Sunteți pe pagina 1din 17

1.

Noțiunea de căsătorie în dreptul privat roman

La fel ca în prezent, familia la romani putea să apară numai în baza căsătoriei. Însă felul
cum se facea căsătoria la romani se deosebește foarte mult de cea cu care ne-am obișnuit în prezent.
În familia romană bărbatul șă femeia nu erau la acelaș nivel, femeia tot timpul se supunea
bărbatului. Chiar și în epoca clasică, când dreptul a cunoscut cel mai înalt grad de dezvoltare,
femeia nu a fost egală în drepturi cu bărbatul.
Căsătoria romană se încheia în baza consimțământului celor doi șefi de familie, după care
femeia trecea sub puterea bărbatului. Uneori, căsătoria era precedată de o logodnă, care se încheia
în formă verbală, între pater familias al fetei și pater familias al băiatului, după care urma căsătoria
propriu-zisă. [2, p.120]
O primă noțiune a căsătoriei, și care este folosită până în zilele de astăzi în calitate de
model, a fost dată de jurisconsultul roman Modestin:

,,Nuptiase sunt comunicatio maris ,,Căsătoria reprezintă uniunea


et feminale et consortium omnis bărbatului și a femeii, o uniune
vitae, divini et humani iuris pe toată viața, o comunicare în
comunicatio.” dreptul uman și divin.”

Această definiție se referea la căsătoria cum manu, deoarece la origine căsătoria se asimila
cu trecerea soției sub puterea soțului, dacă acesta era pater familias.[1, p.155]

Engels explica fizionomia originară a căsătoriei romane prin interesul lui pater familias
de a-şi asigura fidelitatea soţiei şi, prin aceasta, certitudinea partenităţii faţă de urmaşii care
veneau la moştenirea bunurilor sale: “Ea se bazează pe dominaţia bărbatului în scopul precis de
a procrea copii cu paternitate certă”.

Pentru a asigura fidelitatea soţiei, implicit paternitatea copiilor, soţia era dată în mod
absolut în stăpânirea bărbatului. Aşadar căsătoria ca și alte forme de structură socială, apărea la
vechii romani ca un reflex al spiritului individualist, generat de instituţia proprietaţii-putere. În
ultimă instanţă, femeia nu era decât un instrument supus puterii nelimitate a bărbatului ca şi
celelalte elemente constitutive ale familiei, cu rolul de a-i crea moştenitori, la rândul lor supuşi
aceleiaşi puteri. [6, p.3]

3
2. Formalitățile prealabile încheierii căsătoriei

În dreptul privat roman înainte de a se încheia această casătorie, urmau a fi respectate


niște formalități (anexa 1) și anume:
1) Logodna (sponsalia) reprezintă un angajament solemn și religios al ambelor familii.
După consultarea zeilor, se schimbau inelele cu valoare simbolică. Toți prietenii familiei erau de
față la logodnă, ca martori ai legământului. Multă vreme logodna producea doar efecte morale, dar
începând cu epoca lui Constantin cel Mare, a devenit un raport de drept cu consecințe juridice.
Desfacerea nejustificată a logodnei îl obliga pe vinovat la despăgubiri materiale față de cealaltă
parte.
2) Deobicei logodna și căsătoria se făceau în cadrul aceleiași ceremonii. Alteori se
obișnuia ca actul căsătoriei să fie făcut după logodnă.
3) Viitorii soți încheiau un acord scris în privința bunurilor.

Nu toate persoanele puteau să se căsătorească între ele, existând impedimente în acest


sens, precum:
Rudenia- ipediment la încheierea căsătoriei cu o rudă în linie directă până la infinit, iar în
linie colaterală până la un anumit grad; situație în care viitorul soț era la un grad de ascendentul
comun cu celălalt soț, spre exemplu nu se putea căsători fratele cu sora sa, unchiul cu nepoata sa,
mătușa cu nepotul său, însă verii primari se puteau căsători, deci puteau să se căsătorească între
ele rudele în linie colaterală de gradul patru. Ca excepție Împăratul Claudius a emis un decret care
i-a permis să se căsătorească cu nepoata sa de pe frate – Agrippina, însă, conform aceluiaș decret,
era interzisă căsătoria cu nepoata de pe soră. Acest decret a fost abrogat în anul 342 e.n.
Rudenia prin alianță – impediment la încheierea căsătoriei doar pe linie directă, nu și
colaterală; astfel soțul, după decesul soției sale, putea să se căsătorească cu sora acesteia,dacă
ultima nu era căsătorită;
Condiția socială – la fel reprezenta un impediment la încheierea căsătoriei. Astfel, până la
Lex Canuleia (445 î.Hr.) nu se permiteau căsătoriile între plebei și patricieni; nu se permiteau
căsătoriile între persoanele ingenui și liberți (Lex Iulia, anul 18 î.Hr.); ulterior, aceste căsătorii au
fost permise, dar au fost interzise între liberti și senatori etc. [4, p.91]

