Sunteți pe pagina 1din 17

ACPPB – 2016

INTELEGEREA, CHEIA FA SI INTERSUBIECTIVITATEA

Am discutat in capitolele anterioare despre ascultarea profunda; ascultarea cu intregul nostru


corp, ascultarea prin intreaga constructie a emotiei din registrul somatic pana la cel motric, la cel al
imaginilor si la cel verbal. Am discutat despre crearea spatiului in care ascultarea in profunzime este
posibila : linistea, deschiderea, disciplina. In capitolele urmatoare ne vom ocupa de arta intelegerii
– de dezvoltarea urechii care poate sa perceapa notele de bas care se aud in fundalul terapiei.

In timp, cu multa practica, suntem capabili sa apreciem in intregime, si chiar sa participam


la muzica a ceea ce se intampla in terapie. Arta intelegerii este cu adevarat o arta dobandita. Ea
implica perspective dezvoltate de-a lungul ultimilor o suta de ani de la Freud incoace. Implica
sensibilitati clinice care depasesc ca dezvoltare durata de viata a unui om. Dar sunt intotdeauna pasi
de inceput si este treaba mea sa ve conduc pe cativa dintre acestia.

In capitolele urmatoare ne vom uita impreuna la campul intersubiectiv in care are loc terapia
(ceea ce am inceput deja sa facem, fara sa atragem atentia asupra acestui lucru). In acest capitol
vom discuta intersubiectivitatea insasi, si locul co-creat al tertului analitic din cadrul acestui camp.
Apoi vom discuta despre „relatiile de obiect” ale pacientului – setul internalizat de structruri
relationale care determina si limiteaza modul in care ei se raporteaza la ei insisi si la ceilalti din
lumea lor. Apoi, in capitolele care urmeaza, ne vom ocupa de „transfer” ca o manifestare speciala
( o externalizare) a acestei lumi de „obiecte” interne. Ne vom uita la rolul ( si utilitatea) propriului
nostru contratransfer, si la cum putem distinge intre „chestiile”noastre si „chestiile” care se intampla
intre pacienti si noi. Vom vorbi despre anxietatile de fond care orienteaza si determina felul in care
un pacient este cu noi si cu el insusi ( si felul in care se opune sa fie cu noi sau cu el insusi). Vom
trece prin aceste lucruri pastrand in minte pe ceea ce ar trebui cu adevarat sa realizeze experienta
psihoterapei psihodinamice : o traire mai completa si mai bogata a umanitatii unei persoane.
Scopul

Ca sa incepem, haideti sa ne gandim mai mult la scopul muncii noastre ca psihoterapeuti


psihodinamici. La nivelul cel mai fundamental, ca sa folosim cuvintele lui Ogden, psihoterapia
psihanaltica isi ia ca scop sa ajute pacientul „sa devina uman intr-un sens mai complet decat a reusit
pana la acel moment”. El continua apoi : „Efortul de a deveni uman este printre foarte putinele
lucruri in viata unui om care pot ajunge in timp sa insemne mai mult pentru el decat propria
supravietuire” (1997: p.15)

In urmatorul pasaj, Ogden foloseste foarte frumos pe Faust al lui Goethe pentru a descrie
cautarea pentru umanitatea completa inerenta sarcinii psihoterapeutice :

„Si am decis ca partea cea mai strafunda a mea sa impartaseasca soarta intregii omeniri, ca
eu sa le inteleg inaltimile si adancimile, sa-mi umplu inima cu toate bucuriile si suferintele
lor, sa ma intind catre ei si ca si ei sa sufar si eu naufragiul.” (p.46)

(Ogden, 1997: p.16)

Scopul ultim este acesta : sa devenim umani intr-un sens mai complet. Acest scop, pe cat e
de usor de spus, e foarte dificil de realizat si nici unul dintre noi nu reuseste sa il realizeze complet.
Sa devii uman se poate pierde in rutina vietii de zi cu zi. Poate fi sacrificat pe altarul realizarilor .
Poate fi sufocat de suferinta si dezamagiri. Se poate scurge in cursa pentru succese financiare. Se
poate sugruma cu mostenirea unei familii disfunctionale. Poate fi absorbit de adictii. Poate fi
inlocuit de perversiuni. Poate fi pierdut in cautarea fericirii.

Munca de intelegere : sa ne orientam

Arta ascultarii in profunzime ne duce departe spre scopul de a ajuta pe celalalt sa devina mai
complet uman. Darul acestui tip de ascultare este rar si pretios. Dar mai exista si altceva in functia
psihanalitica. Adevaratul geniu al psihoanalizei, inca de la inceputuri, se gaseste in munca de
intelegere - intelegere a ceea ce auzim (notele grave, de bas, de fundal) sedinta de sedinta si in
decursul timpului. Atentia psihanalizei s-a mutat din ce in ce mai mult, in decursul ultimilor
cincizeci de ani catre cautarea intelegerii a ceea ce este pus in joc nu numai in pacient dar si in
relatie, intre pacient si terapeut. Din fericire, pentru acasta parte a efortului de a intelege exista deja
niste axe orientative, pe care ni le-a dat chiar Freud.

Multi se gandesc la cerintele si accentele psihanalizei clasice – sedinte de 4-5 ori pe


saptamana, folosirea canapelei, formarea in institut, folosirea termenelor de „analist” si „analizand”
- ca fiind reperele adevaratei psihoterapii psihanalitice. Freud nu credea asta. El spune ca „tot ce
tine cont de transfer si rezistente si de existenta si rolul inconstientului merita sa se numeasca
psihanaliza” (Freud 1914). Deci acestea sunt axele noastre de orientare : inconstientul, transferul si
rezistenta la crestere. Daca ii spunem psihanaliza sau psihoterapie psihanalitica sau psihoterapie
psihodinamica sau terapia relatiilor de obiect – oricum i-am spune – atata vreme cat ne orientam cu
adevarat munca de a intelege catre axele inconstientului si a transferului, facem un demers
psihanalitic.

Este important sa subliniem acest punct inainte de a merge mai departe cu discutia noastra
despre arta intelegerii. Multi dintre noi ca psihoterapeuti psihodinamici sau psihanalitici nu
functionam intr-un cadru care sa permita o psihoterapie cu 3-4-5 sedinte saptamanale. Multi dintre
noi nu lucreaza cu pacienti care au posibilitatea sa sustina financiar o astfel de terapie. Multi vor
alege sa lucreze cu ceilalti pacienti, printre care si cei care de-abia reusesc sa-si permita o terapie cu
frecventa de o sedinta pe saptamana. Ma gandesc la pacientul psihotic al unui coleg, care
impatureste noaptea haine la Target ca sa poata plati cu 15 USD sedinta de terapie saptamanala.

