ROMAN MITOLOGIC, TRADIȚIONAL, OBIECTIV, REALIST

BALTAGUL
de Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu, originar prin familie din Oltenia (Sadova), s-a născut la 5 noiembrie 1880 în
Paşcani ca fiu al lui Alexandru Sadoveanu, avocat, om bărbos şi bine trăitor, şi al Profirei Ursachi,
strănepoată de baci din nordul Moldovei. Şcoala primară a făcut-o cu domnul Busuioc, gimnaziul la
Fălticeni, liceul la Iaşi. S-a căsătorit în 1901 şi a avut mulţi copii, pe care i-a crescut patriarhal, făcând
uz şi de bici. Vânează, joacă şah şi se ocupă de gospodărie. Mort la 19 octombrie 1961, ora 9 dimineaţa.
Opera sa constituie un edificiu unitar şi monumental, o „eternă reîntoarcere” la tiparele din obârşii:
natura „Ţara de dincolo de negură”, „Împărăţia apelor”; existenţa ritualizată „Hanul Ancuţei”;
destinul cosmic al omului „Baltagul”; trecutul ca timp istoric „Fraţii Jderi”, „Zodia Cancerului”,
„Neamul Şoimăreştilor”.
De-a lungul anilor, critica literară a denumit ,,Baltagul” - ,,roman mitic”,deoarece autorul preia
motivul baladei populare ,,Mioriţa” şi îl dezvoltă într-o naraţiune cu adevărat fascinantă. În balada
populară, trei ciobani coboară cu trei turme de miei, cu oile la iernat.Doi dintre ei se hotărăsc să îl
omoare pe tovăraşul lor, baciul moldovean.Acolo, unde acţiunea baladei se rupe, transformându-se în
lirism, Sadoveanu o continuă, ţesând în jurul acestui subiect , al uciderii din lăcomie, povestea
reconstituirii crimei şi a pedepsirii ucigaşilor de către văduva
Tema romanului o constituie existenţa păstorească, pusă sub imperiul „rânduielii” şi
neschimbată de sute de ani. În această lume, tradiţia şi ritualurile sunt legile nescrise ale comunităţii.
Titlul denumeşte un topor cu coadă lungă; în roman, acesta este arma crimei, fiind folosit de
Calistrat Bogza pentru al ucide pe Nechifor Lipan.
Structura romanului: publicat în anul 1930 (după ce fusese scris în numai câteva zile),
„Baltagul” este o lucrare epică în proză, de întindere relativ mare, alcătuită din 16 capitole. Nucleul epic
al romanului”Baltagul” îl constituie începutul capitolului al X-lea – episod în care autorul face un
excelent portret de grup al oamenilor de la munte, înfăţişând o comunitate umană şi o familie aparţinând
acestei comunităţi. Se conturează astfel cele două planuri acestei opere:
 drumul Vitoriei Lipan, în căutarea osemintelor soţului Nechifor;
 viaţa păstorilor din munţii Moldovei, în deceniul al III-lea al secolului al XX-lea;
Conţinutul: acţiunea începe într-o după-amiază de toamnă târzie când Vitoria Lipan, soţie de oier, din
Măgura Tarcăului, stă pe prispa casei şi toarce (expoziţiunea). Gândul o duce spre soţul ei Nechifor
Lipan care plecase de acasă după nişte oi la Dorna şi încă nu se mai întorsese (intriga).