4
2.1. Relațiile nepatrimoniale dintre soți
În raport cu ceilalți membri ai familiei, în căsătoria cum manus, din punct de vedere al
statutului juridic, soția era pusă pe picior de egalitate cu ceilalți membri ai familiei, inclusiv cu
copiii săi, față de soț ocupând situația juridică de soră– loco sororis.
Atât căsătoria cum manu, cât și căsătoria sine manu producea anumite efecte de ordin
nepatrimonial pentru soție, dar de care, în mare măsură, depindeau și cele patrimoniale.

În cadrul căsătoriei cum manu, soția: În cadrul căsătoriei sine manu, soția:
-devine agnată cu rudele soţului; -nu devenea agnată cu familia soţului;
-dobândea rangul social al soţului; -dobândea domiciliul soţului;
-dobândea domiciliul soţului; -purta numele soţului;
-datora respect şi fidelitate (adulterul -avea obligaţia de respect faţă de soţ;
era condamnat cu moartea). -obligaţia de fidelitate a soţilor.

2.2. Relațiile patrimoniale dintre soți


Relațiile patrimoniale ale soților, în statul roman, au avut o reglementare amplă pe tot
parcursul dezvoltării lui. Aceste relații erau destul de diferite, în dependență de perioada istorică
și tipul căsătoriei – cum manu sau sine manu. În primul caz, soția cădea sub puterea soțului, iar în
al doilea doilea – rămânea sub puterea tatălui său. [4, p.100]
La momentul încheierii căsătoriei (indiferent de tipul acesteia), soțului i se transmitea un
anumit complex de bunuri,constituit de soție sau de alt instituitor (donator), care putea fi format
din diferite bunuri - dos. Acest complex de bunuri era oferit soțului ca contribuție pentru
îmbunătățirea situației materiale a viitoarei familii. În contextul acestei idei, ar fi oportună
întrebarea: cui îi aparțnea dos, altfel spus – zestrea?
În perioada timpurie, regula generală era că soțul devenea stăpânul absolut al bunurilor și
al fructelor provenite din aceestea. El putea înstrăina aceste bunuri sau să le administreze în alt
mod (să le folosească, să consume fructele acestora), ne fiind obligat să înapoieze aceste bunuri la
divorț ori la decesul soției. Așadar, la sfârșitul Republicii, s-au format premise legale pentru
speculațiile cu dos la încheierea căsătoriilor, pentru cei ce doreau să dobândească avere prin
această metodă. Pe lângă toate acestea, în acea perioadă soțul avea putere nelimitată la divorț.
Pentru a se opune acestei practici de aplicare a puterii nelimitate asupra zestrei, institutorul
acesteia insista asupra încheierii unei stipulațiuni unde mirele promitea înapoierea celor primite la
desfacerea căsătoriei din inițiativa soțului sau la decesul acestuia. Așa tip de zestre a fost numită

