Sunteți pe pagina 1din 10

PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

TEORII ALE PERSONALITĂŢII – PSIHANALIZA

1. PSIHANALIZA FREUDIANĂ

Termenul de psihanaliză desemnează: o teorie a psihicului, o metodă de


investigaţie a psihicului şi o metodă psihoterapeutică.
Ca teorie a psihicului, psihanaliza este un ansamblu de teorii psihologice şi
psihopatologice elaborate pe baza datelor şi observaţiilor oferite de investigaţia
psihanalitică şi de psihoterapia psihanalitică.
Ca metodă de investigaţie a psihicului psihanaliza pune în evidenţă
semnificaţia inconştientă a cuvintelor, acţiunilor şi a produselor imaginaţiei (vise,
fantasme, delir). Principalele tehnici utilizate pentru a realiza acest lucru sunt tehnica
asociaţiei libere şi cea a interpretării.
Ca metodă de psihoterapie, psihanaliza constă în “interpretarea controlată” a
defenselor, rezistenţei şi transferului, terapeutul conducând clientul spre clarificare
(insight). Prin insight înţelegem conştientizarea datelor, faptelor şi evenimentelor
“refulate” în cursul istoriei individului. Acest lucru se realizează prin metoda
cathardică.
Este foarte important să facem distincţie între psihanaliză şi psihoterapia
psihanalitică.
Psihanaliza este metoda psihanalitică clasică, propusă de Sigmund Freud. Ea
se bazează mai ales pe interpretare şi se concentrează asupra relaţiei terapeutice.
Psihoterapia psihanalitică este fondată pe principiile psihanalizei, dar renunţă
la exigenţele şi stringenţa ei (J. Laplanche, 1994).
Freud nu a vorbit despre personalitate ca şi concept, ci despre aparatul psihic,
cu specificarea că el este acela care a introdus această noţiune.
Totuşi, se consideră că termenul de psihanaliză are trei accepţiuni: teorie a
psihicului, metodă de investigaţie a psihicului şi metoda terapeutică.
Maniera în care Freud abordează persoana este una structural - dinamică.
Freud a fost considerat remarcabil şi prin capacitatea sa de a reveni asupra
propriilor concepţii pentru a şi le revizui şi a le adapta realităţii constatate prin
observaţie.
O primă concepţie asupra aparatului psihic datează din anul 1887 şi este
abandonată în 1920, pentru a se aduce nişte concepte mai adecvate datelor de
observaţie şi care serveau mai bine scopurile explicative.
Ideea de bază a demersului psihanalitic, fie că este explicativ, fie terapeutic, o
constituie divizarea psihicului în conştient şi inconştient.
Iniţial Freud a susţinut existenţa a trei instanţe ale psihicului: conştientul,
inconştientul şi preconştientul.
Conştientul este funcţia sistemului percepţie conştiinţă. Sistemul percepţie -
conştiinţă este situat la periferia aparatului psihic, primind informaţii atât din lumea
exterioară, cât şi din lumea interioară (senzaţii de plăcere – neplăcere şi reviviscenţele
mnezice). Din punct de vedere funcţional, sistemul percepţie - conştiinţă se opune
sistemelor de urme mnezice care constituie inconştientul sau preconştientul. La
nivelul lui, nici o excitaţie nu lasă urme durabile. Din punct de vedere economic, el se
caracterizează prin faptul că dispune de o energie care se mişcă liber şi care se poate
suprainvesti într-un anumit element (mecanismul atenţiei).
Preconştientul cuprinde acele conţinuturi inconştiente care rămân accesibile
conştiinţei (cunoştinţe şi amintiri neactualizate). El este separat de sistemul
inconştient prin cenzură, care nu permite conţinuturilor şi proceselor inconştiente să
treacă în preconştient fără să sufere transformări. La celălalt pol, el comandă accesul
la conştiinţă şi la motricitate.
Conştientul şi preconştientul sunt guvernate de procesul secundar, adică de
principiul realităţii.
Inconştientul cuprinde conţinuturile refulate cărora li s-a refuzat accesul la
sistemul preconştient – conştient. Conţinuturile sale sunt reprezentanţi ai pulsiunilor,
în special dorinţe din copilărie. Conţinuturile inconştiente sunt puternic investite cu
energie pulsională şi încearcă să se întoarcă în conştiinţă. Însă ele nu pot avea acces la
sistemul preconştient-conştient decât după ce au fost supuse deformării cenzurii.
