Sunteți pe pagina 1din 32

Psihologia sportului

Conţinuturi:
1. Scurtă incursiune în lumea sportului; delimitări conceptuale
2. Psihologia sportului –obiectul de studiul, rolul şi direcţiile de aplicare ale psihologiei
sportului
3. Stările psihice în sport
4. Stabilitatea performanţei sportive
5. Procesele afective în sport
6. Motivaţia activităţii sportive
7. Concentrarea şi eficienţa în activitatea sportivă
8. Autoregalrea stărilor de oboseală
9. Factorii de personalitate şi rolul lor în sport
10. Performanţa sportivă şi antrenametul total
11. Grupul sportiv şi conducerea lui
12. Asistenţa şi consilierea psihologică

Bibliografie:
1. Epuran Mihai, 1968, Psihologia sportului, Ed. Sport-turism, Bucureşti
2. Epuran M., Holdevici Irina, Toniţă Florentina, 2008, psihologia sportului de performanţă.
Teorie şi practică, Ed. Fest, Bucureşti
3. M. Epuran, I. Holdevici , 1993, Psihologie- compediu pentru antrenori, , Ed. Sport-turism,
Bucureşti
4. I. Holdevici, P. Vasilescu, 1988, Autodepăşirea în sport, , Ed. Sport-turism, Bucureşti
5. I. Holdevici, 1992, Psihologia succesului, Ed. Ceres, Bucureşti
6. Enciclopedia pentru tineri – Sporturile, Editura Rao

Evaluare pe baza de portofoliu cuprinde:


1. Un glosar de termeni specifici pshologiei sportului (minim 20 de termeni)
2. O biografie, prezentată din punct de vedere psihologic, a unui campoin mondial
3. Un chestionar adresat sportivilor vizând anumite aspecte specifice (motivaţie, trăsături de
personalitate, atitudini faţă de antrenamnet etc)

1
1. Scurtă incursiune în lumea sportului; delimitări conceptuale

În ciuda relativei sale fragilităţi fizice, omul s-a dovedit superior altor specii animale. Pentru a
putea supravieţi într-o natură adesea ostilă, el a trebuit să-şi utilizeze cât mai bine resursele
corpului ca să-şi dezvolte forţa, supleţea, rezistenţa. Pentru a-şi câştiga hrana, a depăşi
obstacolele sau a-şi înfrunta inamicii, a învăţat să alerge, să se caţere, să sară, să azvârle, să se
lupte. Treptat, a început să prindă gustul acestor activităţi şi, apoi, le-a abordat numai pentru
plăcerea performanţei şi a competiţiei. Acestea au fost primele manifestări ale sportului, care s-
au răspândit în toate tipurile de societăţi.
În Antichitate, existau două tipuri de exerciţii fizice: cele strict militare şi jocurile sportive cu
caracter religios. Cu timpul, sportul şi-a pierdut caracterul religios, devenind un sistem educativ
sau doar o distracţie.
Primele competiţii sportive s-au disputat în Mesopotamia şi Egipt. Cea mai celebră
manifestare sportivă din lume s-a născut în Grecia: Jocurile Olimpice,organizate la fiecare patru
veri, în cinstea lui Zeus, la Olimpia, în Pelopones. Participau toate polisurile, iar pe durata
Jocurilor, războaiele şi luptele se întrerupeau. Era un armistiţiu sacru, iar purtătorii de flacără
străbăteau Grecia anunuţând evenimentul. Ele durau cinci zile şi erau rezervate cetăţenilor greci
liberi, fiind excluşi sclavii, străinii şi ţăranii. Femeile nu puteau nici să participe, nici să asiste.
Poate tocmai de aceea Callipatrie este cunoscută ca fiind prima „supertoră”. (Mamă de atlet,
Callipatrie dorea cu orice preţ să-şi vadă fiul concurând în ciuda legii sacre a Olimpiei ce
interzicea femeilor să asiste la Jocuri, cu excepţia preoteselor Herei, soţia lui Zeus. Callipatrie s-a
deghizat în bărbat, pentru a intra în incinta sacră. Când fiul său a câştigat, nu şi-a putut ascunde
fericirea şi i-a sărit de gât. A fost demascată în public, fiind graţiată numai pentru că era mama
unui învingător şi descindea dintr-o ilustră familie de atleţi.)
Atleţii se antrenau timp de zece luni şi, înainte de deschiderea Jocurilor, urmau un stagiu de o
lună lângă Olimpia. Jocurile începeau după sacrificii religioase în cinstea lui Zeus şi a altor zei.
Participanţii jurau pe altarul lui Zeus, îndeosebi să nu trişeze. La deschidere, un herald le anunţa
numele şi ţara de origine. Ordinea participării era trasă la sorţi. Nu existau categorii de greutate,
nici chiar în sporturile de luptă. Singura distincţie admisă era a celor două categorii de vârstă:
tinerii (sub 28 de ani) şi bărbaţii. Arbitrii desemnau învingătorii. În a şasea zi, festivităţi şi un
banchet măreţ în celebrau pe câştigători, care primeau ramuri sau coroane din frunze de măslin.
La revenirea în patria lor, erau primiţi triumfal, fiind trataţi ca eroi pe toată durata vieţii.
La romani, sportivii erau profesionişti - gladiatorii luptau în amfiteatre pentru plăcerea
mulţimii şi gloria împăratului.
În evul mediu, exerciţiile sportive au slujit la instruirea militară a cavalerilor: nataţie, turnire,
vânătoare, scrimă, tir cu arcul. Au apărut sporturi colective; ţăranii din nordul Franţei practicau
soule, un joc cu mingea destul de haotic, strămoşul fotbalului şi al rugbiului.
În Germania şi Belgia predomina trasul la ţintă, în Italia cursele hipice, iar în Olanda patinajul
pe canalele îngheţate.
În Renaştere mai ales nobili, au revalorizat cultura Greciei antice, astfel încât grija pentru
corp şi activităţile sportive făceau parte din educaţia tinerilor nobili.
Cei care au reglementat jocurile sportive au fost englezii, în secolul al XIX-lea. Aşa s-a
născut sportul modern. În momentul revoluţiei industriale, englezii, moştenitori ai unei tradiţii
sportive importante au formulat un ansamblu de reguli clare pentru toţi, astfel că fotbalul, rugbiul,
poloul şi alte sporturi de echipă practicate în toată lumea au beneficiat de acest efort. În colegiile

2
britanice s-au născut şi alte sporturi: săritura în lungime, triplusalt, cursa de obstacole şi cursele
hipice. În acelaşi timp, tot în Anglia s-au introdus accesoriile: mănuşile de box, porţile sau
primele vâsle pentru canotaj, tot englezii au fixat dimensiunile terenurilor de competiţie şi
echipamentele.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, interesul pentru cultura Greciei antice a fost consolidat de
descoperirea ruinelor Olimpiei. La 2670 de ani după primele Jocuri Olimpice, a apărut ideea
unora noi. Cel care a dus această luptă pentru renaşterea jocurilor Olimpice este Baronul Francez
Pierre de Coubertin. El a creat CIO (Comitetul internaţional Olimpic, o organizaţie însărcinată cu
stabilirea locului şi a datei de desfăşurare a Jocurilor Olimpice). Astfel, Jocurile Olimpice s-au
desfăşurat în 1896 la Atena unde au participat sportivi din 13 ţări.
Jocurile Olimpice s-au întrerupt pe durata celor două războaie mondiale. Tensiunile ce au
caracterizat raporturile dintre SUA şi URSS au făcut ca sportivii americani să boicoteze Jocurile
Olimpice de la Moscova (1980), iar sportivii sovietici pe cele de la Los Angeles (1984), unde
România singura ţară din blocul est comunist a participat.

1.2. Delimitări conceptuale


În 1993, Consiliul internaţional pentru Ştiinţa sportului şi educaţiei fizice clarifăcă unele
noţiuni, frecvent utilizat în limbajul cotidian (cel mai adesea inadecvat):
• „Sportul”, în sens larg, include activităţi fizice, exerciţii (fizice) şi jocuri, referitoare la
orice mod de angajare, de la sportul recreativ pentru toţi, la sportul „elitelor”
• „Ştiinţa sportului” cuprinde cunoştinţe derivate din disciplinele generale medicale,
sociocomportamentale şi academice umaniste, ca şi din specialităţile ştiinţei sportului
(biomecanica sportului, istoria sportului, medicina sportului, pedagogia sportului,
filosofia sportului, fiziologia sportului, sociologia sportului). Specificul ştiinţei
sportului este de a acumula un corp de cunoştinţe şi de a formula recomandări care să
ajute oamenii să capete o mai bună experienţă în activităţile fizice, precum şi să
înţeleagă şi să aprecieze perspectivele sportului, jocului, jocurilor sportive şi
exerciţiile corespunzătoare. (apud. Epuran, 2008, p.10)
Tipuri de activităţi corporale:
1. activităţi ludice, de joc, aparţinând atât copilăriei cât şi vârstelor următoare,
constutuind un complex de mijloace care satisfac nevoile de mişcare ale omului, sub
formele cele mai variate. Ele au o evidentă funcţie formativă, educativ-psihomotrică şi
psihosocială şi se caracterizează prin spontaneitate, libertate, atractivitate şi
dezinteres.
2. activităţi corporale gimnice, orientate spre autoperfecţionare, efectuate de regulă
benevol, în care sunt cuprinse: gimnastica de bază, gimnastica aerobică, joggingul, cu
funcţii de autodezvoltare şi sanogenice. Utilizate în scop pedagogic, ele constituie
conţinutul de bază al educaţiei fizice şcolare în cele mai multe ţări.
3. activităţi corporale agonistice (agon= luptă), care continuă cu mijloace şi în forme
mult mai diversificate caracteristica de întrecere a jocurilor copilăriei. Aici sunt
cuprinse sporturile a căror principală caracteristică este întrecerea şi performanţa,
având funcţie de satisfacere a dorinţei de afirmare a individului, de evaluare socială şi
de maximizare a capacităţilor psiho-fizice ale indivizilor. Aceste activităţi constituie
domeniul de studiu şi de intervenţie al psihologiei sportului.

3
4. activităţi corporale recreative, efectuate în timpul liber, deţin mai mult decât celelalte
funcţiile de divertisment, destindere, odihnă activă, receere, refacere psihică şi
formare
5. activităţi compensatorii au funcţie de recuperare a capacităţii fizice şi motrice a celor
care manifestă diferite disfuncţii provenite din accidentări, din disfuncţii profesionale
sau din fond genetic. Ele sunt mult folosite în psihoprofilaxia sedentarismului,
astresului vieţii moderne etc.
Un alt concept care necesită clarificări este cel de psihologia activităţilor corporale care este,
aşa cum arată M. Epuran, „o psihologia a omului în mişcare în situaţii specifice”.
Sinteză a diferitelor preocupări despre „trăirea” mişcării din joc şi sport, psihologia
activităţilor corporale este, în acelaşi timp, studiu al subiectivităţii omului în mişcare, al omului
care se joacă şi se întrece cu alţii şi cu sine, şi studiu prospectiv al căilor de optimizare a
comportamentului, de desăvărşire a personalităţii individului şi de creştere a nivelului integrării
lui sociale.