5
dos receptitia (returnabilă), iar în caz de neîntoarcere benevolă, putea fi întoarsă prin intermediul
acțiunii ex stipulatu. De asemenea, în aceste cazuri, ca o soluție alternativă la constituirea zestrei
era folosită practica evaluării acesteia (dos venditiones causa aestimata), și respectiv, în anumite
cazuri, soțul era obligat la plata acestei evaluări. Oricum, dreptul soției era doar in personam,
respectiv ea putea urmări valoarea evaluării din patrimoniul fostului soț. Dar în cazul în care soțul
a înstrăinat legal bunurile anterior divorțului, soția purta riscul insolvenței fostului ei soț împreună
cu creditorii gajiști, ca și în cazul în care nu vor fi suficiente bunurile soțului pentru a satisface
acțiunea lor.
În al doilea caz, față de primul, soțul era avantajat prin faptul că el putea să procedeze în
orice mod cu bunurile transmise lui (dezavantajul consta în aceea că riscurile pieririi sau
deteriorării treceau la soț).
Pentru apăratea drepturilor patrimoniale ale instituitorului zestrei pretorul putea acorda o
acțiune (rei uxoriae) care era folosită dacă zestrea nu era evaluată și nici returnabilă.
În acest caz, soția putea primi bunurile sau o parte din ele în măsura în care judecătorul considera
că era echitabil acest lucru. Cu timpul, acțiunea dată a început să fie folosită și în cazurile în care
soțul deceda anterior soției. În mare măsură, această situație neadecvată, în care soțul avea mai
multe drepturi și putea abuza de ele, a fost hotărâtă de Octavian Augustus. Reforma lui Octavian
Augustus a fost îndreptată întru îmbunătățirea situației soției.
În primul rând, soțului îi era interzis de a înstrăina pământul italic ce i-a trecut în proptietate
(de la instituitorul zestrei) în urma căsătoriei încheiate, și ipotecarea acestuia chiar și cu acordul
soției.
În al doilea rând, Augustus a mers chiar mai departe, și a stabilit reguli detaliate în privința
restituirii zestrei la încetarea căsătoriei. Aplicarea acestor reguli depindea de modul de încetare a
căsătoriei (aceste reguli nu erau aplicate zestrei – dos receptitia sau aestimata, care continuau a fi
guvernate de acordul părinților – pactum dotalis), fie acesta era decesul sau divorțul inițiat din
partea unuia dintre soți.
În cazul divorțului, instituitorul zestrei putea să o redobândească prin acțiunea rei uxoriae,
ca și mai înainte, însă soțul avea drepturi la anumite deduceri și la compensarea cheltuelilor, fiindcă
el deobicei avea obligația de a întreține aceste bunuri. Faptul acesta era foarte bine reflectat în
Digeste. De asemenea soțul putea să-și păstreze 1/6 a zestrei, dacă soția era vinovată de anumite
comportări necuviincioase, iar în cazuri mai puțin grave 1/8.
Dacă soția sau instituitorul zestrei era responsabil pentru divorț, soțul putea să rețină,
adăugător la alte cheltueli, câte 1/6 a zestrei pentru fiecare copil ce rămânea cu el, dar nu mai mult
de 1/2, dacă nu era altceva prevăzut în contract. [1, p.161]

6
În ceea ce privește restituirea bunurilor dotate, existau câteva reguli. Regula generală era
că bunurile sau valoarea lor trebuie restituite imediat, în afară de bunurile fungibile, care trebuiau
restituite nu mai mult decât în trei ani. Dacă responsabilitatea pentru divorț era pe seama soțului,
bunurile trebuiau restituite imediat.
În cazul decesului soției înaintea soțului, ultimului îi rămânea zestrea, în afară de bunurile
transmise de alt donator al zestrei (dacă era viu la acel moment). Astfel, la fel ca și în cazul
divorțului, soțul avea dreptul la deducerea cheltuielilor. Totodată, soțul putea reține câte 1/5 din
zestrea soției pentru fiecare copil comun. Dacă soțul deceda primul, soția putea recăpăta bunurile
sale de la moștenitori lui, scăzând cheltuelile generale.
În urma reformei lui Iustinian, poziția soției s-a îmbunătățit considerabil. El a interzis
înstrăinarea și ipotecarea imobilului (zestrei), chiar și cu acordul soției. Acțiunea rei uxoriae a
fost abrogată, iar modalitatea principală de a redobândi zestrea a devenit actio ex stipulatu, care
putea fi folosită chiar și în cazurile când părțile nu au încheiat un contract în privința zestrei. În
așa fel erau folosite normele standart stabilite de stat.
Soțul deja nu mai avea dreptul să pretindă la o parte de zestre, el avea obligația de a o
întoarce (în afară de cazurile în care soțul divorța dintr-o cauză serioasă, și invers, când soția
divorța fără această cauză), sau desigur, cu deducerea cheltuielilor suportate.
În urma acestei reforme, soția avea prioritate chiar și față de creditorii gajiști, fiindui
acordată un fel de ipotecă tacită. Dacă soția deceda prima, zestrea trecea la moștenitorii ei, și nu
la soț. Returnarea bunurilor era efectuată timp de un an, numai dacă erau bunuri imobile, celelalte
bunuri urmau să fie returnate imediat. În retrospectivă putem observa cât de mult s-a îmbunătățit
poziția soției în perioada aceasta, și desigur, a donatorului zestrei (în caz că nu era una și aceeași
persoană).
La fel, exista dos, exista și omologul – donatio ante nuptias – darul oferit de mire, miresei.
În perioada clasică, acest act era pus sub condiție rezolutorie față de căsătorie. În caz că
căsătoria nu avea loc – nu avea loc nici donarea (se anula), și invers, din momentul asupra formării,
căsătoriei, soția avea dreptul, în caz de divorț, de a pretinde restituirea acestor bunuri
(echivalentul), ultimile apăreau ca o penalitate pentru desfacerea căsătoriei. Regimul juridic al
acestor bunuri a fost asimilat cu cel al zestrei.
În cazul în care persoana nu era căsătorită și nu avea copii, bărbații cu vârsta cuprinsă între
25 și 50 ani, suportau consecințe negative conform Lex Iulia de maritandis ordinibus și Lex Papia
Pappea de ordin patrimonial. Persoanele care nu erau căsătorite (coelibes) nu puteau fi
moștenitorii testamentari, iar cele căsătorite,dar fără copii (orbi), puteau moșteni doar o jumătate
din ceea ce le revenea. [1, p.162]

