http://vacantanon-stop.over-blog.com/article-25039956.

html

Povestire - Fram, Ursul Polar

de Cezar Petrescu

Cartea cuprinde 16 capitole şi o voi repovesti urmărind împărţirea propusă de autor.

Cap. I: „O reprezentaţie de adio la Circul Struțki în iarna anului 1924"

Pentru ultima dată în acel oraş, Miss Ellian se prezenta în arena circului Struțki, cu cei 12
tigri de Bengal şi apoi dând reprezentaţie şi Fram, Ursul Polar. Pentru spectatori, totul este o
distracţie, care îi ţine cu sufletul la gură. Pentru tigri, e altfel. Ei se gândesc - după cum spune
autorul - la pădurile din care au fost luaţi. Nu le place să execute comenzile dresoarei cu
privirea verzuie şi poruncitoare... Dar nu au încotro. Trebuie să execute tot, după cum şi dresorii
trebuie să dreseze, ca să se îmbogăţească nu ei, ci „fiara cea mai fioroasă şi mai nesăţioasă
din tot circul", adică directorul circului...
Tigrul care trebuie să deschidă botul, pentru ca miss Ellian, dresoarea, să-şi pună capul
în gura lui - pe nume Rajah - visează „o pădure cu frunze late, cu desişuri nepătrunse, cu liane
spânzurate până în pământ", în care dresoarea să fie o simplă pradă. Dar nu se întâmplă nimic
îngrozitor, tigrul nu o muşcă pe dresoare, iar spectatorii dau drumul ropotelor de aplauze...

Cap. II: „Fram face nazuri"

Pe lângă celelalte numere din spectacolul de circ, trebuia să fie şi rolul lui Fram, Ursul
Polar. El nu avea nevoie de îmblânzitor! Intra pe două labe, saluta, mergea pe bicicletă, şi câte
altele. Singur. El era cel mai iubit. El nu producea spaimă, ca alte numere, precum tigrii, de
exemplu, sau precum echilibriştii, ci destindere, amuzament şi uimire. Un urs uriaş, dar atât de
blând! Care se mulţumea cu aplauzele!
Şi iată că tocmai în seara de adio, Fram nu mai apărea! Spectatorii erau foarte-foarte
nemulţumiţi şi strigau întruna: „Vrem Fram!", iar cei peltici: „Vlem Flam!" Până la urmă, Fram
vine pe scenă, stând gânditor, fără să mai execute nimic. Un bunic din sală îi explică nepoatei
(Lilica) ce se întâmplă cu Fram: „L-a ajuns ceasul când nu mai e bun de nimic. Aşa se întâmplă
cu toţi urşii albi..." Fram şi-a luat rămas bun, apoi, în patru labe, ca un animal oarecare, a plecat
spre cuşca sa.
Petruş, un spectator, băieţel, a ascultat explicaţiile bătrânului, cu tristeţe şi cu milă.

Cap. III: „După ce a plecat circul"

Petruş a rămas cu gândul la Fram. E iarnă şi din zăpadă el nu vrea să construiască un
om de zăpadă, ci un urs alb. Iar de sărbători, ar dori drept cadou o carte despre urşii polari. Alţii,
din jurul lui şi din oraş, au uitat de Fram. El însă - vrea să se facă explorator polar. Fetiţa de la
circ, Lilica, a răcit şi se crede miss Ellian în delirul febrei, numai că dresează doar... pisica.
Circul a plecat în altă ţară. Dar Fram nu mai face parte din reprezentaţie. Doi copii se bat
pentru că au pariat pe un briceag că un urs nemaipomenit va juca...

Cap. IV: „În Arca lui Noe"

Arca e de fapt menajeria circului Stroţki. Cei doi bătăuşi vin să o viziteze, cu părinţii lor.
S-au întâlnit la circ şi... au uitat de incident. Directorul a stabilit un preţ mare pentru vizitarea
menajeriei. Acolo sunt, în cuşti, tot felul de animale, prinse din păduri sălbatice, cu capcane, de
vânători vestiţi, încă de pui. În cuşti stau animalele nedomesticite, care sunt bune doar să fie
văzute, şi atât.
Acolo se află acum şi Fram. Nemişcat, închis cu zăvorul, deşi nu este agresiv. A uitat
cum să facă giumbuşlucuri şi a uitat şi cum e în ţara lui. Măcar, celelalte animale din cuşti ţin
minte locurile lor natale. De aceea, uneori, în noapte, încep să urle, stârnind câinii oraşului.
Urlă, că dau de gratii când se trezesc din visul libertăţii...

