Basm cult

Harap Alb – Ion Creangă

Ion Creangă, “unul din cei mai buni povestitori ai Europei” (Jean
Bautiere),apartine perioadei marilor clasici ai literaturii romane, ca si Mihai
Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale. Opera sa isi afla originea in
intelepciunea populara, care, prin puterea imaginatiei si cu ajutorul unui mod
originar de exprimare, este ridicata la rangul de simbol national.
”Oglindire a vietii in moduri fabuloare” (G. Calinescu), basmul favorizeaza
intrarea intr-o lume miraculoasa, unde se consuma aventura eroica a
protagonistului care lupta pentru apararea unor valori morale: binele, adevarul,
dreptatea, frumosul etc. Ca specie a genului epic, basmul este o naratiune de
intindere medie, structurata pe un singur plan epic, avand o actiune conventionala
la care participa personaje sau forte supranaturale.
Deși basmul ca specie a literaturii fantastice,valorificând filonul folcloric,
aparține romantismului, în viziunea lui Creangă, basmul cult dobândește accente
realiste prin apropierea de universul concret al existenței fără proiecție în
antemporalitate și prin intuirea tipologiilor umane întâlnite în universul rural
românesc.
Cel mai reprezentativ basm al lui Creangă, publicat in 1877, în “Convorbiri
literare”, „Povestea lui Harap Alb” este o sinteză a spiritualităţii româneşti ce
cuprinde o întreagă filozofie asupra vieţii.
Tema basmului e lupta dintre bine şi rău, încheiată prin victoria binelui. De
asemenea, eroul parcurge o călătorie iniţiatică, a maturizării, pentru dobândirea
unor valori morale. Motivele narative specifice sunt: superioritatea mezinului,
călătoria, probele, pedepsirea răufăcătorului, căsătoria.
Fiind o creație epică, acțiunea se desfășoară potrivit momentelor canonice
ale subiectului: în expozițiune, se arată că fiul de crai trebuie să ajungă la celălalt
capăt al lumii pentru a soluționa un prejudiciu; lipsa moștenitorilor împăratului
Verde constituie intriga. Desfășurarea acțiunii include apariția ajutoarelor și
depășirea cu bine a probelor, iar în deznodământ se evocă felul în care Harap-Alb
își recuperează identitatea.
Din punct de vedere compozițional, basmul este alcătuit din niște
micronaraţiuni, despărţite prin formula mediană ,,şi merse, şi merse” și anume:
punerea la încercare, plecarea celui mai tânăr; înâlnirea cu Spânul, substituirea,
sosirea la împăratul Verde; episodul cu salatele; episodul cu cerbul; plecarea la
împăratul Roș și întâlnirea cu tovarășii fabuloși; cucerirea fetei de împărat cu
ajutorul a șase încercări; întoarcerea la împăratul Verde, pedepsirea trădătorului și
căsătoria lui Harap Alb.
O secvență reprezentativă atât pentru dezvoltarea temei inițierii cât și pentru
evidențierea trăsăturilor personajelor este întâlnirea fiului de Crai cu Spânul și
prezentarea consecințelor care decurg din asocierea acestora. Astfel, protagonistul
se regăsește într-o situație limită rătăcindu-se în pădurea labirint(simbol al căutării
unei soluții și a autocunoașterii) și din naivitate recurge la un compromis prin
întovărășia cu Spânul. Inocența eroului reiese din judecata lui naivă conform căreia
acolo s-ar afla „Țara Spânilor”, iar oamenii nu sunt vinovați că s-au născut așa. Din
acest moment, băiatul începe un parcurs inițiatic alături de un mentor indirect,
Spânul, simbol al omului periculos, ipocrit, duplicitar. Acest „rău necesar” îl va
face pe erou să discearnă aparența de esență, prietenii de dușmani, binele de rău. În
acest sens, prima lecție de viață o primește în momentul coborârii în
fântână(simbol al grotei, al abisului genezei, al nașterii, al trecerii într-o altă
ipostază existențială). Aici, antagonistul îi schimbă protagonistului atât statutul
social făcându-l slugă, rob, cât și numele, identitatea prezentată încă din titlu care
este alcătuit din substantivul ,,Povestea” care simbolizează drumul vieţii şi
oximoronul ,,Harap-Alb” ce reflectă condiţia duală a personajului. Este evident
faptul că personajul începe un nou destin care se va încheia cu o moarte simbolică,
decapitarea din final nefiind necompletă, ci un ritual de trecere de la stadiul de
neofit la stadiul de inițiat. Această buclă narativă multiplică numărul situațiilor
epice și numărul personajelor, demonstrând originalitatea viziunii artistice și artei
narative a lui Ion Creangă.