Caracteristicile sistemului inconştient sunt: lipsa contradicţiei, procesul primar
(mobilitatea investiţiilor), atemporalitatea şi substituirea realităţii exterioare prin
realitatea psihică. Procesele inconştiente pot fi cunoscute doar în condiţiile visului şi
nevrozei. (Freud, 2000a, pag. 109)
Un act psihic parcurge două stări între care este plasată cenzura. În prima fază
este inconştient, aparţine sistemului inconştient. El este supus testării prin
confruntarea cu realitatea. Dacă este respins de cenzură nu ajunge în cea de-a doua
fază. În aceasta situaţie se numeşte refulat şi rămâne inconştient. Daca însă trece testul
şi cenzura este înlăturată, atunci aparţine celui de-al doilea sistem pe care Freud a vrut
iniţial să-l numească conştiinţă. Deşi nu este încă conştient, el poate deveni fără mari
rezistenţe în anumite condiţii. De aici denumirea acestui sistem preconştient şi
delimitarea relaţiilor pe care le are cu conştientul şi inconştientul.
Inconştientul este guvernat de procesul primar, adică de principiul plăcerii.
După 1920 Freud a realizat o schimbare de ansamblu a modului în care
concepuse aparatul psihic.
De această dată o primă diferenţă o reprezintă folosirea termenilor de
conştient şi inconştient ca adjective.
În acest sens, conştiinţa este doar o însuşire a vieţii psihice care poate să şi
lipsească. De aceasta dată, conştiinţa “este un termen pur descriptiv, care se referă la
percepţia cea mai nemijlocită şi mai sigură”. Conştiinţa poate apărea şi dispărea foarte
repede, conţinuturile trecând în stare de latenţă, devenind inconştiente.
Freud a ajuns la această noţiune de inconştient prin prelucrarea unor
experienţe care evidenţiază dinamismul vieţii psihice. Este vorba despre acele procese
psihice sau reprezentări foarte puternice, cu efecte asemănătoare altor reprezentări,
uneori chiar mai ample, generând altă serie de reprezentări, care pot deveni conştiente
fără ca procesele care le-au produs să fie conştiente. “Starea în care se găseau
reprezentările înainte de a deveni conştiente o numim refulare, iar forţa care produce
şi menţine refularea în activitatea analitică rezistenţă.” (ibidem, pag. 221) Din această
teorie a refulării decurge noţiunea de inconştient.
Există două tipuri de inconştient, cel care ar putea deveni conştient şi refulatul,
care nu mai poate deveni conştient. Termenul de inconştient este rezervat refulatului,
ceea ce este latent urmând să fie denumit preconştient. Conştientul şi inconştientul
sunt două aspecte ce aparţin întotdeauna dinamismului psihic.
Aceste noţiuni se dovedesc a nu-l mai satisface pe psihanalist în activitatea sa
şi atunci înlocuieşte termenii care denumesc instanţele aparatului psihic.
Cele nou introduse sunt de Ego (Eu), Se (Sine) şi Superego (Supraeu).
Un prim nou termen este Eul sau Ego-ul care reprezintă procesele psihice ale
persoanei.
Eul conştient este în primul rând corporal şi, ca urmare, are ca punct de
plecare percepţia (calea prin care şi un conţinut inconştient poate deveni conştient este
şi aceea a percepţiei exterioare), despre care Freud spune că este cu precădere
preconştientă, iar Se-ul este cealaltă parte a psihicului în care Eul se prelungeşte şi
care este în întregime inconştient. Astfel Eul apare suprapus Se-ului ca un strat
superficial ce se dezvoltă prin sistemul percepţiei. Prin urmare Eul este o parte a Se-
ului, aceea care suferit modificări prin percepţie – conştiinţă sub influenţa directă a
lumii exterioare ca o continuare a diferenţierii la suprafaţă. Ceea ce caută el este
adaptarea Se-ului la condiţiile actuale ale realităţii exterioare prin înlocuirea
principiului plăcerii cu principiul realităţii.
Dacă Eul apare ca raţiune, înţelepciune, Se-ul este dominat de pasiuni.
Importanţa funcţională a Eului constă în aceea că el controlează motilitatea, “pentru a
traduce în acţiune voinţa Se-ului, ca şi cum ar fi vorba de propria sa intenţie” (ibidem,
pag. 230).
Supraeul sau Idealul Eului. „Ceea ce biologia şi destinul speciei umane a
pus în Se este reluat şi retrăit de Eu în mod individual prin intermediul formaţiunii
ideale.”
De remarcat că la Freud tendinţele sexuale sunt acele tendinţe care
promovează viaţa. Dându-se curs acestor tendinţe, copilul stabileşte legătura cu
diferite obiecte din exterior care-i conferă plăcere ca urmare a satisfacerii acestor
tendinţe sexuale. Obiectul care permite satisfacerea acestor tendinţe este investit
libidinal de către copil. Într-o primă fază, orală, individul nu distinge între investiţia
libidinală şi identificare.
Dar după aceea, Eul îşi dă seama de investiţiile libidinale pe care le face dând
curs tendinţelor sexuale ale Se-ului, pentru care constituie nevoi. Eul este însă slab şi
acceptă aceste investiţii, dar, în acelaşi timp caută să se apere de ele prin refulare.
Ruperea legăturii cu un astfel de obiect investit libidinal duce la reconstituirea
lui în cadrul Eului, ceea ce Freud numeşte introiecţie.
