Sunteți pe pagina 1din 6

Memorialul crimelor comuniste (STEPHANE COURTOIS)

O revista noua Le meilleur des mondes, cu semnaturi remarcabile si intr-o tinuta


grafica impresionanta, a aparut in Franta, sub conducerea publicistului si
cineastului Michel Taubmann, sub directoratul lui Olivier Rubinstein si sub
patronajul editurii Denoël.

Dintre numeroasele articole si interviuri, semnate sau acordate de André


Glücksmann, Pascal Bruckner, Bronislaw Geremek, Bernard Kouchner, am retinut
insolitul reportaj al lui Stéphane Courtois despre un loc cunoscut din Romania:
Memorialul Sighet. Reproducem cateva fragmente.

La Sighet, la granita dintre Romania si Ucraina, cativa fosti disidenti au transformat o


inchisoare a detinutilor politici intr-un Memorial al victimelor comunismului.

Amnezia si amnistia crimelor comuniste

Dupa caderea Zidului Berlinului, Securitatea de trista faima - politia politica - si


conducatorii comunisti romani s-au temut serios ca vor pierde puterea, pe care o detineau
de 45 de ani. Au impartit arme in strada pentru a convinge ca este vorba despre o
revolutie democrata, provocand astfel un haos care s-a soldat cu peste 1.000 de victime.
Simultan, ei au organizat ingrozitoarea inscenare de la Timisoara, dezvaluind camerelor
televiziunii din toata lumea un pretins carnagiu, anuntat ca fata vizibila a unui masacru a
mii de oameni, ordonat de Ceausescu. Pretext tocmai bun pentru asasinarea dictatorului si
a sotiei sale si pentru desemnarea lor ca singuri responsabili ai tuturor ororilor ale unuia
dintre cele mai rele regimuri totalitare din Europa.

La momentul hotarat, manipulatorii au iesit din umbra si, sub numele de Frontul Salvarii
Nationale, au concentrat, fara violenta, puterea impingand in fata un premier tanar si
ferches, Petre Roman, fiul unui inalt nomenclaturist strans legat de serviciile sovietice de
dinainte de razboi.

Inutil de precizat ca, in aceste conditii, victimele regimului comunist si intelectualii cu


vederi democratice, care sperau sa iasa din cosmar, n-au avut dreptul la cuvant. Iar cand
au incercat sa ridice glasul, Ion Iliescu a pus bandele de mineri - sau fosti securisti,
deghizati in mineri - sa-i cotonogeasca si sa-i ciomageasca, avand cuvantul de ordine
"Moarte intelectualilor". Aceste scene de linsaj oficial, pe care romanii le-au numit
"mineriade", au avut loc la 14-15 iunie 1990, la Bucuresti.

1
Intr-un asemenea climat, era imposibil sa se faca un cat de neinsemnat proces al
regimului comunist si al tortionarilor sai: unii au fugit in strainatate pentru a scapa de
orice eventuala condamnare, altii au murit linistiti in patul lor, in timp ce altii s-au
propulsat in varful puterii.

Si totusi! "Mineriada" i-a determinat pe cativa intelectuali sa reactioneze. La initiativa


poetei Ana Blandiana, au infiintat o asociatie, Academia Civica, hotarati sa lupte pentru
ca cetatenii romani sa-si cunoasca propria lor istorie, dupa o jumatate de secol de
dictatura, izolare si cenzura. Academia Civica s-a lansat in realizarea unui Memorial al
victimelor comunismului si al rezistentei, in oraselul Sighet. in 1998, cand au publicat
editia romaneasca a Cartii negre a comunismului, al carei tiraj s-a epuizat in cateva
saptamani, m-au invitat in Romania.

Sighet

In 1999, pornesc pentru prima oara la Sighet. Din cauza unui ghinion nemaipomenit,
pierd avionul, singurul pe care l-am pierdut vreodata; apoi prind unul dintre rarele trenuri
spre Sighet, un tren de noapte. Desi in plina amiaza si pe un soare fierbinte, gara din
Bucuresti este de-a dreptul sordida, cu o fauna nedeterminata de fete foarte tinere, fardate
si imbracate sumar, si de mici bande de baieti a caror metoda, pe care o descopar foarte
repede, consta din a sari in vagoane cu cateva minute inaintea plecarii, a fura de la
calatori si a o rupe la fuga.