2. Psihologia sportului – obiectul de studiul, rolul şi direcţiile de aplicare ale psihologiei


sportului

Psihologia sportului este ştiinţa care studiază fenomenele de ordin psihologic-


comportamental pe care le prezintă participarea oamenilor la activităţile sportive de tip
performanţial.
Studiul acestor fenomene conduce la:
• Cunoaşterea cât mai adecvată a mecanismelor de declanşare, manifestare şi/ sau
dezvoltare a proceselor, fenomenelor şi însuşirilor psihice la cei care participă la
activitatea sportivă (sportivi, antrenori, arbitri, spectatori, ziarişti, manageri etc.)
• Înţelegerea şi formarea convingerii că practicarea activităţilor corporale competitive şi
mai ales necompetitive, ameliorează condiţia umană şi prin ea calitatea vieţii
• Cunoaşterea trăirilor şi comportamentelor sportivilor şi înţelegerea faptului că acestea
sunt uneori foarte diferite de ale altor oameni, ele deschizând o nouă fereastră pentru
cunoaşterea fiinţei umane
• Dobândirea de către practicianul activităţilor corporale a unor cunoştinţe şi abilităţi
utile pentru dezvoltarea unei imagini pozitive despre sine şi pentru aplicarea în
întreaga activitate şi viaţă a mecanismelor de autoreglare a stărilor
psihocomportamentale.
• Dezvoltarea, la profesori şi antrenori, a abilităţilor de a realiza cu elevii un bun proces
instructiv-educativ, adecvat sarcinilor,în activităţile diverse pe care aceştia le
proiectează şi le conduc
• Înţelegerea faptului că intervenţia psihologică asupra altora şi asupra sieşi nu se poate
realiza optim decât în lumina unei concepţii ştiinţifice,filosofice, metodologice,cu
caracter interdisciplinar,omul concentrând în el un complex original şi unic de
variabile biologice,sociale şi psihice. (Epuran,2008, p.4)
Esenţa psihologiei sportului constă în studiul omului care practică exerciţiul fizic la limita
posibilităţilor sale fizice şi psihice,pentru aceasta supunându-se conştient şi voluntar unui
antrenament intens în vederea realizării performanţelor valoroase în concurs.

4
Azi această disciplină este deosebit de dinamică, datorită nevoii de depăşire a
performanţelor ceea ce adus la inovarea antrenamentului modelat, antrenamentului
psihoton, antrenamentului mental, a tehnicilor de asistenţă psihologică a sportivilor etc.
De asemenea, este o ştiinţă cu un profund carater normativ şi prescriptiv.
2.2. Rolul psihologiei sportului

R. Thomas (1992) consideră că psihologia sportului îndeplineşte următoarele roluri: de a


juta, de a preveni, de a descoperi, de a pregăti pentru antrenament şi competiţie, de a cerceta.
G. Rioux şi E. Thill (1983) consideră că investigaţiile psihologiei sportului trebuie
orientate:
- spre diagnostic – pentru decelarea capacităţilor pretinse de sportul ales
- spre psihoprofilaxie – pentru prevenirea erorilor care pot împiedica mobilizarea
maximală a energiilor
- spre consolidarea personalităţii,în planul reglărilor –pentru ebitarea inhibiţiilor multiple
F. Antonelli (1974) consideră intervenţia psihologiei sportului în patru sectoare:
1. cercetare
2. aplicare (evaluare, pregătire terapie)
3. didactică (formarea specialiştilor)
4. difuzare (congrese şi aplicaţii)
Făcând o sinteză a rolurilor prezentate mai sus, M. Epuran evidenţiază două roluri
principale:
a. teoretic şi academic (de cercetzare şi învăţământ)
b. practic

2.3. Direcţii de aplicare a psihologiei sportului


• Pregătirea, formarea profesorilor şi antrenorilor, înzestrarea lor cu
tehnici şi cunoştinţe specifice domeniului în vederea conducerii ştiinţifice a
procesului de pregătire a sportivilor pentru obţinerea unor performanţe superioare.
Tot aici intră şi pregătirea managerilorşi arbitrilor.
• Pregătirea sportivilor înşişi, prin care se realizează o mai bună
conştientizare şi mai ales formarea capacităţii de autoreglare şi autoeducaţie.
• Difuzarea largă a cunoştinţelor de psihologie a sportului, pentru mai
buna înţelegere şi spirjinare a eforturilor sportivilor în opera lor de construire a
performanţelor.
• Contribuţia la fundamentarea ştiinţifică-psihologică a ştiinţei activităţilor
corporale, în general a ştiinţei sportului, cum ar fi considerarea unor principii
psihologice ale antrenamentului: principiul motivaţiei, principiul conştientizării,
principiul autoreglării etc.

5
Stabilitatea performanţei sportive

Obiectul de studiu al psihologiei sportului îl reprezintă particularităţile psihice ale celor


care realizează performanţe în cadrul unor activităţi cu caracter competitiv.
Acestă disciplină are atât caracter practic cât şi aplicativ.
Clasificarea sporturilor
În 1948 Maurice Baquet, folosind criteriul psihologic şi pedagogic realizează următoarea
clasificare:
1. Jocurile copiilor / şcolare
a. mimate, senzoriale, intelectuale, de memorie
b. gimnastice, jocuri pregătitoare pentru diferite specialităţi sportive
2. Sporturi colective – contra unul sau mai mulţi adversari
3. Sporturi individuale: nataţie, atletism, gimnastică
4. Sporturi de luptă: lupte libere sau clasice, box, judo, scrimă
5. Sporturi în natură: drumeţii, camping
R. Chappuis (1964) – o clasificare în funcţie de cheltuiala de energie fizică şi concentrare
nervoasă
1. Sporturi de mare cheltuială de energie şi mare concentrare nervoasă
a. sporturi colective în aer liber: alpinism, canotaj
b. sporturi colective în sală
c. sporturi individuale în aer liber: schi, tenis
d. sporturi individuale de sală: box, gimnastică
2. Sporturi cu cheltuială mică de energie dar mare concentarea nervoasă (scrimă, săritura în
înălţime)
3. Sporturi cu mare cheltuială fizică de energie, dar redusă concentrare nervoasă – fotbal,
rugbyul, handabl
4. Sporturi cu cheltuială de energie redusă şi redusă concentare nervoasă – voleibal, nataţie,
hochei, echitaţie (Dragnea A., 1996, Antrenamentul sportiv. Teorie şi metodică, Bucureşti,
E.D.P- R.A)
Problema esenţială, indiferent de tipul de sport, o reprezintă găsirea celor mai bune mijloace
psihologice de influenţare a psihicului sportivilor pentru a obţine performanţe maxime.
Pentru un sportiv de înaltă performanţă nu este suficient să obţină un rezultat înalt
întâmplător, o singură dată, ci se aşteaptă o anumită constanţă şi stabilitate în ce priveşte
nivelul performanţei.
Prin nivelul stabilităţii performanţei se înţelege participarea sportivului la nivel ridicat în
cadrul unei competiţii cel puţin o perioadă de timp. Aşadar, stabilitatea include eficienţa şi
menţinerea ei.
Mann şi Hosek consideră că stabilitatea psihică este rezultatul pregătirii psihologice a
sportivilor şi se caracterizează prin variaţia redusă a rezultatelor în condiţii
necorespunzătoare.
Stabilitatea presupune absenţa căderilor şi menţinerea celor mai bune rezultate în
antrenament şi în timpul competiţiei.
Factorii stabilităţii performanţei sportive:

6
a. factori fiziologici. Rezultatele depind în primul rând de nivelul energiei organismului ca
sistem biologic. (factorii biologici: sănătatea, capacităţi funcţionale ale siistemului nervos
şi ale analizatorilor, resursele energetice ale organismului, nivelul de manifestare a
calităţilor motrice de bază, nivelul funcţionalităţii principalelor deprinderi motrice)
b. Factori biomecanici. Aspectul cinematic al acţiunilor
c. Factori psihologici – care au o deosebită importanţă în performanţa sportivă.
Toate aspectele vieţii psihice contribuie la realizarea şi mneţinerea unei acţiuni denivel înalt.
Importante sunt.
- echilibrul emoţional
- capacitatea de autoreglare a stărilor afective dinamica şi eficienţa concentrării atenţiei
- capacitatea de decizie şi gândire lucidă şi oportună
- capacitatea de mobilizare şi actualizare adisponibilităţilor psihice latente prin mecanismul
antrenării gândirii sportive, tehnica imaginaţiei dirijate şi mecanismele de autosugestie
- motivaţia
- capacitatea de efort şi mobilizare voluntară
d. Factorii psihosociali – dinamica grupului sportiv
Realizarea stabilităţii psihice depinde şi de nivelul şi calitatea a ceea ce se numeşte
„stările psihice actuale” care sunt influenţate de dinamica funcţiilor psihofiziologice şi a
proceselor psihice la un moment dat.
Stările psihice actuale pot fi diferenţiate după mai multe criterii.
1. starea de prestart de lungă durată. Acesta apare în momentul în care sportivul în procesul
pregătirii conştientizează în mod concret ce trebuie să realizeze atunci când va lua startul.
Conţinutul se stabileşte pe baza activităţii din antrenament, iar dinamica în procesul
realizării formei sportive.
2. starea de prestart de scurtă durată. Apare imediat după ultimul antrenament înaintea
competiţiei; include procesele psihice legate de aşteptare, iar dinamica include
reprezentările sportivului cu privire la nivelul său de pregătire şi evaluarea mersului
probabil al desfăşurării activităţii.
3. starea de start. Presupune deplasarea sportivului la locul competiţiei. Conţinutul este
reprezentat de pregătirea imediată pentru start, dinamica: funcţie de contactele cu
adversarii înainte de începerea competiţiei
4. starea competiţională – stările psihice apar în timpul desfăşurării competiţiei propriu-zise.
Conţinutul – conţinutul activităţii; dinamiaca- evoluţia situaţiei de pe teren
5. starea postcompetiţională. Conţinutul – aprecierea făcută de sportiv cu privire la
rezultatele competiţiei. Dinamica. Procesul de refacere
Specificul stării psihice actuale este determinată de doi factori:
- nivelul de activare psihică
- particularităţile şi dinamica stărilor emoţionale pozitiveşi negative
Stabilitatea performanţei preupune nu numai reacţia adecvată la solicitările competiţionale ci
şi dezvoltarea funcţiilor de refacere ale organismului.

Starea optimă de luptă (SOL)

Stabilitatea performanţei presupune intrarea sportivului de câte ori situaţia o cere în SOL,
care determină calitatea performanţei sportive realizate. Acesta stare seamănă foarte mult cu
inspiraţia artistică.

7
Cercetătorii dim domeniul psihologiei sportului consideră că SOL este o stare caracterizată
prin coloratură afectivă pozitivă, prin senzaţia de uşurinţă şi încredere în forţele proprii. SOL nu
se confundă cu starea de sănătate psihofiziologică, deoarece, sportivi cu starea de sanatate bună
pot concura slab, în timp ce un sportiv bolnav poate atinge SOL.
SOL se situează în cadrul stării lor psihice de preparaţie a sportivilor între febra de start şi
apaia de start. Este considerată punctul maxim al vârfului de formă sportivă.
Componentele SOL:
- fizică: în obţinerea SOL, sistemul nervos central programează acţiunea, iar corpul,
respectiv sistemul musculo-osteo-articular este veriga de execuţie. Componentele fizice se
referă la o combinaţie de caracteristici şi calităţi psihofiziologice cum ar fi : calităţi
motrice de bază (forţa, rezistenţa, mobilitate, viteză); calităţi psihofiziologice ale
diferiteor aparate şi sisteme: ale cordului, aparatului respirator, sistemului nervos central,
analizatori etc.
- Emoţională: se referă la nivelul activităţii emoţionale. Activitatea sportivă se realizează
cel mai bine pe fondul unei activări emoţionale optime.
- Cognitivă: chiar dacă celelalte componente snt dezvoltate la nivel înalt, sportivul nu va
obţine rezultate bune dacă nu are un program de acţiune. Dacă acest lipseşte sau este slab
elaborat va apărea „împrăştierea de start”. Pentru a o evita sportivul trebuie să aibă o bună
capacitate de concentrare şi o gândire rapidă şi eficientă.
Psihologul sportiv Alekseev realizează o tipologie a sportivilor după modul în care intră în SOL.
• O primă categorie se referă la sportivii care pornesc în elaborarea
SOL de la componente fizice. Ei au un coeficient înalt de stabilitate şi rezistenţă
psihică, o mare încredere în sine numai atunci când sunt pregătiţi fizic şi tehnic.
Roulu important îi revine antrenorului.
• O adoua categorie o reprezintă sportivii pentru care cel mai
important lucru pentru a intra în SOL este nivelul adecvat de activare
emoţională, ei considerând componeneta fizică de la sine înţeleasă. Roulu
important în deţine psihologul sportiv.
• A treia categorie o reprezintă sportivii pentru care cel mai
important în SOL reprezintă procesele cognitive.
Proproţia şi importanţa acestor componente diferă în funcţie de ramura sportivă.
Cunoaşterea şi mai ales controlulSOL este important deoarece majoritatea sportivilor
atribuie cauze externe insucceselor. Deşi importanţa factorilor externi nu trebuie neglijată, de cele
mai multe ori, nu aceştia reprezintă cauza reală a unui rezultat.
Fenomenul se explică prin faptul că factorii externi sunt mai controlabili, sportivul cunoscând
insuficient propriile stări psihice.
Pentru a intra în SOL sportivul împreună cu antrenorul trebuie să cunoască acestă stare,
cum trebuie realizat antrenamentul, cum să menţină această stare, odată ces-a format, cum să
treacă mai bine de la o stare la alta.
Din punct de vedere psihifiziologic autoreglarea în vederea obţinerii sol presupune
următoarele aspecte:
- înlăturarea sistemelor funcţionale inerţioase şi lipsite de eficienţă(sisteme funcţionale
legate de trăiri emoţionale negative
- optimizarea întăririi în SNC a legăturilor temporare şi a celor centro-periferice
corespunzătoare stării şi comportamentului eficient
- optimizarea formării sistemului funcţional corespunzător SOL

