

31
Dosarul nr.36/P/1998 al Parchetului de pe langa Tribunalul Arad

32
E. Stancu, op.cit., p.315

26
Capitolul 3.

Cercetarea la fața locului în cazul omorurilor săvârșite cu arme albe

3.1. Noțiunea și importanța cercetării la fața locului

Cercetarea la faţa locului este una din activităţile procedurale şi de tactică


criminalistică ale organului de urmărire penală, ce se realizează de obicei la începutul
urmăririi, în scopul cunoaşterii nemijlocite a locului faptei, al descoperirii, fixării şi
ridicării urmelor create cu ocazia săvârşirii infracţiunii, precum şi pentru ascultarea
martorilor oculari, a victimelor sau chiar a făptuitorilor.

Deci, prin cercetarea la faţa locului, organul de urmărire penală stabileşte


împrejurările în care a fost comisă fapta, identifică pe infractor sau delimitează sfera
persoanelor bănuite, adună, conservă şi examinează probele materiale descoperite, întrucât
prin ea organul judiciar îşi deschide multiple posibilităţi de descoperire a numeroase şi
variate urme create cu prilejul săvârşirii infracţiunii, de identificare a persoanelor care au
cunoştinţe despre infracţiunea respectivă şi autorul său, cercetarea la faţa locului nu poate
fi înlocuită cu alte activităţi tactice de administrare a probelor în cauză, chiar dacă ne-am

27
gândi la ascultarea de persoane, fără de care, în orice cauză penală, nu poate fi concepută
cercetarea criminalistică.

Prin urmare, putem spune că, în cazul infracţiunilor comise prin acţiuni fizice, cu
urmări concretizate obiectiv în mediul ambiant, cercetarea la faţa locului este deschizătoare
de drumuri pentru activităţile tactice de cercetare criminalistică, ce se vor desfăşura în
continuare, în vederea stabilirii adevărului în cauza dată. De aceea, în procesul cercetării la
faţa locului, se impune necesitatea efectuării unei examinări minuţioase, porţiune cu
porţiune, a locului respectiv, astfel încât nici o zonă să nu rămână necercetată. Dacă una
din zonele sale ar fi omisă cu ocazia cercetării, ar putea să rămână nevalorificate diferite
urme preţioase pentru stabilirea modului de comitere a faptei şi de identificare a autorului
ei, ceea ce ar fi de natură să ducă, în cele din urmă, chiar la imposibilitatea stabilirii
adevărului în cauza respectivă.

Convenţional, în desfăşurarea cercetării la faţa locului, se face distincţie între două


faze: - faza statică; - faza dinamică.

Natura activităţilor întreprinse de organele judiciare diferă în funcţie de unul sau


altul dintre aceste momente.

Activităţile ce se efectuează în faza statică urmăresc determinarea limitelor


teritoriale asupra cărora se va extinde cercetarea şi fixarea aspectului general al locului
săvârşirii infracţiunii, a poziţiei urmelor şi mijloacelor materiale de probă, în starea în care
au fost găsite.

Faza numită dinamică a cercetării are drept obiect examinarea, cu ajutorul unor
mijloace tehnico-ştiinţifice adecvate, a urmelor şi mijloacelor materiale de probă ce
constituie o consecinţă a infracţiunii sau care se află în anumite raporturi cu fapta săvârşită.

Distincţia între fazele statică şi dinamică ale cercetării la faţa locului are un caracter
convenţional, în sensul că în practica efectuării acestei activităţi, în raport de o seamă de
împrejurări legate de particularităţile faptei săvârşite şi ale locului comiterii faptei, acestea
nu se succedă în ordinea în care a fost înfăţişată, ci adeseori se împletesc, se întrepătrund.

3.2. Cercetarea în faza statică

Această fază, în cazul infracţiunilor de omor, debutează cu constatarea morţii

28
victimei, efectuată de medicul legist, în prezenţa procurorului 33. Urmează observarea
locului faptei prin parcurgerea acestuia. În cazul interioarelor ea este executată dintr-un
singur loc. Cu această ocazie, organele de urmărire penală, şi, în special, şeful echipei de
cercetare, au posibilitatea să verifice în concret dacă locul de examinat a fost corect
delimitat şi să procedeze în consecinţă34.

Determinarea perimetrului supus examinării se realizează în urma unei orientări de


ansamblu asupra locului aflat în anumite raporturi cu infracţiunea săvârşită. În situaţia în
care infracţiunea s-a comis pe un teren deschis, pentru a avea o reprezentare generală
asupra situaţiilor de fapt prezente la faţa locului, asupra dimensiunilor şi configuraţiei sale,
organul judiciar va trebui să facă înconjurul acestui loc, iar dacă locul infracţiunii are o
întindere redusă sau dacă infracţiunea s-a săvârşit într-o încăpere, pentru a-şi forma o
imagine asupra locului faptei, este suficientă observarea dintr-un anumit punct35.

Scopul determinării suprafeţei de teren supusă examinării îl constituie demarcarea


acelor porţiuni în limitele cărora s-au produs modificări ce constituie o consecinţă a
infracţiunii săvârşite, în vederea descoperirii, ridicării, fixării şi valorificării lor36.

Organul judiciar îşi va reprezenta logic limitele posibile ale întinderii locului faptei.
Pentru a se pune la adăpost de eventuale riscuri, în funcţie de natura faptei cercetate, de
caracterul urmelor ce se caută, e recomandabil ca aceste limite să fie lărgite.

La demarcarea suprafeţei locului asupra căruia se va extinde cercetarea se va ţine


seama, în afară de elementele indicate, şi de natura şi configuraţia terenului, adică de
împrejurarea dacă infracţiunea s-a săvârşit pe un teren deschis, într-o pădure, într-o zonă
muntoasă ori prăpastie, exploatare minieră, mediu subacvatic sau într-o clădire.

În cazul clădirilor, determinarea limitelor cercetării se va face pe de o parte în


funcţie de destinaţia lor, iar pe de altă parte în funcţie de mediul (urban sau rural) în care
sunt situate. Astfel, dacă infracţiunea s-a săvârşit într-o încăpere a unei clădiri locuite de
mai multe familii, cercetarea nu se rezumă la examinarea respectivei încăperi ci, în
33
De altfel regula este că, la început, în câmpul infracţional va intra numai procurorul și medicul legist.
34
Constantin Aioniţoaie, Ion-Eugen Sandu Vasile Bercheșan, Tudorel Butoi, Ilie Marcu, Eugen Pălăceanu,
Constantin Pletea, Ion-Eugen Sandu, Emilian Stancu, Tratat de tactică criminalistică, Editura Carpaţi, Oradea,
1992, p. 44.
35
De exemplu, examinarea locului din pragul ușii sau de la fereastră.
36
Aurel Ciopraga, op. cit., p. 66.

29
principiu, se va extinde şi asupra celorlalte încăperi ale apartamentului precum şi asupra
dependinţelor şi locurilor de folosinţă comună (holuri, scări, curţi etc.). Tot astfel, în cazul
unei clădiri locuite de o singură familie, cercetarea trebuie să se extindă asupra tuturor
încăperilor şi dependinţelor. În fine, în cazul clădirilor situate în mediul rural, cercetarea se
va extinde nu numai asupra încăperilor de locuit ci şi asupra curţii, grădinii etc. În cazul
clădirilor comerciale, chiar dacă există presupunerea că făptuitorii au acţionat într-un
singur raion sau etaj, cercetarea trebuie extinsă asupra tuturor etajelor şi raioanelor.

Când infracţiunea s-a săvârşit pe un teren deschis cercetarea trebuie să se extindă


asupra unei suprafeţe cât mai mari, dar nu dincolo de limitele în care e posibil să se
descopere urme şi mijloace materiale de probă37.

Odată determinate limitele suprafeţei de teren ce vor fi supuse cercetării, tot în


cursul acestei faze urmează a se preciza punctul de începere, precum şi sensul, direcţia de
efectuare a acestei activităţi.

Începerea cercetării dintr-un loc sau altul depinde de întinderea şi configuraţia


terenului, de caracterul şi numărul urmelor şi mijloacelor materiale de probă, de natura
faptei săvârşite.

Astfel, punctul de începere al cercetării la faţa locului îl poate constitui centrul


locului infracţiunii, adică acea porţiune de teren în jurul căreia sunt concentrate urmele
principale ale infracţiunii, după care cercetarea se extinde asupra zonelor înconjurătoare,
adică spre marginile sau periferia acelui loc. Acest sens de deplasare al celor ce participă la
efectuarea cercetării a primit, în literatură, denumirea de cercetarea de la centru spre
periferie ori spre margini, sau cercetare excentrică.

E indicat a se proceda astfel în situaţiile în care urmele infracţiunii, mijloacele


materiale de probă, obiectele principale se prezintă grupat, sunt concentrate într-o anumită
porţiune a terenului, în cazul unei infracţiuni de omor, când în jurul cadavrului victimei se
află diferite urme şi mijloace materiale de probă. După examinarea minuţioasă a centrului
locului, adică a porţiunii pe care sunt grupate cele mai multe urme, cercetarea se extinde
spre extremităţile acestui loc, în limite în care e posibil să se găsească şi alte urme şi
mijloace materiale de probă.

Date fiind avantajele pe care le oferă, această direcţie imprimată activităţii de


37
Aurel Ciopraga, op. cit., p. 66.

30
cercetare la faţa locului se impune a fi urmată în cele mai multe cazuri. Într-adevăr, primul
contact cu porţiunea de teren pe care sunt concentrate principalele urme oferă organelor
judiciare posibilitatea de a se pronunţa asupra naturii faptei săvârşite şi, pe cale de
consecinţă, posibilitatea de a anticipa, cu o anumită aproximaţie, caracterul şi limitele
teritoriale în cuprinsul cărora ar putea fi descoperite urmele şi mijloacele materiale de
probă.

Alteori, activităţii de cercetare i se imprimă un sens opus celui la care ne-am referit
în cele ce precedă, adică punctul de plecare îl constituie periferia acelui loc, după care, cei
ce participă la cercetare, deplasându-se în spirală se apropie de punctul central al locului
săvârşirii infracţiunii. Este ceea ce în literatură a primit denumirea de cercetare dinspre
periferie (sau margini) spre centru, sau cercetare concentrică.

E indicat a se proceda astfel în acele situaţii în care, date fiind limitele largi ale
teritoriului e anevoios a se determina centrul acestuia, precum şi atunci când stabilirea
căilor de acces şi de părăsire a locului faptei prezintă o importanţă deosebită, ori atunci
când se caută cadavrul victimei, instrumentele cu care s-a săvârşit fapta sau obiectele
abandonate de către făptuitor.

Atunci când locul faptei cuprinde mai multe încăperi dintr-un imobil sau se întinde
pe o suprafaţă mare într-un teren deschis, pentru buna desfăşurare a activităţii este necesar
să se procedeze la împărţirea lui pe sectoare şi la stabilirea ordini în care se va face
cercetarea acestora. Sectoarele respective vor putea fi marcate cu ajutorul instrumentarului
din autolaboratoarele criminalistice.

Sectorizarea locului faptei trebuie înţeleasă în sensul alegerii unei anumite


succesivităţi în efectuarea cercetării şi nu în acela al executării ei concomitente în toate
sectoarele, caz în care, în mod greşit, s-ar încredinţa fiecărui participant câte un sector pe
care să-l cerceteze singur, ceea ce ar fi de natură să prejudicieze buna desfăşurare a
activităţii şi asigurarea viziunii de ansamblu asupra locului săvârşirii infracţiunii38.