N-ar trebui sa consideram ca instrumentele si perspectivele generoase ale psihanalizei sunt


inaccesibile unor astfel de pacienti (si de psihoterapeuti). Daca ne preocupa scopul de a ne ajuta
pacientii sa „devina umani intr-un sens mai complet” si daca invatam sa ne orientam catre axele
inconstientului si a transferului, atunci inseamna ca facem in mod legitim psihoterapie psihanalitica.
Desigur ca nu e usor sa inveti sa te orientezi catre aceste axe de intelegere in demersul psihanalitic,
dar este accesibil celor care se dedica muncii de invatare. In paginile care vor urma ne vom orienta
catre aceste axe.

Intersubiectivitatea : Unu...

Deci, intersubiectivitatea, un concept crucial. Psihanaliza a fost, inca de la inceputuri, o forma de


arta vie care s-a schimbat si a evoluat cu adaugirile tuturor contributorilor sai. Opera lui Freud, pe
cat a fost de exceptionala, s-a concentrat pe intelegerea in contextul psihologiei unipersonale. Acea
persoana venea la un analist sa fie analizata ( de obicei de un el). Analistul asculta asociatiile libere
ale pacientului si dadea un sens integrativ radacinilor inconstiente ale simptomelor pacientului.
Analistul lucra cu rezistentele pacientului la a vedea si a intelege propriul sistem motivational
inconstient si observa modalitatile in care pacientul relationa cu el (analistul) ca parte din acel
sistem. In decursul analizei, daca analistul resimtea perturbari sau dzechilibre emotionale in timp ce
lucra cu pacientul, acesta era un semn ca ceva era in neregula in analist si ca era treaba lui sa isi
rezolve problemele de contratransfer ca sa se poata intoarce sa-si vada de analiza pacientului.

Plus unu...

In ultimii saizeci de ani locul intalnirii psihoterapeutice s-a modificat din ce in ce mai mult in
termeni teoretici, catre includerea contributiilor pacientului si a psihoterapeutului. De la observatia
lui Winnicott ca nu exista doar un bebelus (in absenta unei mame care sa ingrjeasca si sa sustina
acel bebelus ) (Winnicott, 1960), putem si noi recunoaste ca sunt doi oameni conectati, nu doar
unul – doi „subiecti” - in cabinetul de psihoterapie si a caror „subiectivitati” sunt puse in joc in
intalnirea terapeutica in tot decursul acesteia. Aceste doua persoane compun ceea ce am ajuns sa
numim „diada terapeutica”. Fireste ca rolurile celor doua persoane implicate sunt asimetrice.
Psihoterapeutul, in limbajul lui Winnicott, este implicat in asigurarea unui „mediu continator”
pentru celalalt, menit sa faciliteze cresterea psihologica a pacientului; rolul pacientului este ca, in
timp, sa ajunga sa fie capabil sa foloseasca astfel de resurse in orice modalitate care promoveaza cu
adevarat cresterea.

...Egal Trei

Din ce in ce mai mult, prin influenta contributiilor lui Bion si a multor altora, am inceput sa
intelegem ca aceste doua persoane – pacientul si terapeutul- impreuna co-creaza un spatiu „tert”
care apare intre ei, un spatiu „intersubiectiv”, la care contribuie ambii, fiecare in felul sau , dar care
nu apartine sau nu e creat de nici unul dintre ei individual. In cadrul acestui spatiu, produsele
constiente si inconstiente ale celor doi formeaza, informeaza si contribuie la momente si la
intelesuri care vor aparea in decursul terapiei.

Ireland (2003) foloseste metafora particulelor subatomice (psihice) pentru a descrie acest
amestec intersubiectiv. E ca si cum protonii, neutronii si electronii celor doua persoane se
amesteca, se atrag si se resping unii pe altii , formand ceva nou in amestecul lor. Acest spatiu „tert”,
care reprezinta combinarea subiectivitatilor celor doua persoane, a fost denumit de catre Ogden
„tertul analitic intersubiectiv” . Acest concept de „tert analitic” contribuie profund la demersul
intelegerii in terapie si a fost elaborat si descris pe larg in cadrul literaturii moderne psihanalitice
(vezi Atwood & Stolorow, 1984; Bion, 1952, 1959, 1962a; Ogden, 1982, 1994, 1997, 2001, 2005,
2009; Sandler, 1976; Stern, 2004 pentru elaborare).

Spatiul tert

Acum ca avem o terminologie , hai sa ne gandim incet si cu atentie la asta. Ceea ce spunem este ca,
intr-un fel , prin felul in care noi ca terapeuti ne deschidem si ne pozitionam in cadrul terapiei,
cream posibilitatea unei arii tertiare de experienta , care in sine produce ceea ce nici terapeutul nici
pacientul nu ar putea produce de unul singur ( in termeni de insight, intelegere sau experienta).
Acest spatiu tert – aceasta „posibilitate”- nu se creaza automat la intalnirea a doi oameni sai cand un
terapeut si un pacient decid sa lucreze impreuna. Nu este un produs natural al oricarei intalniri
terapeutice la intamplare. Conditiile pentru crearea acestui spatiu sunt relativ aparte si includ
elementele despre care am discutat mai devreme in termeni de spatiu, liniste, ascultare profunda,
cadrul terapeutic si si ceea ce vom discuta mai departe. Doar in aceste conditii e mai degraba sa
apara acest tert analitic intersubiectiv.
Co-crearea intersubiectiva

Deci pana la urma, ce anume este este ceea ce poate aparea ? Voi folosi mai intai metafora simpla a
sarcinii. In circumstante normale, o sarcina necesita doua persoane implicate intr-o intalnire
sexuala, care in sine necesita o intimitate deschisa, apropiata. In circumstante uzuale, aceasta
intalnire sexuala nu presupune decat intalnirea cu celalalt. Totusi, in momente sacre, poate genera in
mod surprinzator ceva nou – un al treilea- purtand parti si din unul si din celalalt, care ii reflecta pe
ambii dar nu e copia niciunuia. Aceasta noua fiinta – tertul- va avea ceva in plus fata de ceea ce a
contribuit fiecare genitor in parte. Acest „tert” va atrage atentia lor si va oferi oportunitatea unei
inatalniri intime si unice intre cei doi parteneri. Va avea nevoie sa fie inteles de fiecare dintre ei, sa
invete de la fiecare dintre ei si sa fie recunoscut de fiecare dintre ei. Va aduce la suprafata lucruri
noi de la fiecare. Va creste si se va schimba in timp. Astfel, din contributiile ambilor parteneri dintr-
un cuplu, este creat un tert, care poarta parti din ambii, dar care este mai mult decat si diferit de unul
si de altul si chiar de cei doi impreuna.