7
3. Tipurile de căsătorie

Căsătoria romană se realiza, la origine, prin trecerea femeii sub puterea bărbatului. Ca și
alte creații ale dreptului roman, căsătoria a apărut ca un reflex al spiritului individualist, generat
de proprietatea privată. (anexa 2)
În epoca veche se practica căsătoria cum manu, caracterizată prin trecerea femeii sub
puterea bărbatului. La sfărșitul republicii, familia romană și-a schimbat aspectul. Căsătoria cum
manu a căzut treptat în desuetitudine, locul ei fiind luat de căsătoria sine manu, în care femeia nu
mai trecea sub puterea bărbatului lui pater familias de origine. (anexa 3) [2, p.122]
3.1. Căsătoria Cum manu

La căsătoria cum manu, femeia părăsea casa părintească, ieșea de sub puterea lui pater
familias al familiei sale și intra sub puterea soțului, dacă soțul era pater familias, sau sub purerea
lui pater familias din famlia soțului, dacă soțul însuși se afla sub puterea unui pater familias.
Femeia părăsea familia de origine rupând astfel legăturile agnatice cu acestea, și intra în
familia soțului dobândind în noua familie drepturi noi, respectiv dreptul de succesiune și dreptul
la rudenia civilă, agnațiunea. În această condiție ea nu putea fi emancipată și nici dată în adopțiune.
[3, p.84]

3.2. Căsătoria Sine manu


În cazul căsătorei sine manu, soţia nu se supunea puterii soţului ei, ci se afla sub puterea
lui pater familias din familia de origine. Ea avea о dublă poziţie: pe de oparte, era sui iuris, aflându-
se sub tutelă în familia soţului ei, iar pe de altă parte, era alieni iuris fiindcă se supunea lui pater
familias din familia sa de origine .
Soţia rămânea sub puterea lui pater familias al familiei din care provenea. În surt timp,
această formă de căsătorie a devenit cea mai răpândită, iar căsătoria cum manu a dispărut definitiv.
Soţul trebuia să se comporte cu soţia ca şi cum ar fi egală cu el. Soţului îi era interzis de
a mai trata soţia ca pe o sclavă. Nu se accepta abuzul asupra soţiei de către soţ. Soția se ridică la
rangul soţului, având aceleaşi drepturi și obligaţii.
Soţia avea dreptul să divorţeze, ca şi soţul. Încheierea căsătoriei se făcea fără solemnităţi.
Soţii îşi datorau fidelitate unul celuilalt, fiind obligaţi să se respecte unul pe celălalt, dar dacă soţia
dorea să divorţeze, avea tot dreptul să o facă. Cu toate acestea, soţii nu se puteau judeca. Din acest
considerent, neânţelegerile legate de divorţ nu puteau fi soluţionate pe cale judecătorească,
conflictele dintre soţi urmând să fie soluţionate pe cale paşnică.
Dacă soţul dorea să folosească lucrurile soţiei, trebuia să ceară permisiunea ei. Soţul nu
putea să dispună de zestrea soţiei decât cu acordul ei. Numai soţia putea să decidă ce va putea face
8
cu zestrea primită la nuntă. În caz de moarte a soţiei, soţul trebuia să întoarcă zestrea la pater
familias.
La fel şi cu lucrurile pe care soţia le dobândea de la data încheierii căsătoriei acestea
constituiau averea ei personală şi soţul nu le putea lua.
Deşi au acordat multe drepturi pentru soţii în căsătoria sine manu, romanii nu au dus până
la bun sfârşit această schimbare. Or, soţia avea îndatorire de a demonstra cu dovezi precum că
lucrurile din familie aparţin anume ei. Orice lucru se prezuma din start că era al soţului. Un lucru
putea să treacă la soţie doar dacă ea aducea probe convingătoare că i-a fost dat ca zestre ori l-a
dobândit din munca sa. Aşadar, legislaţia îl avantaja uşor pe soţ, soţia având de fiecare dată dreptul
să răstoarne în favoarea ei această prezumţie.
Mai târziu, romanii şi-au dat seama că modul cum se făcea împărţirea averii în caz de divorţ
le crea multe probleme şi au recurs la încheierea unui contract matrimonial. De fiecare dată când
un bărbat şi o femeie se casătoreau sine manu, era întocmit şi un contract, în formă scrisă, în care
se indica zestrea primită de femeie, costurile ş.a.m.d.
Este necesar a cunoaşte cum se proceda la romani cu darurile primite de ambii soţi la nuntă
(darurile de nuntă). Astfel, darurile primite la nuntă se transmiteau soţului, iar acesta le putea
folosi fără a cere acordul soţiei. În caz de divorţ, darurile de nuntă reveneau soţului. Acestea puteau
ajunge în posesia soţiei numai dacă desfacerea căsătoriei s-a făcut din vina soţului. [2, p.124]