Un drum de 650 de km, 14 ore intr-un vagon de dormit antebelic, care te aduce in zori in
ceturile Maramuresului, provincie din nord-vestul Romaniei, inghesuita intre Ungaria, la
vest, Rutenia subcarpatica (extremitatea orientala a Cehoslovaciei, ocupata si anexata de
Stalin in 1945), la nord, iar la rasarit Bucovina: tara a manastirilor, adesea fortificate din
cauza neincetatelor invazii otomane, manastiri ai caror pereti exteriori sunt acoperiti de
magnifice fresce in stil bizantin.

Din trenul care merge cu o viteza foarte mica (nu este linie dubla) descopar o regiune de
coline foarte asemanatoare Piemontului din Pirinei. Natura este inca salbatica: aici venea
Ceausescu sa vaneze ursi cu oaspetii lui de marca. Felul de viata rural a ramas traditional:
acest capat al Europei a rezistat la patrunderea comunismului - nu se vad tractoare, doar
caii sunt prezenti pretutindeni pe camp, pe sosele, pe ulitele satelor; poduri cu fan
superbe, frumoase gospodarii individuale. Aici oamenii au pastrat obiceiuri rustice:
nuntile inca se fac cu muzica traditionala - vioara, fluier, toba. Specialitatea casei este o
bucata mare de sorici de porc, usor parpalita intr-o tigaie si aruncata intr-o oala cu sare,
totul stropit din belsug cu horinca, alcoolul de prune din partea locului.

2
Trenul nu merge mai departe. La Sighet e capatul; Sighet, capitala Maramuresului, situata
pe Tisa, un rau care izvoraste din Ucraina si se varsa in Dunare, mai sus de Belgrad, dupa
ce a marginit Romania si a strabatut Ungaria.

Impresie de capat al lumii, dar sunt primit cu flori de Ana Blandiana, de sotul ei,
Romulus Rusan, si de o echipa vesela.

Sighetul este un orasel trist, lung, murdar, cu strazi semanate cu gropi si unde singurele
cladiri, cat de cat pe picioare, sunt bisericile - catolica, ortodoxa si evanghelica (aceasta
datand din epoca in care Maramuresul apartinea Imperiului Austro-Ungar). Suntem in
orasul natal al lui Elie Wiesel, unde nazistii au exterminat comunitatea evreiasca, a carei
singura urma e astazi un vechi cimitir parasit.

Hotelul in care locuiesc, in piata principala, seamana cu un urias caravanserai destul de


ruinat. La baie este apa doar cate un sfert de ora, dimineata si seara. Trecatori imbracati
saracacios, tiganusi desculti care cersesc, masini putine, dar destule carute cu cai frumos
echipati, singurul lor progres in timpul comunismului fiind inlocuirea rotilor de fier cu
cauciucuri vechi recuperate. Unicul semn de viata incurajator: multimea de tarani cu
palarie si de taranci voinice, cu naframe multicolore si fuste infoiate, care haladuiesc cat e
ziua de mare la piata.

In spatele acestui decor cam descurajant, descopar dintr-o data ceva, o silueta
extraordinara, inimaginabila in acest colt uitat de lume al Europei. La 200 de metri de
hotel, a doua strada pe dreapta, se ridica o cladire impunatoare, in perfecta stare: este
inchisoarea. Caci totul s-a sfarsit aici si totul aici incepe, in aceasta inchisoare. Aici au
distrus comunistii Romania de dinaintea anilor 1940, aici isi reia Romania cursul istoriei
dupa 1989.