1
Cap. V: „Fram s-a născut departe, în gheţurile polare"
Când visează, Fram e pui de urs mic, luat de eschimoşi şi vândut pentru circ. Încet, încet,
îşi aminteşte de peştera unde s-a născut şi de ursoaică. Cum a văzut prima dată soarele polar
şi cum s-a speriat de el. Cum a călătorit cu mama lui pe un sloi de gheaţă. Gustul primei morse.
Poposirea pe o insulă unde creşteau flori şi rădăcini gustoase... Iar acolo, acolo...

Cap. VI: „Omul, câinele şi puşca"

Pe acea insulă, ursoaica a simţit miros străin, de om şi de câine. Şi-a dat seama că e un
pericol, dar nu cunoştea puterea puştii. Acolo ursoaica a fost împuşcată. Iar puiul mic şi
neştiutor nu înţelegea de ce „dihăniile cu două picioare", adică oamenii, îi taie mama, căzută la
pământ. Apoi a fost dus în satul eschimoşilor. S-a speriat de foc şi s-a cuibărit pe ce mai
rămăsese din ursoaica, mama lui: pe blana ei.

Cap. VII: „Numele tău va fi Fram"

De acolo, ursul s-a trezit pe o corabie. Acolo a învăţat că oamenii pot fi şi buni. Pot să-l
dezmierde şi să-i dea lapte. De fapt, un anume om, marinarul Lars. Era un om care trecuse prin
multe, căruia îi muriseră mama şi logodnica şi care căzuse în patima băuturii. Acesta l-a botezat
pe puiul de urs „Fram", după numele corăbiei renumite cu care Lars străbătuse ţinuturile
polare... De atunci, „Fram" i-a rămas numele (în limba norvegiană înseamnă „înainte"). El a fost
vândut pentru zece sticle de rom şi, curând, a ajuns la circul Struţki.
La circ, a învăţat acrobaţiile şi cum să se poarte cu oamenii, şi vreme de şapte ani a fost
fala circului. Iar acum, a început să tânjească după gheţurile polare...

Cap. VIII: „Îndărăt spre Oceanul Polar"

Un fost vânător, pasionat de studierea urşilor, îl convinge pe directorul circului să-l trimită
înapoi pe Fram, la pol. Acesta nu ar fi vrut, ca să nu piardă bani, dar s-a gândit - ca om de
afaceri - că poate face reclamă circului cu gestul său caritabil şi că, până la urmă, tot ar obţine
bani de undeva, dintr-o donaţie..., din reprezentaţii în folosul lui Fram. Că aşa sunt oamenii de
afaceri, nu prea fac lucruri gratuite, ci trebuie să obţină un profit din orice, chiar şi din acte...
caritabile.
Astfel că Fram urma să se întoarcă... acasă. Membrii circului şi-au luat rămas bun. Chiar
şi clovnul, August cel prost, îi spune „la revedere" blândului urs.

Cap. IX: „În ostrovul pustiu de la capătul pământului"

Fram a ajuns acasă. Acolo, „sloiurile nu se topeau niciodată deplin. Abia şuroia o vână
subţire de apă pe patul de gheaţă. Abia apărea, de sub nămeţi, muşchiul verde căptușind
stâncile; şi pe alocuri câte o floare firavă, măruntă, chircită, fără parfum." L-au dus pe o insulă
pustie, ca să poată învăţa cu gheţurile şi cu noul lui trai. L-au ferit de eschimoşi, cu care el ar fi
prea prietenos, fiind învăţat cu oamenii.
A fost coborât într-o barcă. Era nerăbdător. I-au lăsat şi nişte provizii, până când avea să
înveţe să vâneze... Cu un ultim salut pentru oameni, Fram dispăru între gheţuri...

Cap. X: „Cea dintâi întâlnire"

Viscol. Neadaptat, Fram a clănţănit de frig. S-a „încălzit" făcând acrobaţii. Era destul de
trist, viaţa la pol era un pic mai grea decât şi-ar fi imaginat. Aici nu-i mai purta nimeni de grijă.
Trebuia să se descurce singur. Se îndreptă, instinctiv, spre ţărm. Văzu câteva foci. Le pândi şi
vru să înşface una, că îi era foame. Dar, amintindu-şi de trupa de foci de la circul Struţki..., nu
mai putu.
O vreme îi mai ajungeau proviziile lăsate de marinari. Dar după aceea? O porni, pe un
sloi, spre nord. Nu putu vâna nimic, deşi focile roiau în jur. Doar o bucată de carne de morsă,
găsi, prinsă de un sloi.
Ajunse pe o altă insulă, plină de urme de animale. Se luă după urmele de urs polar. În
sfârşit, o întâlnire cu unul de-ai lui. Numai că Fram nu ştie regulile. Un urs e stăpân pe teritoriul
lui şi nu tolerează un alt mascul. Ursul străin sări la bătaie. Fram îi dădu mai multe lecţii,
folosind acrobaţiile de circ. Ursul acela nu văzuse în viaţa lui salturi mortale, nu ştia de pus
2
piedică... Era doar mânios cum nu se poate. Văzând că nu reuşeşte să-l muşte, să-l zgârâie,
să-l sperie pe Fram, ursul o luă la goană.
Fram era prea ciudat pentru el. Iar Fram... care căutase doar un prieten - rămase trist în
urma lui. De altfel, şi alte vietăţi fugeau de el, considerându-l duşman. Vulpi albe, păsări... Iar el
era un urs obişnuit să fie mângâiat de oameni, să vorbească şi cu el cineva... Dar tot răul e şi
spre bine. Fram a găsit cum să mănânce (restaurant fără abonament şi fără plată) - când ursul
polar cel morocănos prindea o morsă, era de ajuns să apară Fram şi să-l sperie, că morsa
vânată gata rămânea a lui.