Oricare ar fi punctul de plecare al cercetării la faţa locului, oricare ar fi sensul


imprimat acestei activităţi, odată aleasă o anumită direcţie de deplasare, aceasta trebuie
urmată consecvent pentru a se înlătura riscul rămânerii unor porţiuni de teren necercetate.

Direcţia imprimată activităţii de cercetare la faţa locului diferă şi în raport de


38
Octavian Pop, Tratat practic de criminalistică - cercetarea la faţa locului, vol. I, București, 1976, p. 428.

31
procedeele obiectiv şi subiectiv utilizate de organele judiciare în vederea descoperirii
urmelor şi mijloacelor materiale de probă39.

Potrivit procedeului subiectiv, organul ce efectuează cercetarea urmăreşte drumul


parcurs de făptuitor din momentul pătrunderii şi până în momentul părăsirii locului
infracţiunii, în scopul descoperirii urmelor şi mijloacelor materiale de probă ce constituie
un rezultat al trecerii făptuitorului.

Potrivit procedeului obiectiv, faţa locului în întreaga sa întindere este supusă unei
examinări minuţioase în vederea descoperirii, ridicării, fixării şi examinării urmelor şi
mijloacelor materiale de probă, făcându-se abstracţie de drumul parcurs de făptuitor la
locul infracţiunii, fără a se acorda priorităţi în descoperirea unor urme sau obiecte.

Utilizate de sine stătător, ambele procedee prezintă o seamă de avantaje şi


dezavantaje. Astfel, urmând îndeaproape drumul parcurs de făptuitor la locul săvârşirii
infracţiunii, procedeul subiectiv de cercetare prezintă avantajul descoperirii acelor urme ce
pot dezvălui identitatea făptuitorului sau categoria de persoane din rândul cărora se
recrutează, permiţând luarea măsurilor operative de urmărire a acestuia. Dar utilizarea
acestui procedeu este însoţită de neajunsul rămânerii temporar nevalorificate a acelor urme
şi mijloace materiale de probă exterioare traseului urmat de făptuitor. Presupunând
examinarea minuţioasă a întregului loc al săvârşirii infracţiunii, procedeul obiectiv de
cercetare oferă avantajul valorificării tuturor urmelor şi mijloacelor materiale de probă
aflate la faţa locului, dar utilizarea acestui procedeu reclamă un consum mare de timp
pentru căutarea şi valorificarea tuturor datelor, informaţiilor pe care le poate furniza faţa
locului.

Aşa fiind, pentru înlăturarea neajunsurilor izvorâte din utilizarea de sine stătătoare a
acestor procedee, în practica efectuării cercetării la faţa locului se impune folosirea
combinată, împletirea elementelor procedeelor subiectiv şi obiectiv de cercetare, adaptarea
acestora naturii faptei săvârşite şi particularităţilor pe care le prezintă faţa locului.

Tot în această fază a cercetării la faţa locului se obţin date referitoare la victimă, la
faptă şi la persoanele care au cunoştinţă despre omor şi autorul acestuia, interesând mai
ales martorii oculari40.

39
Aurel Ciopraga, op. cit., p. 68.
40
Emilian Stancu, op. cit., p. 233.

32
Fixarea poziţiei cadavrului, a imaginii sau obiectelor cele mai semnificative ale
locului faptei, coroborată cu datele obţinute operativ de către echipa de cercetare, inclusiv
prin investigaţii în accepţiunea lor tactico-operativă, serveşte la formarea unor ipoteze
referitoare la natura faptei, a momentului şi circumstanţelor în care s-ar fi putut comite
omorul şi, eventual, a mobilului care a determinat infracţiunea.

În cercetarea urmelor la faţa locului, trebuie avut în permanenţă în vedere faptul că


infractorul de multe ori urmăreşte şi chiar reuşeşte ca până la sosirea echipei de intervenţie
să şteargă o parte din urme, în special acelea care pot fi detectate cu ajutorul simţurilor şi în
special al văzului. Dar chiar şi în aceste cazuri rămân microurme, de ordinul
nanomiligramelor, care, fiind extrem de reduse, nu sunt vizibile şi de aceea infractorul nu-
şi îndreaptă atenţia asupra lor.41

Se va interzice fumatul în timpul cercetării locului faptei, sau se va fixa un loc


special pentru fumat. Nu se vor comenta cu glas tare rezultatele cercetării, pentru a nu
influenţa martorii oculari dacă sunt de faţă.42

Finalizarea cercetării în faza statică se face prin fixarea poziţiei în care a fost găsit
cadavrul, a celorlalte obiecte din câmpul infracţional, fixarea realizându-se prin
fotografiere, conform procedeelor specifice fotografiei judiciare operative, prin filmare sau
chiar înregistrare pe bandă videomagnetică. Trebuie subliniată importanţa fixării cu
ajutorul aparaturii video existente în dotarea unităţii, pentru operativitatea sa şi datorită
posibilităţii de a reţine în mod complet imaginea locului faptei, aşa cum se află el în
momentul sosirii echipei de cercetare. Sublinierea se cuvine făcută, cu atât mai mult cu cât,
în practica de specialitate, sunt întâlnite cazuri în care, înregistrarea pe bandă magnetică
serveşte direct la studierea amănunţită a locului faptei şi la elaborarea unor versiuni realiste
privind autorul infracţiunii.43

De exemplu, pe baza vizionării înregistrărilor pe bandă videomagnetică a locului în


care a fost descoperit cadavrul unei fetiţe, a poziţiei acesteia, a drumurilor de acces, etc., s-
a emis şi ipoteza că autorul omorului este o persoană cunoscută de victimă, rudă sau vecin,
ipoteză confirmată ulterior44.
41
Vladimir Beliș, Tratat de medicină legală, vol. 1, Editura Medicală, București, 1995, p 163.
42
Camil Suciu, op. cit., p. 511.
43
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ed. a V-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București,
2010, p. 559
44
Valeriu Macovei, „Folosirea videomagnetofonului la cercetarea la faţa locului și la reconstituirea într-un
caz de omor”, în rev. P.C.C., nr. 2/1982, p.43-44.

33
Fotografia judiciară este comună ambelor faze ale cercetării locului săvârşirii
omorului, fiind cu adevărat necesară atât în cazul fazei statice, cât şi în cazul fazei
dinamice.

3.3. Cercetarea în faza dinamică

Investigarea în faza dinamică a locului faptei este cea mai complexă etapă, la ea
participând toţi membrii echipei. Această fază începe după epuizarea activităţilor specifice
primei faze şi se caracterizează, în raport cu aceasta, prin examinarea minuţioasă a tuturor
obiectelor, mijloacelor materiale de probă aflate în câmpul infracţiunii, echipa având
posibilitatea mişcării obiectelor purtătoare de urme în funcţie de posibilităţile tehnice din
dotare45.

Aceasta nu presupune o reluare a cercetării locului faptei, prin metode specifice, ci


este o continuare inevitabilă a fazei statice printr-un registru tactic de activităţi
diversificate, pentru că după prima fază, cercetarea nu se întrerupe. Registrul diversificat
de activităţi presupune examinarea fiecărei urme sau obiect în mod complet, sistematic şi
atent atât pentru identificarea tuturor urmelor create de făptuitori, dar şi pentru
determinarea relaţiilor logice ce există între anumite date, fapte care au legătură cu cauza.

Cercetarea la faţa locului în faza dinamică constă în examinarea complexă şi


multilaterală a fiecărei urme identificate şi marcate în prima fază, fixând-o topografic şi
criminalistic prin măsurători, în raport cu alte urme, cadavru sau reperele din ambianţa
locului faptei. Echipa de cercetare foloseşte mijloace tehnice, precum şi priceperile şi
deprinderile membrilor săi de a releva, fixa, ambala şi ridica toate urmele existente la locul
faptei.

Paralel cu activităţile de mai sus, se iau primele declaraţii martorilor şi victimei, în


funcţie de infracţiunea săvârşită, inclusiv persoanelor suspecte. Declaraţiile vor fi luate
separat, fără a se face aprecieri din partea organului judiciar, fără a se influenţa persoanele

45
Constantin Aioniţoaie, Ion-Eugen Sandu Vasile Bercheșan, Tudorel Butoi, Ilie Marcu, Eugen Pălăceanu,
Constantin Pletea, Ion-Eugen Sandu, Emilian Stancu, Tratat de tactică criminalistică, Editura Carpaţi, Oradea,
1992, p. 46.

34
ascultate într-un anumit mod, respectându-se regulile tactice ale ascultării specifice fazei
de anchetă.

Ca o caracteristică pentru infracţiunile de omor, o atenţie deosebită va fi acordată


examinării cadavrului, de către medicul legist împreună cu procurorul sau cu unul din
experţii criminalişti prezenţi la faţa locului.46

Îmbrăcămintea şi încălţămintea cadavrului ocupă şi ele un loc central în activitatea


celor care participă la cercetare în această fază 47. Îmbrăcămintea se examinează într-o
ordine dinainte stabilită, începându-se, de obicei, cu articolele de la exteriorul părţii
superioare a corpului şi se continuă cu lenjeria, pantalonii şi încălţămintea. Cu ocazia
examinării articolelor de uz vestimentar şi a accesoriilor se descriu48:

- existenţa fiecărui obiect de îmbrăcăminte în parte, talia şi mărimea lor, dacă sunt
proprii sexului victimei şi dacă sunt adecvate sezonului;

- poziţia şi ordinea în care sunt dispuse pe cadavru;

- caracteristicile individuale ale fiecărui articol de uz vestimentar49;

- urme de târâre, de murdărie recentă sau alte semne de violenţă prezente pe


îmbrăcăminte50;

- prezenţa, starea şi poziţia nasturilor şi a celorlalte accesorii de fixare51;

- ciorapii52;

- obiectele de încălţăminte53.
46
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ed. a V-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București,
2010, p. 560
47
Ion Mircea, op. cit., p. 319.
48
Octavian Pop ș.a., op. cit., p. 434-435.
49
Confecţionat la comandă sau de serie, croiala, natura materialului, căptușeala, culoarea, emblema de
fabricaţie, eventualele monograme etc.
50
Număr, amplasare, formă, dimensiuni, aspectul marginilor, lipsuri de substanţă, aspectul urmelor de
violenţă imprimate pe materialul din care sunt confecţionate – tăiere, rupere, perforare, atacare cu
substanţe caustice, ardere smulgere, descoasere etc.
51
Fermoare, curele, cordoane, șnururi, bretele.
52
Felul, materialul din care sunt confecţionaţi, forma, mărimea, culoarea, uzura, semne de violenţă, gradul
de curăţenie, prezenţa de substanţe sau de corpuri străine aderent, dacă au fost remaiaţi sau cârpiţi.
53
Felul, natura, modelul, mărimea, culoarea, materialele din care sunt confecţionate, marca de fabricaţie,
gradul de uzură, deformări caracteristice, depuneri de substanţe sau corpuri străine, vopsiri ori revopsiri,

35
Examenul extern al cadavrului se face după dezbrăcarea completă a acestuia.

Se va proceda, totodată, la descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor, în cazul


urmelor biologice, solicitându-se şi concursul medicului legist, ori bio-criminalistului. Vor
fi executate fotografiile de detaliu, măsurile fotografice, se va executa schiţa locului faptei,
toate rezultatele cercetării urmând să fie consemnate în procesul verbal. Examinarea
propriu-zisă a locului faptei debutează cu orientarea locului faptei din punct de vedere
topografic şi criminalistic54.

Tot aici are loc şi clarificarea împrejurărilor negative, caracterizate prin


neconcordanţa dintre starea în care se află victima, a leziunilor pe care acea-sta le prezintă
şi situaţia de fapt este o problemă esenţială pentru stabilirea adevărului în cauză.