8
metodele de autoreglare contribuie la obţinerea şi menţinerea unei stări optime astfel încât
sportivul să-şi realizeze disponibilităţile în cadrul unei activităţi competiţionale.

Antrenamentul autogen

Este cea mai cunoscută şi răspândită tehnică de relaxare, care are aplicaţii multiple ea
putând fi utilizată în clinică, psihoterapie, tulburările nevrotice,în terapia bolilor psihosomatice, în
pregătirea psihologică a sportivilor, a cosmonauţilor, a militarilor specializaţi pentru arme
deosebite, precum şi în refacerea după efort a tuturor persoanelor care lucrează în condiţii de stres
deosebit.
Se poate utiliza şi pentru optimizarea performanţelor în învăţare şi chiar pentru stimularea
disponibilităţilor creative.
În sport antrenamentul autogen se foloseşte ca atare pentru refacerea după efort, pentru
obţinerea SOL etc.
Acest antrenament a fost creat de psihiatrul german Schultz la începutul anilor 1900,
tehnica fiind perfecţionată până în anii 1940-1950, aducându-şi contribuţia inovatoare şi alţi
psihologi.
Sursele antrenementului autogen:
1. studierea tehnicilor orientale de relaxare şi meditaţie (a tehnicilor yoga, în special)
2. hipnoza fracţionată a lui Oscar Vogt
antrenamentul autogen în varianta lui Schultz cuprinde două cicluri: unul inferioe şi altul
superior.
Ciclul inferior presupune:
- trăirea senzaţiei de greutate în membre
- trăirea senzaţiei de căldură în membre
- exerciţii de calmare a respiraţiei şi a ritmului cardiac
- sugerarea senzaţiei de răcoare în zona frunţii
- sugerarea senzaţiei de căldură în zona plexului solar
- destinderea generală.
Acest ciclu durează de la câteva săptămâni la 6 luni. Exerciţiile se realizează progresiv în
şedinţe bisăptămânale şi nu se trece la următorul exerciţiu până când subiectul nu şi-a însuşit
exerciţiul anterior.
Ciclul superior durează pănă la doi ani, exerciţiile fiind asemănătoare cu cele de tip
meditativ. De exemplu: exerciţii de concentrare pe obiecte concrete, pe idei abstracte,
concentarea pe o culoare prteferată de subiect, trăirea sentimentului propriu şi interogarea
propriului subconştient.
Studiile clinice şi cercetările de laborator au arătat că pentru realizarea ciclului superior,
terapeutul trebuie să posede cunoştinţe de psihopatologie şi psihiatrie, altfel putând deregla
personalitatea pacientului.
Ciclul inferior este lipsit de nocivitate şi pe baza lui s-au alcătuit toate celelalte tehnici
simple de autoreglare.
Condiţiile de realizare a relaxării:
1. tehnica trebuie realizată în condiţii adecvate de ambianţă: temperatură potrivită,
luminozitate nu prea intensă, poziţie comodă (Schultz recomandă trei poziţii de
bază: culcat pe spate, şezând în fotoliu, poziţia „birjarului” – picioare depărtate

9
şi cu braţele sprijinite pe picioare). Trebuie evitate zgomotele. Dacă există
subiecţi anxioşi nu se foloseşte poziţia culcat pe spate.
2. stilul de comandă (tonul vocii) : adecvat, de regulă o voce caldă, monotonă, se
evită stridenţele şi comenzile au caracter repetitiv. Se poate folosi şi un fond
muzical discret, pe care să fie înregistarte comenzile.
3. durata. O şedinţă durează aproximativ 20 de minute, iar cu instructajul
preliminar şi discuţia de după se ajunge la 35 de minute.Schultz recomanda şi
paracticarea de către subiect o dată sau de două ori pe zi câte 5-10 minute.
Avantaje antrenamentului autogen:
• odihnă economică şi eficientă. Studiile evidenţiază faptul că 20-30 de
minute de relaxare echivalează cu câteva ore de somn odihnitor
• creşterea capacităţii de concentrare a atenţiei, indirect optimizarea
memoriei iar în timp duce la creşterea echilibrului emoţional şi dispariţia
unor simptome de trac.

Concentrare şi eficienţă în activitatea sportivă

Concentrarea atenţiei asupra momentelor de bază ale activităţii sportive reperzintă una din
condiţiile esenţiale ale succesului sportiv, chiar şi în sporturile în care accentul cade pe atenţia
distributivă există faze în care un nivel înalt de concentrare este decisiv. Concentrarea atenţiei
condiţionează atingerea unor performanţe înalte. Această capacitatea de concentrare este
antrenabilă.
În general există exerciţii speciale care contribuie la crelterea capacităţii de
aconcentrare,unele specifice activităţii sportive,iar altele cu caracter mai general.
Reguli pentru antrenarea capacităţii de concentrare a atenţiei
1. regularitatea practicării exerciţiilor de atenţie
2. stare de calm. Exerciţiiile trebuie practicate în stare de relaxare musculară
3. regula eficienţei. Este mai eficient ca subiectul să se concetreze bine timp de
câteva minute decât să lucreze îndelungat şi să realizeze o relaxare fragmantară
4. gradarea exerciţiilor, care presupune creşterea progresivă a duratei şi
complexităţii. Este indicat ca subiectul să se concentreze asupra unor obiecte
prezente în faţa ochilor (nivelul perceptiv) apoi asupra obiectelor absente (nivelul
reprezentărilor) şi în cele din urmă asupra unor idei abstracte.
Redăm mai jos câteva exerciţii (I. Holdevici):
• exerciţiul nr.1: aşezaţi în faţa dvs. Un ceas cu un ticăit puternic. Închideţi
ochii, relaxaţi-vă şi spuneţi-vă în limbaj intern că un auziţi tic-tac-ul.

10
Imaginaţi-vă că sunteţi insensibili la acţiunea stimulilor perturbatori
externi. Odată familiarizaţi cu exerciţiul veţi auzi numai ce doriţi.
• Ex. nr.2: încercaţi să priviţi cu atenţie acul indicator al unui ceas
secundar fără a lasa atenţia să fluctueze. Iniţial atenţia nu va putea fi
menţinută decât timp de 20-40 de secunde. Prin antrenament se poate
ajunge la 1-3 minute. Dacă atenţia tinde să fluctueze, oprim exerciţiul şi
îl reluăm de la început cu calm.
• Ex. nr.3: alegeţi o imagine simplă , de culoare odihnitoare sao o fogură
geometrică. Imaginea trebuie desenată pe un carton plasat la 1-1,5m în
faţa ochilor astfel încât să poată fi privit fără dificultate. Aşezaţi-vă într-o
poziţie comodă. Fixaţi privirea în centru figurii 10-20 de secunde pănă
ajungeţi, progresiv la 1-2 minute. Priviţi imaginea până când aceasta
începe să fluctueze şi are tendinţa de a-şi schimba culoarea. Când ochii
tind să lăcrimeze,îi închideţi şi relaxaţi privirea.
• Ex.nr.4: într-o poziţie relaxată, cu ochii închişi vizualizaţi cu ochii minţii
imaginea alesaă. Încercaţi să vi-o reprezentaţi cu toate detaliile.
Îndepărtaţi toate gândurile parazite. Acest exerciţiu se poate realiza şi
cun o imagine mai complexă.

Stările psihice limită în sport

Performanţa sportivă ce poate fi definită într-un mod extrem de simplu ca depăşire a


limitelor fizice şi psihice, a fascinant întotdeauna, dovadă fiind „cultul eroului spotiv” prezent
încă din antivhitatea gracă, când învingătorului Jocurilor Olimpice li se ridicau statui şi erau
purtaţi de triumf. Şi azi există admiraţie şi recunoaşterea socială a celor care reuşesc să
depăşească limitele fizice şi/ sau psihice în diferite ramuri spotive.
Stările psihice delimită, arată M. Epuran, reprezintă „un ansamblu de manifestări
subiective ale individului care prezintă un fond mare de tensiune, provocate de situaţiile deosebit
de dificile în care seaflă: efort foarte intens la graniţa posibilităţilor orgamismului, pericol de
accident,lupta disperată pentru reuşită, răspundere mare în caz de eşec.”
În stările de limită. Conştiinţa individului poate prezenta fie un nivel superior de acuitate
(vigilenţă, decizie rapidă) fie poate fi parţial redusă ( confuzie mintală,panică, teamă eşec) ceea
ce se exprimă fie prin posibilităţi de adaptare, fie prin reacţii inadecvate situaţiilor.
În stările de limită tabloul psihic depinde de particularităţile individuale, de gradul de
pregătire, de nivelul aspiraţiei, de motivaţie etc.
Situaţiile limită din sport diferă de cele din viaţa cotidiană datorită faptului că în sport,
acestea sunt previzibile, repetabile ,chiar stereotipe; sportivul se pregăteşte pentru a le îndeplini şi
este conştient că va trebui să se mobilizeze integral,până la capătul puterilor.
În cadrul stărilor psiohice delimită ăntră şi trăirile legate de fenomenul atingerii
performanţei şi succesului, de record şi de condiţiile obţinerii şi depăşirii acestuia.
Limitele psihicului pot fi apreciate în termeni de eficienţă a proceselor informaţionale,
decizionale şi de reglare a comportamentului, dar pot exista şi limite motivaţionale, de nivel de
aspiraţie etc.

11
Limitele posibilităţilor umane se consideră a fi încă insuficient cunoscute, atât pe plan
fizic, cât şi psihic. Azi, specialiştii sunt mai rezervaţi în a face prognoze privind stabilirea unor
limite, deoarece calculele rigoroase ale evoluţiei performanţelor din atletism sau nataţie indică o
creştere continuă a acestora, ca urmare a modificărilor pe care le vor înregistra înseşi condiţiile
somatice, fiziologice,psihice, sociale şi organozatorice ale lor, la care se adaugă progersele
ştiinţei activităţilor corporale.
Capacităţile de efort ale sportivilor sunt evaluate la 80% din posibilităţile absolute ale
fiinţei umane, atinse în stări cu totul excepţionale, pe bază de doping, hipnoză sau forţă majoră.
Graniţa celor 80% este considerată de Hebbelink şi Ries o limită relativă a efortului fizicşi, în
acelaşi timp, o limită a capacităţii de mobilizare psihică.