3.3. Tipuri de relație în afara celor de căsătorie

În societatea romană existau și alte tipuri de relație între persoane, care ieșiau în afara celor
de căsătorie:

1) Concubinajul – uniunea dintre patricieni și plebei, atât timp cât căsătoriile între
aceștea erau prohibite (până la perioada legii celor XII Table, cînd prin Lex
Canuleia, datată cu anul 445 î. HR., s-a permis încheierea lor);
2) Contubernium – coabitarea ca o legătură de fapt dintre sclavi sau dintre oameni
liberi și sclavi;
3) Matrimonium sine conubio – uniunea dintre persoane de diferite cetățenii;
4) Stuprum – uniunea sexuală în afara căsătoriei a persoanelor libere, necăsătorite
sau în relații de adulter. [1, p.158]

9
4. Condiții cerute pentru încheierea căsătoriei

4.1. Condiții de formă


Căsătoria cum manu se încheia prin următoarele trei forme confarratio, usus şi coempito.
În toate cazurile trebuiau respectate anumite solemnităţi.(anexa 4)
4.1.1. Confarreatio
Confarreatio- era o formă de încheiere a căsătoriei ce prezintă asemănări cu cununia
religioasă din zilele noastre: se realiza în faţa preotului, în prezenţa martoritor, mireasa era
асореrită cu un voal roşu. În cadrul acestei ceremonii, zeului suprem Jupiter i se aducea ca jertfă
о pâine specială cu scopul de a atrage favoarea lui asupra viitorilor soţi. La acest tip de căsătorie
aveau acces numai patricienii, plebeii fiind excluși.
4.1.2. Usus
Usus- constă din veţuirea în comun, timp de un an, a viitorilor soţi, iar după expirarea
termenului de un an femeia trecea automat sub puterea soţului. Era numită şi căsătoria de probă.
Se aplica regula celor trei nopţi: dacă femeia lipsea trei nopţi de la domiciliul soţului, căsătoria se
întrerupea, reluându-se doar cu acordul soţului.
4.1.3. Coemptio
Coemptio („cumpărare”)- se realiza printr-o cumpărare fictive a viitoarei soţii. La această
formă de căsătorie recurgeau cetăţenii simpli şi plebeii. În mod simbolic, în prezenţa a cinci
martori, viitorul soţ „cumpăra” de la pater familias, în schimbul monedei de un as , fata care urma
să-i fie soţie.
Căsătoria sine manu nu presupunea forme solemne, se realiza prin aducerea femeii în casa
bărbatului, ocazie cu care se organiza о petrecere. [2, p.121]
4.2. Condiții de fond
La romani, condiţile de fond cerute pentru incheierea unei căsătorii erau: consimtamantul,
vârsta şi dreptul legal de a se căsători
4.2.1. Conubium
Conubium (ius conubii)- era acel drept recunoscut unei persoane de a încheia o căsătorie
valabilă conform cu ius civile. Acesta avea o accepțiune obiectivă ce însemna aptitudinea
generală de a încheia o căsătorie. Accepțiunea subiectivă era aptitudinea relativeă a unei
persoane de a se căsători cu o anumită persoană.