Acest proces se pare că este frecvent mai ales în fazele primare ale dezvoltării
individului.
O altă posibilitate pe care o are în vedere este că înlocuirea obiectului erotic cu
transformarea Eului ar fi o cale prin care Eul se impune Se-ului ca obiect al
satisfacţiei şi îl stăpâneşte.
Prin transformarea libidoului obiectual (îndreptat către alte obiecte) în libidou
narcisic (îndreptat catre proprilu Eu) se realizează desexualizarea libidoului, un fel de
sublimare, spune Freud.
Modul în care se realizează aceste investiţii obiectuale, avându-se în vedere
dinamica descrisă anterior, influenţează echilibrul personalităţii, cu posibile stări
patologice când aceste identificări ale eului cu obiectele sunt prea numeroase, prea
intense şi incompatibile între ele. Uneori pot exista conflicte între identificări şi sunt
resimţite conflictual şi la nivelul Eului.
În cadrul acestui şir de identificari, primele (cele cu părinţii sau alte figuri
parentale) au influenţe durabile.
Toate aceste raporturi sunt complicate şi mai mult de prezenţa a trei elemente
în conflictul Oedipian (mamă, tată şi copil) ca şi de o bisexualitate constituţională a
copilului.
În cele din urmă se consideră că faza de dezvoltare care corespunde
complexului Oedip cunoaşte ca cea mai semnificativă schimbare cele două identificări
majore pe care le realizează Eul, cu relaţiile dintre ele (identificarea cu mama ca prim
obiect investit libidinal care procură încă de la naştere plăcerea orală a suptului şi
identificarea cu tatăl care are loc la băiat după disoluţia conflictului Oedip, care îi
opunea pe cei doi ca rivali în cucerirea mamei).
Porţiunea Eului astfel constituită prin identificările de bază îşi păstrează un loc
aparte şi, fără a se confunda cu Eul in general, constituie o formaţiune psihică nouă,
Supraeul sau Eul ideal, care se opune conţinuturilor iniţiale ale Eului.
Explicaţia constituirii Supraeului, este găsită de Freud în doi factori biologici:
dependenţa şi neajutorarea iniţiale ale copilului şi întreruperea dezvoltării libidoului în
timpul perioadei de latenţă. Se poate vorbi de un dublu început al vieţii sexuale.
Relaţiile pe care Eul le are cu Supraeul sunt foarte complexe.
Deşi Supraeul este constituit ca urmare a succesului Eului de a domina
complexul Oedip, el se subordonează totuşi Supraeului.
“În timp ce Eul este în primul rând reprezentantul lumii exterioare, al
realităţii, Supraeul i se opune ca avocat al lumii interioare, al Se-ului. Conflictele
dintre Eu şi Idealul Eului reflectă în ultima instanţă opoziţia dintre real şi psihic,
lumea exterioară şi cea interioară. Ceea ce biologia şi destinul speciei umane a pus în
Se este reluat şi retrăit de Eu in mod individual prin intermediul formaţiunii ideale.
Prin istoria formării sale, Idealul Eului prezintă raporturile cele mai intime, mai
strânse cu achiziţia filogenetică, cu moştenirea arhaică a individului. Ceea ce se
găseşte în structurile cele mai profunde ale vieţi psihice devine, prin formarea
Idealului Eului, ceea ce este mai elevat în sufletul uman, în sensul valorilor noastre.”
Supraeul se manifestă în raport cu Eul sub forma sentimentului de vinovăţie
sau de culpabilitate. Pe măsură ce omul este mai puţin agresiv în exterior, el va deveni
mai agresiv în interior, Idealul Eului său va deveni mai agresiv.
Angoasa de moarte ţine de relaţia dintre Eu şi Supraeu. Eul se descarcă de
libidou (energie) prin angoasă.
Coincidenţa dintre Eu şi Idealul Eului produce întotdeauna o senzaţie de
triumf, iar sentimentul de vinovăţie ca şi cel de inferioritate exprimă o tensiune între
Eu şi Idealul Eului. Eul uneori se supune şi trăieşte în armonie cu aceste
comandamente ale Supraeului, dar alteori le încalcă. În funcţie de aceste relaţii, trăirea
afectivă dominantă va fi una de bucurie, triumf, sau dimpotrivă de tristeţe exagerată,
deprimare ceea ce este evident în cazul alternanţei dintre episoadele maniacale şi cele
depresive la unii oameni.

Fazele dezvoltării psihosexuale


O contribuţie importantă a lui Freud constă în aceea că a studiat dezvoltarea
sexualităţii încă din copilăria fragedă, în ciuda rezistenţelor pe care le-au întâmpinat
descoperirile sale în acest domeniu de la colegii săi. Studiul sexualităţii infantile l-a
condus la concluzii importante referitoare la dezvoltarea personalităţii, cu accent pe
latura sexual - afectivă.