Funcţii manifestări
Pozitive Negative
Intelectuală Hiperestezie Lipsă de vigilenţă şi concentrare
Luciditate Confuzie mintală
Calcul tactic şi decizie minimax. Indecizie,oscilare, decizie maximin.
Creativitate,independeţă Gândire şablon, stereotipie, prezumţie
Afectivă Hipertimie pozitivă, entuziasm Hipertimie negativă, anxietate; teamă de
încredere insucces; teamă de succes, de adversar, de
accident; furie
Hipotimie negativă, apatie
Volitivă Sentimentul răspunderii Evitare
Hătîrăre Nehotărâre
Combativitate Submisivitate
Perseverenţă curaj Lipsă de perseverenţă, abandon
Stăpânire de sine Temeritate, frică
Precipitare, grabă
Motivaţională Normotivaţie Sub/supramotivaţie
Aspiraţie realist-pozitivă Aspiraţie supra/sub posibilităţi
Caracteristici ale stărilor de limită :
• Condiţionarea multiplă – factori aptitudinali, atitudinali dar şi situaţionali
• Individualitatea şi originalitatea – formele de manifestare a stărilor de limită depind de
structura personalităţii, de nivelul pregătirii şi capacităţilke psihice interpretative şi
reglatorii.
• Variabilitatea în timp, ca urmare a efectului antrenamentului şi a modificării
evenimentelor care devin mai bogate sub aspect informaţional. Sportivul dobândeşte
experienţă şi noi capacităţi de rezolvare a situaţiilor, dar, concomitent cu apropierea
momentului de concurs, se intensifică şi tabloul subiectiv, apărând stările anxioase şi
blocajele de tip intelectual şi motor.
• Relativitatea în raport cu posibilităţile şi particularităţile sportivilor, ca indivizi şi în raport
cu situaţia grupului. Se poate vorbi de caracterul istoric al acestor limite, de evoluţia lor în
timp, precum şi de dependenţa de condiţiile sociale generale şi de nivelul realizat de către
sportivi, ca reprezentanţi ai grupului social.
• Dublă manifestare, spontană şi/sau provocată, consecinţă a dublei determinări, de către
factorii obiectivi (dificultăţi reale) şi subiectivi.din dubla determinare rezultă că limitele
psihice pot fi reale sau imaginare. Pentru depăşirea celor reale se pun în joc metode

12
promovate de psihologie cun ar fi cele de optimizare a diferitelor funcţii şi procese
psihice sau a mecanismelor de reglare a conduitei. Limitele imaginare, care apar de obicei
cu mult timp înaintea evenimetelor critice, sunt menţinute prin autosugestii şi sugestii, ca
reacţie la unele eşecuri, ca manifestare a lipsei de încredere, a supra sau sub motivării. Ele
impun măsuri de ordin psihoterapeutic.
În concluzie, stările psihice de limită reprezintă în primul rănd o supraîncordare a energiei
fizice şi psihice la cel mai înat nivel, ca urmare a faptului că sportivul s-a pregătit pentru
întâmpinarea situaţiilor dificile.

Stresul
Antrenamentul sportiv urmăreşte în mare măsură şi creşterea rezistenţei faţă de stres, fără
să o realizeze integral,întrucât ea depinde şi defactori din afara antrenamentului sportiv.
Stresul în activitatea sportivă este produs deurmătorii factori:
Factori fizici (zgomote, temperatură ridicată sau scăzută,precipitaţii,poluarea atmosferei
de concurs în săli,altitudinea etc.) unii dintre ei ating valori-limită, faţă de care organismul trebuie
să reacţioneze cât mai eficient.
Factori specific activităţii sportive. Plecând de la faptulcă activitatea sportivă este
preponderent motrică, se realizează specific în concurs şi se bazează pe o pregătire îndelungată în
cadrul antrenamentelor, vom identifica mai multţi factori responsabili de producerea stresului.
Astfel, solicitările sub raportul manifestării maxime a forţei,vitezei,rezistenţei, îndemânării,
coordonării,preciziei,oportunităţilor pot deveni factori strsanţi, care provoiacă stare de disconfort,
senzaţii dureroase, dezgust faţă de activitate,lipsa dorinţei de a mai lucra etc.
Concursul sportiv reprezintă activitatea de bază, scopul şi mijlocul prin care sportivul se afirmă
total. El devine stresant prin câteva caracteristici: însemnătatea competiţiei, frecvenţa participării,
valoarea adversarului, condiţiile de organizare,particularităţile arbitrajelor, atitudinea
spectatorilor.
Antrenamentul şi condiţiile psiho-sociale. Antrenamentele sunt cu atât mai dure, cu cât pregătirea
şi aspiraţiile sunt mai înalte. Ele sunt stresante prin frecvenţă,lipsă de varietate, solicitare fizică şi
psihică,înraăport cu: pregătirea propriu-zisă, respectarea regimului de lucru şi deviaţă, natura
relaţiilor inter-individualăp , durata prea mare şi în condiţii de izolare a perioadelor de pregătire
dinaitea marilor competiţii etc.
Factorii psihici. Aceştia reprezintă atât cauza, cât şi efectul situaţiilor streseante.
Principalul factor psihilogic este constituit din stările emoţionale pe care le creează apropierea
concursului în care sportivul întrezăreşte posibilitatea afirmării sau eventualitatea eşecului
personal.apoi urmează suprasolicitările de ordin intelectual, în rezolvarea situaţiilor,în alegerea şi
modificarea strategiilor.

Autoreglarea stărilor de oboseală şi suprasolicitare; atitudinea de „minimax”

În teoria antrenamentului este descris conceptul de „supraantrenament” sau mai exact


„sindromul de aupraantrenament” care este un efect al stresului de solicitare, al solicitărilor
dublate de refacere necorespunzătoare şi care se exprimă în performanţe slabe, tulburări ale
somnului, agitaţie, nervozitate sau irascibilitate, apatie etc.

13
Weinberg şi Gould(1995) arată că supraantrenamentul se referă la solicitările din
antrenament care sunt prea intense şi de durată, pentru care sportivul nu se poate adapta,
performanţele acestuia reducându-se progresiv.
Oboseala este starea psihifizologică, de alarmă şi apărare, care urmează unei anumite
activităţi, semn al reducerii adaptării şi eficienţei acţiunilor impuse.
La baza oboselii se află un dezechilibru a proceselor trofice reglate de sistemul nervos vegetativ.
Dacă pentru profilaxia oboselii este necesar un ritm raţional de muncă şi odihnă, adesea
perioadele de refacere dintre antrenemente nu sunt suficiente pentru recuperarea completă a
organismului. Nici chiar somunul nocturn nu asigură refacerea organismului,instalându-se treptat
surmenajul sau oboseala acumulută. Această stare se manifestă prin scăderea eficienţei pe plan
psihic instalându-se diferite simptome:
1. într-o primă etapă apar: apatia, somnolenţă, scăderea capacităţii de concentrare a atenţiei
şi a activităţii din antrenament
2. într-o fază mai avansată se produc manifestări opuse: hiperactivitatea la stimuli
minori,irascibilitate,impulsivitate, reacţii cu caracter exploziv,labilitate emoţională
caracterizată prin schimbări rapide şi nejustificate de dispoziţie
3. în a treia fază apare nevroza de suprasolicitare. Pe prim plan apar instabilitate,tulburări de
somn, scăderea capacităţii de efort fizic şi intelectual, astenie, cefalee,dispoziţie
depresivă,indiferenţă pentru activitate, acuze somato-forme.
Adesea oboseala este însoţită de scăderea rezistenţei la îmbolnăvire şi accidente.
În perioada în care sportivul manifestă oboseală trebuie redusă încărcătura de efort fizic şi
psihic. În acest caz sunt utile toate metodele care au la bază comutarea atenţiei dela activitatea
principală şi utilizarea tehnicilor de relaxare, cele care au rolul primordial în combaterea
oboselii. Utilă este şi atitudinea de „minimax”.
În situaţiile limită, capacitatea de adaptare a sportivului este solicitată total şi intensiv. În
asemenea situaţii, adaptarea este departe de a fi echilibrare şi stabilizare; ea este „reglare de
optimizare” şi, în mod deosebit „reglare de dezvoltare”.
Reglarea de optimizare se realizează pe baza existenţei mai multor alternative,individul
fiind obligat să decidă dacă va alege un nivel mai dificil (prin creşterea tensiunii), la fel de
dificil sau mai puţin dificil,prin stabilirea unui anumit raport între „funcţia de risc” şi cea de
utilitate,pentru maximizarea utilităţii şi minimizarea riscului.
Transformarea şi perfecţionarea continuă a comportamentului se realizează în reglarea de
dezvoltare, care urmăreşte trecerea sistemului de la o organizare mai slabă la una mai bună,
prin restructurarea schemelor interne şi lărgirea registrului, ceea ce se urmăreşte în
antrenamentul sportiv,în pregătirea şi asistenţa psihologică a sportivului, adecvate situaţiilor
limită.
Specialiştii implicaţi în activitatea sprotivă (antrenori, psihologi, manageri) pot atenua sau
chiar elimina anumite disfuncţii alepracticii sportive dacă vor cunoaşte factorii implicaţiîn
producerea stărilor de oboseala sau epuizare descrise mai sus. Aceşti factori au fost desprinşi
într-o anchetă realizată printre sportivi, de către Raglin şi Morgan (1989) ,prezentaţi de M:
Epuran.
Cauzele supraantrenamentului:
• prea multe situaţii de stres şi tensiune
• prea mult antrenament şi exerciţiu fizic
• oboseală fizică exagerată, suferinţă
• pliciseală provocată de prea multe repetiţii

14
• odihnă insuficientă şi lipsa somunului normal
Cauzele epuizării:
• condiţii proaste de pregătire
• oboseală fizică extremă
• timp insuficient de recuperare după stresul competiţional
• plictiseală
• epuizare psihică şi fizică

Antrenamentul ideomotor
După însuşirea tehnicilor de concentrare a atenţiei,acestea pot fi utilizate cu succes în
domeniul reprezentărilor motorii. Reprezentările stau la baza antrenamentului ideomotor/
mental.
Actele ideomotorii sunt acele acte în cursul cărora reprezentarea mentală a unei mişcări
tinde să reproducă mişcarea propriu+zisă.
Antrenamentul ideomotor reprezintă repatarea mintală ăntenţionată şi sistematică a unui
act motor. Legătura strânsă şi aparent inexplicabilă dintre gând şi mişcare a fost observată
încă dun antichitate.
Primele studii sistematice asupra fenomenului ideomotricităţii au fost efectuate de
Faraday, Chevreul.
Carpanter este cel care introduce termenul de ideomotricitate. Fenomene ideomotorii se
întâlnesc frecvent în viaţa cotidiană: salivaţia şi tendinţa de a produce deglutiţia la evocarea
alimentului preferat, tremorul şi pielea de găină la evocarea frigului,încordarea muşchilor la
trăirea unei scene de luptă, micromişcările degetelor pianiştilor la evocarea unei anumite
piese muzicale etc.
Anderson a vrut să verifice în ce măsură este posibilă antrenarea unor muşchi prin simpla
imaginare a mişcărilor. Alţi autori au demonstrat utilitatea antrenementului ideomotor în
creşterea aficienţei activităţii sportive la trăgătorii de tir, la baschetbalişti,în creşterea
eficienţei paselor şi în realizarea unor exerciţii dificile la gimnaşti.
Antrenamentul ideomotor are în sport următoarele aplicaţii:
- accelerarea şi creşterea eficienţei învăţării unor acte motrice
- ajută la perfecţionarea mişcărilor,corectarea unor greşeli de execuţie a unor exerciţii
- recuperarea unor deprinderi motrice după accident sau îmbolnăvire
trebuie facută diferenţa dintre antrenamentul ideomotor şi reveria pe teme sportive.
Antrenamentul se referă la osecvenţă de exerciţiu foarte precisă cu detalii foarte concrete.
Antrenamentul începe într-un anumit ritm, presupune concentrare mentală , apoi ritmul creşte
apoi se trece la un ritm normal în care se desfăşoară exerciţiul.
Cerectările au demonstrat că efectul concentrării asupra deprinderilor motrice creşte dacă
acestea sunt însoţite de formulîri verbale. Acestea trebuie pronunţate în limbaj intern, paralel
cu imaginile, iar alteori înaintea acestora.
Uneori reprezentarea mentală este atât de vie încât tinde să se transforme în mişcarea propriu-
zisă.
Specialiştii au demonstrat că nu este indicat ca sportivul să se gândească la rezultatul final.