Spre exemplu, descoperirea unui cadavru cu plăgi tăiate în profunzime, fără ca în


jurul său să existe urme de sânge în cantitate mare. Într-un caz, astfel, a fost descoperit un
cadavru pe terasamentul căii ferate, prezentând traumatisme multiple, între care şi
secţionarea gâtului. Pentru început, fapta a fost încadrată în categoria accidentelor, fără a se
lua în considerare că, la faţa locului, au fost descoperite foarte puţine urme de sânge. Pe
baza datelor obţinute din cercetările şi din expertizele criminalistice şi medico – legale,
ulterior, s-a concluzionat că moartea este consecinţa unui omor săvârşit cu un topor, autorul
aplicând mai multe lovituri în zona craniană.

Împrejurările negative, în aparenţă, în cele mai multe cazuri sunt organizate chiar
de infractor şi la o examinare mai atentă, înscenarea se observă cu uşurinţă, dar totuşi cere
o atenţie deosebită. În cazul cercetării „împrejurărilor negative” se vor organiza
experimente repetate, pentru a lămuri procesul neobişnuit de formare a urmelor, sau pentru
a demonstra simularea infracţiunii, prin crearea unor urme artificiale. Se vor face cercetări
pentru descoperirea locurilor de unde au fost aduse obiectele purtătoare de urme sau de
unde au fost aduse aceste obiecte.

3.4. Examinarea cadavrului

Desfăşurarea propriu-zisă a activităţii este marcată, cel puţin în primă instanţă, de


examinarea cadavrului. Interesează prezenţa semnelor ce atestă instalarea morţii, sexul,
înfăţişarea, vârsta aproximativă, conformaţia corpului, culoarea ochilor şi a părului, starea

felul șireturilor, reparaţii, urme de violenţă – rupere, frecare-zgâriere, găurire, smulgere.


54
V. Bercheșan, C.Pletea și I. Sandu, op.cit., p.41.

36
dentiţiei, culoarea şi aspectul pielii; existenţa, poziţia, numărul, aspectul exterior şi forma
urmelor de violenţă; poziţia cadavrului în momentul în care a fost găsit – poziţia capului şi
a membrelor faţă de trunchi, poziţia corpului în raport cu reperele importante ale locului
faptei; locul unde a fost găsit; posibile urme de noduri sau legături, scurgeri de lichide
biologice, semne de putrefacţie, mirosuri persistente; starea vestimentaţiei şi a obiectelor
de încălţăminte, mărimea, poziţia şi ordinea în care sunt dispuse pe cadavru, existenţa pe
aceste obiecte a unor urme de târâre sau alte violenţe, urme biologice, substanţe chimice,
microurme de diferite naturi, înscrisuri, obiecte de valoare; etc.

Vor trebui examinate îmbrăcămintea și încălțămintea, precum și căciula, pălăria,


basca aflate pe cap sau în apropiere de cadavru.

La îmbrăcăminte se examinează aspectul general, starea în care se află (răvășită,


ruptă, porțiuni detașate sau lipsă), prezența urmelor de praf, noroi, sânge, a urmelor de
violență (urme de cuțit, topor etc.). De asemenea, se verifică buzunarele obișnuite sau
ascunse, căptușeala sau cusăturile etc., pentru a se găsi acte de identitate sau orice act care
poate folosi la identificare.

Încălțămintea este cercetată pentru că poate prezenta urme de violență, urme de


praf, noroi, care pot indica traseul parcurs de victimă și, uneori, chiar urme de sânge. Lipsa
unor obiecte de îmbrăcăminte sau de încălțăminte ori lipsa totală a acestora vor trebui
consemnate în procesul-verbal de constatare.

Tot în această fază a cercetărilor sunt examinate și obiectele cu care a fost


imobilizată victima sau a fost ucisă cu ele.

Pe corpul cadavrului, în zonele neacoperite de îmbrăcăminte (cap, mâini), se pot


găsi urme ale obiectelor folosite la uciderea victimei. De asemenea, trebuie cercetate
mâinile, fiindcă pot păstra resturi de îmbrăcăminte, fire textile, fire de păr rămase din
timpul luptei cu agresorul. În depozitul subunghial pot fi găsite fire de păr sau urme de
sânge aparținând autorului infracțiunii.

Medicului legist și personalului medical ajutător le revine sarcina de a cerceta


orificiile naturale ale cadavrului, îndeosebi gura, orificiul anal, orificiul vaginal, pentru
recoltarea probelor biologice sau găsirea altor obiecte ce au fost folosite la săvârșirea
faptei.

37
Astfel, la examinarea cadavrului unei femei nu se observau leziuni externe care să
explice modul de producere a morții. Soțul recunoștea că a bătut-o, pentru că a surprins-o
în flagrant delict de adulter, dar că i-a tras doar câteva palme, apoi, ca să nu se mai
întâlnească cu alți bărbați, i-a cusut organele genitale externe cu sârmă. Deoarece nici
aceste leziuni nu explicau cauza morții, au fost tăiate cusăturile de cârma cu un clește
patent special și s-a găsit în vagin o bucată de fier ruginit, cu dimensiunile de 17/4 cm. La
autopsie s-a constatat perforarea uterului și a intestinului gros, ceea ce explică și cauza
morții.55

Interpretarea tuturor acestor elemente coroborate cu datele obţinute de către


anchetatori vor putea direcţiona cercetările, lucru foarte important în gestionarea anchetei –
întregul management al anchetei fiind condiţionat de calitatea şi valoarea acestor resurse.

Terminându-se examinarea cadavrului, se va trece, imediat, la cercetarea


perimetrului din imediata vecinătate. Se va urmări poziţia cadavrului în contextul celorlalte
obiecte din încăperea, curtea ori din câmpul deschis pe care a fost descoperit. Fiecare
obiect va fi analizat cu maximă atenţie, începând cu uşile, ferestrele, piesele de mobilier,
sobele, etc. şi terminând cu reperele caracteristice ale zonei.

Niciodată lucrurile nu stau la fel; nu numai că niciun omor nu este identic cu altul,
dar apar elemente caracteristice şi în condiţiile analizei unor categorii mari de moduri de
operare.

Astfel în cazul descoperirii unor segmente de cadavru, examinarea va avea ca obiect


în primă fază segmentul de cadavru ambalat – coletul întreg – după care, odată cu
operaţiunile de dezambalare, activitatea se va desfăşura pe două planuri: ambalajul şi
segmentul de cadavru. Dacă segmentul de cadavru este descoperit îngropat, se va urmări
examinarea acestuia în diferitele stadii ale operaţiunilor de dezgropare, fiind foarte posibil
că odată cu desfăşurarea acestora să fie distruse sau modificate elemente de interes pentru
anchetă.

O situaţie asemănătoare se va regăsi în anchetarea omorurilor în care, la suprimarea


vieţii victimelor, au fost folosite obiecte tăietoare-înţepătoare. O analiză temeinică a
cadavrului va putea avea ca rezultat stabilirea modului de desfăşurare a conflictului, în ce

55
Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuţă, op. cit., p. 378

38
măsură se poate pune problema legitimii apărări, a premeditării, etc. – toate elementele
esenţiale în cercetare.

Un interes deosebit pentru activitatea membrilor echipei îl prezintă suprafaţa de sub


cadavru. Pe aceasta şi în vecinătatea imediată a cadavrului poate fi descoperită o varietate
de urme ce prezintă interes pentru anchetă: urme de mâini, picioare, încălţăminte, urme
biologice – în special, sânge, fire de păr, salivă, spermă, etc. – urme ale obiectelor de
îmbrăcăminte, înscrisuri, instrumente folosite la uciderea victimei, diferite obiecte de
interes sau fragmente ale unor astfel de obiecte, provenite de la făptuitor ori de la victimă,
etc.

Stabilirea datei morții si a eventualelor modificări în poziția cadavrului

În acest scop se procedează la studierea semnelor specifice morții, având în vedere


că dacă intervalul de timp scurs de la momentul decesului și cel al descoperirii cadavrului
este mai scurt, atunci determinarea morții va fi mai exactă.

În cazul semnelor precoce, semnificative sunt reacțiile pupilei la unele reacții


chimice într-o limită de 4 ore de la deces (în cazul atropinei) sau 6 ore de la deces (în cazul
policarpinei). Celelalte semne precoce ale morții (încetarea activității cardiace, absența
respirației) nu pot fi luate în considerare decât dacă au fost sesizate de o persoană avizată,
aflată lângă victimă în momentul survenirii morții.

În cazul semnelor semitardive, observăm :

- pierderea de căldură - un grad pe oră, cadavrul ajungând la temperatura mediului


ambiant în aproximativ 20 de ore.

- rigiditatea cadaverică - începe cu mușchii maxilarului inferior și coboară spre


membrele inferioare, întreg ciclul fiind cuprins între 2-36 ore de la deces.

- lividitățile cadaverice - apar după cca. 5 ore și nu se mai modifică prin schimbarea
poziției cadavrului după aprox. 12 ore din momentul morții; ele sunt deosebit de
importante în stabilirea unor eventuale modificări intervenite în poziția cadavrului (de ex:
dacă un cadavru e găsit cu fața în jos, iar lividitățile apar pe partea dorsală, înseamnă că
poziția cadavrului a fost schimbată la cca. 12 ore după deces).

Privitor la semnele precoce și semitardive, se indică următoarele:

39
- corpul cald și suplu, cu corneea umedă și transparentă, fără lividități - denotă că
moartea a survenit de 1-2 ore

- apariția lividităților la nivelul gâtului, răcirea și rigiditatea articulației maxilarului


- moarte survenită de 3-4 ore

- confluența lividităților pe suprafață mare și rigiditatea musculaturii scheletice,


însoțită de pierderea transparenței corneei- moarte survenită de 8-10 ore

- persistența la presiune a lividităților și nemodificarea poziției - moarte de aprox.


12 ore.56

3.5. Particularitățile investigării omorului săvârșit cu arme albe sau corpuri


contondente

Omorurile săvârşite prin folosirea de arme albe sau de diferite alte corpuri
contondente sunt foarte des întâlnite în practica judiciară, putând fi identificate unele
elemente comune de natură a facilita înţelegerea mecanismului producerii crimei şi ceea ce
trebuie urmărit atunci când se desfăşoară cercetarea la faţa locului.

Armele albe se clasifică în:

o obiecte despicătoare cu proprietăţi atât ale obiectelor contondente, cât şi ale


obiectelor tăioase (topor, sapă, hârleţ, etc.) ;
o obiecte tăioase;
o obiecte înţepătoare sau înţepător tăioase.
În morţile produse de obiecte tăioase, expertiza trebuie să stabilească:

a) Diagnosticul de leziune produsă prin obiect înţepător-tăios. Se stabileşte pe baza


aspectului morfologic al plăgii:

o plagă despicată: plagă tăiată la exterior, plagă zdrobită în profunzime;


o plagă tăiată: margini netede, lungime şi deschidere variabilă, profunzime în raport
de intensitatea lovirii, unghiuri regulate;

56
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ed. a V-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București,
2010, p. 563

40
o plaga înţepată: orificiu de dimensiuni variabile şi formă ce o poate reproduce pe cea
a obiectului, canal cu dimensiuni, direcţie şi formă în funcţie de dinamica
agresiunii;
o plagă înţepată tăiată : caracteristici de la plăgile mai sus amintite.
Acţiunea obiectelor înţepătoare cu o secţiune circulară care se lărgeşte treptat
conduce la ruperea şi îndepărtarea ţesuturilor pe care le străbat, cu formarea subsecventă a
unui canal neregulat, deschis, de o profunzime variabilă. La scoaterea obiectului folosit ca
armă, pielea şi celelalte ţesuturi se retractează şi secţiunea canalului devine mai mică. În
profunzimea canalului, ţesutul se poate modifica datorită modului diferit de retracţie a
diferitelor planuri, putându-se ajunge la formarea de unghiuri la nivelul trecerii de la un
plan la altul. Lungimea canalului nu corespunde, nici ea, cu lungimea instrumentului
înţepător, fiind mai mică, în cazul în care instrumentul nu pătrunde în întregime în ţesuturi
şi mai lung, când sunt perforate numai ţesuturile moi – ca exemplu, în cazul plăgilor
înţepate ce interesează peretele abdominal anterior, un cuţit, cu lama relativ scurtă, poate
crea leziuni profunde cu afectarea unor organe vitale. În practică, se pot descoperi cazuri
când se descoperă mai multe canale şi un singur orificiu atunci când, de exemplu, cuţitul
crimei este retras incomplet şi împins în interior de mai multe ori.

b) Stabilirea obiectului vulnerant. Se bazează pe cercetarea morfologiei plăgii şi a


concordanţei acesteia cu un anumit tip de obiecte.