Înţelegând din semnele vremii că iarna se apropie, femeia este frământată de mari griji şi
nelinişti. Primise, la interval de trei zile, două scrisori venite tocmai dinspre Iaşi, din bălţile Jijiei, unde
Lipanii îşi ţineau oile. Niciuna însă nu aducea vestea cea bună. Această singurătate sporeşte frământările
femeii, cu atât mai mult, cu cât Vitoria are nişte semne rău prevestitoare: cocoşul „dă semn de plecare”
(cântând cu capul întors spre poartă), iar pe Nechifor îl visează „trecând călare o apă neagră”. Merge la
părintele Dănilă care o sfătuieşte să stea liniştită că poate soţul ei zăboveşte o zi sau două cu lăutarii ca
un bărbat ce se află. În fapt de seară Vitoria merge, şi la baba Maranda, vrăjitoarea satului, cărţile babei
arătând că Nechifor s-ar fi oprit la o femeie cu ochi verzi, Vitoria pleacă şi de aici nedumerită.
Bănuiala că lui Nechifor i s-a întâmplat ceva rău, creşte în sufletul Vitoriei pe măsură ce trece
timpul. În plus, în preajma Crăciunului, Gheorghiţă se întoarce din bălţile Jijiei, cu vestea că Nechifor
tot nu dăduse nici un semn. Pentru întâia oară, sărbătorile de iarnă îi aduc un sentiment de înstrăinare, de
parcă viaţa s-ar fi oprit. Vitoria merge la Mănăstirea Bistriţa, rugându-se cu umilinţă la icoana Sfintei
Ana. Apoi depune şi o plângere la autorităţi, la Piatra Neamţ, dar nădejdea sa rămâne. La întoarcere îşi
pune ordine în gospodărie, pe care o lasă în seama argatului Mitrea şi o duce pe Minodora la Mănăstirea
Văratec. Aici se încheie primul moment al romanului pregătirea pentru călătoria ritualică (capitolele I
– VII).
Drumul Vitoriei şi al lui Gheorghiţă începe într-o zi sacră (vineri 10 martie), o dată cu răsăritul şi
se va încheia simbolic, la apus, după înmormântarea osemintelor lui Nechifor Lipan. După ce merg până
la Călugăreni împreună cu un negustor, mama şi fiul îşi continuă drumul spre Fărcaşa, sat în care un
viscol ivit din senin i-a obligat să poposească. Acest semn al naturii îşi are rostul lui, fiind invitaţi în casă
1
de Moş Pricop, află că Nechifor trecuse pe acolo în toamnă, în drum spre Dorna. În alte sate, Vitoria şi
Gheorghiţă, asistă la câteva evenimente cu valoare simbolică. Astfel, după ce la Borca, Vitoria a căzut
într-o cumetrie, mergând mai departe, întâlneşte o nuntă la Cruci. În drumul lor, Vitoria şi fiul ei află
„semne” despre trecerea celui căutat, dar abia la Vatra Dornei lucrurile încep să se lege.
Coborând pe drumul turmelor, mama şi fiul află urmele celor trei ciobani, în diferite locuri, cei
care îi văzuseră, vorbeau mai ales despre un bărbat cu căciulă brumărie, care călătorea un cal negru
(Nechifor) şi despre un altul care râdea mult şi avea buza de sus despicată ca la iepure (Calistrat Bogza).
Acesta ar fi al doilea mare moment al romanului (capitolele VIII – XI), axat pe căutarea urmelor lui
Nechifor, întru dezlegarea tainei.
Din capitolul al XII-lea începe să se facă lumină în jurul ucigaşilor: poposind în Suha, Vitoria
află că doi gospodari Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui deveniseră, în mod miraculos, stăpâni peste sute de oi.
Chemaţi de munteancă la Primărie cei doi pretind că i le-au plătit lui Nechifor şi nu mai ştiu nimic
despre el. Aici se încheie cel mai întins moment al subiectului: desfăşurarea acţiunii. Tot acum
cuvintele din moto „Stăpâne, stăpâne / Mai cheamă şi-un câne” îşi găsesc ecoul într-o întâmplare:
mergând, într-o zi, prin Sabasa, Vitoria îl găseşte, într-o curte, pe Lupu câinele lui Nechifor. Lupul, va
deveni, „călăuza” spre râpa în care zăceau osemintele lui Nechifor. Acesta este punctul culminant al
romanului şi constituie sfârşitul iniţierii lui Gheorghiţă.