Secvenţă practică de antrenament ideomotor (Neksarov,Udatov, Likenheim, Frester)-


apud. Holdevici

15
Faza 1 – Actualizarea internă. Sportivii sunt familiarizaţi cu practicarea antrenamentului
autogen a lui Schultz. Această fază presupune o primă etapă de elaborare vizuală a
imaginilor cu accent asupra momentelor cheie. Acestea se realizează pe baza observării şi
demonstarea execuţiei mişcării cu ajutorul kinegramelor şi afilmelor.
Urmează apoi etapa ideomotorie care cuprinde 3-5 repetări mentale ale execuţiei mişcării în
concordaţă cu o temă scrisă elaborată de acord cu antrenorul.
Faza 2 – Realizarea externă. Aceasta presupune faza imaginativă – elementele
exerciţiului ideomotor se execută în mod real,în linii generale, ca şi cum s-ar repeta
reprezentarea şi faza antrenamentului practic – exerciţiul antrenat ideomotor se realizează
integral în practică.

Reguli privind antrenamentul mental – Niedeffer

1. se practică antrenamentul mental numai atunci când sportivul nu se angajează efectiv în


execuţia unei mişcări
2. e important să se repete mental o secvenţă suficient delungă a acţiunii pentru a nu
perturba ritmul de lucru al organismului
3. sportivul trebuie să se concentreze asupra punctelor cheie ale exerciţiului
4. eficienţa antrenamentului mental se asigură prin determinarea exactă a stimulilor
discriminativi, specifici pentru o numită mişcare şi pentru un anumit sportiv. Aceasta se
realizează împreună cu antrenorul.
5. activitatea pentru antrenamentul mental trebuie foarte clar precizată, cu puncetele de
începere şi de sfârşit a activităţii.
6. după stabilirea problemei trebuie să se insiste asupra aspectelor la care seva lucra- de
exemplu, menţinerea execuţiei unui act la limitele unor parametrii stabili.
7. trebuie diferenţiată practica corectă de cae eronată pentru a nu face antrenement mental pe
un procedeu greşit.
8. sportivul trebuie să se afle în stare de relaxare musculară.
9. antrenamentul trebuie să se desfăşoare în stare de calm, bandu-se pe exerciţii de
concentrare pasivă (când sportivul sesizează o greşeală, el nu trebuie să se enerveze, că să
corecteze eroarea cu calm şi să reia exerciţiul exerciţiul de concentrare.)
10. pentru ameliorarea performanţei este mai indicat să se descopere cauzele greşelilor în
planul execuţiei concrete, decât să fie căutate orbeşte pe plan mental.
11. dacă anxietatea este sursa erorilor, atenţia trebuie îndreptată şi concentrată asupra
stimulilor care reduc supraîncordarea. Antrenemantul va fi orientat spre obţinerea unei
stări afective pozitive, cum ar fi reprezntarea succeselor trecute.

Procesele afective în sport

Activitatea sportivă produce o serie de trăiri afective care sunt sistematizate de psihologii sportivi
astfel:
1. stări afective produse activitatea musculară sporită (bucuria mişcării), satisfacţia produsă
de executarea unor exerciţi de intesitate medie

16
2. stări afective produse de perceperea caracteristicilor exterioare ale mişcării şi acţiunii –
sentimente estetice provocate de frumuseţea mişcărilor
3. stări afective legate de execuţia unor exerciţii dificile sau periculoase (satisfacţie,
teamă,încredere)
4. stări afective provocate de trăirea ambianţei din antrenament şi concursuri specifice
festivităţii de premiere (bucurie, satisfacţie)
5. stări afective provocate de pregătirea pentru execuţia unor exerciţii în antrenament dar şi
în concurs (nelinişte, teamă,panică,apatie,mobilizare afectivă)
6. stări afective produse după desfăşurarea acţiunilor din antrenament sau concurs (bucuria
reuşitei, demoralizarea,îndirjirea)
manifestrea emoţiilor în sport, mai ales a celor negative, reprezintă a problemă esenţială a
pregătirii psihologice a sportivului.
Emoţiile negative afectează desfăşurarea normală a proceselor intelectuale şi conducerea corectă
a mişcărilor, influienţând negativ performanţa.
Există şi emoţii pozitive , stimulative care mobilizează energia sportivului, ridicând nivelul
performanţei. Astfel de emoţii apar frecvent la sportivii cu un nivel tehnic ridicat.
Emoţiiile negative nu se manifestă doar la spotivii slab pregătiţi, nivelul reactivităţii
emoţionale fiind o caracteristică apersonalităţii, ce ţine de trăsăturile temperamentale.
Factorii declanşatori ai emoţiilor în sport se împart în două grupe.:
- factori ce ţin de perceperea obiectivă a situaţiei
- factori ce ţin de analiza mintală a situaţiei

Complexul de stări afective ce apar în activitatea sportivă înaintea concursului se numeşte


dispoziţie de start. Dispoziţia de start reprezintă, de fapt, un complex de stări afective cu caracter
condiţionat al căror mecanisme psihofiziologice poartă numele de stare de start, caracterizată
printr-o serie de modificări fiziologice care apar înaintea concursului şi au rolul de a pregăti
organismul pentru efort.
Specialiştii Puni şi Epuran arată că dispoziţia de start cuprinde următoarele :
a. febra de start
b. apatia de start
c. starea optimă de luptă (SOL)
1. Febra startului –se caracterizează printr-o serie de manifestări
fiziologice şi psihice specifice.
a. modificări fiziologice:
• Intensificarea accentuată a pulsului şi respiraţiei
• Transpiraţie uşoară
• Tremurul mâinilor şi picioarelor
• Presiune abdominală
• Răcirea extremităţilor
• Intensificarea proceselor secretorii
b. Manifestări psihice:
• Agitaţie accentuată
• Nervizitate
• Stare afectivă schimbătoare
• Slăbirea memoriei, atenţiei şi a capacităţii de decizie
Apatia startului se caracterizează prin:

17
a. Modificări fiziologice:
• Transpiraţia extremităţilor
• Intensificarea proceselor secretorii
• Căscatul
b. Modificări psihice:
• Indolenţă
• Apatie
• Lipsa dorinţei de a participa la concurs
• Dispoziţie astenică, mohorâtă
• Somnolenţă
Starea de pregătire pentru luptă se caracterizează prin:
a. Modificări fiziologice:
• Intensificarea pulsului şi a respiraţiei
• Transpiraţie
• Uneori tremurături
• Creşterea diurezei
b. Manifestări psihice:
• Aşteptare încordată
• Creşterea nerăbdării
• Irascibilitate
• Preocupare pentru tactică
Se poate observa că reacţiile fiziologice în cele trei stări sunt în linii
mari aceleaşi dar reacţiile psihice sunt total diferite. Cunoaşteea felului
dispoziţiei de start este deosebit de importantă pentru sportiv şi
antrenor, ea influenţând direct rezultatele în concurs.
Manifestările fiziologice şi psihice din febra startului şi apatia startului
sunt nefavorabile pentru prestaţia sportivului.
În febra startului, emoţiile prea puternice dezorganizează conduita iar
ritmul deosebit de accelerat de la început nupoate fi menţinut pe
parcursul probei şi conduce la epuizare,oboseală. În apatia startului
voinţa este slabă,mobilizarea psihică este insuficientă iar rezultatele
vor fi sub posibilităţi. Starea de pregătire pentru luptă poate constitui o
premisă favorabilă pentru obţinerea performanţelor.voinţa de a concura
este însoţită de o concentarre intensă asupra competiţiei.în acest fel,
sportivul păstrează un control riguros asupra situaţiei şi menţine ritmul
impus pe toată durata concursului.
Factorii de care depinde dispoziţia de start sunt:
• Conştientizarea formei în care seaflă sportivul
• Caracterul şi importanţa competiţiei
• Gradul de pregătire al adversarului
• Unitatea şi gradul de mobilizare a echipei
• Experienţa concursurilor anterioare
• Componenţa şi comportarea publicului
Dispoziţia de start se datorează şi anticipării situaţiilor viitoare. Astfel
dacă adversarii sunt mai slabi sportivul va fi optimist, cu încredere în

18
forţele proprii în timp ce adversarii sunt foarte puternici el poate
deveni apatic sau agitat. Prezenţa în tribune a unor persoane oficiale
sau a unor persoane semnificative poate intensifica emoţiile sportivului
până la dezorganizarea comportamentului.
Antrenorul şi sportivul de performanţă trebuie să acţioneze permanent
împotriva supraexcitării emoţionale, care se produce atunci când
intensitatea proceselor emoţionale este prea mare. Dacă supraexcitarea
emoţională se produce în antrenament sau în concurs, sportivul este
neatent, face greşeli, este nervos, agitat, nu se poate concentra asupra
indicaţiilor antrenorului.
Iritabilitatea şi agitaţia se poate transmite,prin contagiune afectivă şi
coechipierilor.
Mijloacele prin care se poate realiza reechilibrarea afectivă a
sportivului şi reducerea efectelor negative ale emoţiilor sunt:
• O bună pregătire fizică, tactică şi psihologică
• Climatul afectiv pozitiv la nivelul echipei, care va influenţa
echilibrul emoţional al sportivului
• Susţinerea şi încurajările din partea antrenorului şi colegilor
• Sugestia şi autosugestia, ca metode psihoterapeutice
• Simularea (modelarea) condiţiilor din concurs (antrenamente
cu public, în condiţii de zgomot etc.)
• Utilizarea unor tehnici de relaxare
• Aplicarea unor forme de masaj calmant
Controlul emotivităţii este o problemă de autoeducaţie pentru sportiv,
care trebuie să dobândească abilitatea şi obişnuinţa de a se
autoconduce şi autocontrola pe baza cunoaşterii porpriilor posibilităţi,
a analizei şi evaluării corecte şi raţionale a situaţiilor şi adversarilor.