Plăgile înţepate-tăiate sunt create de instrumente ce acţionează atât prin vârful lor
ascuţit, cât şi prin unul sau mai multe lame tăioase, având unul sau mai multe unghiuri
ascuţite – în funcţie de numărul de lame tăioase pe care le are arma crimei. Aspectul plăgii
depinde de forma şi caracteristicile armei care răneşte. Un cuţit cu vârful bine ascuţit şi cu
lamă cu două tăişuri dă naştere la o leziune – asemănătoare cu o plagă tăiată, de care se va
deosebi, însă, prin profunzime – caracterizată de o soluţie de continuitate a pielii, alungită,
cu margini regulat tăiate şi unghiuri ascuţite 57. Marginile plăgii sunt mai mult sau mai puţin
îndepărtate în funcţie de regiunea în care este situată aceasta şi de faptul dacă este paralelă
sau se încrucişează oblic sau în unghi drept cu direcţia fibrelor elastice ale pielii. Dacă
arma a fost introdusă sau scoasă într-o poziţie în care una din marginile sale tăioase a
acţionat sub un unghi ascuţit se va forma o „codiţă” – cu atât mai proeminentă cu cât
înclinaţia armei a fost mai mare.

57
Ion Moraru, Medicina Legală, Ed. Medicală, București, 1967, p. 174

41
În cazul plăgilor formate prin intermediul unui cuţit sau alt instrument cu un singur
tăiş, în partea corespondentă muchiei netăioase se observă o ruptură a pielii, unghiul plăgii
fiind mai rotunjit – aceasta se poate observa prin apropierea marginilor plăgii.

Frecvent sunt descoperite secţionări osoase, de la simple fisuri sau ciupituri ale unei
porţiuni de os, până la perforări osoase late sau secţionări complete de oase lungi. În
fracturile oaselor lungi se produc fisuri longitudinale şi eschile osoase, leziunea fiind foarte
asemănătoare cu una care se produce în condiţiile lovirii cu un corp contondent. Oasele
late – cum sunt cele ale boltei craniene – pot suferi, chiar, perforări în care dimensiunile şi
forma instrumentului sunt perfect reproduse. Analizându-se aspectul fracturii şi obiectul
suspectat de a fi produs leziunea, prin comparaţie, se poate stabili cu certitudine că obiectul
în cauză este ori nu este cel care a creat plaga

c) Stabilirea numărului plăgilor - exprimă numărul de lovituri.

În cazul rănirilor multiple, ancheta va fi interesată să stabilească dacă plăgile au


fost produse cu aceeaşi armă sau cu arme diferite 58. Trebuie acceptat că examinarea
traseologică a formei şi dimensiunilor plăgilor şi a canalelor nu este suficientă pentru a
stabili identitatea armei. Acelaşi instrument tăietor înţepător poate determina plăgi mici –
superficiale, când a pătruns doar vârful – şi plăgi mari ce pot depăşi lăţimea lamei
instrumentului, în cazul pătrunderii oblice în ţesuturi. Pot fi produse plăgi cu caracteristici
deosebite în funcţie de caracteristicile constructive ale lamei instrumentului – spre exemplu
sunt instrumente de tipul baionetei care au la vârf două margini ascuţite, iar la bază o
singură margine ascuţită – sau de modul în care este folosit – se pot produce doar plăgi
tăiate, când se acţionează doar cu lama.

d) Succesiunea în timp a plăgilor - se bazează pe cercetarea reacţiilor vitale.

Pentru stabilirea ordinii de producere a rănilor se va ţine seama şi de sediul rănii, de


organele lezate şi de intensitatea hemoragiei. Aspectul capătă nuanţe de complexitate
având în vedere că forma plăgilor produse după moarte nu diferă de cele produse în timpul
vieţii, poziţia victimei şi a agresorului sunt greu de stabilit, iar talia persoanelor implicate
în conflict şi direcţia loviturii nu pot fi avute în vedere decât ca elemente orientative, nu ca
certitudini.

58
Ion Moraru, Medicina Legală, Ed. Medicală, Bucureşti, 1967, p. 175

42
Plăgile tăiate pot fi descoperite având aspecte diferite: plăgi liniare – când
instrumentul secţionează perpendicular ţesuturile; plăgi cauzate de tăieturi oblice – aşa-
numitele plăgi cu limb caracterizate de formarea de lambouri de ţesut mai mult sau mai
puţin mari, în funcţie de dimensiunile instrumentului şi adâncimea la care pătrunde; plăgi
mutilante, caracterizate de secţionarea completă a unei porţiuni de ţesut, a unui organ –
ureche, nas – sau o parte a unui membru.

e) Direcţia de aplicare a loviturilor - se deduce din stabilirea direcţiei plăgilor tăiate în


raport cu axul corpului.

În cazul loviturilor tangenţiale pe zona calotei craniene, corpul tăietor-despicător


produce detaşarea unor porţiuni din masa osoasă, pe os rămânând neregularităţi şi alte
particularităţi ale muchiei tăioase pe baza cărora se poate face identificarea obiectului
folosit pentru acţiunea criminală.

f ) Cauza medicală a morţii poate fi:

o primară (sigur şi direct mortală): leziuni grave ale organelor vitale, hemoragii etc.;
o secundară: complicaţii infecţioase etc..
g) Stabilirea raportului de cauzalitate între leziune şi deces.

h) Stabilirea criteriilor de evaluare a formei medico-legale de moarte: crimă, accident sau


suicid.

Se va ţine cont de localizarea leziunilor, gravitatea acestora, alte elemente


circumstanţiale (de exemplu, plăgile tăiate ale gâtului).

În sinucidere:

o sângele se scurge pe părţile anterioare ale corpului;


o rana este asimetrică: mai profundă într-o parte sau alta a gâtului, după cum victima
este dreptace sau stângace (se recunosc secţiuni ale gâtului cu stânga la dreptaci);
o plăgi multiple (tentative multiple, prealabile, nereuşite, până se obţine dezinhibiţia
psihomotorie necesară). Între mai multe leziuni superficiale, de ezitare, se află una
sau câteva plăgi mai profunde, ce interesează formaţiunile anatomice ale gâtului,
putând ajunge până la ţesuturile prevertebrale;
o plăgile sunt localizate orizontal faţă de axul corpului;

43
o veşmintele gâtului descheiate, stropirea cu sânge a oglinzii (acte prealabile
preparatorii);
o există un psihism presuicidar (subiect depresiv etc.);
o plăgile se află în zone accesibile victimei.
Uneori, victima abandonează o modalitate de suicid apelând la alta; pot fi utilizate 3-
4 modalităţi diferite de autolezare.

În omucideri, există leziuni cu caracter opus:

o sângele apare împrăştiat la locul faptei (împroşcat în plăgi arteriale sau sub formă
de baltă în cele venoase);
o plagă unică ( nu există leziuni superficiale de santinelă);
o plaga este simetrică;
o plăgile sunt neregulate ca orientare;
o nu există acte preparatorii;
o lipsesc motivaţiile unor acte autolitice ( nu există psihism presuicidar).

Abia după ce au fost descoperite obiectele vulnerante, de pe acestea se vor putea


ridica urmele biologice şi cele de mâini în vederea efectuării examenelor comparative.
La obiectele contondente, leziunile se prezintă sub forma unor plăgi plesnite sau
zdrobite şi reflectă destul de bine forma suprafeţei agentului vulnerant pe oasele plate, în
special cutia craniană şi asta datorită fracturii osului. Dar forma obiectului poate fi reţinută
şi de îmbrăcămintea victimei.
Echimoza (vânătaia). Echimoza (greceşte, ecchimosis) este o zona de ţesut infiltrat
cu sânge, rezultată prin scurgerea sub tensiune din vasele sanguine rupte, cu păstrarea
integrităţii pielii. Echimozele se produc ca urmare a acţiunii corpurilor contondente a căror
forţă traumatică se propagă aproximativ perpendicular cu suprafaţa traumatizată. În
primele ore, echimozele sunt roşii-albăstrui datorită sângelui încă oxigenat
(oxihemoglobina). După care, prin pierderea oxigenului, culoarea echimozei se modifică în
violacee. Pe parcursul timpului, hemoglobina sângelui ce a infiltrat ţesuturile se
descompune, transformându-se în bilirubină. În consecinţă, echimoza devine brun-gălbuie,
pentru ca evoluţia să se finalizeze prin paloarea progresivă până la resorbţie (dispariţie)
totală. Modificarea culorii echimozei este determinată de o serie de factori, a căror acţiune
este luată în calcul de medicii legişti pentru stabilirea vechimii leziunilor.

44
Echimoza de la nivelul buzei cu o vechime de sub 3-4 zile

Lovirea unei persoane decedate nu determină producerea echimozelor.


Examinarea medico-legală a echimozelor permite stabilirea: (a) locului aplicării
loviturii şi direcţiei de propagare a forţei traumatice; (b) vechimii leziunilor; (c) uneori
poate fi stabilită forma suprafeţei de contact a obiectului vulnerant; (d) cu aproximaţie
poate fi stabilită intensitatea forţei cu care a fost aplicată lovitura; (e) în unele cazuri pot fi
stabilite alte date.
Hematomul. Hematomul este o colecţie mare de sânge care ocupă o cavitate în
organul lezat, determinată de ruptura unui vas mai mare. Localizându-se în apropierea
organelor vitale (plămân, inimă, creier), hematoamele, prin acţiune compresivă, pot
perturba funcţionarea normală a acestora, ducând uneori spre moarte.
Excoriaţia (zgârietura). Excoriaţia (lat. excoriatio) este o soluţie de continuitate
superficială a pielii consecutivă acţiunii mecanice tangenţiale a corpurilor contondente cu
îndepărtarea stratului superficial. În funcţie de formă şi dimensiuni, se deosebesc: zone
excoriate, când sunt dispuse pe suprafeţe mai mari, şi excoriaţii lineare (semilunare), când
sunt produse de vârful ascuţit a unui obiect vulnerant.
Examinarea atentă a excoriaţiilor permite stabilirea direcţiei în care a fost denudată
pielea, indicând direcţia de acţiune a obiectului vulnerant. După formă, dimensiuni,
direcţie, număr şi dispoziţie, frecvent se poate stabili obiectul care le-a produs.
Plăgile. Prin plagă (lat. = vulnus) se înţelege soluţia de continuitate cu lezarea
tuturor straturilor pielii sau a mucoaselor, cu sau fără interesarea ţesuturilor moi, vaselor,
nervilor periferici, ligamentelor, fasciilor, muşchilor, organelor interne. Plăgile care
pătrund în cavităţile interne ale organismului se numesc penetrante. La plăgi se descriu
marginile, extremităţile, fundul sau canalul.