In spatiul intersubiectiv al psihoterapiei psihodinamice, ceea ce poate aparea in tertul analitic


este exact ceea ce sugereaza metafora anterioara. Se naste ceva nou – un sentiment diferit, o emotie
impartasita, o imagine sau o metafora altfel inaccesibila, un insight care nu s-ar fi putut nascut prin
simpla deductie sau nici macar prin ascultarea atenta a celuilalt in decursul timpului. Acest spatiu
furnizeaza un nivel de acces la experienta interna a celuilalt, si in cele din urma, o intelegere a
celuilalt care nu poate rezulta decat dintr-un proces de co-creare si care este simultan un mister si
un dar.

Reveria

O modalitate prin care acest ceva nou se poate prezenta este prin angajarea terapeutului (si deseori
si a pacientului ) intr-o reverie, un proces asemanator cu visarea unui vis cand esti treaz. Reveriile
se raspandesc in constienta terapeutului (sau a pacientului) sub forma „unor ganduri, emotii,
fantezii, ruminari, vise cu ochii deschisi, senzatii corporale obisnuite, cotidiene si neobtruzive”
(Ogden, 2001: p. 21). Reveriile se prezinta in registre diverse : somatic, motric, vizual sau chiar
auditiv (vezi Capitolul 4 si 5). Pot aparea doar cand ne lasam in seama spatiului linistit din interiorul
nostru pentru a asculta in profunzime si pentru a ne deschide la maxim. Apar subliminal in terapeut
in timpul sedintei sub aparenta unui moloz mental care ar trebuie inlaturat in procesul de ascultare /
intelegere. Dar desi au iesit asa cum sunt din tertul analitic co-creat, reveriile pot contine in
anumite momente elemente brute care conecteaza terapeutul direct la experienta interna a
pacientului , ceea ce duce la momente de conectare neobisnuita si la insighturi care ar fi altfel
inaccesibile. E ca si cum, pentru cateva momente, impartim o singura minte (care nu apartine nici
unuia dintre noi). Astfel de momente ne ajuta sa intelegem cum e sa fii acest pacient si cum e sa fii
in relatie cu acest pacient. Voi ilustra aceasta parte din proces de-a lungul acestui capitol si in
urmatorul. Asa ca haideti sa punem deoparte aceasta idee in minte cateva minute si ne vom intoarce
in curand la ea.

Acum, parte din aceasta arta dobandita este pregatirea proprie si pregatirea spatiului
terapeutic pentru co-crearea tertului analitic. In mod cert se construieste pe ascultarea profunda. Dar
poate ca merge doar un pas mai departe. In acest proces de co-creatie intersubiectiva, noi ca
terapeuti trebuie sa ajungem la un acord cu noi sa fim deschisi sa simtim si sa ne lasam afectati de
energia psihica a celuilalt. Este ca si cum, pentru acest demers, ne ajustam voluntar membranele
psihice care sunt in mod normal semi-permeabile sa fie mai permeabile, mai usor de patruns, de
afectat, de fisurat de catre „particulele” psihice a celuilalt.

Intersubiectivitatea : un proces complicat

Vreau sa fiu cat mai explicita cu putinta. In timp ce controlam cadrul terapeutic (ora de inceput si de
sfarsit, ritmul, cine vorbeste primul), inca de la inceput ne facem disponibili , receptivi catre felul de
a fi a pacientului (incercand sa intram in experienta de a fi cu pacientul). In serviciul acestui efort,
ne ajutam permeabilitatea proprie si permitem ca particulele pacientului sa ne „loveasca” in orice
fel ne-ar lovi , incercand sa observam cum se simte cel ce primeste energia lor. O permitem , simtim
cum particulele lor se izbesc, afecteaza si uneori ne modifica propriile particule psihice. Ne pierdem
uneori echilibrul psihic in explozia de particule (sau in curentul de fundal, sau in seductie sau in
toxicitate) . Ne observam pe noi insine in timp ce ne pierdem echilibrul, (oricum s-ar intampla asta)
si speram ca la un moment (sa fim in stare) sa intelegem cu si pentru pacientul nostru.

La inceput, asta poate lua multe feluri. Ne putem simti sufocati in prezenta cuiva, sau ne
putem simti cu adevarat fericiti sa vedem pe cineva. Ne putem simti gratificati ca au personalitatea
sau infatisarea asa placuta. Am putea avea sentimentul ca nu suntem suficient de destepti sau de iuti
pentru a tine pasul cu ei. Putem detesta cat de tare sau in ce ritm vorbesc. Ne putem simti intr-un
mod placut idealizati sau disperant de nesiguri. Ne putem trezi ca suntem neobisnuit de vorbareti
sau de grijulii. Toate sunt feluri in care eu in mod cert m-am simtit in relatie cu diversi pacienti.

Cu fiecare pacient se simte diferit. Fiecare emite particule psihice. Treaba noastra este sa ne
deschidem catre explozia ( sau baia sau emisia ) de particule si sa luam parte la ea (cateodata chiar
fara sa vrem), dar in acelasi timp sa ne pastram in noi intr-un loc care in suntem terapeutul care
observa tot ceea ce se intampla, uneori doar in decursul timpului. Aceasta este munca noastra, desi
la inceput ne este aproape inaccesibil sa facem aceste observatii constient, uneori pentru un timp
care poate parea indelungat.
Un exemplu „particula-r”

Inainte de a merge mai departe, poate ne va fi de folos un exemplu scurt al acestui proces. Joia
trecuta urma sa vad un pacient pe care il vedeam de doar trei saptamani. Este un om de afaceri
proeminent de tip A si scopul lui declarat pentru terapie este sa gaseasca modalitati pentru a cenzura
mai eficient semnalele de stress pe care le primeste de la stomacul sau – hmmmm. Acasa, inainte de
a incepe sedintele zile, m-am trezit ca sunt foarte atenta in alegerea hainelor pentru ziua respectiva.
Nu mi-au convenit multe, si pana la urma am ales un costum pe care nu-l mai purtasem inante, cu o
esarfa primita de la un prieten din Tailanda. Vroiam sa arat aranjata si sofisticata in ziua respectiva,
dar nu era constienta de motiv.

Asta e ceva marunt, dar este unul dintre multimea de lucruri create in mine cu acest pacient
in propriul nostru spatiu intersubiectiv. S-ar putea sa simt impactul subtil al propriei lui presiuni
interne de a fi perfect varsandu-se in psihicul meu si re-aranjandu-mi particulele psihice ( inclusiv
alegerile mele vestimentare inconstiente).