Este vorba despre configuraţia zonelor erogene pe parcursul vieţii până la
maturitate. Zona erogenă este o porţiune de epidermă sau de mucoasă care, excitată
într-un anumit fel, suscită o senzaţie de plăcere de o calitate determinată. Excitaţiile
generatoare de acest gen de plăcere trebuie să satisfacă anumite condiţii, cea mai
importantă fiind ritmicitatea. Cantitatea de plăcere obţinută este importantă pentru
economia psihică şi deci pentru o dezvoltare armonioasă.
Un prim stadiu al dezvoltării este cel oral. Manifestarea sexuală constă în
supt. Obiectivul este încorporarea obiectului, prototipul identificării de mai târziu în
plan psihic. Suptul nu este întâlnit doar la sugar, ci poate apărea şi la adulţi sub forma
mişcărilor ritmice ale buzelor. Aceasta se asociază uneori cu atingerea sau frecarea
unei porţiuni din corp care are o sensibilitate aparte, sânul sau organele genitale
externe. Este o activitate autoerotică care îşi are originea în experienţa suptului, care
constituie prima şi cea mai importantă activitate a copilului. Zona erogenă era cea a
buzelor, excitaţia fiind produsă de laptele care este supt. Iniţial activitatea sexuală a
fost deci legată de trebuinţa de hrană şi de instinctul de conservare a vieţii. Prin
asociere, activitatea sexuală este legată iniţial de acest instinct şi de nevoia de hrană.
„Cine a văzut un copil sătul desprinzându-se de la sân, cu obrajii îmbujoraţi şi
scufundându-se în somn cu un surâs fericit, acela nu se poate să nu-şi spună ca acest
tablou este, într-adevăr, expresia care rămâne, mai târziu în viată, prototipul
satisfacţiei sexuale.” Importanţa zonei buzelor este dată congenital, aşa că nu toţi
copiii sug. La maturitate, procurarea în acest mod a satisfacţiei se manifestă printr-o
mare înclinaţie către sărut, consumul de alcool şi fumat. În cazul în care intervine
refularea, aceasta se va extinde şi asupra satisfacerii trebuinţei alimentare,
manifestându-se prin senzaţie de greaţă, de vomă, senzaţia de nod în gât.
O a doua fază este cea sadic-anală. Psihanaliza a evidenţiat faptul că zona
anală poate rămâne şi la adult o zona erogenă importantă. Explorarea zonei anale ca
zonă erogenă se realizează prin reţinerea materiilor fecale până când acumularea lor
determină puternice contracţii musculare şi poate produce o excitaţie puternică atunci
când sunt eliminate. Mai târziu copilul, chiar dacă are sentimente pozitive faţă de cel
care-l îngrijeşte, va refula să elimine materiile fecale atunci când i se cere, pentru a-şi
murdări ulterior aşternutul. Chiar după depăşirea acestei vârste, la nevrotice pot
apărea adevărate ritualuri ce însoţesc defecaţia care sunt ţinute secrete. În acest stadiu
se formează şi opoziţia care caracterizează viaţa sexuală, cea dintre feminin şi
masculin, fiind pus în evidenţă şi obiectul străin de corp care generează plăcere.
Un alt gen de plăcere masturbatoare pe care şi-o procură copilul este prin actul
urinării, zona erogenă fiind cea genitală, prefigurând importanţa ulterioară a acestei
zone pentru activitatea sexuală.
Al doilea tip de activitate sexuală infantilă este onania, care dispare după o
scurtă perioadă, însă poate să şi continue fără întrerupere până la pubertate, ceea ce
deja marchează o deviere de la dezvoltarea normală. Se produce înaintea împlinirii a
patru ani, vârstă în jurul căreia poate fi supusă unei reprimări sau poate să continue să
se dezvolte. Toate detaliile acestei a doua activităţi sexuale infantile lasă, însă, cele
mai profunde (inconştiente) impresii reziduale în memoria persoanei, care determină
dezvoltarea caracterului acesteia (dacă rămâne sănătoasă) ori a simptomatologiei
nevrozei (dacă după pubertate se îmbolnăveşte). Freud vorbeşte de o predispoziţie
perversă polimorfă. Spune el „este instructiv faptul că, sub influenţa seducţiei, copilul
devine un pervers polimorf, că el poate fi momit la toate excesele cu putinţă. Este o
dovadă că el se naşte cu acesta înclinaţie, ca ea îi este constitutivă; trecerea la act
întâmpină o rezistenţă neînsemnată deoarece digurile psihice împotriva exceselor
sexuale – ruşinea, dezgustul şi morala - încă nu funcţionează la vârsta respectivă ori
sunt abia în curs de formare”.
O caracteristică a copilului în această perioadă este ferocitatea (copilul nu se
opreşte atunci când vede că celălalt suferă). Copiii care se disting printr-o cruzime
neobişnuită faţă de animale şi faţă de alţi copii pot fi suspectaţi şi de o activitate
intensă, dar prematură în planul zonelor erogene.