45
Plăgile produse prin acţiunea obiectelor contondente: contuze; plesnite; zdrobite;
sfâşiate; delabrante; prin muşcare.
Plăgile produse prin acţiunea obiectelor contondente se caracterizează prin forme
variate (liniare, stelate, arcuite, în zig-zag, fusiforme), margini neregulate, excoriate,
infiltrate cu sânge. Între buzele acestor plăgi uneori se constată prezenţa unor punţi de
ţesut, fiind în unele cazuri singurul semn prin care se stabileşte acţiunea obiectului
contondent.
În general, prin plăgi se pot stabili următoarele caracteristici ale instrumentului
vulnerant şi ale mecanismului de acţiune a acestuia: caracteristicile porţiunii traumatizante
a obiectului vulnerant; direcţia de acţiune a forţei traumatice; locul aplicării forţei
traumatice; caracterul vital (postmortem) al plăgii; vechimea plăgii.
Fracturile. Prin fracturi se înţeleg leziunile ţesuturilor osoase cu pierderea
integrităţii anatomice a acestora. Aspectul fracturilor depinde de forţa cu care a acţionat
obiectul vulnerant, de particularitățile anatomice ale osului lezat, de aspectele suprafeţelor
de contact, de direcţia de propagare a forţei traumatice, de localizarea contactului între os
şi obiectul vulnerant şi de o serie de alte condiţii.
Leziunile limitate pot avea aspect de fisuri sau smulgeri de fragmente.
Fracturile intravitale se deosebesc de fracturi postmortem. În primul rând, acestea
se deosebesc prin existenţa sângelui revărsat din vase în zona fracturii. Examinările
medico-legale ale fracturilor sunt foarte importante, deoarece ţesutul osos este rezistent la
acţiunea majorităţii factorilor ce distrug cadavrul.
Examinarea medico-legală a fracturilor permite stabilirea:
1. aspectelor obiectului vulnerant;
2. locului în care a fost aplicată forţa traumatică;
3. forţei cu care a acţionat obiectul vulnerant;
4. direcţiei de propagare a forţei traumatice.

Experţii medico-legali analizează şi alte câteva categorii de leziuni: entorse, luxaţii,


rupturi, amputaţii traumatice, dilacerări şi altele. Examinarea acestor categorii lezionale
permite, într-o oarecare măsură, rezolvarea obiectivelor expertale formulate de anchetator.

46
Capitolul 4.

Alte activități destinate investigării omorului

4.1. Efectuarea expertizelor medico-legale și criminalistice

Conform art. 114 C. Pr. Pen., în caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu
se cunoaşte, ori este suspectă, sau când este necesară o examinare corporală asupra
învinuitului sau persoanei vătămate pentru a se constata pe corpul acestora existenţa
urmelor infracţiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-
legale şi cere organului medico-legal, căruia îi revine competenţa potrivit legii, să
efectueze această constatare.

Constatarea medico-legală se efectuează chiar în cursul cercetărilor la fața locului.

Atât constatarea, cât și expertiza medico-legală trebuie să se efectueze în prezența


procurorului care participă la cercetări, iar când participarea procurorului nu este posibilă,
este recomandabil ca medicul legist să aibă la dispoziție lucrările dosarului penal și să
mențină o legătură permanentă cu organele de urmărire penală.

Potrivit prevederilor procesual penale, expertiza medico-legală este obligatorie


pentru stabilirea cauzei morții, dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal. Expertiza
medico-legală trebuie să răspundă la următoarele probleme:

- care sunt cauza și natura morții;

- diferențierea leziunilor vitale de celelalte leziuni și explicarea modului de


producere;

- determinarea agentului vulnerant și a modalității de lovire;

- identificarea urmelor de substanțe toxice;

47
- stabilirea particularităților ce pot conduce spre identificarea victimei, a sexului,
vârstei, grupei sanguine.

Prin stabilirea cauzei morții se urmărește să se afle dacă a fost o moarte patologică
sau violentă (accidentă sau produsă de o persoană). De asemenea, expertiza medico-legală
poate contribui la stabilirea legăturii cauzale între actele de violență exercitate de o
persoană și moartea victimei, chestiune încă mult discutată în practica organelor de
urmărire penală și a instanțelor de judecată.

Expertiza medico-legală se desfășoară la morgă, unde se efectuează examinarea


necropsică, se ridică urmele de pe cadavru, dacă este necesar se efectuează amprentarea
etc.

Clasificarea naturii juridice a morții vizează trei direcții:

- diferențierea omuciderii de moartea naturală;

- diferențierea omuciderii de sinucidere;

- diferențierea omuciderii de moartea prin accident.

4.2. Elaborarea versiunilor de urmărire penală

Caracterul şi conţinutul activităţilor de anchetă pe dosarele de omor în măsură


considerabilă se determină de situaţia de anchetă la momentul intentării dosarului penal. În
astfel de situaţii, când faptul sau totalitatea de fapte comportă diferite explicaţii, organele
de urmărire penală elaborează versiuni.

Versiunea este rezultatul unui proces complex de analiză în cadrul căruia, pe baza
datelor administrate în cauze, se emit presupuneri, se dau diferite explicaţii referitoare la
natura şi conţinutul faptei, asupra modului de comitere şi acoperire, despre participanţi,
forma de vinovăţie, mobilul şi scopul urmărit, cauzele şi împrejurările ce au determinat,
înlesnit sau favorizat săvârșirea infracţiunii.

Fiind rezultatul unui proces complex de cunoaştere a realităţii, versiunea permite


stabilirea unei concordanţe cât mai depline între presupunerile şi explicaţiile pe care într-un
anumit moment le dă organul de urmărire penală şi ceea ce s-a petrecut în realitate.

48
Totodată trebuie să se bazeze pe date concrete, fiind inadmisibilă elaborarea unor
versiuni fanteziste care nu au suport în datele dosarului cauzei, rolul lor fiind, deci,
direcţionarea activităţilor care se desfăşoară în cauză.

În dependenţă de volum, nivelul de certitudine, subiect, versiunile se pot clasifica


respectiv în versiuni generale şi particulare; tipice şi concrete, versiuni de anchetă,
operative, a expertului judiciar:

Versiunile generale – se referă la fapta în cercetare luată în ansamblu. Fiind


elaborate la etapa iniţială de cercetare, ele stabilesc dacă s-a comis o faptă penală ori este
vorba de un alt eveniment (de exemplu: în cazul descoperirii unui cadavru, se înaintează
următoarele versiuni: omor, sinucidere, accident, moarte naturală).

Versiunile particulare – cuprind toate versiunile bazate pe date reale obţinute pe


cale procesuală sau rezultate realizate cu prilejul cercetării faptei în cauză (revizie,
expertiză, acţiuni operative).

Versiunile tipice – ele se elaborează la etapa incipientă de cercetare, atunci când, în


situaţia unui deficit de informaţie, sunt imposibile versiunile particulare.

Versiuni concrete – sunt versiunile înaintate la determinarea unor condiţii specifice,


variante concrete ce ar duce la descoperirea infracţiunii.

Cu toată importanţa pe care o prezintă pentru corecta planificare a urmăririi penale,


valoarea versiunilor nu trebuie supraapreciată, avându-se în vedere faptul că ele nu
reprezintă decât explicaţii provizorii, oricare din ele rămânând o simplă presupunere, pe
baza ei fiind imposibil de a desprinde concluzii cu o valoare certă pentru cauză până când
nu a fost verificată şi confirmată sau înlăturată de rezultatele obţinute prin verificări.

Cauzele de omor cuprind diferite şi multiple situaţii de anchetă. Cele mai frecvente
sunt:

1. Descoperirea unui cadavru cu semne evidente de omor.

2. Descoperirea unui cadavru cu semne de moarte violentă, atunci când nu este


clară cauza morţii.

3. Descoperirea unui cadavru fără leziuni corporale evidente şi fără factori evidenţi
de traumare, dar în circumstanţe ce pot mărturisi despre moartea violentă.

49
4. Dispariţia persoanei în cazul când sunt date ce permit de a presupune omorul ei.

Informaţia primară ce este conţinută în una din aceste situaţii de anchetă este
suficientă pentru formularea unor versiuni generale de anchetă. Deci în cazul depistării
unui cadavru cu semne de moarte violentă, anchetatorul penal poate înainta presupuneri
privind survenirea morţii – în rezultatul omorului, sinuciderii, accident sau moarte naturală.

La 10.11.1998 la “Valea Morilor” pe malul lacului, a fost găsit un cadavru al unui


bărbat necunoscut, de piciorul căruia era legată o bucată de metal. Versiunea înaintată la
început avea tangenţă cu omor intenţionat sau sinucidere. Sinuciderea a fost exclusă,
deoarece pe corpul persoanei erau urme (o stea, tăiată pe piept), ce dovedea omor prin
schingiuire.

În cazurile când cauza morţii este neclară, aceste versiuni pot fi completate prin
presupuneri despre survenirea ei în rezultatul unei afecţiuni sau morţi subite. Deoarece
omorurile premeditate, de regulă, se camuflează de persoane cointeresate sub cazuri
necriminale, în timpul efectuării cercetării penale, de rând cu celelalte versiuni despre cele
întâmplate, urmează să fie luată în consideraţie şi versiunea privind înscenarea lui.

În cazurile morţii violente, când nu este exclusă sinuciderea (părţii vătămate), în


numărul versiunilor privind cauza morţii urmează să fie inclusă şi verificată versiunea
privind determinarea victimei la sinucidere. Efectuarea acţiunilor de anchetă primară şi a
investigaţiilor operative de cercetare dau posibilitatea de a concretiza versiunile generale
prin înaintarea unui şir de versiuni particulare.

În dependenţă de caracterul informaţiei primare, versiunile particulare pot fi


grupate în 2 categorii:

1) prima categorie se referă la versiunile anchetatorului privind circumstanţele ce


au precedat sau însoţit omorul care au fost înaintate pe baza cercetării urmelor nespecifice
omorului. Aici se referă versiunile privind numărul infractorilor, căile şi metodele de
pătrundere la locul săvârșirii faptei, instrumentele de spargere etc., bazate pe cercetarea
urmelor de mâini, de picioare, de transport, a urmelor de spargere şi a altor urme ce apar la
săvârșirea nu numai a omorului, ci şi la majoritatea celorlalte infracţiuni.

2) categoria a doua de versiuni se referă la presupunerile privind modul săvârșirii şi


tăinuirii omorului, a motivelor, a personalităţii făptuitorului.

50
Ca bază pentru formularea acestor versiuni servesc datele primite în rezultatul
cercetării locului faptei, poziţiei cadavrului, stării îmbrăcămintei, leziunilor corporale, a
urmelor de sânge şi a altor urme tipice pentru modalitatea respectivă de săvârșire a
omorului, datelor despre personalitatea victimei, despre comportamentul ei, despre relaţiile
cu alte persoane din sfera de activitate socială, şi de serviciu. Astfel, localizarea, direcţia şi
forma urmelor de sânge pe obiectele mediului înconjurător, caracterul şi localizarea
leziunilor corporale, a cadavrului pot servi drept bază pentru înaintarea versiunilor privind
mecanismul omorului: a instrumentului de omor şi stării în care se află victima în
momentul cauzării leziunilor. Rănile de pe mâinile şi umerii cadavrului, părul strâns în
pumnii cadavrului, fragmente de haină a infractorului pot mărturisi despre lupta ce a avut
loc între dânșii. Depistarea unui cadavru decapitat sau mutilat sau cu alte leziuni ce
dovedesc intenţia infractorului de a complica identitatea cadavrului, permite de a
presupune că omorul a fost săvârșit de cineva din anturajul victimei.