Sa mai dau un exemplu din aceeasi noua terapie. La sfarsitul sedintei de saptamana trecuta,
am remarcat cand mergeam catre dozatorul de apa ca toata musculara mea superioara e incordata si
ca respir mai superficial. Mi-am dat seama ca m-am simtit toata sedinta sub presiune. Pare ca am
fost sub presiunea de a-i oferi solutii practice, ceea ce am refuzat sa fac dar cu un efort foarte mare.
Din putinul pe care il stiu la acest inceput de terapie , oricat de incomfortabil m-as simti pentru o
vreme, stiu ca particulele mele receptioneaza si traiesc ceva din ceea ce inseamna sa fii receptorul
unui astfel de pacient. Pana acum, „particulele”mele se simt tensionate si sub presiunea de a parea
„aranjata”si si de a „livra marfa”. In timp, va continua procesul intersubiectiv de combinare a
particulelor si s-ar putea sa stiu mai multe , in mod particular sa stiu mai multe despre ce inseamna
sa fiu „acela” care creaza o asemenea tensiune si presiune in mine si , fara indoiala, si in el insusi.
Voi da exemple mai amanuntite pe parcurs, dar am dorit sa pornesc discutia doar pentru moment
dintr-o experienta proaspat emergenta din viata reala, recenta.

Deci in conditiile esentiale ale ascultarii profunde – si acestea sunt absolut esentiale acestui
proces – putem invata in timp cum sa ne deschidem catre constientizarea impactului pacientilor
asupra noastra, ca terapeuti, sa fim din ce in ce mai acordati la aceasta in noi insine. Toata lumea are
un impact , o energie, un efect asupra noastra. Devenind constienti de acest efect si de cum suntem
miscati sau modificati pe interior de el- cum devenim in mod subtil diferiti in experienta noastra
fizica, in ceea ce simtim , ce gandim si in comportamentul nostru cu un anume pacient – acesta
reprezinta un element esential in procesul de a ajunge sa intelegem terenul psihic interior al acestui
celalalt. Atunci, cu aceasta amestecare intersubiectiva a particulelor noastre cu ale celuilalt, poate sa
apara co-crearea a ceva nou, neasteptat – intr-un spatiu de nastere pe care il numim tertul analitic.
Voi prezenta in capitolul urmator un studiu de caz ca exemplu al acestui tert analitic
intersubiectiv prezentat cu incetinitorul. Dar mai intai as vrea sa vad daca am putea sa intram
impreuna in acest spatiu intersubiectiv si sa analizam acest proces intr-o secventa cvasi- temporala.

Voi numi elementele acestei secvente „momente de inatlnire”, „momene de involburare”si


„momente de precipitare” - termeni pe care i-am creat pentru a discuta cu mine insami despre
procesul intersubiectiv.

Un memento

Un scurt memento : teritoriul pe care va conduc este provincia explicita a psihoterapiei


psihodinamice. Supervizorii si colegii din alte curente opereaza cu alte cadre teoretice ( de obicei
concentrate pe degajarea simptomului ) si in general nu se vor concentra in mod specific si
preferential pe experienta relatiei terapeutice. Avem unele lucruri in comun cu alte scoli de
psihoterapie si unele lucruri nu. In mod sigur avem in comun parti din arta de a asculta.

Dar arta de a intelge – sa dam sens la ceea ce auzim si traim in tertul analitic – este un punct
de diferentiere de alte scoli de terapie, fiind reprezentat de un tel diferit (sa ajutam o persoana sa
devina mai complet uman) si de un proces diferit (lucrul in tertul analitic cu inconstientul, transferul
si rezistentele). Formarea progresiva si experienta de clinician psihodinamic sunt ceea ce
optimizeaza eventualitatea ca un terapeut sa lucreze in si sa beneficieze de spatiul tertului analitic.

Trei „momente”

Haideti sa ne uitam impreuna la aceste trei elemente – cele trei momente. Voi discuta mai intai de
primul dintre cele trei elemente , „momentele de intalnire”, dar veti remarca faptul ca in realitate m-
am referit la ele pe tot parcursul nostru de pana acum.

Momente de intalnire

In acest amestect de particule permeabil si intersubiectiv al terapiei pot avea loc „momente de
intalnire” neasteptate. Acestea sunt momentele in care ajungem sa cunoastem ceea ce altfel nu am
putea cunoaste sau sa impartasim ceea ce altfel n-am putea impartasi.

In orele pe care le predau, am dezvoltat o metafora pentru a descrie aceste momente. Ne


imaginam impreuna o oala mare de supa stand intre pacient si terapeut. In aceasta oala intra
contributiile psihice (de multe ori non-verbale) ale celor doi (morcovi, telina, foi de dafin, etc de la
unul, ceapa, pui, usturoi, etc de la celalalt). Supa fierbe incet si aromele sale amestecate se
raspandesc in spatiul comun (tertul analitic), uneori stimuland amintiri , insight-uri, dorinte,
experiente sau sugestii catre o aroma sau alta, in timp ce supa se gateste.

Aceste miresme co-create ajung in constientul terapeutului sub forma reveriilor, acestea
prezentandu-se in registrele somatic, motric sau imaginal ( vizual sau chiar auditiv). Dupa cum am
explicat , aceste reverii au loc subliminal in terapeut in timpul sedintei, parand sa fie moloz mental
nesemnificativ , sau chiar diversiuni de la procesul de ascultare/ intelegere. Dar desi se trag din
acest tert analitic co-creat (supa), pot, in anumite momente, sa contina elemente brute (arome) care
conecteaza in mod direct terapeutul la experienta interna a pacientului in feluri cu totul neasteptate
(si chiar inexplicabile). In aceasta supa co-creata este ca si cum, in anumite momente, impartim
aceeasi minte (care nu apartine nici unuia dintre noi). Este mai usor de descris decat de explicat, asa
ca mai intai voi descrie , apoi voi explica.

In acea zi eram cu un pacient care era un dirijor de orchestra pensionat. Ca de obicei, eram
tacuta in ascultarea mea, permitand spatiul necesar pacientului pentru a se destinde in experienta
acelei sedinte si mie pentru a ma destinde in experienta mea. Era o persoana rezervata emotional ,
suferise multe pierduri de-a lungul vietii si isi permitea foarte putin sa isi arate lumea emotionala sie
sau celorlalti.

Ca o paranteza, va va ajuta sa stiti ca deseori in decursul vietii de zi cu zi, am un cantec pe


care il aud in minte, in fundal. E ceva particular mie, parte din ADN-ul meu. De cele mai multe ori
canta linstit si poate e nevoie sa il caut in minte ca sa aflu ce anume melodie e si ce anume imi
spune mie despre cum ma simt. Nu se intampla de obicei cand sunt in compania altcuiva – de obicei
se intampla doar cand sunt singura.