Treptat, între doi şi cinci ani, se cristalizează alegerea unui singur obiect
sexual către care se orientează aspiraţia la plăcere sexuală a copilului.
Perioada de latenţă se întinde de la cinci ani până la pubertate. Impulsurile
sexuale parţiale se focalizează şi se subordonează funcţiei de reproducere, în care
rolul major îl joacă zona genitală. Este considerată şi o perioadă de regresiune având
in vedere natura infantilă a obiectivelor sale sexuale. Este perioada în care educaţia
copilului ocupă un loc important, în care se cristalizează mecanisme de refulare sau
de sublimare a pulsiunilor sexuale.
Perioada genitală încheie această succesiune a configurării vieţii sexuale şi a
zonelor erogene. Efectele alegerii realizate în copilărie în ceea ce priveşte obiectul
sexual se resimt în această perioadă cu atât mai mult cu cât creşte şi intensitatea
impulsurilor sexuale. Vechile năzuinţe sexuale iau acum forma afecţiunii, adoraţiei,
respectului, tandreţei. „Alegerea obiectului din perioada pubertăţii trebuie să ducă la
renunţarea la obiectele infantile şi să o ia de la început, sub formă de curent senzual.
Necoincidenţa celor două curente are destul de frecvent drept consecinţă faptul că
unul din idealurile vieţii sexuale, fuziunea tuturor dorinţelor într-un obiect, nu va
putea fi atins.” (ibidem, pag. 118 -119)
Existenţa tocmai a acestor zone erogene atât de sensibile la copil, care nu mai
au corespondent şi la adult face ca modul în care se relaţionează adulţii (părinţi,
substituţi ai acestora, educatori şi chiar persoane întâmplătoare) să aibă influenţă
foarte mare asupra modului în care va evolua acesta până la stabilirea unei
personalităţi.

 Dinamica vieţii psihice.


Freud este interesat mai ales de dinamica de la nivelul psihicului uman. Iar
punctul de vedere structural încearcă să servească tocmai necesităţii de a explica într-
o manieră inteligibilă această dinamică. S-ar putea ca tocmai aceasta să fie şi
justificarea schimbărilor de topică întreprinse de Freud: necesitatea de a reda ceea ce
a constatat în urma cazurilor de analiză şi de a generaliza aceste descoperiri încât să
folosească celor care continuă calea psihanalizei.
În urma cercetărilor sale pe nevrotici, una din primele concluzii la care ajunge
Freud este că procesul patogen este rezultatul conflictului între o tendinţa puternică
ce-şi face apariţia în viaţa psihică şi o alta care i se opune.
La baza activităţii psihice stau pulsiunile. Freud descrie două tipuri de
pulsiuni.
Pulsiunea are un caracter general presant, care îndeamnă la acţiune. Scopul
unei pulsiunii este satisfacţia atinsă prin suprimarea excitaţiei. Obiectul pulsiunii este
acela prin care pulsiunea îşi atinge satisfacţia. Pulsiunile au sursă somatică şi, ca
atare, nu reprezintă obiect de studiu pentru psihologie.
Iniţial, Freud distinge două tipuri de pulsiuni, pulsiuni de autoconservare sau
conservare a Eului şi pulsiuni sexuale. Această separare provine din dubla ipostază în
care apare individul: pe de o parte sexualitatea reprezintă doar una din activităţile lui,
iar pe de altă parte „individul este o anexă temporară şi trecătoare a plasmei
germinative cvasinemuritoare care i-a fost încredinţată de generaţie”. (ibidem, pag.
66)
Ulterior, prin revizuirea topicii aparatului psihic, Freud grupează altfel şi cele
două categorii de pulsiuni. Astfel există, pe de o parte, pulsiuni sexuale sau Eros
(cuprinzând şi pulsiunea de autoconservare) şi, pe de altă parte, pulsiuni de
moarte, un reprezentant al acestora fiind sadismul.
Pulsiunea de moarte se manifestă în exterior prin activitatea musculaturii
dirijată împotriva celorlalţi.
Opoziţia dintre cele două tipuri este analoagă polarităţii iubire - ură.
Cele două categorii de pulsiuni, agresive şi erotice sunt „intricate” (merg
împreună) iar „dezintricarea” (separarea) lor este consecinţa unei acţiuni regresive.

2. PSIHOLOGIA ANALITICĂ

Teoria jungiană
Psihicul uman cuprinde: conştiinţa (sau ego-ul), inconştientul personal şi
inconştientul colectiv.
Existenţa psihică a inconştientului este demonstrată de prezenţa conţinuturilor
sale conştientizabile.
Inconştientul este separat în personal şi colectiv pornind în primul rând de la
originea sa.
Inconştientul personal îşi are sursa în experienţa personală, fiind deci personal,
în timp ce inconştientul colectiv este înnăscut, fiind universal.