Cap. XI: „Bufonul Oceanului Polar"

Treptat, Fram a învăţat să-şi facă adăpost de viscol. „Era şi el un fel de Robinson Crusoe
al urşilor albi, fără să ştie, descurcându-se din nevoie cu priceperea şi chibzuinţa lui de animal."
Mai rău a fost că acel urs care-i asigura hrana, pe care Fram l-a poreclit „Căpăţânosul", s-a
săturat să vâneze pentru altul şi a plecat de pe insulă, pe un sloi plutitor.
Flămând, Fram întâlni o ursoaică şi doi pui. Încercă să fie prietenos, în stilul lui de circar.
S-a ales cu o muşcătură la labă. Tot aşa, a întâlnit şi alţi urşi, care se speriau să vadă unul de-
al lor cum face salturi mortale, paşi de vals, echilibru în cap şi mers în labele dinainte. Îndată,
cei întâlniţi îşi abandonau hrana şi fugeau. „Ceva tainic şi rău, neînţeles, îl despărţea de urşii
sălbatici ai polului."
Aşa, Fram tot călătorea pe sloiuri, dar peste tot aceeaşi poveste. Duşmănie şi frică din
partea urşilor albi. Şi aşa a venit noaptea polară, care ţine câteva luni.

Cap. XII: „Prietenii lui Fram din oraşele de departe nu l-au uitat"
În special Petruş nu l-a uitat pe Fram. El s-a împrietenit cu fetiţa de la circ şi a
împrumutat cărţi despre urşii polari, de la bunicul ei. A citit atâtea, încât a ajuns expert. Seara,
după lecţii, citeşte la lampă. Şi reciteşte. Are şi două hărţi, deasupra mesei de lucru. Una cu
Oceanul Îngheţat de Nord, alta cu Oceanul Îngheţat de la Polul Sud.
Hotărât, Petruş e pasionat! Ceea ce citeşte, el îşi şi imaginează, trăieşte, vede aievea.
Însemnările exploratorului Nansen îl absorb de tot. Citeşte cărţi despre voinţa omului de a
înfrunta vitregiile naturii, de a stăpâni necunoscutul. Despre lupta cu urşi polari, cu viscolul, cu
foamea, cu depărtarea de civilizaţie.
Apoi, întâlnirea cu o altă expediţie şi drumul spre casă (Norvegia), unde ajunsese corabia
Fram... După ce citeşte, Petruş povesteşte prietenilor aventurile despre care a citit şi se joacă şi
ei, construind un urs polar din zăpadă. Orice carte nouă apare despre urşii albi şi expediţiile
polare, Petruş o citeşte şi o reciteşte... A devenit mai serios, mai responsabil, mai apreciat în
familie şi între prieteni.

Cap. XIII: „Fram şi-a găsit un prieten mic în noaptea polară"

Aşa cum înainte tânjea după întoarcerea la pol, acum Fram se chinuieşte cu gândul la
oameni. Disperat de viscol şi singurătate, el merge în neştire pe banchize. Ceilalţi urşi par a fi
dispărut. Deodată, îi iese în cale un pui de urs. E singur. Ursoaica, mama lui, a fost ucisă în
lupta cu un alt urs polar. Iar puiul a scăpat, fugind, doar cu o rană. Puiul de urs l-a dus pe Fram
la locul cu pricina, să vadă, să înţeleagă... E orfan.

Cap. XIV: „Fram se leapădă singur de micul său prieten"

Apoi Fram a luat-o pe urmele ursului ucigaş. Să-i dea o lecţie. L-a găsit uşor. L-a păcălit
cu fentele lui, i-a pus piedică, l-a izbit du dinţii de gheaţă, până l-a lăsat la pământ. Nu l-a
omorât, doar l-a buimăcit.
Puiul de urs primise şi un nume: Zgăibărici. El avea mirosul mai bun decât al lui Fram,
care se alterase la menajeria circului. De aceea, el l-a condus pe Fram la „depozitul" ursului
bătut: două morse îngheţate. Acolo au poposit cei doi, în adăpost, până a trecut noaptea polară.
S-au mai întâlnit cu ursul ucigaş al ursoaicei, care slăbise, pentru că Fram îi fărâmase câţiva
dinţi şi el nu mai era la fel de puternic ca înainte. Fram i-a redat locul din adăpost şi hrana. Apoi
a plecat mai departe, cu puiul de urs, care mai crescuse. Numai că după un timp, puiul a
zbughit-o îndărăt şi l-a muşcat pe ursul acela de gât. Ca să-şi răzbune mama.