Motivaţia activităţii sportive

Antrenorii sunt preocupaţi de motivele care-i determină pe sportivi să practice


o ramură sportivă cât şi de modul în care să-i motiveze să practice sport de înaltă
performanţă.
A. Kagan, Haveman –motive general umane legate de performanţă:
1. motive de afiliere şi aparteneţă. Sursa acestei motivaţii este mult disputată.
Unii psihologi afirmă că are la bază o nevoie biologică, alţii că rezultă din aceea că
în copilărie subiectul este total dependent de mamă. Aproape orice individ se dezvoltă
având motivaţia de a fi ataşat de părinţi, de a depinde de alţii, cu difernţele
individuale de rigoare. (Unii subiecţi sunt mai ataşaţi de părinţi, prieteni, alţii preferă
să petreacă mai mult timp singuri)
Cercetările au demonstrat faptul că, studenţii cu nevoie de afiliere mai mare
au rezultate mai bune la examene şi dezvoltă în grup o atmosferă prietenoasă.
Pentru sportivi motivaţia de afiliere poate sta la baza opţiunii pentru un sport colectiv.
2. Motivaţia de performanţă – dorinţa de a îndeplini cât mai bine o activitate
şi de a avea succes. J.B. Cratty arată că persoanele cu mare nevoie de performanţă au

19
avut de timpuriu multă independenţă, li se cerea să doarmă singuri, să se servească,
să-şi aleagă hainele şi erau recompensaţi foarte devreme pentru eforturile de a-şi
procura banii. Aceşti subiecţi obţineau rezultate bune la probele de natură intelectuală
în condiţii de viteză. Au rezultate mai bune în sport, la studii, tind să se ridice în plan
social peste nivelul familiei de origine. Au anxietate scăzută, realişti în asumarea
riscului, evită sarcinile sigure de succes dar cu câştig mic, cât şi pe cele în care sunt
siguri că vor pierde deşi câştigul este important.
O serie de studii realizate deun grup de cercetători geramani au arătat că
şoferii cu nevoie mare de performanţă comit puţine greşeli în trafic, asumându-şi un
risc calculat, pe când şoferii cu nevoie mică produc necazuri deoarece conduc fie prea
încet, fie prea neglijent.
Cercetători din SUA au demonstart faptul că bărbaţii o mai înaltă motivaţie de
performanţă, primul născut având această nevoie mai mare decât fraţii săi.
Atkinson şi Feather consideră că motivaţia de performanţă implică două
componente: nevoia de obţinere a succesului şi evitarea eşecului. Din calculul bazat
pe teoria probabilităţilor rezultă că forţa vectorului orientat spre acţiunea de realizare
a performanţei va fi cu atât mai mare cu cât teama de eşec va fi mai redusă.
3. ostilitatea – este unul dintre motivele pe care oamenilor nu le place să-l
admită, dar care există la toţi oamenii. Acest motiv se evidneţiază la copiii din jurul
vârstei de 2 ani când începe să dorească sş-i facă pe alţii să simtă teamă, disconfort,
durere. Ostilitatea este un motiv cu o puternică sursă biogică legat de lupta pentru
teritoriu.
Alţi psihologi consideră că ostilitatea este un fenomen învăţat ce derivă din
aceea că unele din dorinţele copilului sunt frustrate de regulile sociale.
4. agresivitatea – rezultă din ostilitate şi poate îmbrăca diferite forme:
atitudine certăreaţă, sarcasm, ironie, cruzimefizică,lovire. Deşi fiecare individ are o
doză de agresivitate nutoţi se comportă agresiv. De obicei, bărbaţii au un
comportament mai agresiv decât femeile pentru că modelul cuturii de tip european,
aprobă un anumit nivel de agresivitate la bărbaţi.studiile psihologice au demonstrat că
vizionarea unor scene agresive pe fondul unei irascibilităţi tinde să conducă la
instalarea unui comportament agresiv.
În sport agresivitatea este convertită în ceea ce se numeşte „mânie sportivă”
sau combativitate.
5. Nevoia de siguranţă, certitudine, securitate. De foarte timpuriu copilul
simte nevoia de siguranţă personală, care se manifestă la vârste mici prin nevoia de a
avea lucrurile sale, obiecte şi persoane familiare în jur. Crescând mai mare, copilul
simte nevoia regulilor de conduită,incertitudinea producând anxietate. Există şi
persoane motivate de nou din care fac parte persoanele creative, cercetătorii,
artiştii,cosmonauţii,unii sportivi.nevoia de securitate se exprimă în faptul că
subiectului îi place să creadă că poate prevedea ce se va întâmpla ăn viitor. Când îl
surprind elemente neobişnuite face efortul să le înţeleagă şi să le conecteze la
experienţa trecută şi caută reguli prin care să realizeze o coordonare între atitudinile şi
credinţele sale şi între acestea şi comportamenent.
În activitatea sportivă pot fi satisfăcute ambele faţete ale acestei structuri
motivaţionale: nevoia de securitate este satisfăcută prin reguli şi apartenenţa la grup,
nevoia de nou, aventuros este satisfăcută de deplasări etc. În sport se manifestă

20
frecvent principiul autonomiei funcţionale, adică un motiv care astat la baza atingerii
unui scop, devine scop în sine.

B. Diferiţi autori încearcă să alcătuiască liste privind motivele specifice


activităţi sportive.
Cratty (1978) enumeră următoarele motive:
• Căutarea stresului şi lupta pentru depăşirea lui – implică nevoia de
luptă,căutarea unor situaţii stresante, controlul şi depăşirea acestora. Aceste motive
sunt cel mai mult activate şi stau la baza alegerii practicării unor sporturi periculoase.
• Tendinţa spre autodesăvârşire. Este ceea ce Maslow numea nevoia de
autoactualizare sau ceea ce Goldstein numea „comportamentul de vîrf”. Sportul este
una din modalităţile de autoperfecţionare şi autodesăvărşire pe plan fizic şi psihic.
• Nevoia de statut. Toţi sportivi sunt convişi că succesele în sport îi
ajută să obţină prestigiu social.
• Nevoia de integrare în colectiv – nevoia de a face parte dintr-o echipă
şi satisfacerea nevoii de contacte cu tinerii de aceeaşi vărstă.
• Diferite forme de motivaţie materială de la diplome, medalii, deplasări
pănă la bani.
Murray împarte motivele activităţii sportive în următoarele categorii:
a. nevoia de prestigiu, de autodesăvârşire, recunoaştere, performanţă,
dorinţa de a ieşi în evidenţă, dorinţa de a fi apreciat
b. nevoia de menţinere a statutului, de evitare a eşecului
c. nevoia de dominare a celorlalţi, nevoia de a fi dominat de alţii
d. nevoia de contacte sociale şi de colaborare
e. nevoia de a chiziţiona obiecte, de ordine şi disciplină
f. nevoia de cunoaştere şi de satisfacere a curiozităţii
P. A. Rudik vorbeşte despre urmtătoarele tipuri de motive ale activităţii sportive:
• motive directe (satisfacţia produsă de activitatea musculară în
timpul exerciţiilor; satisfacţia estetică produsă de frumuseţea mişcărilor; tendinţa de a
se manifesta curajos şi hotărât; dorinţa de întrecere, concurs, de a obţine performanţe
valoroase)
• motive indirecte/mijlocite (tendinţa de a deveni puternic,sănătos,
de a se pregăti pentru activitatea profesională prin sport; sentimentul datoriei;
înţelegerea importanţei sociale a activităţii sportive)
A.Ţ. Puni (1959) diferenţiază motivele după momentele evolutive ale practicării
activităţilor corporale:
1. Etapa iniţială a pregătirii sportivului (etapa presportivă)
- Necesitatea de mişcare a omului, mai ales a copilului
- Necesitatea îndeplinirii obligaţiilor şcolare, care cu timpul devine şi dorinţa de
practicare a unui sport şi de pregătire pentru acesta
- Practicarea unei activităţi specifice mediului natural (curs de apă pentru înot,
zonă monatnă pentru schi)
2. Etapa activităţii sportive individuale
- trezirea şi dezvoltarea interesului pentru sportul ales
- descoperirea şi manifestarea unor aptitudini pentru sportul practicat
- trăirea succesului sportiv şi dorinţa de a-l consolida

21
- dorinţa de a obţine o performanţă bună
- obişnuinţa care s-a format de a practica sportul în timpul liber, ca o necesitate
3. Etapa măiestriei sportive
- tendinţa atingerii şi menţinerii nivelului înalt al performanţelor şi recordurilor
- tendinţa evidenţierii în concursuri internaţionale
- tendinţa de a dezvolta metodica sportului practicat şi de a-i îndruma şi pe alţii
Michel Bouet (1969) propune următoarele categorii de motive care-l determină pe
individ să practice un sport sau altul:
1. nevoia de mişcare, nevoia cheltuielii energiei, sentimentul puterii, cultul
vigorii şi al expansiunii
2. afirmarea de sine, dorinţa de a se cunoaşte, nevoia de realizare, nevoia de
aprimi un rang în societate, nevoia de a fi aprobat, nevoia de prestigiu
3. tendinţele sociale: nevoia de afiliere, cooperarea,integrarea îngrup, securitatea
4. interesul pentru competiţii: nevoia de măsurare a valorii, nevoia de a se opune
altuia, nevoia de neprevăzut, de a simţi tensiunea întrecerii
5. dorinţa de a câştiga: dorinţa de achizţie (primul loc, glorie, bani etc); dorinţa
de afirmare-realizare , nevoia de dominare a altora, tendinţe agresive în raport cu
adversarul
6. aspiraţia de a deveni sportiv de elită: exigenţă faţă de propria pregătire,
tendinţa de autoafirmare, interese materiale, dorinţa de acăştiga pentru club sau
pentru ţară etc.
7. agresivitatea şi combativitatea
8. gustul riscului
9. atracţia aventurii
10. dragostea pentru natură
11. căutarea compensaţiei, pentru echilibrare şi completare, pentru compensarea
frustrărilor vieţii şi depăşirea inferiorităţii, sau pentru substituirea unei activităţii
nesatisfăcătoare.

Factorii de personalitate şi influenţa lor asupra activităţii sportive

Personalitatea ca sistem cuprinde laturile dinamico-energetică


(temperamentul), latura relaţional-valorică (caracterul), latura instrumental-valorică
(aptitudinile) şi este elementul stabil al conduitei unei persoane dar şi elementul
original , unic al acesteia.
Psihologul sportiv G. Rioux (1980) arată că sportivul care aspiră la înalta
performanţă trebuie să aibă următoarele caracteristici:
- o personalitate echilibrată, dornică de autoperfecţionare
- un potenţial energetic ridicat care impinge individual spre
afirmarea de sine

22
- o excepţională rezistenţă la frustrare
- o mare stabilitate emoţională cu posibilitatea de a realiza
modulări şi adaptări suple şi adecvate la situaţiile schimbătoare
Deşi datele experimentale cu privire la personalitatea sportivului sunt în mare
parte contradictorii, Irina Holdevici (1993,p.31) încearcă o prezentare a
caracteristiclor personalităţii sportivilor:
a. diferitele activităţi sportive solicită seturi variate de trăsături de
personalitate; au fost identificate şi unele diferenţe în ceea ce priveşte
structura personalităţii şi între sporturile individuale şi cele collective
b. trăsăturile personalităţii îşi spun cuvântul în mare măsură în
decizia de a practica sportul, în atingerea unei ramuri de sport sau
alteia,în continuarea ei.
c. La rândul lor, caracteristcile personalităţii sunt influenţate de
practicarea sportului.
d. Studiile de psihologie sportivă au pus în evidenţăşi unele
diferenţe între sportivii care obţin succese inseminate şi cei mai puţin
însemnaţi în lumea sportului
e. Deşi nu se poate vorbi de un model propriu-zis al campionului,
majoritatea specialiştilor sunt de accord că unele traăsături apar mai
frecvent la sportive decât la nesportivi.
Aceste trăsături sunt:
• introversie-extroversie.
Introversia şi extroversia pot condiţiona alegerea unei ramuri
de sport (individual sau colectiv) şi pot ocaziona conflicte între
sportive şi antrenori atunci când aceştia sunt siferiţi sub acest aspect.
De regulă, majoritatea sportivilor de înaltă performanţă sunt
extrovertiţi, cu excepţia tenismenilor şi automobiliştilor (după
Ogilivie).
Sperling (1942) şi Ikeganu (1968) au dovedid experimental că
spotivii sunt mai extrovertiţi decât populaţiile nesportive. Cu toate
acestea, în 1966, Warberton şi Kane au evidenţiat şi unele tendinţe
spre introversie la unii sportive de talie mondială. Ei au emis ipoteza
conform căreia factorii stresanţi care acţionează asupra acestor sportive
în marile competiţii ar fi atât de puternici,încât un anumit grad de
introversie permite sportivului să-şi menţină autocontrolul şi să suporte
mai uşor stresul respective.
• Toleranţa la stres
Toleranţa la stres reprezintă capacitatea organismului de a se împotrivi,
de a rezista factorilor stresanţi. Acesta poate fi o particularitate a
personalităţi, dar şi un aspect ce poate fi educat. Stresul poate antrena
diverse stări şi procese psihice în funcţie de intensitatea sa (uşor,
moderat, puternic). Şi de asemenea, în fucnţie de efctele sale , vorbim
de un stres pozitiv (eustres) sau negativ (distres).
Rodionov şi Lavrov (1983) au studiat unele aspecte ale toleranţei la
stres la boxeri, corelate cu câşiva factori de adaptare psihică a
sportivilor la efort. Ei au constatat că ridicarea nivelului de