Inconştientul colectiv are o natură suprapersonală, universală şi, deci, nivelul
mai mare de obiectivitate. Referindu-se la el, Jung chiar îl echivalează cu
transconştientul, aşa cum este el prezent în religiile orientale.
Acelaşi la toţi indivizii şi prezent la fiecare, inconştientul colectiv constituie
baza psihică de natură suprapersonală.
Conţinuturile inconştientului colectiv sunt arhetipurile.
Arhetipurile sunt ereditare şi ţin de instincte.
Conţinuturile inconştientului colectiv nu au fost niciodată conştiente, nu sunt
dobândite individual. Ele sunt conştientizate numai mijlocit, manifestându-se în vise,
mituri, basme, fenomenul religios sau în extrema reprezentată de nevroză şi psihoză.
Arhetipurile sunt „modele fundamentale ale comportamentului uman” (Jung, 2003, p.
54) şi din poziţia pe care o ocupă conferă formă conţinuturilor conştiinţei. Ele sunt în
acelaşi timp imagine şi emoţie.
„Există tot atâtea arhetipuri câte situaţii de viaţă tipice. Nenumărate repetiţii au
întipărit aceste experienţe în constituţia psihică, nu sub chipul unor conţinuturi
imagistice, ci ca forme fără conţinut, care reprezintă doar posibilitatea unui anumit tip
de abordare sau acţiune. Când trăim ceva care corespunde unui arhetip, acesta este
activat şi ia naştere o compulsivitate ce se impune împotriva raţiunii şi voinţei sau
produce un conflict care se prelungeşte în patologic adică prin nevroză.” (ibidem, p.
59)
Existenţa arhetipurilor este pusă în legătură cu existenţa încă de la naştere a
unui creier diferenţiat care face ca percepţia realităţii să se facă după un anumit tipar,
într-o anumită formă. Ori tocmai aceste tipare sunt arhetipurile care nu constituie
reprezentări anume, ci schema după care acestea se formează. Conţinuturile arhetipale
pot fi modificate prin experienţa conştiinţei individuale.
Arhetipurile apar în vise şi fantasme sub forma unor persoane care întreprind
acţiuni, dar pe lângă acestea există şi un alt tip de arhetipuri, ale transformării care
se manifestă sub formă de situaţii, mijloace, locuri. Ele constituie simboluri care nu
pot fi interpretate, deoarece au o multitudine de sensuri inepuizabile. Tocmai această
inepuizabilitate de semnificaţii le plasează în categoria simbolurilor ca expresie a
arhetipurilor.
Jung consideră că esenţială pentru arhetipuri este bipolaritatea acestora,
oscilaţia între un pol pozitiv şi unul negativ.
Principalele arhetipuri care pot apare ca persoane sunt: Trickster, anima,
animus, bătrânul înţelept, marea mamă, copilul divin, Sinele.
Sinele este psihismul în ipostază de totalitate funcţională, arhetip care conferă
ordine acestuia. Corelat cu acesta constituie baza pentru eul individual. (Minulescu,
Mihaela, 2001, pag. 41) Cuprinde conştientul şi inconştientul. Expresia sa este cel mai
adesea mandala, figură alcătuită dintr-un cerc într-un pătrat, sau invers, un pătrat
înscris în cerc. Imaginea lui Dumnezeu este considerată un simbol al Sinelui.
Trickster este arhetipul situat între om şi animal. Deşi este lipsit de raţiune,
inconştient, şi, din acest punct de vedere inferior omului, el îi este superior prin
proprietăţile supranaturale, fiind de natură divin animală. Este inferior şi animalului
din punctul de vedere al capacităţii de adaptare la condiţiile de mediu, al îndemânării
şi al instinctelor. Dar toate acestea sunt compensate de aspiraţia spre evoluţia mult mai
înaltă a conştiinţei, dorinţa considerabilă de a învăţa. (Jung, 2003, pag. 270)
Este fiinţa originară, cosmică. Chiar dacă evoluţia permite punerea în acţiune a
aspectelor pozitive ale tricksterului, acestea nu dispar, ci, deposedate de energie, se
află în inconştient. În situaţii critice, când forţa conştiinţei scade, ele ies la iveală. Una
din cele mai obişnuite apariţii este prin intermediul proiecţiei, ca aparţinând celorlalţi
din jur.
Trickster-ul este figura colectivă a umbrei din inconştientul personal, o
însumare a tuturor caracteristicilor individuale inferioare. Cum umbra individuală este
o parte a personalităţii prezentă la orice individ, se va regăsi mereu şi figura colectivă.
Anima se referă la feminitatea bărbatului. Corespondentul acesteia în psihicul
feminin este animus. Existenţa animei este explicată prin prezenţa la bărbat a unei
minorităţi de gene feminine care nu au fost suficiente pentru a determina sexul
feminin al individului, dar care reunite constituie baza pentru un caracter feminin.