Memorialul

Dupa 1945, Sighetul, situat pe frontiera sovietica, era si unul dintre punctele cele mai
indepartate de Bucuresti. Pentru acest dublu motiv, regimul comunist, incepand din 1948,
a inchis aici si a sters urmele principalelor personalitati romanesti ale opozitiei. Iuliu
Maniu, marele lider al PNT si fost prim-ministru, a murit aici in 1953, bolnav, fara nici o
ingrijire, ca si Constantin Bratianu, liderul celuilalt partid istoric, al liberalilor. Unul
dintre principalii istorici romani, Gheorghe Bratianu, care-si sustinuse teza de doctorat la
Sorbona si care era colegul si prietenul lui Marc Bloch, a avut aceeasi soarta in 1953, la
doar 55 de ani, impreuna cu o multime de ministri si fosti prim-ministri, de episcopi
catolici si greco-catolici. In total 52 de personalitati asasinate, incetul cu incetul, metodic,
si aruncate in gropi comune undeva, nu se stie unde, astfel incat nici astazi mormintele nu
le-au fost identificate.

3
Aceasta inchisoare, dezafectata de atata timp, cea mai mare parte a "clientilor" ei fiind pe
lumea cealalta, era aproape o ruina in 1993, cand Ana Blandiana si prietenii ei de la
Academia Civica au hotarat sa faca in ea Memorialul. Ar fi prea multe de povestit despre
parcursul nemaipomenitei lupte duse pentru a obtine de la municipalitate si de la stat
cedarea cladirii, luarea sub egida a proiectului de catre Consiliul Europei; in sfarsit,
pentru strangerea fondurilor necesare refacerii cladirii, atat de la institutii internationale,
in special Fundatia Konrad Adenauer, cat si de la numerosi romani exilati in strainatate in
timpul regimului comunist.

Dupa ce a fost restaurata, inchisoarea a fost transformata in muzeu. Ciudat, aceasta


cladire cu doua etaje, inchisoare model de la sfarsitul Imperiului Austro-Ungar,
structurata in jurul unui lung culoar cu ziduri strapunse de zeci de usi grele si cu cele
doua extremitati luminate de vitralii inalte, seamana cu naosul unei catedrale si invita la
meditatie. Peste 60 de celule sunt amenajate in tot atatea spatii de expozitie. Aici, o celula
consacrata inchisorilor, dincolo - lagarelor de la Canal, unde au pierit mii de condamnati,
pe un santier fara scop; mai departe, azilelor psihiatrice cu caracter politic, apoi locurilor
de executie si gropilor comune. O sala speciala este consacrata lui Maniu, o alta familiei
Bratianu. Alta, populatiei sarbesti sau germane, instalate in Romania de secole si
deportate in bloc, in noaptea de Rusalii 1951 (44.000 de barbati, femei si copii au fost
lasati in mijlocul pustiei campii a Baraganului...). Un loc de cinste este rezervat
victimelor, dar nici calaii nu sunt uitati. Cei din Partidul Comunist (care nu avea decat
cateva sute de membri cand a luat puterea sub ocupatie sovietica), cei de la Securitate (a
fost reprodusa chiar o sala de interogatorii), cei care au pus in aplicare teribila experienta
a inchisorii de la Pitesti (unde, sub amenintarea mortii, zeci si sute de studenti
anticomunisti au fost constransi sa se tortureze unii pe altii, atat fizic, cat si psihic, pana
la distrugerea personalitatii sau... pana la moarte).

Si mai surprinzatoare sunt celulele care evoca rezistenta populatiei la opresiunea


comunista. Rezistenta armata in munti, ai carei ultimi luptatori au fost asasinati in 1962.
Rezistenta pasiva a taranilor la colectivizare. Rezistenta masiva a muncitorilor la Brasov,
la 15 noiembrie 1987. Rezistenta izolata a intelectualilor si a disidentilor...

Istorie si memorie

Academia Civica a facut, in paralel cu crearea Memorialului, si o foarte importanta


munca istorica si de memorie. In ciuda puterii, care bloca accesul la arhive, si a
Academiei Romane, care, in ciuda disparitiei "presedintelui de onoare" (Ceausescu),
manifesta aceeasi supunere fata de guvern, a inceput din 1993 o enorma activitate de
istorie orala, inregistrand mii de ore de marturii ale victimelor. Din 1994, a organizat
numeroase colocvii internationale despre istoria comunismului in Romania, a publicat
cinci colectii stiintifice - Analele Sighet, Documente, Istorie orala etc. - care insumeaza

4
deja peste 20.000 de pagini. O importanta biblioteca a fost pusa la dispozitia
cercetatorilor.