In aceasta sedinta, care era despre zbuciumul pacientului meu in legatura cu rezultatele
potentiale ale unor investigatii medicale la care fusese supus partenerul sau masculin. Am inceput sa
aud in surdina in minte sunetele simfonice ale piesei Moldau de Smetena. La inceput, erau
sunetele linistite din prima parte – sunetele unui paraias care isi incepe calatoria sovaielnic in jos pe
coastele unui munte. Am continuat sa-mi ascult pacientul si in timp ce el povestea, muzica continua
si ea. Piesa insasi capata putere si volum in diversele sale miscari in timpul carora paraiasul devine
un parau si mai apoi un curent navalnic, dar in aceasta sedinta sonorul muzicii din fundalul mintii
mele a inceput sa creasca. A devenit atat de proeminent ca a trebuit sa fac un efort sa imi concentrez
atentia pe ce povestea pacientul. Ca de obicei, mi-am permis sa imi pun intrebari despre aceasta
experienta – o reverie muzicala – si de ce aceasta muzica mi-a venit in minte in aceasta sedinta
exact la acel moment. Habar n-aveam.

Intr-un fel care a fost cam stangaci ( si pe care nu-l recomand), i-am vorbit in cele din urma
pacientului, spunand simplu : „Stii ceva, azi in timp ce vorbeai, tot auzeam in minte piesa Moldau
ca parte din sedinta in tot decursul sau. Nu sunt sigura ce inseama asta.” „Asta a fost prima piesa pe
care am dirijat-o intr-o orchestra profesionala”a raspuns un pic surprins.

Acesta a fost un surprinzator „moment de intalnire” (pentru ambii) – unul pe care nu l-as fi
putut inventa ca terapeut. Dar a iesit sub forma de reverie din oala cu supa amestecului psihic dintre
noi. A fost un moment creat inexplicabil si ne-constient intre noi , un moment al carui efect a fost sa
ne uneasca intr-un mod diferit in acel moment si in momentele care au urmat. Fara sa stim nici unul
dintre noi, laitmotivul emotional al acelei piese muzicale urma sa prevesteasca scenele intunecate
ale tragediei din viata reala care urmau sa apara in urmatorii doi ani in viata acestui pacient.

Va voi da un alt exemplu scurt de „moment de intalnire”din practica clinica de vineri,


ametitor in simplitatea sa. In timp ce imi ascultam pacientul care tocmai se intorsese din vacanta de
Craciun , am observat ca imi frecam usor mainile. Imi observ de multe ori mainile cand ma uit in
jos prinsa in ganduri in timpul sedintelor, dar de data asta am remarcat ca erau neobisnuit de uscate.
M-am trezit ca imi trec degetele mainii drepte pe deasupra mainii stangi , si ca ma surprinde
asprimea pe care am simtit-o, aproape solzoasa – ceva foarte neobisnuit pentru mine. Mi-am intors
atentia catre pacient care vorbea despre cum, in preajma vacantei de trei saptamani de Craciun,
incepuse sa fie foarte aspra cu sine pe diverse fronturi. Influentata, probabil, de experienta mea
fizica din acel moment, am folosit cuvantul „autoimun” ca o scurtatura pentru a descrie felul pur
psihic in care incepuse sa se atace singura. Fara sa raspunda la observatia mea in felul in care am
gandit-o , a raspuns „Da!”cu entuziasm. „Mainile mele sunt groaznice!” si si-a ridicat mainile in aer
ca sa le putem vedea amandoua. „Sunt pline de eruptii, in toata perioada asta de vacanta , Cred ca
era de fapt raspunsul autoimun al corpului meu.”

Uitati ce s-a intamplat de fapt. In supa dintre noi, experienta ei corporala a fost oglindita de
catre experienta mea corporala ( mainile mele uscate); alegerea cuvantului „autoimun”n-a aparut la
intamplare din mintea mea, ci mai semnificativ din supa dintre noi. Un astfel de exemplu simplu si
concret ilustreaza un tip de conectivitate – in acest exemplu corpul meu (mainile) si discursul meu
(„autoimun”) au oglindit experienta ei fara ca eu sa-mi dau seama. Acest gen de eveniment pare sa
apara deseori in acest spatiu de reverie venind din oala cu supa a tertului analitic.

Alaturi de alte exemple de astfel de momente pe care le-am impartasit cu voi ( „globul”,
cascada Niagara, televizorul cu split-screen, fetita in rochie gri, etc.) , aceste „momente de
intalnire”, prin reveriile de moment , sugereaza cu adevarat un element de mister , pe care
neurostiinta actuala inca nu l-a putut inca aborda. Dar astfel de mister este experienta de rutina a
terapeutilor (si parintilor) acordati si a inceput sa se predea investigatiilor stiintifice.

Daniel Stern, MD rezuma cercetarile actuale ale neurobiologiei pe taramul


intersubiectivitatii despre care am vorbit, dupa cum urmeaza :

„Sistemele noastre nervoase sunt construite pentru a fi capturate de catre sistemele nervoase
ale celorlalti, astfel incat sa putem sa traim experienta celorlati de parca am fi in pielea lor ,
in acelasi timp fiind in pielea noastra. Un fel de ruta de traire directa inspre cealalta persoana
este potential deschisa astfel incat noi rezonam cu si participam la experienta lor si ei la a
noastra... Suntem capabili sa „citim intentiile”si sentimentele celorlalti si sa simtim in
corpurile noastre ce simt ei... Sunetm destul de buni la „citirea mintilor”chiar daca intuitiile
noastra trebuie verificate si ajustate”.

(Stern, 2004: p. 77)

De ce am fi, la un anumit nivel, dotati cu abilitatea de a „citi minti” sau de a trai experienta celuilalt,
sau, ca sa o punem in termenii a ceea ce am discutat anterior, de a percepe aromele izvorate din
supa co-creata? E suficient sa ne gandim la supravietuirea speciei pentru a intelege nevoia pentru o
astfel de capacitate. Daca n-am fi in stare ca oameni sa descifram semnalele copiilor pre-verbali,
prea putini ar supravietui copilariei mici.

Iar in terapie, momentele de intalnire au o functie. Ne permit sa accesam ganduri si


sentimente preconstiente, inaccesibile in pacient (mai deschis noua in tertul analitic) – un acces care
face acea persoana sa se simta vazuta si inteleasa la un nivel foare profund, de multe ori
inexprimabil in cuvinte. In plus, astfel de acordaje duc ( deseori) la o mai mare deschidere catre ei
insisi si catre noi. Astfel, „momentele de intalnire” devin accesibile potential cand ne deschidem
propriile permeabilitati celuilalt in cadrul tertului analitic. Aceasta este parte a ascultarii profunde ,
dar in acelasi timp si inceputul artei intelegerii.