Jung consideră că acesta îşi relevă importanţa în cazul emoţiilor şi afectelor. „Ea
întăreşte, exagerează şi mitologizează toate relaţiile emoţionale cu profesiunea şi cu
oamenii, indiferent de sex.” (Jung, C.G., 2003, pag. 84) În vise apare sub forma unei
femei cu însuşiri mitice. Proiecţiile semnificative la nivel cultural sunt Afrodita, Elena
din Troia, Maria, Beatrice. Modul în care acestea au fost enumerate indică şi evoluţia
arhetipului feminităţii la bărbat.
Integrarea ei armonioasă permite stabilirea unor relaţii satisfăcătoare cu toate
cele menţionate. Ea poate, însă, slăbi caracterul bărbatului, care astfel poate deveni
susceptibil, iritabil, capricios, gelos, vanitos, neadaptat. El este dominat de
subiectivism, deşi poate susţine că este obiectiv. Aflat într-un asemenea disconfort
afectiv, este generator de disconfort şi pentru cei din jur. Existenţa unei astfel de
evoluţii a arhetipului în viaţa bărbatului poate fi explicată prin prezenţa unei figuri
feminine semnificative cu asemenea caracteristici. În cea de-a doua parte a vieţii,
pierderea durabilă a animei duce la rigidizare pretimpurie, pierderea vivacităţii, a
omeniei. Bărbatul devine unilateral, aderând rigid la principii extreme sau
comportamentul său este caracterizat de oboseală, neglijenţă, iresponsabilitate
corelate cu consumul de alcool. Rezultatul poate fi depresia, ajungând uneori până la
extrema suicidului. Una din posibilităţile unei bune integrări a acestui arhetip este
compania femeilor şi realizarea unor activităţi considerate specifice femeii, care-l vor
pregăti pe bărbat pentru evoluţia sa din a doua jumătate a vieţii.
Arhetipului animus Jung îi dedică mai puţin spaţiu în lucrările sale. La fel ca
anima, are origine biologică, în genele minoritare masculine existente la femeie. De
animus ţin opiniile femeii, convingerile ei, tendinţele ei la autoritate. În vis apare sub
forma unui grup de bărbaţi. Identificarea cu acest arhetip duce la paralizia
sentimentelor. Gândirea specifică animusului este rigidă, lipsită de capacitatea de a
nuanţa, apelând mai degrabă la opiniile comune.
Arhetipul anima, ca şi complexul la baza căruia stă, constituie baza pe care
bărbatul îşi alege partenera de viaţă sau femeile cu care întreţine relaţii afective
apropiate. La fel va avea un rol important în educaţia pe care o va da fiicelor sale.
Bătrânul înţelept. „Prin trăirea acestui arhetip modernul face experienţa
modalităţii străvechi a gândirii ca activitate autonomă al cărei obiect suntem.” (Jung,
C.G., 2003, pag. 46) Îl mai numeşte şi arhetipul sensului. Asemeni tuturor
arhetipurilor are un aspect negativ şi unul pozitiv. Modul în care apare în basme şi în
vise este surprinzător de diferit de ideea pe care o avem în mod conştient despre spirit.
Astfel că, la origini, spiritul apare sub forma unui daimonion, animal sau om, care iese
în întâmpinarea omului şi eventual dându-i sfaturi mai mult sau mai puţin înţelepte. În
ciuda contradicţiei semnalate mai sus dintre imaginea noastră conştientă despre spirit
şi manifestarea inconştientă, aceasta nu a dus la o apropiere între ele. Dimpotrivă,
omul modern, tocmai datorită evoluţiei ştiinţei şi tehnicii, riscă să cadă sub influenţa
aspectelor obscure ale acestui arhetip ( să fie „posedat” de acesta).
Marea mamă. Arhetipul mamei stă la baza experienţei de a avea o mamă, fie
că ea este cea naturală, fie alte figuri substitut ale acesteia.
Ca urmare, câteva forme mai tipice sub care apare sunt:
 mama şi bunica proprii, mama vitregă şi soacra, orice femeie cu care
există vreo relaţie, doica, străbuna şi femeia albă, în sens mai înalt,
figurat zeiţa, în special mama lui Dumnezeu, Fecioara (ca mamă
întinerită, de exemplu Demetra şi Core), Sophia (ca iubită-mamă,
eventual şi ca Cibele – Atis, sau ca fiică (mamă întinerită - iubită);
ţelul dorinţei de mântuire (paradis, imperiu divin, Ierusalimul ceresc);
 în sens extins Biserica, Universitatea, oraşul, ţara, cerul, pământul,
pădurea, marea şi apele stătătoare; materia, lumea de dedesubt şi luna,
 în sens restrâns ca loc al naşterii şi concepţiei ogorul, grădina, stânca,
prăpastia, copacul, izvorul, fântâna adâncă, cristelniţa, floarea ca vas
(trandafir şi lotus); ca cerc magic (mandala ca padma); în sensul cel
mai restrâns uterul, orice formă tubulară (de exemplu filetul);
cuptorul, vasul de gătit; ca animale, vaca, iepurele şi orice animal care
ajută.