Versiunile privind timpul săvârșirii omorului se înaintează şi ținându-se cont de


starea încăperii şi a unor obiecte de uz casnic, de îmbrăcămintea victimei, de alte date
caracteristice pentru o perioadă anumită a zilei. Lipsa urmelor de spargere a încăperii în
cazul când sunt date despre un mod de viaţă închis al victimei şi despre numărul limitat de
vizitatori permit de a presupune că omorul a fost săvârșit de o persoană cunoscută victimei;
buzunarele scoase ale îmbrăcămintei, lipsa unor lucruri de preţ ale victimei – despre
motive de acaparare; cinismul, cruzimea, batjocora cadavrului – despre săvârșirea
infracţiunii de către o persoană bolnavă psihic.

Totodată în practica organelor de urmărire penală şi a organelor de anchetă penală,


au loc cazuri când nu numai că nu este clară cauza, dar şi însuşi moartea nu a fost stabilită.
Astfel de situaţii apar pe dosarele de omor în lipsa cadavrului.

Dispariţia persoanei poate servi ca temei pentru intentarea procesului penal numai
în concordanţă cu datele ce permit a presupune că persoana a fost omorâtă. În legătură cu
aceasta, declaraţia de dispariţie a persoanei urmează să fie supusă unui control strict şi,
dacă apare necesitatea, pot fi incluse şi organele de urmărire penală. Scopul controlului –
de a stabili cauzele dispariţiei, stabilirea locurilor potenţiale de aflare a ei, căutarea datelor
ce mărturisesc faptul că persoana dispărută nu este în viaţă.

Fiind imposibil la începutul cercetării cauzei de a da o corectă şi unică lămurire


asupra faptei, ce conţine semnele infracţiunii, anchetatorul elaborează mai multe versiuni

51
concomitent asupra faptei săvârșite. Totalitatea versiunilor în timpul planificării asigură
cercetarea sub toate aspectele, obiectiv şi complet a cauzei, căutarea concomitentă a
probelor în diferite direcţii ce la rândul lor permit soluţionarea contrarie a probelor şi
cercetarea lor detaliată.

Versiunile se verifică atât prin activităţi de urmărire penală, cât şi prin măsuri
operative şi de altă natură, care trebuie să fie riguros planificate.

Se cunosc următoarele reguli la verificarea versiunilor:

- toate problemele ce decurg din versiunile elaborate trebuie să fie planificate şi


verificate multilateral.

- versiunile perechi, adică cele care au acelaşi obiect, se referă la acelaşi fapt ori
aspect, se verifică paralel şi nu consecutiv. Se procedează astfel, pentru a se asigura atât
operativitatea cercetărilor, cât şi obţinerea tuturor datelor necesare confirmării sau
infirmării lor;

- dacă pentru verificarea unei versiuni, respectiv pentru lămurirea problemelor care
decurg din aceasta, este necesară efectuarea mai multor activităţi, trebuie planificate şi
întreprinse toate măsurile ce se impun, întrucât numai în acest fel se pot obţine rezultate
concludente în cauză;

- atunci când pe parcursul verificării se obţin rezultate contradictorii, este necesar


să se continue verificările până la stabilirea cauzelor contrazicerilor şi la înlăturarea lor.

- verificarea poate fi considerată terminată numai atunci când au fost înlăturate


toate versiunile perechi, rămânând una singură, care este confirmată de rezultatul tuturor
verificărilor întreprinse.

4.3. Evaluări de tip profiling privind personalitatea făptuitorului

Profilingul este o metodă de identificare a autorilor crimelor, pe baza analizei


naturii infracţiunii şi a modului în care a fost săvârşită. Din alegerile pe care criminalul le-a
făcut înainte, în timpul şi după săvârşirea infracţiunii, se pot determina diferite aspecte ale
personalităţii sale. Aceste informaţii sunt coroborate cu alte detalii relevante şi cu probele
fizice descoperite la locul faptei, iar apoi sunt comparate cu caracteristici cunoscute ale
diferitelor tipologii de personalitate, dar şi cu cele ale tulburărilor psihice, pentru a putea

52
contura astfel o descriere a autorului cu care se poate lucra în mod practic. Originile
profilingului pot fi descoperite la începutul Evului Mediu, când inchiziţia încerca să facă
„profilul psihologic” al ereticilor. Jacob Fries, Cesare Lombroso, Alphonse Bertillon, Hans
Gross şi alţii şi-au dat seama de potenţialul profilingului în anii 1800, chiar dacă cercetările
lor sunt astăzi considerate a fi pline de prejudecăţi, reflectând influenţele timpurilor
respective.

Stabilirea “profilului psihologic” trebuie făcută pe baza tuturor indiciilor din


dosarul criminalului. Trebuie luate în considerare absolut toate detaliile cu o mare
subtilitate ce ține de analiza situațiilor şi faptelor criminale.

Analiza acestora trebuie făcută de către toți specialiştii: criminalist, psiholog,


psihiatru, criminolog, anchetatorul penal şi alți experți care cercetează probele existente.
Reuşitele apar prin munca unor „profiler-i” care stăpânesc analiza psihologico-psihiatrică.
Aceștia sunt cei care au o pregătire în acest domeniu, ani de experiență şi cunoştințe solide.

Activitatea profiler-ilor este bazată pe fapte raționale, în urma analizei tuturor


pieselor de la dosar, adăugându-se cunoştințele de psihologie, psihiatrie care de multe ori
nu sunt văzute de către penalişti.

Analistul „profiler” este cel care analizează probele de la dosar, iar pe baza lor, a
urmelor şi a indiciilor materiale, încearcă să citească mintea criminalului, să îi înțeleagă
modul de a gândi, motivele avute pentru comiterea crimei. Pentru acest lucru, analistul
trebuie să aibă o capacitate de observație foarte fină, deoarece aceasta, împreună cu
intuiția, reprezintă capacitățile sale esențiale.

Iată un exemplu din lucrarea lui John Douglas şi Mark Olshaker: O tânără mamă
necăsătorită anunţă dispariţia copilului ei. Ea povesteşte că, în timp ce se afla în toaleta
care dădea spre holul de intrare al unei reşedinţe, fiul ei se juca în hol. Însă, la ieşirea ei de
la toaletă, copilul nu mai era acolo. L-a strigat, l-a căutat în stradă, fără rezultat. Mama, în
lacrimi, contactează poliţia pentru a anunţa răpirea. Ea foloseşte de la bun început ipoteza
hoţilor de copii care ar fi bântuit prin zonă, fără să se gândească la alte posibilităţi. Câteva
zile mai târziu, ea aduce la poliţie o mănuşă a copilului, primită prin poştă fără nici un
mesaj însoţitor. Analistului Gregg McCrary, de la FBI, i se pare ciudată expedierea acestei
mănuşi, deoarece copiii mici sunt răpiţi fie de către persoane care nu au copii dar şi-i
doresc (iar acestea nu contactează părinţii), fie de către reţele mafiote (care nici ele nu

53
anunţă părinţii), fie de către răpitori care cer o răscumpărare (dar nu s-a întâmplat aşa ceva
în acest caz). Urmând această pistă deschisă de către un cunoscător al sufletului uman,
anchetatorii obţin mărturiile mamei care şi-a ucis şi îngropat copilul, apoi şi-a trimis
singură mănuşa prin poştă. Motivul? Să-şi refacă viaţa alături de un bărbat care nu accepta
prezenţa copilului.59

Fiecare analist pleacă de la fapte reale şi încearcă să reconstituie, să formeze un


profil al ciminalului cât mai fidel realității. Încearcă să descrie personalitatea făptuitorului,
după anumite tipare, pentru a găsi o pistă. În funcție de personalitatea infractorului,
criminaliştii ştiu cum îl determine pe acesta să își mărturisească crimele comise şi modul
acestora.

În România există un singur om care a dezvăluit secretul materiei, el este profesorul


Tudorel Butoi, cel mai cunoscut profiler de la noi. La noi în țară nu există şcoală pentru
formarea unor profiler-i, dar psihologii criminalişti au şansa de a se forma în cadrul Poliției
Române, în departamentele de criminalistică. Pentru a putea să profeseze ca psihologi
criminalişti, cei care doresc acest lucru trebuie să urmeze Facultatea de Psihologie şi apoi
Facultatea de Drept. Pentru a putea profesa, este necesară o muncă asiduă, deoarece
comportamentul uman şi mintea omului sunt întotdeauna surprinzătoare şi enigmatice.

Profiler-ii nu sunt folosiți la orice crimă, ci numai în cazul crimelor în serie sau
când nu există probe clasice - martori, expertize, rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică,
portrete-robot etc.

Datorită multiplelor infracțiuni săvârşite în diferite moduri, infractorilor mai vechi


ce îi ajută pe cei noi să comită crime, au apărut mai multe metode de a le depista, iar
acestea de-a lungul timpului s-au diversificat. Așa a apărut şi metoda de testare la poligraf.
În rețeaua națională de poligraf sunt incluşi diferiți psihologi pentru a desfăşura o muncă
specifică. De exemplu: la Timişoara s-a început identificarea infracțiunilor cu violență şi cu
ajutorul testelor psihologice. Realizarea profilului psihologic se face pentru cei care au fost
testați la poligraf, pentru a se observa personalitatea subiectului şi a stabili dacă aceasta l-ar
face capabil să comită fapta de care a fost bănuit. Aceste profile completează profilele
făcute de tehnica poligrafului, de detectare a comportamentului simulat, astfel cele două se
completează reciproc.

59
Mc Luhan M., Understanding Media [Înţelegând media], New York: Mc Graw Hill Book Company, 1964

54
În cadrul Laboratorului de Detecție a Comportamentului Simulat din I.P.J Timiş,
pentru realizarea profilului psihologic a unei persoane sunt utilizate şi alte 2 teste precum:
SZONDI - care permite o apreciere destul de solidă vizavi de starea actuală a unei
persoane, precum şi a latenței şi a tendințelor pulsionale - şi testul LUSCHER - permite o
analiză amănunțită a stării de moment, care se completează foarte bine cu primul test.

Infractorii care comit infracțiuni cu violență şi sunt testați cu cele două teste sunt
persoane ce suferă un şoc adrenalinic. Acesta îi consumă infractorului toată energia. De
asemenea, mai apare un şoc psihologic care nu permite uitarea faptelor, ci impregnarea lor.
Aceste două şocuri determină anumite comportamente ce sunt detectate cu ajutorul testelor.
Testele determină starea de încordare a subiectului, stare a cărei intensitate poate duce
chiar la autism.

Examinarea cu aceste teste trebuie făcută la câteva zile după comiterea infracțiunii,
deoarece cu cât trece mai mult timp ,intervine starea de obişnuință şi de împăcare cu
sinele. Cu cât este mai recentă comiterea infracțiunii cu atât lupta dintre Sine, Eu şi
Supraeu este mai mare, aceasta în cazul în care autorul a primit o educație bună, care
determină şi sentimentul de culpabilitate. Dacă acesta face parte dintr-o familie ce nu i-a
oferit o educație, starea de vinovăție este posibil să nu apară. Toate acestea împreună cu
testarea la poligraf ne indică indicii importante referitoare la personalitatea infractorului.

În legătură strânsă cu profilajul criminal este stabilirea modului de operare folosit


pentru săvârșirea infracțiunii de omor.