Astfel ca din lipsa lui ius conubii, puteau aparea două feluri de incapacități: o incapacitate
absolută și una relativă. [3, p.86]

10
4.2.2. Consimțământul
În epoca veche a dreptului roman, căsătoria avea loc numai în baza consimţământului
exprimat de pater familias al barbatului şi de pater familias al femeii. Dacă pater familias refuza
să-şi de-a consimţământul şi, respectiv, nu aducea dovezi serioase care să justifice refuzul său, el
putea fi dat în judecată.
Mai târziu, în epoca clasică, în afară de consimţământul dat de către pater familias, se cerea şi
consimţământul viitorilor soţi.
La fel, în situaţia când pater familias lipsea mult timp de la domiciliu, avea dereglări psihice
sau din alte motive nu putea să-şi dea consimţământul, s-a permis ca bărbatul şi femeia să se
căsătorească fără a avea acest consimţământ.
Dacă bărbatul şi femeia erau persoane sui iuris (nu se aflau sub nicio putere) şi doreau să se
căsătorească, о puteau face singuri, fără a cere acordul cuiva. [2, p.122]
4.2.3. Vârsta
A constituit un motiv de controversă între sabinieni şi proculieni, pentru că, în dreptul
postclasic, Justinian să stabilească că la momentul încheierii căsătoriei, fata trebuia să aibă
minimum 12 ani (să fie nubilă, aptă pentru căsătorie). În privinţa băieţilor .(aşa-zisa pubertate),
sabinienii о fixau de la caz la caz, luând în considerare nu vârsta, ci dezvoltarea fizică a tânărului, pe
când proculienii о fixau la 14 ani. [4, p.92]

4.2.4. Dreptul legal de a se căsători


Soţul trebuia să aibă în conformitate cu legile romane dreptul de a încheia o căsătorie.
Existau următoarele cerinţe:
a) Viitorii soţi să nu fie rude între ei – între rudele de linie dreaptă căsătoria era
interzisă, iar între rudele de linie colaterală căsătoria era interzisă până la gradul
patru;
b) Viitorii soţi să nu fie afini între ei – afinitatea dintre soţ și rudele celuilalt soţ;
c) Nici unul dintre soţi să nu fie casătorit – poligamia e interzisă de lege;
d) Văduva nu se putea recăsători timp de 1 an (în epoca veche) de la moartea
soţului – acest termen era introdus din considerente morale (doliul datorat
bărbatului). O altă raţiune era de a evita discuţiile asupra paternităţii copilului
care s-ar naşte în acest interval;
e) Categoria socială constituia o piedică la căsătorie – de exemplu, mult timp
căsătoria dintre plebei şi patricieni a fost oprită prin lege;
f) Motivele politice – de exemplu căsătoria guvernatorului de provincie cu o
femeie din provincia respectivă era interzisă. [2, p.122]
11
5. Desfacerea căsătoriei

Căsătoria putea fi desfăcută în următoarele cazuri:

1) decesul unuia dintre soți (calea naturală de desfacere a căstoriei);


2) pierderea libertății sau a cetățeniei unuia dintre soți;
3) divorțul se realiza în două forme: putea lua forma lui diverete sau divortium,
avea loc cu acordul ambilor soți sau al pater familias ai ambilor soți, sau forma
lui repudium – la voința doar a unuia dintre soți;
4) capitis diminutio minima, caz în care persoana nu mai putea rămâne căsătorită;
5) absenţa unuia dintre soţi de la domiciliu timp de 5 ani fără ca să fie cunoscută
vreo informație despre locul aflării lui;
6) constatarea faptului că la încheierea căsătoriei nu au fost respectate condiţiile
de fond cerute de lege. [1, p.163]