Înmormântarea osemintelor lui Nechifor, cu bocitoare, cântec de bucium şi găină neagră dată
peste groapă, constituie împlinirea rânduielii, pentru care Vitoria făcuse acest drum. Lunga călătorie a
celor doi se încheie în scena paznicului, când Vitoria îi obligă pe cei doi ucigaşi să se autodemaşte.
Bogza, lovit în frunte, cu baltagul, de către Gheorghiţă şi sugrumat de câinele Lupu, îşi recunoaşte fapta
înainte de a muri, iar Cuţui este arestat de oamenii stăpânirii. Acesta este ultimul mare moment al
romanului, care ar putea fi intitulat „Împlinirea rânduielii”.
Al doilea plan al romanului, prezintă existenţa oamenilor din munţii Moldovei înfăţişaţi într-un
admirabil portret de grup, la începutul capitolului al X-lea. Fiinţe solare, iuţi şi nestatornice ca apele de
munte, aceşti oameni „de sub brad” pun mai presus de ori ce „datinile lor de la începutul lumii” adică
tradiţia. Autorul descrie obiceiurile de sărbători, nunta, înmormântarea şi viaţa obişnuită a acestor
oameni. Importanţa este că, prin participarea aceloraşi ritualuri, lumea muntelui iese din timpul curgător,
instalându-se într-o durată eternă.
Romanul este o operă narativă în proză, de întindere mare, a cărei acţiune se desfăşoară, de
obicei, pe mai multe planuri, având o intrigă complexă şi personaje numeroase.

2
 Caracterizarea personajului Vitoria Lipan

Vitoria Lipan – personaj principal – este o figură reprezentativă de erou popular, întrunind calităţile
fundamantale ale omului simplu de la ţară, în care se înscriu cultul pentru adevăr şi dreptate, respectarea
legilor strămoşeşti şi a datinilor. Pentru toate acestea, Vitoria Lipan poate fi un personaj mitic de
literatură cultă.
Figura Vitoriei ilustrată la început în nemişcare sugerează, indirect, neliniştea ei interioară, văzută
din exterior spre interior, „ochii ei căprii în care se răsfrângea lumina castanie a părului erau duşi
departe”. Îngrijorarea eroinei este cauzată de întârzierea „peste obicei” (73 de zile) a lui Nechifor Lipan,
„dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani”, plecat la Dorna să cumpere oi.
Vitoria Lipan cucereşte prin frumuseţea şi farmecul ei fizic, căci, la aproape patruzeci de ani, ochii
ei căprui redau lumina castanie a părului, însă privirea ei era dusă departe, semn al gândurilor în care era
adâncită şi care o copleşeau. Femeia “nu mai era tânară dar avea o frumuseţe neobişnuită în privire”,
observându-se caracterizarea directă.
Portetul moral reiese mai ales din faptele şi gândurile eroinei, prin caracterizare indirectă.
Credincioasă, Vitoria merge la părintele Daniil Milieş pentru sfat şi refuză să creadă că soţul ei întârzie
la petreceri mai mult de „o zi ori două”, pentru că „ştie că-l doresc şi nici eu nu i-am fost urâtă”.
Dragostea puternică pentru Nechifor o determină să se ducă şi la ghicitoarea satului, baba Miranda, dar
nu are încredere nici în prezicerile acesteia, că Nechifor ar fi părăsit-o pentru altă femeie „cu ochii
verzi”, aşa că devine tot mai sigură că s-a întâmplat o nenorocire.