Copilul. Motivul infans reprezintă aspectul preconştient al copilăriei, al
sufletului colectiv, un copil diferit de copilul real, copil divin, născut în circumstanţe
excepţionale. Este un sistem funcţional prezent care compensează exagerările
conştiinţei, ameninţată de dezrădăcinare. Refularea manifestării sale duce la stabilirea
conştientă a scopului, falsificând însă realizarea lui.
Apariţia lui în psihologia individuală anticipează evoluţia viitoare,
individuaţia, prin realizarea unei sinteze între elementele conştiente şi inconştiente ale
personalităţii. Multitudinea de copii reprezintă procesul dizolvării personalităţii.
Apariţia sa în cursul psihoterapiei anticipează o evoluţie pozitivă.
În situaţie de conflict interior marchează evoluţia psihică printr-o nouă soluţie
ce reprezintă un progres psihologic, unirea constructivă a contrariilor.
Apare ca Dumnezeu, uriaş, pitic, rotund, cerc sau bilă, sau cuaternitate. Ca
potenţial de acţiune cuprinde acele modalităţi rămase necunoscute conştiinţei, peste
puterea acesteia de a concepe, ce are ca miez avântul de autorealizare. Are toate
puterile instinctuale naturale. Copilul abandonat forţelor puternice potrivnice are însă
puteri care le depăşesc pe cele umane. Pornind de la aceste considerente, copilul real
va fi educat prin exemplul real al adultului şi nu prin ceea ce i se spune.

Dinamica psihicului
Conform teoriei lui Jung, psihicul funcţionează după trei principii:
1. Principiul părţilor opuse. Fiecare dorinţă sugerează imediat opusul ei. Dacă am
un gând bun, este imposibil să nu am undeva în mintea mea şi opusul lui, gândul
negativ. Mai exact, pentru a avea conceptul de bine trebuie să ai şi conceptul de
rău, exact aşa cum nu poţi avea negru fără alb sau sus fără jos. Conform teoriei lui
Jung, opoziţia creează puterea psihicului. Acest principiu funcţionează ca cei doi
poli ai unei baterii. Contrastul dă energie şi deci, un contrast puternic dă o
cantitate mare de energie, iar un contrast slab dă o cantitate mică de energie.
2. Principiul echivalenţei. Energia creată prin opoziţie este distribuită ambelor
laturi în mod egal. Noi utilizăm energia de la polul pozitiv pentru a face, de
exemplu, un act pozitiv. Cealaltă energie, de la polul negativ, dacă reuşim să o
conştientizăm, o putem ţine disponibilă la nivel conştient şi ea va contribui
ulterior la dezvoltarea generală a propriului psihic. Cu alte cuvinte, creştem.
3. Dacă pretindem că nu am avut niciodată acea dorinţă negativă, dacă o negăm şi o
suprimăm, energia se va direcţiona spre dezvoltarea unui complex. Un complex
este un pattern de gânduri şi sentimente suprimate care se constelează în jurul unei
teme furnizate de un arhetip. Spre exemplu, dacă un bărbat îşi neagă latura
emoţională, emoţionalitatea lui se va direcţiona spre arhetipul anima şi va forma
un complex.

Pornind de la arhetipuri, se constituie în decursul vieţii individuale


complexele afective care devin, astfel, componente ale inconştientului personal.
Complexele sunt grupări de imagini care sunt în interrelaţie şi care au un ton afectiv
comun, în acelaşi mod în care sunt grupate în jurul unui înţeles comun, în esenţa sa
arhetipal. Ele rezultă ca urmare a manifestării arhetipurilor în viaţa individului, încă
de la primele experienţe de viaţă.
Există un complex parţial conştient: complexul Eului, care se formează
pornind de la arhetipul Sinelui. Celelalte complexe sunt inconştiente, rezultatul
conflictului dintre cerinţele de adaptare adresate individului şi inabilitatea lui
constituţională de a răspunde acestor cerinţe. Ca urmare a acţiunilor de refulare din
jurul complexului eului se formează celelalte complexe (cum ar fi umbra sau persona,
animus sau anima, complexul matern sau patern).
Procesul realizării propriei personalităţi se întinde aproape pe parcursul
întregii vieţi, şi la unele persoane nici măcar timpul până la sfârşitul vieţii nu este
suficient. Ea se desfăşoară numai atunci când îşi are izvorul într-o nevoie interioară a
individului, altfel nu reprezintă decât o iluzie, ceva forţat. Jung numeşte acest proces
de dezvoltare sau, mai bine spus, formare a personalităţii, individuaţie sau
individuare.
Individuaţia presupune „a deveni o fiinţă particulară şi, dacă înţelegem prin
individualitate specificitatea noastră cea mai profundă şi incomparabilă, înseamnă a
deveni sine însuşi” (Jung, C.G., 1996, pag. 50 )