Momente de involburare

Haideti sa ne ocupam de cel de-al doilea element din experienta intersubiectiva : „momente de
involburare”. Aceasta parte este chiar mai importanta pentru arta intelegerii pentru ca se apropie
mai mult de axele lui Freud : transferul si rezistentele si are loc pe scena inconstientului.

Sa ne intoarcem deci la acordul nostru tacit de a ne deschide catre a simti si a ne lasa afectati
de catre energia psihica a celuilalt. Asa cum am spus, asta presupune sa ne ajustam voluntar
membranele psihice in mod normal semi-permeabile pentru a deveni mai permeabile „particulelor”
celeilalte persoane. Din primele momente ale terapiei intram intr-o relatie cu pacientul. Mai bine
spus, noi (doar partial voluntar) intram intr-o interactiune dinamica cu pacientul – o interactiune
care nu genereaza doar tipurile de „momente de intalnire” descrise anterior, dar care ne si
pozitioneaza pe noi undeva in lumea relationala a pacientului.

Interactiunea relationala care va incepe in prima sedinta si care va evolua in decursul


timpului va fi fara indoiala produsul incrucisat al lor ca pacienti si al nostru ca terapeuti. Daca noi,
ca terapeuti ne pozitionam adecvat, interactiunea – relatia- se va intemeia pe lumea interna si in
mare parte inconstienta a relatiilor de „obiect” (lumea relationala interna) a pacientului. Daca facem
suficient loc – daca nu aglomeram anxiosi spatiul cu modurile noastre personale de a fi in relatie-
ne vom gasi in pozitia de a recepta schemele relationale pe care pacientul le-a folosit ca modele de
orietare familiare pentru cum e sa fie in relatie cu celilalti in viata prezenta si in trecut.

Acesta este ceva esential in psihoterapia psihodinamica si este in mod cert parte a artei
dobandite. Interactiunea care se petrece intre pacient si noi ne ofera experienta directa a lumii
„relatiilor de obiect”a pacientului si ne permite sa o intelegem din interior. Cand oamenii discuta in
terapie despre lumea relationala in care traiesc , obtinem perspectiva din exterior asupra lumii lor
relationale. Cand ne dam voie sa devenim partcipanti (psihici) la aceasta lume, obtinem perspectiva
din interior asupra lumii lor. Devenim participanti pentru a o putea observa si , in cele din urma,
pentru a o co-tranforma.

Aceasta inseamna cel putin ca pentru un timp renuntam sa mai jucam pe arena relationala
proprie. Intram intr-un camp interpersonal impreuna cu ei unde, in cea mai mare parte, regulile sunt
inconstiente si nu pot fi cunoscute dinainte. Trebuie sa strangem incetul cu incetul informatii despre
ce inseamna sa jucam pe terenul lor. In ciuda pastrarii cadrului simbolic al terapiei ( regulile si
rigoarea terapiei) , ne lasam distribuiti in roluri de personaje in piesa interpersonala a celuilalt.
Pentru a face asta, trebuie sa renuntam sau sa suspendam pentru o vreme pretentia la mult uzatul
nostru scenariu interpersonal, un scenariu in care jucam rolurile familiare pe care ni le atribuim.
Renuntam de buna voie la privilegiul si confortul acelui scenariu pentru a intra intr-o lume
guvernata de regulile altcuiva si dand prioritate perceptiilor altcuiva.

De exemplu, cand o pacienta imi impartaseste ca simte ca o privesc cu o combinatie de


iritare si dezamagire, treaba mea nu e sa protestez impotriva rolului in care ma distribuie si sa ii
impartasesc cum o vad eu „cu adevarat”. Treaba mea este sa traiesc disconfortul de a fi perceputa
gresit si de a folosi sentimentee generate in dialectica noastra pentru a intelege mai bine lumea
interna a pacientului. Cand o pacienta e sigura ca stie ce inseamna intarzierea mea de 5 minute,
treaba mea este sa cercetez si sa inteleg lumea sentimentelor ei, nu sa o parez cu realitatea mea
(adevarata). Intr-un mod mai subtil, mai inconstient, cand imi dau seama ca tratez o persoana cu
respect si pe alta mai dispretuitor, treaba mea este sa pastrez pozitia si sa imi pun intrebari in
legatura cu pozitia in care am fost distribuita in drama lor interpersonala ( va voi oferi in capitolul
urmator o prezentare cu incetinitorul a acestui proces).

Modurile in care suntem vazuti si rolurile in care suntem distribuit ne incurca, ne tulbura si
ne destabilizeaza. Dar aceasta recrutare voluntara ne pune intr-un contact mai intim cu pacientul,
astfel incat sa putem simti cu mai multa forta ce inseamna sa fii in interiorul si in exteriorul lumii
interne a pacientului. Fara indoiala, parte din ceea ce a determinat pacientul sa vina in terapie – si
mare parte din ceea ce l-a blocat din cautarea de a deveni mai complet uman – este acest set de
predispozitii relationale pe care le cara in el. Acestea sunt asteptarile insesizabile ale vietii
relationale,care s-au format inca de pe cand pacientul nu avea un cuvant de spus in privinta asta : ca
oamenii sunt periculosi, sau nu sunt de incredere, sau ca pana la urma dezamagesc, sau ca cer mereu
sustinere, sau ca vampirizeaza, sau ca sunt fragili, dezinteresati sau persecutori, sau incapabili sa ii
inteleaga. Aceste asteptari le-o iau inainte, daltuind in avans ceea ce ei deja asteapta, si ceea ce vor
trai din relatiile lor – inclusiv din relatia lor cu noi.

Rolul nostru ca terapeuti va fi in final de a reprezenta un nou tip de relatie care nu se


potriveste cu matritele lor prefabricate. Dar – si aceasta este foarte important – va amintiti de
trandafirii lui Beth si Eric ? Daca incercam sa inlocuim noul tip de relatie inainte ca cel vechi sa
aiba timp sa incolteasca, procesul se va opri. Pentru majoritatea terapeutilor incepatori si chiar si
pentru multi terapeuti cu experienta, aceasta chestiune pare contraintuitiva. N-ar trebui sa plantam
pe cineva in „campul nostru de dragoste” si sa vedem cum infloreste glorios ?

Raspunsul este nu. Pentru ca, dincolo de toate, suntem fiinte cautatoare de adevar emotional.
O persoana vine in terapie sa se arate si sa ne arate la ce au trebuit sa supravietuiasca , ce au devenit
ca rezultat al experientelor lor si sacrificiile profunde pe care le-au facut ei si potentialul lor. Suntem
condusi de nevoia umana de a ne da noua sens: ceea ce este si a fost intotdeauna. Asta este esential.
Noi ca terapeuti trebuie sa ne intalnim pacientii pe terenul lor, sa-i intelegem in mod intim si sa
suportam sa fim vazuti intr-un anume fel sau in altul, pana va aparea o deschidere psihca in ei
pentru altceva .