23
antrenament şi adaptarea la exigenţele crescute ale acestuia nu reduc
stresul,ci, dimpotrivă,îl intensifică. În acelaşi timp,însă creşte toleranţa
la stres, sportivul învăţând să-şi menţină parametrii de eficienţă ai
activităţii. Mai mult, sportivii îşi apreciază starea ca foarte bună,
stresul rămânând cumva neobservat.
• Reactivitatea şi stabilitatea emoţională
Cratty arată că interelaţiile dintreadaptarea emoţională şi rezultatul
sportiv sunt mult mai complexe decât par la prima vedere, dar studiile
efectuate (Sperling, Cratty) au demonstrat că sportivii dau dovadă de o
mai bună stabilitate emoţională şi adaptare afectivă. Dar există
diferenţe şi între sportivi. Astfel, Shisher a arătat că înnotători sunt mai
labili din punct devedere emoţional decât sportivii din unele ramuri de
sport care presupun un contact corporal direct cu adversarul.
• Forţa caracterului
Acestă traăsătură (forţa sau tăria caracterului) este cel mai frecvent
menţionată atunci când se vorbeşte despre sportivi de performanţă.
Cattell considera că îndivizii cu caracter tare sunt maturi dinpunct de
vedere emoţional, independeţi în gândire şi acţiuni, fermi şi critici în
aprecierea propriei persoane şi a mediului încomjurător, capabilisă-şi
controleze emoţiile şi sentimentele.
• Încrederea în sine
Se consideră firesc ca sportivii să aibă mai multă încredere în sine
decît nesportivii. Statutul social ridicat de care se bucură îi va face mai
degajaţi şi mai siguri de sine în diverse situaţii sociale.

Performanţa sportivă şi antrenamentul total


Performanţa sportivă este multiplu determinată. A stabili ponderea fiecărui
factor (fizic, psihic, social) ramâne încă o problemă deschisă.
Sportul de performanţă este o activitatea specifică de limită a posibilităţilor
fizice şi psihice ale individului.
Noţiunea de performanţă are ca notă distinctivă rezultatul deosebit, remarcabil
obţinut de om într-o probă, încercare sau întrecere.
Creşterea capacităţii de performanţă a omului este scopul fundamental al
pegătirii sportive care cuprinde nu numai activitatea de antrenement dar şi toate
măsurile de organizare (ştiinţifică a acestei activităţi).
Antrenamentul total
Conceptul a apărut în deceniul 7 al secolului al XX-lea şi are în vedere
dezvoltarea totală a individului şi a echipei.
Apelul la tehnicile de relaxare integrate în antrenementul de psihoreglare,
evidenţierea însemnătăţii măsurilor profilactice şi de refacere, în antrenamentul
„invizibil”, au adăugat antrenementului propriu-zis valori preluate din ştiinţele
particulare care au contribuit evident la creşterea explozivă a performanţelor.
Încă de câteva decenii s-a considerat că antrenementul sportiv propriu-zis are
cinci laturi – numite şi componente: pregătire fizică, tehnciă, tactică, psihică şi

24
teoretică. Însă, majoritatea antrenorilor recunosc faptul că aspectul psihic este prezent
în toate componentele şi numai din motive didactice le clasificam în acest mod
riguros.

Caracteristicile antrenamentului sportiv:


- este o activitate de tip social, caracteristică definitorie a
sportului
- este un proces complex,multifactoril, la acărui desfăşurare
participă, alături de sportivi –antrenori, tehnicieni, organizatori şi
oameni de ştiinţă
- are caracter de activitate organizată,plnificată şi condusă de
legi,principii şi reguli specifice laturilor biologice,psihice şi sociale
care o compun şi,în acelaşi timp, legi, principii,reguli de sistem
complex
- se adresează fiinţei umane în totalitatea ei, urmărind în mod
deosebit dezvoltarea aptitudinilor motrice, simultan cu cele intelectuale
şi afective
- urmăreşte meximizarea performanţelor sportive,iar ăn cazurile
în care s-a atins limita adaptabilităţii, menţinerea cât mai îndelungată a
nivelului atins
- este o activitate de tip praxiologic, toate demersurile
sportivilor, antrenorilor şi tehnicienilor fiind orientate spre obţinerea
celei mai mari eficienţe a acţiunilor
- este o activitate de tip pedagogic, instructiv.educativ
- este activitate de autoreglare, de autoeducare a sportivului
- este o activitate care se adresează indivizilor dotaţi din punct
de vedere motric şi psihic, operând progresiv selecţia şi specializarea
celor superior înzestraţi pentru marea performanţă
- întreaga activitate de pregătire este orientată spre obţinerea
celor mai bune performanţe în concurs
- are niveluri diferite, raportate fie la vârsta şi sexul sportivilor,
fie la valoarea performanţelor pe care le realizează aceştia
- deşi urmăreşte dezvoltarea capacităţii progresive de
maximizare a performanţei, antrenamentul sportiv este şi trebuie să fie
subordonat cerinţei dezvoltării personalităţii umane în deplin acord cu
societatea care trăieşte.

Grupul sportiv şi conducerea lui

7.1. Grupul mic- caracterizare generală


7.2. Caracteristicile grupului sportiv
7.3. Tipologia grupurilor sportive
7.4. Conducerea grupului sportiv

25
7.1. Grupul mic – caracterizare generală
Grupul mic, este cel care neintereasează din perspectiva psihopedagogiei sportului.
Spre deosebire de alte grupuri umane (mulţime, coelctivităţi etc.) grupul mic este o
unitate alcătuită dintr-un număr relativ restrâns de persoane (2-3 pâna la 25-30) care
se află în relaţii de comunicare,colaborare, apreciere etc. Şi care au un scop comun în
vederea căruia se organizează stabilind norme specifice de conduită.
Grupul mic trebuie înţeles şi interpretat ca sistem, cu o rganizare internă
ierarhizată care implică interacţiunea elementelor componente, şi mecanisme de
reglaj şi autoreglaj. În cadrul grupului fiecare individ este „prins” întrâo reţea de
inteacţiuni, primind şi oferind diferite stări afectice (simpatie, antipatie, indiferenţă)

7.2. Caracteristicile grupului sportiv

Echipa sau grupul mic constituie realitatea psihosocială de bază a activităţii


sportive, de coeziunea şi capacitatea ei depinzând atât performanţa, cât şi satisfacţia
sportivilor şi suporterilor.
Caracteristici:
• Volumul mic, număr restrâns de membri, corespunzător
specificului sportului. La jocurile sportive, pentru volei şi baschet-15,
pentru fotbal şi rugby – în jur de 20+25: la sporturile individuale, unde
se constituie echipe – de la 2-3 la 15-20. volumul restrâns şi relativ
limitat la cifre fixe reprezintă o condiţie pentru primirea de noi membri
prin eliberarea altoraşi creează fenomene de „rezistenţă” sau
„competivitate”.
• Caracter primar – relaţiile dintre membrii grupului sunt
directe,nemijlocite. Comunicarea din cadrul echipei sportive este de
factură deosebită, mai ales în timpul desfăşurării jocurilor, când
acestea au un caracter gestual-motric cu semnificaţii tehnico-tactice şi
sunt orientate spre atingerea scopului performanţial.
• Nespontan, creat în scop special. Există grupuri alcătuite numai
pentru satisfacerea unor nevoi socio+afective.grupul sportiv se
constituie însă pentru nevoia de performanţă, care este raţiunea de a fi
a sportului. Deşi sportivul poate avea un motiv personal pentru a face
sport, în cadrul echipei motivul său este subordonat obiectivului
comun şi, de regulă, se armonizează cu acesta.
• Dinamică specifică. Membrii echipei se integrează în colectiv
atâta timp cât pot fi activi şi eficienţi. Când „îmbătrânesc”, alţii le iau
locul.dinamica organizatorică este însoţită şi de o dinamică
funcţională, referitoare la coeziune. După o perioadă de 3-4 ani de
activitate comună a mebrilor săi, echipa dobândeşte coeziunea dorită,
dar ea nu durează mult din cauza schimbării de generaţii; procesul
poate continua de-a lungul a zeci de ani pentru echipele unor cluburi
cu tradiţie.

26
• Componenţp eterogenă. Această caracteristică este determinată
de variabilitatea vârstei, profesiei şi chiar a naţionalităţii
componenţilor grupului sportiv,
• Adeziunea benevolă şi obligativitatea morală. Membrii echipei
sportive aderă benevol la activitate, pentru că le place sau le satisface
nevoile şi aspiraţiile.în cadrul grupului, ei trebuie să respecte normele
de conduită specifice grupului, norme stabilite prin tradiţie şi-eventual-
consemnate într-un regulament acceptat de toţi. În virtutea normelor de
conduită morală, sportivul este dator să lupte pentru ţelurile pe care le
fixează echipa, să nu abandoneze când este greu, să nu creeze
dezavantaj echipei proprii în favoarea echipei adverse prin eliminări
sau suspendări.
• Componenţii grupului sportiv sunt sau pot fi membri ai altor
grupuri.
• Durata nelimitată. „sufletul” sau spiritul echipei depinde de
tradiţie, şi aceasta, la rândul ei, de timp. Grupul sportiv se constituie
pentru un timp nedeterminat, chiar dacă indivizii care-l compun vor
pleca lasând locul altora.

7.3. Tipologia grupurilor sportive


J. B. Cratty clasifică grupurile sportive astfel:
a. grupuri coacţionale –în care fiecare sportiv îşi realizează performanţa fără
să interacţioneze cu ceilalţi membrii, dar urmărind şi succesul grupului căruia aparţin
b. grupuri interacţionale,în care calitatea relaţiilor dintre componenţii echipei
determină în mare măsură performanţa, dincolo de măiestria tehnică a indivizilor.în
grupurile interacţionale sunt incluse şi cuplurile, „dublurile” şi echipele – tenis,
canotaj - precum şi echipele de ştafetă, de ciclism.
Indiferent de tipul de grup, orice antrenor urmăreşte coeziunea grupului. Coeziunea
grupului se naşte şi se formează din relaţiile preferenţiale pozitive şi depinde de o
serie de factori care sunt caracteristici echipei:
• Numărul restrâns al membrilor echipei. Se apreciază că un
grup de 6-10 persoane este mai uşor de unit; într-un grup mai larg,
informaţia circulă mai greu, tăria legăturilor este mai redusă.
• Vârsta membrilor este de dorit să fie apropiată, căci diferenţele
prea mari se exprimă în deosebiri de atitudini şi aspiraţii.
• Caracterul sportivilor
• Structura echipei – ocupaţia membrilor ei şi modul de
organizare în cadrul grupului.
• Motivaţia este unul din factorii de bază ai coeziunii, căci ea
uneşte membrii echipei în jurul scopului comun, acela al performanţei
care satisface diferite tendinţe ale sportivilor.