3
 Apoi Fram şi-a reluat meşteşugul de a goni urşii albi cu giumbuşlucuri, servindu-le hrana
vânată. Numai că puiul de urs avea alte instincte. El înşfăcă un pui de focă, reuşind să-l
vâneze. Într-o zi, Fram îşi găsi micul prieten exersând giumbuşlucurile sale. Atunci Fram l-a
scuturat bine şi s-a hotărât să-l părăsească. Era de ajuns un bufon polar. Zgăibărici trebuia să
fie un urs normal. Aşa că Fram s-a suit pe un sloi de gheaţă şi s-a depărtat, fără să privească în
urmă, la zbuciumul puiului.

Cap. XV: „Nanuc"

Fram se simte un urs fără noimă. Pluteşte fără ţintă, neaşteptând nimic bun, decât insule
pustii. Şi totuşi, sloiul lui s-a oprit într-un loc unde pescuia un copil de eschimos. Fram s-a
străduit să-l atragă cu tot ce ştia de la circ, dar copilul era îngrozit. Eschimosul nu putea să
creadă că Fram nu îl omoară, ci îl mângâie cu laba. E un urs vrăjit! Copilul crede cu tărie că e
aşa, pentru că în poveştile eschimoşilor sunt urşi vrăjiţi, care nu fac rău oamenilor!
De aceea, îi arată jucăriile lui ascunse în zăpadă. Sunt arme de jucărie. Crescând, el va
deveni un vânător vestit. Eschimosul ar vrea ca Fram să le prefacă în arme mari, adevărate.
Doar e un urs vrăjit! Păcat că nu vorbeşte!
Dezamăgit de neputinţa lui Fram de a-i preface jucăriile, eschimosul vrea să-l săgeteze,
să se laude în neamul lui că a ucis un urs polar. Ar fi privit ca un adevărat vânător! Dar Fram a
prins săgeţile din zbor. Apoi l-a scuturat pe Nanuc, micul eschimos, i-a rupt armele şi a plecat
iarăși pe sloiul lui. Nici între eschimoşi nu era locul lui. Nimeni nu a crezut vreodată povestea lui
Nanuc despre ursul vrăjit.

Cap. XVI: „Sfârşitul"

Otto şi Egon, doi vânători polari, au pierdut câinii şi săniile, când o banchiză de gheaţă s-
a despicat. Au rămas în viaţă, dar fără provizii, fără arme, la o distanţă de 48 ore de coliba lor.
Erau dintre cei ce fuseseră pe vaporul care-l adusese pe Fram la pol. Numai că pe drum i-a
prins furtuna de zăpadă şi au îngheţat. Nu se mai puteau mişca. În starea aceea i-a găsit Fram.
I-a recunoscut după miros. La început n-a înţeles ce e cu ei. Apoi şi-a dat seama. I-a încălzit el,
cu blana lui. Până i-a dezghețat. După care i-a dus la adăpostul lui, unde avea carne de focă.
De acolo, vânătorii s-au întors, cu Fram, la coliba lor. Urma să vină corabia care îi duce în ţările
lor.
Fram s-a suit singur în barcă, dorind să fie luat şi el. Şi l-au luat! Era singurul loc unde se
mai simţea, bietul de el, acasă...

Impresii de lectură:
Cartea mi-a plăcut foarte mult, şi pentru text, şi pentru ilustraţii. Atunci când Fram s-a
despărţit de oameni, nu ştiu ce cuvinte măiestrite a folosit autorul, că am plâns puţin...

Şi m-am gândit la urşii polari, despre care am citit că sunt pe cale de dispariţie..., din
cauza încălzirii globale care le topeşte gheţurile. Ei nu mai au pe ce să trăiască.

M-am mai gândit la animalele de circ, care sunt luate din mediul lor natural şi îmblânzite,
ce-i drept, pentru a fi însă distracţia oamenilor. Oare ele sunt cu adevărat fericite între gratii?

Şi, în fine, m-am gândit cum ar fi dacă Fram nu ar fi urs, ci un om, forţat să se mute din
locul în care s-a născut, în altul. Cred că nu s-ar simţi bine. Iar dacă ar reveni acasă după mult
timp, iar nu ar recunoaşte locurile, ar fi totul schimbat.

Ei, pe lume suferă şi oameni, şi animale.