Regatele Anglo-Saxone

Între secolele al VI-lea și al IV-lea î.e.n au sosit în Anglia și Irlanda valuri succesive de
triburi de păstori și de războinici.

Triburile aparțineau unui popor numit celt, care ocupase imense teritorii în valea
Dunării, la nord de Alpi și în Galia. Triburile celte erau formate din bărbați înalți și
puternici. Scriitorii latini și greci îi prezintă pe celți ca pe un popor de statură înaltă și
slabă, cu pielea albă și părul blond.

Când a început marea invazie a Romei, în anul 410, Stilicon, copleșit de vandali, a
cerut întăriri Bitaniei. Oștenii care au răspuns acestui apel și au părăsit insula nu erau
romani, ci britani. Provincia rămase aproape fără apărare. Mai apoi se dovedește că
picții și scoții au devenit mai îndrăzneți din punct de vedere expansionist. Pentru a-i
combate, o căpetenie britană, Vortigen,i-a chemat în ajutor pe saxonii Hengest si Horsa
și le-a oferit niște teritorii în schimbul sprijinului militar. Aceștia când s-au văzut pe
insulă s-au întors împotriva patronului lor. Atrași de această țară bogată și slab apărată,
năvălitorii germani deveniră din ce în ce mai numeroși. Cu privire la anul 418 se citește
în cronica anglo-saxonă: “În anul acela romanii strânseră toate avuțiile care se aflau în
Britania. O parte le ascunseseră în pământ, iar restul îl luară cu ei în Galia”.

Cucerirea insulei de către saxoni a fost lentă și apărarea ei adeseori curajoasă. În

secolul al VI-lea, un rege Arthur sau Artorius, obține victorii împotriva năvălitorilor. Dar
încă de pe atunci anglii, saxonii și iuții sunt stăpâni pe cea mai bogată parte a Angliei.

Satul era o comunitate rurală de zece până la treizeci de familii, celula vieții anglo-
saxone. El era administrat din punct de vedere economic de o mică adunare, denumită
moot, care se întrunea sub un copac sau pe o colină, unde se decidea repartizarea
câmpurilor, numărul vitelor pe care este îndreptățit să-l trimită fiecare pășunile comune,
retribuția acordată păstorilor și ciobanilor comunității. Tot aici se desemnează
reprezentantul oficial al satului, reeve, care este în același timp primar și administrator
al domeniului comunal, un wood-reeve, care se ocupa de păduri, precum și pe plugarul
care va mâna plugul comunal. Mai totdeauna se află în sat și un nobil, thane, căpetenie
de război. Mai jos de nobil este omul liber, care nu datorează nimic nobilului pentru
pământurile sale în afară de serviciul de război și reparațiile drumurilor și podurilor. În
secolul al VII-lea existau încă în Anglia șapte regate, în secolul al VIII-lea mai subzistă
trei: la nord Northumbria, în centru Mercia, la sud de Tamisa Wessex. În secolul al IX-lea
rămâne numai Wessex.

În fiecare regat regele descinde totdeauna din aceeași familie sacră, dar dintre
membrii aceste familii consiliul înțelepților sau Witan, poate alege, într-o anumită
măsură. Regele cheamă acolo principalele căpetenii,iar mai târziu, după ce germanii se
vor fi convertit, pe arhiepiscopi, episcopi și abați. Consiliul înțelepților, care era puțin
numeros, constituia și cea mai înaltă curte de justiție. Putea să înlăture un rege incapabil
sau să refuze, mai ales în timp de război încredințarea regatului unui minor.

Regatul era împărțit în comitate numite shires, la început un shire mai ales o unitate
juridică, este sediul unei curți de justiție, unde fiecare sat își trimite de mai multe ori pe
an reprezentații săi. Curând regele avea să fie reprezentat printr-un sheriff. Un shire se
compune din hundreds care sunt grupe de o sută de familii sau o sută de soldați.

Religia anglo-saxonilor nu era lipsită de o frumusețe aspră. Ea era constituită din

ansamblul legendelor povestite în Edda, Biblia nordului. Zeii Odin, Thor, Freya, care au
dat mai apoi în limba engleză numele lor unor zile ale săptămânii: Odin – Wednesday;
Thor – Thursday; Freya – Fryday; trăiau în Walhalla, paradisul în care fecioare războnice,
Valkirii, transportau luptătorii uciși pe câmpul de luptă. Religia pierdu mult din prestigiul
său, prin emigrare. Începând din secolul al VI-lea, regii angliilor și saxonilor știau că frații
lor de aceeași seminție din Galia și Italia se convertiseră. Aceste exemplu îi îndeamnă la
bunăvoință. La micile curți anglo-saxone, misiunile creștine au fost primite cu
îngăduință, adesea cu respect.

Încă din primul an al domniei regelui Aflred acesta a trebuit să poarte lupte cu
danezii și neavând decât un pumn de oameni, a fost înfrânt. Acesta a cumpărat pacea de
la armata daneză platindu-I tribut. Dar succesul șantajului nu putea decât să îl încurajeze
pe adversar sa-și reînceapă manevra. Danezii ocupă nordul și estul apoi, după
terminarea acestei cuceriri, o nouă hoardă, sub conducerea regelui păgân Guthrun,
năvăli în Wessex. Prima oară s-a instaurat o panică generală. Regele Alfred a fost nevoit
aproape singur în insula Athelney și acolo, în mijlocul mlaștinilor constitui împreună cu
oamenii săi o mică fortăreață. Regele a stat ascuns toată iarna în mijlocul mlaștinilor, în
timp ce danezii se credeau stăpâni peste Wessex. Cam în vremea paștelor, acesta ieși
din ascunzătoare și convocă în secret la locul numit Piatra lui Egbert fyrdurile din
Somerset, Wiltshire și Humpshire.

Armata danezilor a fost urmărită până la linia sa de apărare, unde, fiind asediată și
nemaiavând cu ce se hrăni se hotărî să se predea. Alfred acceptă sa-i lase în viață, dar
ceru ca armata să parăsească Wessexul și ca Guthrun și principalele căpetenii daneze să
se boteze. Trei săptămâni mai târziu Guthrun și încă 29 de șefi primiră botezul, nașul lor
fiind regele însuși.

Dupa moartea lui Alfred, succesorii săi, crescuți la școala lui, măriră și mai mult
prestigiul suveranilor anglo-saxoni. Ei recuceriră de la Danezi mai întâi Mercia, apoi
Northumbria. Regele Aethelstan se putu intitula fară exagerare regele tuturor
Britaniilor.