Stabilirea modului de suprimare a vieții victimei este posibilă pe baza unui complex
de date obținute în cursul investigării criminalistice și a valorificării științifice a urmelor și
mijloacelor materiale de probă descoperite, cu privire la întreaga activitate desfășurată de
infractor.60

Modul de operare prezintă o importanță deosebită, deoarece organele de urmărire


penală, bazându-se pe datele percepute nemijlocit la locul faptei, pe analiza și interpretarea
urmelor descoperite în câmpul infracțional – sub aspectul naturii dispunerii, vechimii și
mecanismului de formare pot elabora versiunile cu privire la scopul și mobilul faptei.

60
Emilian Stancu, op. cit., pag. 223.

55
Așa-zisul „cerc de bănuiți” va cuprinde atât persoanele cercetate si condamnate
anterior pentru infracțiuni îndreptate împotriva vieții, sănătății și integrității fizice, cât și pe
cele cunoscute cu înclinații spre violență.

Modul de operare folosit pentru suprimarea vieții victimei – coroborat evident cu


urmele descoperite la fața locului – poate indica profesia sau ocupația autorului sau
apartenența la o anumită grupare infracțională.61

Raportând modul de operare la „cercul de bănuiți” se poate ajunge la o restrângere


a acestuia și implicit la o rezolvare a cauzei într-un timp cât mai scurt.

Tipuri de omor ce se încadrează în categoria omuciderilor comise cu violență


excesivă, interesând în special modul de săvârșire și unele caracteristici ale acestuia:

a) Omorurile ce au ca mobil răzbunarea sau gelozia.

Omorurile comise din răzbunare sau gelozie sunt de cele mai multe ori premeditate
și foarte sângeroase.

Dacă pe cadavru se constată multiple leziuni, aplicate cu ferocitate, se poate aprecia


că agresorul a acționat sub impulsul unei uri nestăvilite, pentru a se răzbuna pe victimă.

În aceste cazuri, loviturile aplicate victimei sunt numeroase și profunde și uneori


aplicate prin spate.

Din categoria agenților vulneranți cu care se comit astfel de fapte, pot face parte și
obiectele contondente (ciomag, ciocan, rangă), dar cu precădere sunt folosite obiectele
tăietoare și tăietor-înțepătoare.

Astfel de fapte sunt realizate de obicei în zone întunecoase și dinamice, cu


precădere noaptea.

Convingerea că omorul s-a comis din răzbunare sau gelozie este indusă de faptul că
agresorul a aplicat victimei lovituri în anumite regiuni vitale (inimă, cap, abdomen), chiar
dacă acestea sunt reduse ca număr.

61
Vasile Bercheșan, Metodologia investigării criminalistice a omorului, Ed. Paralela 45, 1998, p. 118

56
Când asasinul dezmembrează sau ciopârțește cadavrul, ne putem gândi la faptul că
omorul a fost săvârșit din răzbunare cruntă sau gelozie, deoarece depeșarea cadavrului
necesită un spațiu închis de unde rezultă că făptuitorul ar trebui să aparțină cercului de
apropiați ai victimei.

În practică, sunt întâlnite situații când victima, fără să fi avut contact sexual cu
agresorul, prezenta leziuni grave la nivelul organelor genitale, cauzate fie prin lovituri de
cuțit, fie prin introducerea în vagin a unor obiecte contondente sau amputarea sânilor.

b) Omoruri cu mobil bizar

Astfel de cazuri sunt caracterizate de multitudinea și gravitatea leziunilor, acte de


ferocitate sau chiar manifestări de sadism, ca de exemplu: Secționarea victimei în timpul
vieții; Mutilări; Decapitări.

Autorul își îndreaptă acțiunea criminală asupra membrilor familiei sau asupra
copiilor, ajungând chiar să ucidă mai multe persoane, fapt urmat uneori de sinucidere.

De multe ori, acești criminali execută acțiuni ciudate, ca de exemplu aplicarea de


lovituri după ce victima a încetat să mai trăiască, folosirea mai multor modalități de
producere a morții.

Obiectele cu care aceștia săvârșesc fapta nu prezintă caracteristicile unui agent


vulnerant (cioburi de sticlă, scrumiere, substanțe inflamabile, etc.).

Lucrul cel mai important de reținut este că, la intervale scurte de timp, au tendința
de a repeta acțiunile criminale, modul de operare fiind similar.

4.6. Particularitățile cercetării omorului în cazul cadavrelor dezmembrate

În cea mai mare parte, metodica cercetării este aceeaşi ca şi în cazul în care nu s-a
procedat la dezmembrarea cadavrului, particularităţile în această situaţie fiind determinate
de dezmembrarea cadavrului, urmărindu-se ascunderea locului omorului, înlăturarea mai
uşor a părţilor din cadavru, imposibilitatea identificării victimei. Este subliniat în practica
de specialitate că autori ai unor astfel de fapte sunt, de regulă, fie soţul sau rudele victimei,
fie alte persoane cu care aceasta a avut anumite legături – concubini, vecini, relaţii de
afaceri, anturaj, etc.

57
Organele de urmărire penală se sesizează în astfel de cazuri prin descoperirea unei
părţi din cadavru. Prioritatea, în faza cercetării, o prezintă descoperirea locurilor unde au
fost aruncate sau îngropate celelalte părţi din cadavru şi apoi de a stabili identitatea
victimei. Prin stabilirea identităţii victimei, se ajunge la locul unde s-a săvârşit omorul şi,
în raport cu datele oferite de examinarea acestuia, la elucidarea faptului dacă locul unde s-a
comis infracţiunea coincide sau nu cu cel în care cadavrul a fost dezmembrat.

Examinarea din punct de vedere criminalistic a cercetării locului unde s-au găsit
părţi din cadavru presupune tot atâtea activităţi – distincte între ele – câte părţi din cadavru
au fost descoperite, pentru a se contura locul săvârşirii infracţiunii în toată accepţiunea sa.

Următoarele categorii de urme sunt specifice în asemenea cazuri: piese sau părţi de
îmbrăcăminte, sfori rămase pe părţile cadavrului sau care au folosit la ambalarea lor, hârtie
material, plastic, saci, cârpe, etc. – urme ale mijloacelor de transport folosite, etc. În
vederea identificării, va trebui examinat cu mare atenţie fiecare fragment de cadavru,
pentru descoperirea unor eventuale semne particulare 62 (cicatrice, negi, tatuaje,
malformaţii).

Constatarea medico-legală trebuie să răspundă unei problematici diverse cum ar fi


sexul, vârsta, talia aproximativă a victimei, culoarea părului şi ochilor, instrumentul folosit
pentru secţionare, procedeul folosit pentru secţionare, prezenţa semnelor de violenţă şi
mecanismul lor de producere, grupa sanguină a victimei, prezenţa spermei şi grupa
sanguină a persoanei de la care provine, existenţa semnelor de graviditate, apartenenţa
tuturor părţilor de la un singur cadavru, eventual mecanismul producerii morţii şi data
instalării ei.

Identificarea victimei, precum şi a obiectelor găsite cu ocazia cercetării la faţa


locului se realizează – atunci când este posibil – prin prezentarea părţilor din cadavru
pentru recunoaştere, în primul rând celor ce au sesizat dispariţia unor persoane (soţ, rude
apropiate, vecini, colegi de serviciu).

Se întâmplă ca uneori să se descopere doar oase disparate sau fragmente de os ori


cartilagii, resturi de ţesut osos provenite din incinerări – amestecate cu cenuşă de
provenienţă umană, resturi de combustie sau alte corpuri străine – de o mare diversitate sub

62
Em Stancu, Tratat de criminalistică, ed. a V-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p.
591

58
aspectul formei, coloritului, etc.63 Dacă sub acţiunea factorilor chimici – sodă caustică,
acid clorhidric, var nestins – osul uman suferă profunde degradări morfo-fiziologice,
factorii de mediu nu afectează osul, putându-se determina mecanismul de producere a
acţiunilor ce au provocat lezarea integrităţii sale şi natura acesteia – mecanică, termică,
etc.64

Plecând de la aceste considerente, expertiza urmelor oseologice poate da răspuns,


printre altele, la o serie de întrebări şi avem spre exemplu: natura umană sau animală a
oaselor ori a resturilor de oase; sexul, vârsta, talia aproximativă a victimei; semnele de
violenţă, caracterul vital al leziunilor şi instrumentelor cu care au fost create; dacă leziunile
au fost create post-mortem sau în timpul vieţii; succesiunea creării leziunilor, direcţia şi
poziţia agresorului în raport cu victima în momentul producerii lor; malformaţiile
(dobândite sau congenitale) ale osului examinat şi factorii de floră, faună, care au acţionat
asupra cadavrului.

De asemenea, tot în scopul stabilirii identităţii victimei se impune identificarea şi


ascultarea tuturor persoanelor ce domiciliază sau lucrează în apropierea locurilor unde au
fost găsite părţi din cadavru ori pe căile de acces spre acestea. Cât priveşte ascultarea
martorilor din rândul membrilor familiei, a vecinilor ori a colegilor de serviciu trebuie să
se insiste pe stabilirea împrejurărilor în care a dispărut victima, explicaţiile date cu privire
la lipsa acesteia, cine le-a făcut, comportarea unor persoane ulterior dispariţiei, etc.

Dacă se găseşte un craniu, în funcţie de starea lui se poate proceda la identificare


prin efectuarea toaletei acestuia pentru fotografiere, ipoteză rar întâlnită în practică, fie la o
reconstituire a fizionomiei după craniu sau la o identificare prin supraproiecţia craniului
peste fotografia persoanei dispărute. Nu trebuie exclusă nici alternativa identificării pe
baza desenelor papilare, numai dacă starea de putrefacţie mai permite această operaţie, ori
dacă infractorul nu a distrus amprentele pentru a face imposibilă identificarea.

Practica judiciară recentă a demonstrat valabilitatea unor procedee criminalistice şi


medico-legale de identificare a cadavrului după unele particularităţi ale scheletului ori
după intervenţii ortopedice.65
63
Gh. Vintila, Criminalistică, Ed. Themis, Craiova, 2001, p.178
64
V. Bercheșan, C. Aioaniţoaie ș.a., Tratat de metodică criminalistică, Vol. I, Ed. Carpaţi, Craiova, 1994, p.73-
74
65
Gh. Asanache, „Cazuri particulare de aplicare în procesul stabilirii identităţii unor cadavre necunoscute a
metodei supra proiecţiei, utilizând clişee radiografice, vizualizând diverse sectoare anatomo-fotografice ale
sistemului osteo-auricolar”, în Buletinul de Criminologie și Criminalistică, p.113-119.

59
Din punct de vedere criminalistic, vor fi cercetate ambalajele în care au fost găsite
fragmentele, interesând eventualele urme sau caracteristici care să le ateste provenienţa. De
asemenea, se va stabili, modul în care au fost aduse, camuflate sau îngropate, distanţa şi
locurile în care au fost împrăştiate. Nu vor fi neglijate nici urmele pe care acestea le pot
conţine. Pentru obţinerea de informaţii privitoare la identitatea cadavrului, este foarte
importantă ascultarea persoanelor care locuiesc sau muncesc în apropierea locului faptei,
acestea putând oferi relaţii cu privire la prezenţa unor persoane străine în zonă, a
comportării lor nefireşti, şi alte aspecte.