O altă secvență reprezentativă pentru viziunea artistică a autorului dar și
pentru relația dintre personaje, este decapitarea eroului, ultima treaptă şi finalul
iniţierii. Harap-Alb se întoarce la curtea Imparatului Verde cu fata Împăratului
Ros. Aceasta il da de gol pe Spân care la rândul lui se răzbuna pe fiul de Crai,
tăindu-i capul. Fiind îndrăgostita de el, fata îl readuce la viața, cu apa moarta si apa
vie, iar Spânul sfarseste prin a fi omorât de cal. Simbolic, faptul ca fata îl reinvie
sugerează ca puterea iubirii este capabila de orice, iar dispariția Spânului
evidențiază ideea ca maturizarea protagonistului este deplina, si nu mai are nevoie
de ghid. Tăierea capului fiului de Crai simbolizează renunțarea la vechile obiceiuri
ale acestuia, capul fiind atât sediul rațiunii cat si al simțurilor - moare neinițiatul,
reînvie omul matur.
Astfel că, Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci el ajută involuntar la
iniţierea eroului, de aceea calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca iniţierea feciorului
de împărat să se fi încheiat.
Mai mult decât atat, eroul este sprijinit de ajutoare şi donatori: fiinţe cu însuşiri
supranaturale (Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul năzdrăvan, craiasa
furnicilor şi cea a albinelor), făpturi himerice (cei cinci tovarăşi-
Gerilă,Flămânzilă,Setilă,Ochilă,Păsări-Lăți-Lungilă) sau obiecte miraculoase
(aripile crăieselor, smicelele de măr, apa vie, apa moartă).
Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Prin
portretele fizice ale celor cinci tovarăşi ai eroului se ironizează defecte umane, dar
aspectul lor ascunde şi calităţi sufleteşti precum bunătatea şi prietenia. Împăratul
Roş şi Spânul sunt răi şi vicleni. Sfânta Duminică este înţeleaptă.
Registrele stilistice populare, orale, reginionale conferă originalitate stilului.
Limbajul cuprinde termeni şi expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale,
frecvenţa proverbelor, a zicătorilor introduse în text prin expresia „vorba aceea”.
Umorul este realizat cu ajutorul exprimării muscalte („să traiască trei zile ca
cea de-alalteieri”), ironiei, poreclelor (Păsărilă, Buzilă), diminutivelor cu valoare
augmentativă („buzişoare”, „băuturică”, ect.), caracterizărilor pitoreşti (portretul
lui Gerilă, Ochilă, etc.), expresii populare („Da-i cu cinstea, să peară ruşinea”).
Oralitatea stilului se realizează prin expresii narative tipice („şi atunci”, „şi
apoi”, „în sfârşit”), „şi” narativ; implicarea subiectivă a naratorului („Ce alta, pot
să zic?”), dativul epic („Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap”) şi versuri
populare („De-ar şti omul ce-ar păţi, /Dinainte s-ar păzi!”).
În concluzie,„Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult ce are ca sursă de
inspiraţie basmul popular, de la care autorul păstrează motivele (căsătoria,
încercarea puterii, peţitul, probele), personaje fabuloase, ajutoarele venite în
sprijinul binelui, formule tipice şi inovează pentru basmul cult umanizarea
fantasticului prin comportamentul, gestica, psihologia şi limbajul personajelor.