7.4. Conducerea grupului

27
a. Conducerea prin obiective – porneşte de la dezideratele şi
scopurile pe care indivizii şi grupul doresc să le atingă într-o perioadă
dată cu mijloace prestabilite. Modurile de realizare a acestei conduceri
pot fi diferite, esenţială fiind însă participarea tuturor sportivilor la:
• Formularea obiectivelor
• Obţinerea condiţiei de pregătire pentru realizarea scopului
• Participarea şi autocontrolul general asupra îndeplinirii scopurilor
parţiale
• Perfecţionarea continuă a procesului de conducere şi pregătirea şi
orientarea acestora spre viitor
b. Conducerea prin „relaţii umane” are în vedere dinamica
grupului şi se realizează prin considerarea individului integrat în
sistemul relaţiilor interpersonale şi având o anumită motivaţie. Arta
conducătorului se manifestă în modul cum ştie să trateze relaţiile
umane.
c. Conducerea decizională se concentrează asupra deciziei, ca
alegere a uneia din mai multe alternative. În grupul sportiv, în care
activităţile sunt în mare măsură reglementate, decizia este necesară
numai în anumite situaţii, ea putând fi luată de antrenor sau de către
echipă.
Redăm în tabelul de mai jos avantajele şi limitele celor două
tipuri de conducere, acre sunt întâlnite cel mai frecvent în grupul
sportiv: (apud. Epuran, 1990, p.167)

Conducerea orientată spre sarcină


avantaje dezavantaje
Mai eficientă; Poate creşte
energia este în nivelul anxietăţii
principal la uniii membrii
orientată spre ai echipei
sarcină
Puţin timp Sacrifică
acordat pentru eficacitatea
comunicarea pentru
interpersonală securitatea
personală a
membrilor
Stabileşte repede Mai puţin
atribuţii în eficientă în
situaţii de sarcini situaţii moderat
bine structurate stresante în care
membrii
grupului doresc
să interacţioneze
Conducerea orientată spre oameni
Poate reduce Lipsa

28
anxietatea ăn preocupării
situaţiile în care pentru
sarcina a fost executarea cu
realizată succes a sarcini
nesatisfăcător
Se potriveşte cel Mai puţin
mai bine cu eficientă în
oameni instabili situaţii foarte
stresante sau în
cele în care
puterea mare sau
simbolul puterii
sunt clar
conferite
conducătorului
Se potriveşte cel Poate provoca
mai bine în anxietate la
situaţiile membrii
moderat grupului care
favorabile sunt în mod
conducătorului şi deosebit orintaţi
în care membrii spre sarcină.
grupului au
nevoie de obicei
de o mână forte
în luarea deciziei

Asistenţa şi consilierea psihologică în sport

În sensul său cel mai general, termenul de asistenţă , are înţelesul deajutor dat celui care
are nevoie de el în vederea îmbunătăţirii stării sau situaţiei în care se află. Există mai multe
tipuri de asistenţă cum ar fi asistenţa medicală, tehnică, socială psihologică, juridică etc.
Aistenţa psihologică în sport se referă la „ansamblu de măsuri menite să-l sprijine pe
sportiv în vederea tingerii celui mai înalt nivel al performanţei de care este capabil”(apud.
Epuran, 2008,p.417)
Asistenţa psihologică este un demers complex care cuprinde un întreg arsenal de metode
şi tehnici, strucurate şi interconectate sistemic, demers în care antrenorul sau psihologul ajută
sau îndrumă sportivul în vederea realizării cât mai bune a sarcinilor.desigur, că asistenţa
psihologică are mai ales un caracter proactiv, în sensul că nu se aşteaptă apariţia fenomenului
de criză sau dezadaptare ci previne astfel de situaţii încercând totodată să creeze sporrtivului
o atitudine pozitivă de adaptare suplă şi eficientă în orice condiţii.
Asistenţa psihologică întregeşte ansamblul de acţiuni cu caracter instructiv şi educativ
care constituie conţinutul muncii antrenorului.
M. epuran prezintă în ce constă asistenţa medico-psihologică şi socială a sportivului:
- conducerea şi controlul activităţii sportivului din antrenament, concurs
şi refacere

29
- diagnoză medicală şi psihologică, ca bază indispensabilă pentru:
• comparearea indicatorilor individualităţii sportivului cu modelele elaborate pentru
ramurile de sport, pentru diferite vârste şi sexe (mai ales în activitatea de selecţie)
• elaborarea măsurilor profilactice şi psihoprofilactice
• stabilirea măsurilor terapeutice în caz de îmbolnăviri, accident, eşec
- îndrumarea individualizării activităţii din antrenament, concurs, activităţi
profesionale, sociale, familiale, de timp liber, în colaborare cu antrenorul şi alţi
specialişti
- consiliere, sfătuire în direcţiile competenţei specifice, fie spontan, fie la cererea celor
interesaţi
- contribuţia la întregul proces educativ pentru realizarea personalităţii complexe a
sportivului
- participare la acţiunile selecţiei iniţiale şi succesive, ajutând tehnicienii în stabilirea
celor mai judicioase criterii de decizie,în care cerinţele sportului sunt corelate cu
particularităţile individuale ale sportivului în vizuinea diacronică şi prognostică.
Asistenţa psihologică acordată de antrenor şi psiholog vizează toţi sportivii, începători sau
avansaţi,în antrenamente sau concursuri de valori diferite.
Aşadar, asitenţa psihologică vizează în primul rând, toţi sportiviişi este o măsură
permanentă care asigură echilibrul, continuitatea şi consecvenţa manifestărilor şi care previne,
dezadaptările posibile.
În al doilea rând, asistenţa psihologică vizează ajutorul care se oferă sportivilorîn situaţi
limită, în condiţii de stres sau dezadaptare.
Există şi o asistenţă cu caracter pregnant curativ, care se aplică în cazurile manifeste şi
repetate de dezadaptare, cum sunt cele în care se află sportivii hiperemotivi sau cu complexe de
inferioritate, sau în cazurile de carenţe ale unor calităţi de ordin psihic.

Condiţiile asistenţei psihologice

1. cunoaşterea personalităţii sportivului şi a particularităţilor ei de


manifestare în condiţiile foarte diferite ale activităţii din antrenamente şi concursuri. Pe
baza acestei cunoaşteri se vor evalua capacitatea psihică a sportivului şi posibilităţile sale
adaptative şi autoreglatorii.
2. cunoaşterea exactă a cerinţelor activităţii probei sau sportului: ce calităţi
reclamă, ce calităţi poate dezvolta, prin ce se obţine succesul, ce anume este
contraindicat. În acest sens se pot folosi monografi ale unor sporturi, ca şi clasificarea şi
caracterizarea lor psihologică.
3. aprecierea măsurii în care sportivul dispune de calităţile solicitate de
activitate, care dintre ele stau la baza eficienţei şi succesului şi cale îl împiedică să fie
mai bun.
4. participarea şi implicarea totală a sportivului sau a echipei la procesul de
asistenţă psihologică; acceptarea psihologului şi a medicului, ca şi a oricăreui alt
specilaist implucat în asistenţă.
Pentru psiholog condiţiile reuşitei sunt:
- cunoaşterea adecvată a sportivilor
- cunoaşterea tehnicilor de asistenţă

30
- atitudinea de colaborare cu ceilalţi membrii ai grupului de asitenţă ştiinţifică a
pregătirii
pentru antrenor, principala condiţie o reprezintă disponibilitatea de colaborare cu
psihologul,încredere şi participare la întregul proces de asistenţă.
Pentru sportiv:
- încrederea în psiholog şi antrenor
- conştietizarea nevoii de perfecţionare
- dorinţa de perfecţionare prin folosirea tehnicilor autoasitenţei
5. aplicarea asistenţei în „intervalul de eficienţă” , de preferat la începutul acestui interval. Acest
interval se defineşte ca fiind durata dintre momentul constatării dezadaptării şi momentul
viitoarei competiţii solicitante pentru sportiv. Cu cât acest interval este mai mare, cu atât
psiholgul va acţiona mai mult asupra sportivului.
Intervalul de eficienţă depinde de:
- distanţa până la obiectivul propus
- gradul de educabilitate a sportivului
- posibilitatea introducerii unor corective în chiar formularea obiectivelor sau în
calendarul competiţional
- posibilitatea apariţiei unor perturbaţii la care sportivul să fie sensibil.
Sub raport practic, intervalul de eficienţă va putea fi utilizat cu succes cu cât constatarea
dezadaptării, psihodiagnoza şi decizia vor fi mai operative,timpul util fiind afectat măsurilor
propiru-zise de asistenţă. (apud. Epuran,2008,p.424)

Obiectivele asistenţei psihologiei în sport


1. Cunoaşterea particularităţilor psihologice individuale ale sportivului în măsura în
care acestea coresound cu solicitările generale ale sportului de înaltă performanţă şi cu
solicitările specifice ramurii de sport practicate (cunoaşterea caracteristicilor psihologice
ale activităţii sportive specifice). Este necesară cu alte cuvinte, psihodiagnoza sportivului ,
care urmăreşte să stabilească:
- particularităţile atenţiei (concentrare, stabilitate, distribuţie), nivelul vigilenţei şi
orientării activităţii psihice
- caracteristicile percepţiile şi reprezentărilor cu accent deosebit asupra percepţiilor
„specializate” şi asupra reprezentărilor mişcărilor
- nivelul memoriei (vizuale,auditive,motrice)
- nivelul intelectual
- strucutura psihomotricităţii, aptitudinile
- echilibrul emoţional
- particularităţile temperamentale
- atitudinile şi trăsăturile de caracter
- motivaţia pentru activitatea sportivă
- integrarea socială a sportivului
2. Asistenţa psihologică în cadrul pregătirii psihologice de bază şi de ramură. Pentru a
realiza o pregătire psihologică sistematică, antrenorul trebuie să alcătuiască programul şi
planul concret de pregătire psihologică (de bază şi specială) pentru fiecare sportiv în
parte,ţinând seama de structura personalităţii lui şi de concordanţa dintre această structură
şi solicitările sportului practicat.

31
Documentele care sintetizează aspectele principale ale pregătirii psihologice a sportivilor
sunt:
a. programa pregătirii psihologice generale şide ramură pentru lotul de sportivi,cu
notaţii privind individualizarea
b. planurile inidividuale de pregătire psihologică de bază şi de ramură
c. planurile etapelor,ciclurilor, lecţiilor cu specificarea obiectivelor, mijloacelor şi
metodelor individualizate de pregătie psihologică pentru fiecare sportiv.
3. Asistenţa psihologică privitoare la aspectele speciale ale pregătirii sportivilor pentru
concurs. Antrenorul trebuie să urmărească modul cum se comportă sportivul înaintea
concursului (motivaţia, atitudinea faţă de concurs, nivelul de pregătire, echilibrul
emoţional), întimpul concursului şi după terminarea acestuia (în special trăirea succesului
şi a eşecului).în raport de constatările făcute se pot fixa obiectivele concursurilor viitoare.
Antrenorul va programa stările de preparaţie în fucnţie de aceste obiective şi de nivelul
general de pregătire al sportivului.
4. Asistenţa psihologică în antrenament, concurs şi în afara activităţii specifice.
Asistenţa are o anumită continuitate, dar se caracterizează mai ales prin faptul că prezintă
intensificări în situaţiile şi momentele cele mai importante,în situaţiile speciale ale
individului şi în anumite momente din viaţa lui particulară şi sportivă,în unele condiţii
speciale de mare tensiune şi răspundere.
5. Psihoprofilaxia în perioadele de antrenament şi psihoprofilaxia înainte,în timpul şi
după desfăşurarea competiţiei. Obiectivele psihoprofilaxiei în antrenament vizează mai
ales, crearea unui climat de încredere şi colaborare între sportivi, între sportivi şi
antrenori, prin aplicarea unor principii şi metode pedagogice eficiente.
6. Psihoterapia în perioadele de pregătire şi psihoterapia înainte de concurs,în timpul
şi după concurs. Această latură a asistenţei psihologice vizează evitarea consecinţelor
negative ale stresului emoţional, produs în special de trăirea tensinală a eşecului şi uneori
a succesului, de numeroasele frustraţii trăite de sportiv, de accidente şi de tensiunea
produsă de marea competiţie.

32