Cadavrele neidentificate vor fi luate în evidenţă pe baza fişelor speciale, denumite


fişele „C”, care conţin date amănunţite obţinute prin examene medico-legale,
antropologice, din investigaţii. În continuare, pentru a exemplifica cele prezentate, vom
prezenta un caz preluat din practica judiciară66:

În primăvara anului 1991, în incinta unei unităţi industriale, situată pe malul unui
râu, a fost descoperit un picior uman, secţionat de sub genunchi. În urma cercetării zonei,
la o distanţă de aproximativ 1 km, în aval de podul aflat în apropierea acelei unităţi, s-a
găsit în apa râului trunchiul de cadavru. Până la începutul verii, la diverse intervale de
timp, s-au mai găsit şi alte fragmente de cadavru, printre care şi craniul. Deşi s-au
întreprins cercetări pe spaţii largi, în aval şi în amonte de pod, nu s-au găsit toate părţile în
care fusese tăiat cadavrul. Datorită stării avansate de putrefacţie a cadavrului, nu a fost
posibil să i se stabilească în mod operativ identitatea, cercetările urmărind în primul rând
acest scop.

Expertiza medico-legală efectuată pe segmente de cadavru şi schelet a furnizat date


privind vârsta, talia, sexul, culoarea părului, prezenţa urmelor unei apendicectomii şi altele.
Examenul antropologic asupra scheletului a concluzionat că victima este de sex masculin,
talia de 160-180 cm şi vârsta cuprinsă între 40-50 ani. Craniul prezenta în unele locuri
discrete înfundări, consecinţe ale unor posibile traumatisme în antecedente.

Fiind în posesia acestor date, s-a alcătuit o listă cuprinzând persoane dispărute de
mai mult timp din localitate şi localităţile învecinate. La aceasta s-au adăugat şi alte
persoane despre care s-au primit informaţii în sensul că sunt plecate din localitate pentru a
se angaja pe diverse şantiere din ţară. În acest fel s-a ajuns la un bărbat care trăia în relaţii
de concubinaj cu o femeie din localitatea unde s-au găsit fragmente de cadavru. Această
66
Ion Argeșeanu, Enigmele anchetelor judiciare, Ed. Cinica, București, 1992, p.22-24.

60
femeie susţinea cu tărie că, încă din toamna anului precedent, concubinul său a plecat să
lucreze pe un şantier şi nu s-a mai înapoiat la domiciliul său.

Situaţia putea fi reală, dar, din prudenţă, pentru a nu se omite o sursă de informaţii
asupra căreia poate nu s-ar mai fi revenit apoi, cu consimţământul gazdei, s-a făcut o
percheziţie sumară a locuinţei. Iniţial, nimic nu făcea să se întrezărească un posibil rezultat
util pentru soluţionarea cazului. Dar, anchetatorului, nu i-a scăpat un amănunt semnificativ:
printre hainele aflate în această locuinţă se afla şi o haină bărbătească îmblănită. Cui
aparţinea? Cu o simplă întrebare gazda este pusă în dificultate. Haina aparţinea
concubinului. De ce nu a luat-o cu el, deşi iarna bătea la uşă, atunci când a plecat să se
angajeze pe şantier? Mai avea o altă haină groasă, ţinând seama de faptul că ei nu aveau o
stare materială prosperă?

Desigur, acestea pot fi întrebări de rutină, dar au mers direct la ţintă. Faţă de
răspunsurile evazive ale femeii, cercetarea locuinţei, prevăzută la început a fi sumară, s-a
transformat într-o cercetare amănunţită, soldată cu descoperirea unor urme de sânge şi
altele semnificative.

Fotografii ale dispărutului şi relaţii date de persoanele care l-au cunoscut,


coroborate cu datele expertizelor medico-legale şi antropologice au ajutat la stabilirea
identităţii fragmentelor de cadavru. Dispărutul fusese supus unei operaţii de
apendicectomie, iar la cap suferise traumatisme care i-au cauzat înfundări osoase. Nu mai
exista nici un fel de îndoială că aceste fragmente de cadavru uman aparţineau dispărutului.

Investigaţiile au stabilit că, în urma unor certuri, femeia l-a ucis pe concubinul său
în timp ce dormea. Pentru a înlătura urmele faptei, a tăiat cadavrul în mai multe bucăţi, le-a
împachetat în folii din plastic şi le-a aruncat de pe pod în apa râului, care nu îngheţase încă.
După ce a început dezgheţul, unele din colete s-au oprit la malul apei. Un fragment de
cadavru a fost tras din apă de câini şi dus în incinta întreprinderii unde a fost găsit ulterior.

După o anchetă care a durat mai mult de un an, s-a încheiat acest caz, pentru a cărui
soluţionare au fost necesare cercetări pe teritoriul mai multor judeţe şi un număr mare de
analize de laborator bio-criminalistice, expertize medico-legale, antropologice şi
criminalistice.

61
CONCLUZII

62
Cercetarea omorului este una din cele mai importante atribuţii care intră în sarcina
criminaliştilor dintr-o serie de motive bine întemeiate. În primul rând, această infracţiune
este cea mai gravă cu putinţă, deoarece prin ea se ajunge la răpirea bunului cel mai de preţ
al omului, respectiv viaţa. Ceea ce este şi mai grav este că prin această „răpire” se petrece
un act ireversibil, victima numai poate fi readusă la viaţă.

Omorul nu atinge însă doar pe victima propriu-zisă a lui, respectiv persoana


decedată în urma infracţiunii, ci pe un cerc mai mare de persoane, care suferă traume
morale şi chiar fizice la aflarea producerii infracţiunii. Astfel, victima putea să aibă în
îngrijire alte persoane, copii, alienaţi mintali, bolnavi gravi, care astfel sunt lipsiţi de sprijin
în viaţa de zi cu zi, printre persoanele legate afectiv de victimă se pot afla şi unele care pot
reacţiona printr-un şoc la nivel psihic, dar care are de multe ori efecte şi la nivelul sănătăţii
fizice ale acestora.

După cum s-a observat şi în această lucrare, specialiştii au o mare responsabilitate


vis-a-vis de investigarea omorului. Prin probele pe care le aduc în faţa instanţei, ei trebuie
să găsească pe adevăratul vinovat şi să evite petrecerea unei alte nedreptăţi prin acuzarea
unui nevinovat. Această responsabilitate a fost subliniată de numeroşi autori care, în
consecinţă, şi-au concentrat munca de o viaţă pentru crearea unor metode eficiente şi
sigure de aflare a vinovatului de omor.

Se poate observa că tehnica de studiere a omorului s-a dezvoltat în pas cu apariţia


unor noi tehnologii are îşi găsesc aplicare în acest domeniu. De aceea, se poate presupune
că, în viitor, această dezvoltare nu va fi stopată, ci va îngloba noi tehnici şi tehnologi, ceea
ce va avea ca rezultat o mai bună şi rapidă rezolvare a cazurilor de omor. În sprijinul
acestei afirmaţii se pot aduce unele tehnici deja existente, ca de exemplu cele prin care se
studiază ADN-ul uman, tehnici care erau doar de domeniul utopic nu cu mult timp în urmă.
Din păcate, şi vinovaţii pentru infracţiunile de omor, chiar dacă o mică parte din ei,
„beneficiază” la rândul lor de aceste noi descoperiri ale tehnicii, de aceea, de multe ori,
munca depusă de criminalişti devenind foarte complexă.

Pe viitor, în combaterea faptelor antisociale şi mai ales a celor îndreptate contra


vieţii, trebuie acordată o atenţie mult mai ridicată mijloacelor juridice, dreptul nostru penal
și procesual penal constituind un mijloc eficient de apărare a intereselor legitime de
asigurare a securităţii persoanei.

63
În soluţionarea cauzelor, se impune o lămurire a tuturor aspectelor legate de
conţinutul concret al infracţiunii săvârşite şi de împrejurările comiterii ei, pe de o parte,
precum şi consecinţele şi scopul urmărit, iar, pe de altă parte, examinarea mai temeinică a
persoanei făptuitorului, fapt ce este de natură a ajuta la stabilirea unor sancţiuni care să
corespundă nevoilor de îndreptare a inculpatului, luând în considerare şi faptul că legislația
română nu conţine şi dispoziţii relative la pedeapsa cu moartea.

BIBLIOGRAFIE

64
 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ed. a V-a revăzută și adăugită, Ed.
Universul Juridic, București, 2010

 Emilian Stancu, Introducere în criminologia generală, Ed. Carro, Bucureşti,


1994

 C. Suciu – Criminalistica, Ed. Didacticã şi Pedagogicã, București, 1972

 V. Bercheşan, Metodologia investigării criminalistice a omorului, Ed. Paralela


45, Piteşti, 1998

 Aurel Ciopraga, I. Iacobuță, Criminalistică, Ed. Junimea, Iași, 2001

 Ion Mircea, Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 227

 Constantin Aioniţoaie, Ion-Eugen Sandu Vasile Bercheşan, Tudorel Butoi, Ilie


Marcu, Eugen Pălăceanu, Constantin Pletea, Ion-Eugen Sandu, Emilian Stancu,
Tratat de tactică criminalistică, Editura Carpaţi, Oradea, 1992

 N. Volonciu – Drept penal, Editura Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 1972

 V. Beliş, V. Panaitescu, G.Eugen, „Medicină legală”, Editura Teora, Bucuresti,


1992

 Aurel Ciopraga, Criminalistica (Tactica), Universitatea Al. I. Cuza, Iasi, 1986

 Octavian Pop, Tratat practic de criminalistică - cercetarea la fața locului, vol. I,


București, 1976

 Vladimir Beliş, Tratat de medicină legală, vol. 1, Editura Medicală, Bucureşti,


1995

 Gh. Asanache, „Cazuri particulare de aplicare în procesul stabilirii identităţii


unor cadavre necunoscute a metodei supra proiecţiei, utilizând clişee
radiografice, vizualizând diverse sectoare anatomo-fotografice ale sistemului
osteo-auricolar”, în Buletinul de Criminologie şi Criminalistică, p.113-119.
65
 Ion Argeşeanu, Enigmele anchetelor judiciare, Ed. Cinica, Bucureşti, 1992

 Ion Moraru, Medicina Legală, Ed. Medicală, Bucureşti, 1967

 Valeriu Macovei, „Folosirea videomagnetofonului la cercetarea la faţa locului şi


la reconstituirea într-un caz de omor”, în rev. P.C.C., nr. 2/1982

 M. Kernbach, „Medicină judiciară”, Editura Medicală, Bucureşti, 1958

 Ioan Quai, Aprecieri privind cercetarea omorului de către o echipă complexă, în


rev. P.C.C., nr. 4/1981

 Ion Moraru, „Medicină legală”, Editura Medicală, Bucureşti, 1967

 O. Păun, S.R. Gheorghe, Eficienţa cercetării în echipă presupune conlucrarea


efectivă a procurorului cu organele de miliţie în efectuarea investigaţiilor, rev.
P.C.C., nr. 3-4/1987

 Gh. Vintila, Criminalistică, Ed. Themis, Craiova, 2001, p.178

 V. Bercheşan, C. Aioaniţoaie ș.a., Tratat de metodică criminalistică, Vol. I, Ed.


Carpați, Craiova, 1994, p.73-74

 Gheorghe Diaconescu, Drept penal. Partea speciala, Bucureşti , 1995

 Dan Ciobanu, Victor Duculescu, Drept constituţional român, Ed. Hyperion


XXI, Bucureşti, 1993

 Mc Luhan M., Understanding Media [Înţelegând media], New York: Mc Graw


Hill Book Company, 1964

 Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin


Vasilescu, Ioan Vida, Constituţia României comentată şi adnotată, Bucureşti,
1992

 D. T. Mihăilescu, Expertiza judiciară în procesul penal, R.R.D. nr. 3/1968

66
 C. Teodosiu, Valorificarea expertizei criminalistice, Revista română de drept, nr.
5/1967

 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. I, Editura Paideia, 1993

 www.igpr.ro

Legislaţie

 Constituţia României, actualizată şi republicată în Monitorul oficial nr. 767 din


31 octombrie 2003

 Codul penal

 Codul de procedură penală

67

S-ar putea să vă placă și