Asta are cu adevarat sens, daca stam sa ne gandim. Ne construim intreaga viata cu anumite
postulate: dat fiind ca, atunci asta. Totul in ceea ce ne priveste este intemeiat pe aceste „daturi”.
Fara acordul nostru, „daturile”ne-au fost date, de cele mai multe ori, de foarte devreme, pe cand
creierul si psihicul erau in stadiile cele mai formative, in timpul primelor noastre experiente a
relatiilor de atasament. Din acel punct, „daturile”au fost intarite de-a lungul timpului in cadrul
sistemului familial consecvent recurent. Odata asezate, „daturile” incep sa filtreze realitatea pe care
o intalnim inauntrul si in afara sistemului familial, astfel incat „daturile” opereaza ca un dispozitiv
interpersonal de selectie si ca o profetie auto-implinita.

E un dat, de exemplu, pentru anumiti oameni ca vor trebuie sa aiba grija de ceilalti. In
concordanta cu acest lucru, in mod inconstient aleg in vietile lor oameni care au nevoie sa fie
ingrijiti. Cand ajung in terapie, vor incerca inconstient sa isi exercite aceasta forta asupra noastra.
„Pareti obosita astazi, nu-i asa ? Poate ar trebui sa terminam mai repede azi”. Este un dat pentru altii
ca celalalt este mereu pe punctul de exploda sau a imploda (si vor injecta aceasta energie in
vartejurile tertului analitic) astfel incat simtim in noi o ciudata explozivitate in prezenta lor. Este un
dat pentru altii ca nimeni nu ii va vedea sau nimeni nu va aparea pentru ei (ceea ce vor trai
inconstient in terapie si ar putea chiar sa faca sa se intample in terapie). Inevitabil acesta va fi
pacientul de a carui programare vom uita.

Intram astfel in vartejul tertului analitic. Aceasta traire in involburarea lumii interpersonale a
celuilalt este esentiala pentru arta intelegerii. Aici dam de notele joase (de bass) care canta in fundal
– care dau muzica pe care pacientul o canta in contextul si forma prim-planului de zi cu zi. Acest
spatiu, construit pe arta ascultarii profunde, si ajutat in timp de „momentele de intalnire” din tertul
analitic definesc punctul central al sarcinii psihodinamice. Scopul nostru este de a ne ajuta pacientul
sa devina uman intr-un sens mai plin. Biasurile, predispozitiile si daturile pe care o persoana le
aduce in teatrul interpersonal constrang inconstient si sugruma propria lor umanitate inainte de a
avea sansa de a exista. Aici operam noi, de asta suntem aici .

Dar la inceput – si deseori pentru mult timp- este o involburare, un „vartej”- insemnand ca
noi, la inceput, nu avem cum sa stim unde suntem si ce rol ar trebui sa ocupam treptat in acest
camp. Este total neclar. Suntem pozitionati treptat, inconstient, de catre celalalt sa simtim intr-un
anume fel si sa ne purtam intr-un anume fel cand suntem cu el. Aceasta situatie dureaza deseori
mult timp – uneori luni, uneori ani- pana cand ajunge sa poate fi macar un pic recunoscuta. Si apoi
si mai mult timp pana cand apar cuvintele cu care sa o putem vorbi cu noi sau cu pacientul.

E suficient sa merg doar un pic inapoi in timp la cea mai recenta saptamana din activitatea
mea clinica pentru a va arata ce vreau sa spun. Cu omul meu de afaceri tip A, sunt incordata si
orientata catre performanta, si mult mai conversationala decat mi-e felul meu normal, mai chibzuit.
Ma scoate din joc. Momentan joc pe terenul lui. Treaba mea este sa incerc sa ma intorc in jocul meu
si sa observ cum si de ce nu pot. Cu un alt pacient, o femeie pe care o vad la mijlocul saptamanii,
sunt tematoare , ma sperii de incompetenta mea, ma sperii ca ma va concedia, dupa ce mai intai m-
ar eviscera. Continui nervoasa, dar cu stomacul in pioneze la fiecare miscare. Cu ea, in lumea ei,
nu-mi pot gasi echilibrul emotional. Cu pacientul meu de la sfarsitul saptamanii, care vine dintr-o
famile distructiva de tip Asperger, mi-am dat seama ca discutiile despre relatia mea cu el aproape ca
nu exista. Nu ma comport asa cu alti pacienti. Dar el ma trage in terenul lui, pe care tocmai am
inceput sa-l exploram. Arena lui familiala este una in care orice schimb interpersonal in cadrul
familei lui de origine era folosit ca o oportunitate de a-l face praf pe celalalt. Asa ca m-a pozitionat
inconstient departe de astfel de curenti. Asta a facut relatia mai sigura penrtu el, dar si mai familiara,
pentru ca reproduce ariditatea familiei sale de origine. De-abia de curand am inceput sa vorbesc cu
el despre noi : cum se simte cand se pregateste pentru brutalitate din partea mea, fara a o primeasca
vreodata (o simte ca o usurare dar e si derutat in acelasi timp). In sfarsit, cu pacienta mea care e
tacuta in cea mai mare parte a timpului, gasesc in mine o dorinta arzatoare, tanjesc si ma intreb in
fiecare sedinta cum sa fac mai valoroasa terapia pentru ea. Simt in mine o presiune intensa sa-i ofer
un colac de salvare in sedintele cu ea, si la punctul acesta, de inceput, al terapiei, nu pot decat sa ma
intreb ce inseamna aceasta presiune si ce ar putea sa insemne in teatrul nostru interpersonal proaspat
creat.

Ca terapeuti, traim in vartjul celuilat, fie ca incercam sa devenim constienti de asta sau nu.
Ca psihoterapeuti psihodinamici, traim de buna voie in acest vartej, chiar il invitam. Dar – si asta
este important – incercam cu orice parte din noi care a ramas in afara vartejului sa intelegem ce se
pune in act in vartej – cum ne simtim cu acest pacient, cum ne vedem pe noi cu acest pacient, cum
suntem diferiti cu acest pacient, ce feluri obisnuite de a fi ale noastre incalcam cu acest pacient , ce
simtim si ce facem diferit – si ce ne spun toate aceste lucruri despre lumea intra si interpersonala pe
care a ocupat-o pacientul in viata lui si in care ne-a invitat ca musafir personal. Deseori, aceste
intelegeri ne vin in momente, pe care le voi explica in continuare. Dar ceea ce discutam noi aici – sa
traiesti in si sa dai sens vartejului – este intr-adevar o arta dobandita, si inca incet in cursul
dezvoltarii noastre ca terapeuti.