5.1. Divorțul
Divorţul- înseamnă desfacerea căsăoriei prin acordul ambilor soţi (din limba latină,
divortium). Se consideră că în Roma primul divorţ a avut loc în anul 231 î.Hr. Cicero ne spune
cum se făcea pe atunci un divorţ: un cetaţean roman, “ţinând cont de Legea celor XII Table, îi
spunea femeii sale să ia lucrurile care îi aparţin ei şi, luând de la ea cheile, о alunga”.
Smplitatea cu care se făceau divorţurile ducea la eşuarea multor căsătorii. Văzând aceasta,
împaratul Iustinian a cerut ca divorţurile sa fie justificate, de exemplu, căderea în prizonierat,
adulterul, atentarea la viaţa soţului, impotenţa sexuală, violenţa bărbatului faţă de femeie. În
celelalte cazuri, declarate „nejustificate”, soţul (bărbatul sau femeia) vinovat de desfacerea
căsătoriei era ţinut la plata unei amenzi.
În epoca clasică, soţii erau liberi să desfacă căsătoria dacă ambii îşi doreau acest lucru.
Divorţul avea loc şi atunci când unul dintre soţi făcea о declarație de refuz de a trăi împreună cu
celălalt. Acestei desfaceri unilaterale a căsătoriei I se spunea repudium. Se cerea ca declaraţia
făcută de soţ să exprime cu adevarat intenţia sa de a desface căsătoria.
Dacă repudium se făcea atunci când soţul era „într-о stare de mânie sau de nervozitate, se
aştepta ca soţul să redobândească о stare de linişte sufletească şi numai atunci căsătoria se
considera desfăcută. În aşa mod, dacă femeia spunea că divorţează de soţul ei, dar apoi se întorcea
la el, declaraţia făcută de femeie nu putea fi luată ca divorț.
Îo perioada monarhiei absolute au intervenit о serie de schimbări. Divorţul prin acordul de
voinţă al soţilor a fost interzis de către împăratul Iustinian. Declaraţia unilaterală de divorţ a fost

12
permisă numai în cazul când celălalt soţ a fost infidel, a atentat la viaţa soţului ori a admis cu
vinovăţie alte acţiuni din partea sa.
Divorţul se permitea şi fără vinovăţia celuilult soţ, însă numai dacă exista un temei serios
(de exemplu, de a se retrage la o mănăstire pentru a se călugări). Dacă soţul divorţa de unul singur,
fără a avea la bază un temei serios, era obligat să plătească o amendă (căsătoria nu se mai
restabilea).
La fel în cazul desfacerii căsătoriei, se ţinea cont de felul acesteia – cum manu se desfăcea
prin formă inversă celei care s-a incheiat. Astfel, la desfacerea căsătoriei încheiate in faţa zeului
Jupiter şi a zece martori, se cerea respectarea în tocmai a acestor solemnităţi; la desfacerea
căsătoriei în care soţia a fost vândută soţului pentru o sumă de bani, soţului îi era restituită suma
de bani, respectiv el trebuia să întoarcă soţia. La desfacerea căsătoriei sine mamus nu se cerea
respectarea condiţiilor de formă.
După desfacerea căsătoriei foştii soţi dispuneau de dreptul de a încheia noi căsătorii. Cu
referire la copii, aceştea rămâneau la soţul nevinovat.
Soţul era obligat să restiuie imediat dota. Dacă nu o făcea, rudele soţiei aveau la dispoziţie
actiunea în restituirea dotei, cu care se adresau în judecată împotriva soţului.
Reieşind din situaţia materială a soţului, judecătorul putea dispune restituirea eşalonată a
dotei, iar dacă nu avea de unde, soţul putea fi scutit de acestă obligaţie.

13
Concluzie

În concluzie pot spune că căsătoria în dreptul roman reprezintă o instituție construită


riguros după realitățile societății, cu reglementari care să acopere fiecare situație specială care s-
ar fi putut ivi ținând cont, în primul rând, de complexitatea statutului cetățeniei romane, și, în al
doilea rând, de raporturile sentimentale care necesitau o acoperire juridică și în afara cetățeniei
(connubium era recunoscut doar cetățenilor, prezentând totuși excepțiile de rigoare).
De menționat este statutul femeii în căsătoria romană, întrucât tot timpul se supunea
bărbatului. Chiar și în epoca clasică, când dreptul a cunoscut cel mai înalt grad de dezvoltare,
femeia nu a fost egală în drepturi cu bărbatul, spre deosebire de sistemul de drept contemporan
unde cel puțin ,,de iure” femeia și-a căpătat deplinătatea drepturilor în cadrul căsătoriei.
Putem spune că complexitatea cadrului juridic care domina această instituție a fost
preluată, în mare parte, și de sistemele de drept actuale, care și-au clădit principiile pe ruinele
sistemului roman.
Astfel că, una din premisele apariției și dezvoltării contractului matrimonial, în starea care
este la momentul de față în Europa, a fost stabilirea și reglementarea de către cei mai de vază
compilatori a relațiilor patrimoniale între soți în statul roman.
Nu putem vorbi, cu toate acestea, de o asemenare izbitoare între un sistem de drept mort și
unul contemporan, facând trimitere înainte de toate la realitățile socio-culturale complet diferite.