Totusi, deoarece aceasta activitate nu a zdruncinat decat foarte slab inertia generala, Ana
Blandiana si Romulus Rusan au hotarat sa reia totul de la capat - si anume, sa implice
tanara generatie.

In 1999 au creat o scoala care strange la Memorial, in fiecare vara, timp de 8 zile, o suta
de tineri intre 15 si 18 ani din intreaga Romanie - ca si din Republica Moldova, provincie
romaneasca ocupata si anexata de Stalin in 1940 -, selectionati pe baza unui concurs de
acelasi fel ca si concursul nostru despre Rezistenta.

De cativa ani, Ana Blandiana m-a rugat sa fiu "rectorul" acestei scoli, titlu cam pompos
pentru o sarcina care consta - inainte de toate - din a avea grija ca sa inceapa cursurile
punctual, conferentiarii sa nu-si adoarma tinerii auditori cu expuneri prea lungi sau prea
academice, ca fiecare sa poata intreba ce-i sta pe inima si ca - din cand in cand - sa se
traga niste concluzii de sinteza. Alternativ, intervin martori, actori ai istoriei si
universitari romani si straini.

Aici traiesti momente unice. Astfel, in 2002, invitatul de onoare a fost Vladimir
Bukovski, care, in fata unui auditor ravasit, a povestit timp de mai multe ore experienta
lui de disident martirizat in "spitale" psihiatrice sovietice. Mai tarziu, Vladimir a fost
incantat sa vorbeasca ruseste jumatate de noapte (ajutat de votca) cu tinerii moldavi, pe
atunci in plina revolta impotriva guvernului lor ramas tot comunist, care incerca sa
reimpuna limba rusa obligatorie in scoli si in licee. O mare lectie de demnitate si
rezistenta la opresiune.

Alte moment magic, in iulie 2005, cand, in "naosul" inchisorii-memorial, in fata elevilor
adunati acolo, o violonista a cantat Ciaconna de Bach. Aceasta tanara femeie, nepoata
unui detinut politic, exilata in Franta si care venea pentru prima oara la Sighet cu propria
ei fiica adolescenta, ne-a transmis o emotie puternica facandu-ne sa simtim tragismul
locului.

Moment teribil si acela al marturiei Ioanei Raluca: tatal ei, militar de cariera, conducea un
grup anticomunist in munti, hartuit din 1949. A fost arestat in urma unei tradari in 1958,
apoi judecat si executat. Arestata si ea, sotia lui, mama ei, a fost condamnata pe viata si a
murit in inchisoare. Fiica, pe atunci foarte mica, a fost data la un orfelinat si abia dupa
1989 a descoperit adevarul, iar dreptul prin justitie de a purta numele tatalui ei,
Arnautoiu, l-a obtinut doar in 1997.

Moment surpriza, cand, la 14 iulie, o suta de elevi s-au ridicat in picioare si au cantat o
vesela Marseieza - invatata unde? cand? cum? In clipa aceea, am regretat ca ambasadorul
Frantei nu era la Sighet si ca Franta ramane destul de indiferenta la tragedia traita de toate
aceste tari din Europa Centrala si Rasariteana, comunizate prin teroare.

5
De vreun an, doi, situatia la Sighet se imbunatateste, se vede o oarecare prosperitate. Cat
despre tinerii de la Scoala de Vara, ei nu mai sunt adolescentii putin tristi si saraci de la
sfarsitul anilor ‘90. Toti au telefoane mobile, walkman-uri, aparate de fotografiat digitale,
vorbesc mai multe limbi straine, merg in strainatate.

Noua Romanie intra in scena, hotarata sa se afirme, sa depaseasca situatia in care a fost,
dar si sa priveasca in fata tragedia traita de parinti si bunici.

Dar, pentru ca reunificarea europeana sa aiba un rost, ar trebui ca occidentalii sa ia act de


aceasta tragedie si sa contribuie la dificila munca a istoriei si a memoriei, singura
modalitate, pe termen lung, de reconstruire a identitatii societatilor devastate de catre
opresiunea comunista.

Traducere de Ana Tutuianu