Vitoria respectă riguros datinile strămoşeşti, se ghidează în presupunerile ei după semne ale
credinţei străbune, precum şi după experienţa sa morală, acţionând în funcţie de acestea. Primele semne
rău-prevetitoare sunt visele: unul care a „împuns-o la inimă” i-l arată pe „Nechifor Lipan călare cu
spatele întors cătră ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape”, iar altă dată l-a visat rău, „trecând călare
o apă neagră.. era cu faţa încolo”. Alt semn este şi glasul lui Lipan venit din memoria ei, dar „nu putea
să-i vadă chipul”.
Naratorul dezvăluie indirect, frământările eroinei, de la nelinişte la bănuială, apoi la certitudinea că
ceva rău s-a întâmplat cu bărbatul ei. Inteligentă, dârză şi cu o voinţă puternică, Vitoria se hotărăşte să
afle adevărul şi pleacă în căutarea lui Nechifor, pe acelaşi drum anevoios, pe care-l parcursese şi el.
Înaintea călătoriei simte nevoia unei purificări sufleteşti, ţine post negru în toate „vinerele”,
dăruieşte mănăstirii Bistriţa o icoană cu Sfânta Ana, căreia îi spune în soaptă „taina ei” şi o lasă pe
Minodora, fiica ei, în grija maicilor. Lucidă şi cu spirit organizatoric deosebit, vinde agoniseala ca să
aibă bani pentru drum, îi comandă fiului ei, Gheorghiţă, un baltag nou şi îl avertizează că de acum
„mâncarea noastră are să fie din pumni şi din picioare”.
Hotărâtă să afle adevărul şi să răzbune moartea bărbatului ei, Vitoria se opreşte în toate locurile
unde poposise şi Nechifor, respectă şi onorează ceremoniile la care asistă, o „cumătrie” şi o nuntă.
Superstiţioasă, consideră că şi acesta este alt semn rău-prevestitor, pentru că mai întâi întâlneşte botezul,
apoi nunta. Vitoria reconstituie drumul făcut de bărbatul ei, se amestecă printrea oameni ca să poată afla
mai multe amănunte, întrebând cu discreţie şi inteligenţă din loc în loc, din han în han, tenace şi dârză,
punând cap la cap cele aflate, cu o logică impecabilă, descoperă osemintele lui Nechifor în râpa de sub
Crucea Talienilor. Datina înmormântării şi pedepsirea ucigaşilor constituie fapte sugestive pentru
caracterizarea indirectă a eroinei. Ea împlineşte şi respectă toate datinile şi obiceiurile înmormântării
izvorâte dintr-o credinţă străveche a poporului şi se conduce după legi nescrise, pentru că „cine ucide om
nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”.
Portretul moral este puternic conturat, Vitoria fiind înzestrată cu inteligenţă, luciditate, stăpânire de
sine, devotament şi neclintire în împlinirea tradiţiilor şi datinilor străvechi, trăsături care reies mai ales
din faptele, vorbele şi gândurile femeii – prin caracterizare indirectă. Felul ei de vorbi dovedeşte o
intelegenţă înnăscută, folosind în exprimare uneori maxime: “Eu te cetesc pe tine, măcar că nu ştiu
carte”, dar alteori evidenţiază un umor, când i se adesează argatului Mitrea “Să nu uiţi să mănânci şi tu
ca să nu-ţi slăbească puterile”.
Dialogul şi relaţiile cu alte personaje ale romanului evidenţiază, de asememnea, stăpânirea de sine,
inteligenţa ieşită din comun. Acumularea de fapte, vorbe şi atitudini conturează caracterul complex al
Vitoriei Lipan.

3
 Odată împlinită datoria şi înfăptuită dreptatea, viaţa reintră în normal, Vitoria fiind hotărâtă să-şi
asume noile responsabilităţi reieşite din statutul de văduvă: „ne-om întoarce iar la Măgura ca să luăm de
coadă toate câte le-am lăsat”.
În romanul „Baltagul”, Mihail Sadoveanu a pus accentul pe observaţie, restrângând descrierea şi
dezvoltând acţiunea prin construirea unor caractere puternice, variate sau pitoreşti.