Clarinetul ca și orice alt instument, pentru a ajunge la forma pe care o cunoaștem astăzi, a

parcurs un drum lung în ani, timp în care și-a perfecționat forma, posibilitățile tehnice și de
expresie.
Prin acest îndelungat si continuu proces de transformare a reușit să se impună, alături de
celelalte instrumente de suflat, ca instrument solist și ca instrument de bază în orchestrele de toate
genurile.
Primul instrument cu numele de clarinet a fost inventat între 1690 – 1700 de Johan C. Denner
(Leipzig, 1655 – Nurenberg, 1707), care, prin adăugarea clapei de duodecima, reuşeşte să-i
mărească ambitusul la o octavă şi o cvintă.
Clarinetul este format din cinci segmente demontabile: muştiucul, butoiaşul, corpul superior al
mâinii stângi, corpul inferior al mâinii drepte, pavilionul
Clarinetul este un instrument muzical de suflat din lemn cu ancie simplă și corp cilindric. Există o
familie numeroasă a clarinetelor, însă termenul se referă de regulă la membrul sopran, acordat în
si.Instrumentul are un ambitus larg, de peste trei octave și este prezent cel mai adesea ca instrument
transpozitoriu (acordat în altă tonalitate decât do). Ancia instrumentului este pusă în vibrație de
buza inferioară a interpretului; digitațiile sunt facilitate de un sistem complex de clape.
Instrumentul nu dezvoltă armonice pare, astfel încât la suflu mai puternic nu va răspunde la octavă
(ca toți ceilalți suflători de lemn), ci la dodecimă perfectă (adică la o octavă plus o cvintă perfectă
– armonicul al treilea în locul celui de al doilea)
Principala problemă care se pune elevilor care învață să cânte la un instrument de suflat,ceea a
realizării prin studiu a unei bune sonorități,a formării odată cu aceasta a unui timbru corespunzător
instrumentului studiat,curat ca intonație,expresiv și flexibil în schimbările dinamice și agogice.
Un sunet de o reală calitate trebuie conceput cu un sunet amplu,intonat exact,expresiv,care să-și
păstreze caracterul inițial și omogenitatea în toate registrele și intensitățiile,să nu devină
strident,dezagreabil în nuanțe de forte,fortissimo dar nici sa nu apara diluat,în piano sau
pianissimo.
Pe langa poziția corectă, respirația corectă este esențială. Există diferite tehnici de a respira:
cu partea inferioară (respirație din diafragmă) și partea superioară(respirașie din piept). Respirația
naturală este o combinație a celor două.
Respiratia în mod corespunzător se realizează cel mai ușoar atunci când stai în picioare,
deoarece muschii sunt relaxati.Dar există și scaune speciale care oferă o poziție care nu
incomodează abdomenul. Săli de concert, de obicei, mai bine vă oferă scaune de diferite înălțimi
pentru toate instrumentele de suflat. Pentru începători există și un suport ortopedic din spuma pe
care îl puteți plasa pe scaun, ceea ce face mult mai relaxant.
Ca orice tehnician, clarinetistul trebuie să-și cunoască intrumentul. Digitația este în mare
parte identică pentru toate modelele. . Tabelele de digitație sunt, de obicei, la fel pentru toate
dimensiunile. Asta înseamnă că poți interpreta, în principiu, pe fiecare clarinet ce iți place (există
diferențe între Boehm și Oehler germană, bineînțeles).
 Accentul sau atacul este ceea ce fac clarinetiștii atunci când lovesc ancia.Acest lucru se realizează
cu ajutorul limbii, care împiedică și vibrația necontrolată anciei. Vibrație care este transmisă mai
departe,împreună cu volumul de aer în muștiuc. Aceste mișcări combinate se intampla destul de
repede, mult mai repede decât te-ai putea gândi la asta.
În loc de a încerca să explic cum să lovești ancia, este mult mai ușor să spun rostește silabei
"TAAA" sau "DAAA" iar atacul se realizează singur . Acest lucru pare destul de natural și ați
făcut-o de un milion de ori.Elibera limbii(prin rostirea silabei "TAAA" sau "DAAA" ) și a fluxului
de aer va fi doar primul pas din începerea utilizării clarinetului.
Un clarinet complet constă în:Muștiuc ,Butoiaș, Corpul mâinii stangi , Corpul mâinii
drepte, Pavilion
Clarinetul ca și orice alt instument, pentru a ajunge la forma pe care o cunoaștem astăzi, a
parcurs un drum lung în ani, timp în care și-a perfecționat forma, posibilitățile tehnice și de
expresie.
Prin acest îndelungat si continuu proces de transformare a reușit să se impună, alături de
celelalte instrumente de suflat, ca instrument solist și ca instrument de bază în orchestrele de toate
genurile.
Documentele istorice atestă faptul că popoarele antice cunoșteau instrumentele de suflat
din lemn, atât pe cele fară ancie( familia flautului) cât și pe cele cu ancie.Instrumentele cu ancie
purtau denumirea de „Arghoull” în Egipt, „Aulos” la vechii greci și Tibia la romani.
Prin trasformarile aduse acestui intrument primitiv în jurul anilor 1690-1700, Johann
Cristoph Denner (1655-1707), maestru constructor de instrumente din Nürenberg, dă la iveală
primul intrument cu numele de clarinet. El reușeste să-i adauge o clapă deasupra zonei Fa1.
Denner desființează tubul în care era introdusa ancia și construiește muștiucul pe care
fixează cu ajutorul unei legături metalice ancia;instrumentul capată astfel mai multa expresivitate
prin acțiunea directă a buzelor intrumentistului asupra anciei.
Continuator al perfecționarii clarinetului, fiul lui Danner (1760) largește tubul sonor al
clarinetului, adaugă pavilionul, tonul devine astfel mai plin și catifelat. Alungind intrumentul,
adaugă o a treia clapă în partea inferioară a intrumentului
Superioritatea tehnică și calitatea sunetului pe care o are clarinetul în ziua de astăzi se
datorează tot lui Ivan Müller . El, împreună cu J. Beer, K. Baermann s-au opus controlării anciei
cu buza superioară (așa cum se obișnuia în acel timp în Franța), remarcând tehinica la clarinetiștii
germani, care sprijineau ancia pe buza inferioară.
Joseph Beer (1744-1811) a fost primul mare clarinetist.