Deci, pana acum, momente de intalnire – asa de placute. Dar momente, sedinte, luni, ani de
vartej . Sa locuim in lumea relationala a pacientului nostru. Fortandu-ne sa o vedem, sa ne-o
descriem noua , sa o facem sa aiba sens, mai intai pentru noi si apoi treptat treptat pentru pacient.
Multa munca. Si apoi, din fericire, doar ca foarte rar, au loc momente de precipitare...

Momente de precipitare

Ultimul dintre cele trei elemente, accesibil prin intermediul spatiului tertului analitic intersubiectiv,
este ca acest spatiu furnizeaza experiente, ganduri, sentimente si reverii care pot creste de-a lungul
timpului si pot fi folosite ca piese de puzzle pentru a forma si a ne informa intelegerea lumii intra- si
inter-personala a pacientului. Aceste experiente sporite din vartejul tertului analitic isi arata in cele
din urma intelesul prin momente linistite, imperceptibile, de „aha” - moemente pe care le voi numi
„momente de precipitare”.

Sa explic mai intai metafora din spatele expresiei „momente de precipitare”. Cand eram la
ora de chimie in liceu, faceam experimente in care amestecam doua substante impreuna, de
exemplu apa si sare. Ni se spunea sa amestecam solutia si apoi sa adaugam din ce in ce mai multa
sare. La un moment dat, sarea incepea dintr-o data sa sedimenteze , sa se precipite – se separa din
vartejul solutiei si cadea pe fundul paharului, identificabila ca ea insasi – sare.

Treptat, in timp, cream o relatie cu pacientul, care este unica si pentru ei si pentru noi.
Adugam elemente de timp si experienta si amestecam. In timp ce amestecam, putem avea multe
„momente de intalnire”, dupa cum am descris mai sus - aparute din tertul analitic – care ajuta
pacientul sa se simte mai vazut si mai inteles in acel moment. Suportam procesul de amestecare –
orice ne-ar pricinui au orice ne-ar cere.
Dar in anumite momente, de multe ori de neanticipat, tertul analitic ne poate oferi intelegeri
chiar mai profunde – meta-intelegeri ale vartejului, daca vreti. Aceste intelegeri ne vin de multe ori
sub forma unei interogari sporite , momente de tipul „oare ce inseamna ca ...?” „Ce inseamna oare
ca timp de 5 ani cu acest pacient am tot depasit timpul sedintei cu 5 minute, si doar acum imi permit
sa remarc asta?”. „Ce inseamna ca astept cu nerabdare felul distractiv si ireverentios in care se
prezinta aceasta pacienta in timpul sedintei, si ca vad cu ochii mintii zambetul ei usor afurisit?” „Ce
inseamna oare impulsul aproape de neoprit de a-mi suna pacienta in week-end pentru a-i sugera un
nume pentru noul ei caine?”.

Uneori, fara sa le cerem, momentele de precipitare ne cheama sa vedem ce nu am vazut


pana atunci, ce statea suspendat in solutia relatiei in tot acest timp. Aceste momente de precipitare
sunt de multe ori mediate de capacitatea noastra pentru reverie – capacitatea noastra de a ne lasa
diversele registrele, corporal sau motric, sau imaginal (sau auditiv) sa ne capteze atentia pentru
moment, asa cum ar face-o un fragment de vis. Aceste momente de precipitare nu sunt ca niste
fulgere luminoase, ci mai degraba ca niste descoperiri a unor lucruri care ne stateau in fata ochilor
intr-o camera intunecata, obscura. Ceva din gandurile sau visele cu ochii deschisi sau din
reflectarile noastre ne atrage atentia asupra unui aspect al relatiei, care a fost acolo tot timpul asta,
doar ca ne-a scapat vederii constientului nostru.

Motivul pentru care acest lucru este important este ca reprezinta exact mijlocul prin care noi
ca terapeuti ne dam seama de anumite parti ale parametrilor relationali in care am functionat cu un
anume pacient. Aceste momente , augumentate si precipitate din depozitul tertului analitic, ne
permit sa vedem acesti parametri (si participarea noastra la ei) , dupa care putem incepem sa ne
gandim la ei si putem in cele din urma sa obtinem intelegerea lor contextuala in viata pacientului.
Din acest punct de observatie, dobandit in mod onest (dinauntru spre afara), ne castigam dreptul de
a vorbi pacientului nostru cu o anumita compasiune si acuratete. Tocmai pentru ca am trait si ne-am
zbatut in lumea intrapsihica a pacientului , cuvintele noastre capata o combinatie apreciabila de
gentilete si adevar. Si aceste este mediul puternic in care poate sa si chiar are loc schimbarea
profunda – schimbarea care invita si permite pacientului sa devina mai complet uman. Ireland
( 2003: p. 17 ) rezuma acest proces in felul urmator :

„In orice analiza exista o miscare dinamica constanta a modelelor de... particule psihice intre
analizand si analist, prin care modelele celor doi se amesteca, se conecteaza si se resping,
miscandu-se inainte si inapoi intre ei, pacientul cautand inconstient sa manevreze analistul
astfel incat sa se potriveasca cu un model imaginar inconstient privitor la propriul sau eu sau
la al celuilalt. Particulele protosimbolice din analizand plutesc, metaforic vorbind, inspre
interiorul analistului, printr-un proces de schimburi verbale si nonverbale, doar pentru a fi
ulteior returnate catre acesta. Acest ciclu se va repeta din nou si din nou in decursul
tratamentului in asa fel incat cu fiecare aflux catre partea analistului, incep sa sporeasca
efectele cumulative. In aceasta acumulare, analistul isi permite sa se simta saturat / saturata
cu experienta transferentiala pana cand, asa cum observa Bion, „anumite fapte” incep sa
apara, permitand sa ia forma elaborarea simbolica in interiorul analistului. E ca un scris
Braille incepand sa se faca simtit atingerii”.

Acesta este procesul analitic din spatiul sacru al tertului analitic intersubiectiv. Ne deschidem
afectiv si relational catre pacient. Avem acces la „momente de intalnire”- in si in jurul a multor
„momente de involburare”. Suntem onorati cu „momente de precipitare”. Vorbim din aceste
momente cu autenticitate si compasiune. Cand vorbim despre adevarul emotiomal astfel sporit,
permitem pacientului nostru sa vada ceea ce a fost intotdeauna acolo dar foarte prost luminat.
Aceasta vedere permite posibilitatea – potentialul - pentru ceva nou, ceva mai complet uman - mai
intai cu noi, dar in cele din urma extinzandu-se in sfera vietii lor din afara noastra – asta fiind exact
motivul pentru care au venit.