14
Bibliografie:

1. Volcinschi V. ș.a., Drept privat roman, Univ. de Stat din Moldova, Chișinău: Reclama, 2014.
2. Mihalache I., Drept privat roman, Chișinău: Poligraf, 2014.
3. Cocoș Ș., Drept roman, București: Beck, 2011.
4. Molcuț E., Drept privat roman, București: Universul Juridic, 2013.
5. Volcinschi V. ș.a, Dreptul privat roman (scheme), Chișinău: Tipografia Centrală, 2001.
6. Dan Constantin Mata. Casatoria in drept privat roman. Universitatea Al. I. Cuza, Iași, Facultatea
de Drept Drept Roman https://biblioteca.regielive.ro/referate/drept/casatoria-in-dreptul-roman-
183259.html (vizitat 27.11.2017)

15
Anexa 1

FORMALITĂȚILE PREALABILE ÎNCHEIRII CĂSĂTORIE

Formele căsătoriei Logodna –promisiunea


Sine manu bilaterală a viitorilor soți unul
față de altul de a se căsători

Formalitățile Festivități sărbătorești


prealabile din ajunul aducerii
încheierii miresei în casa mirelui
căsătoriei
Acordul scris în privința
Bunurilor care le dețin
Forma unică a acestei fiecare dintre soți
căsătorii constă în aducerea
soției în casa soțului

Anexa 2

TIPURI DE CĂSĂTORIE

Căsătoria

Cum manu Sine manu

Soţia trece Soţia nu trece în


în puterea puterea soţului, ci
soţului rămâne în puterea

16
atălui său
Anexa 3

RAPORTURILE DINTRE SOŢI

Raporturile dintre soţi

Raporturile personale Raporturi patrimoniale

În căsătoria În căsătoria În căsătoria În căsătoria


cum manus sine manus cum manus sine manus

Soţia Soţia - toate bunurile - bunurile soţiei


-devine agnată -nu devenea agnată soţiei treceau în de până la
cu rudele soţului; în familia soţului; proprietatea căsătoriei nu
-dobândea rangul -dobândea soţului sau a treceau în
social al soţui; domiciliul soţului; şefului familiei proprietatea
-dobândea -purta numele acesteia; soţului;
domiciliul soţului; soţului; - soţia era -soţia nu
-datora respect şi -avea obligaţia de chemată la moștenea în
fidelitate (adulterul respect faţă de soţ moştenire în familia soţului.
era condamnat cu -obligaţia de familia soţului.
moartea). fidelitate a soţilor
unul faţă de altul.

17
Anexa 4

CONDIŢII DE FORMĂ

Formele căsătorie
cum manus

Comfarrentio Usus Coemptio

Căsătorie solemnă care Căsătorie care constă în Căsătorie care constă


se petrece în prezenţa conveţuirea în comun a într-un act de cumpărare
viitorilor soţi, a pontifului, viitorilor soţi timp de 1 an. a soţiei de către soţ şi
a preotului şi a 10 martori. La împlinirea unui an invers a soţului de către
Această formă de căsătorie femeia trecerea în puterea soţie.
era utilizată numai de bărbatului şi devenea
patricieni. agnată cu membrii familiei

18
Anexa 5

CONDIŢII DE FOND ALE CĂSĂTORIEI

Condiţii de fond
ale căsătoriei

Conubium Consimţământul Vârsta

Dreptul oamenilor liberi Este exprimat de soţ numai Pentru fete –


de a încheia o căsătorie dacă ei sunt persoane sui 12 ani
conform dereptului civil. iuris, dacă ei nu sunt sui pentru băieţi –
iuris consimţământul este 14 ani.
exprimat de pater familia
în puterea căruia viitorii
Piedici la încheierea soţi se vor afla.
căsătoriei:
- rudenia;
- alianţa;
- condiţia socială.

19