Mitul zburătorului în poemul Călin (file din poveste)de Mihai Eminescu

Poemul Călin(file din poveste), publicat în revista „Convorbiri literare” la 1 noiembrie 1876, rescrie în
manieră originală unul din cele patru mituri fundamentale româneşti, mitul zburătorului.
În concepţia lui Eminescu, sursele folclorice ale literaturii culte contribuie la definirea specificului ei naţional.
Ceea ce aprecia Eminescu la poezia populară era capacitatea de a găsi expresia cea mai potrivită, mai simplă şi mai
naturală a unui gând sau a unui sentiment, de aceea poetul recomanda si altor scriitori „să se adape la izvorul curat ca
lacrima şi mai preţios ca aurul al poeziei noastre populare”.
Influenţa populară este evidentă în multe din poeziile lui Eminescu, el preluând teme, motive, versuri, ritmuri,
armonii, imagini pe care le-a asamblat în compuneri noi, purtând pecetea inimitabilă a stilului său. Unele sunt
prelucrări folclorice cu adosuri de rafinament în planul expresiei sau al ideii ( Revedere, Ce te legeni..., La mijloc de
codru), altele sunt profund originale, sursa populară cunoscând transformări esenţiale (Călin, Luceafărul).
Poemul Călin(file din poveste) are ca punct de plecare un basm cules din nordul Moldovei, Călin Nebunul,
pe care poetul l-a versificat şi din care alege doar episodul întâlnirii celor doi tineri, când durerea despărţirii ia sfârsit
şi dragostea lor se împlineste, ceea ce şi justifică subtitlul „file din poveste”. Totodată, poemul ilustrează valorificarea
mitului erotic sau mitul Zburătorului.
Mentalitatea arhaică resimte iubirea ca pe o forţă atât de puternică, încât primul impact al sentimentului îi este
atribuit unei fiinţe supranaturale şi presupune un proces de iniţire configurat într-un mit erotic. Cea mai veche
consemnare a mitului erotic despre zburător apare la Dimitrie Cantemir în lucrarea Descrierea Moldovei. În viziunea
acestuia, ca şi în descrierile etnologilor şi ale folcloriştilor, zburătorul este „o nălucă, un om tânăr, frumos, care vine
noaptea la fete mari” (D. Cantemir), „o semidivinitate erotică” (Romulus Vulcănescu), „un spirit rău, ca un zmeu”
(Simion Florea Marian).
Eminescu prelucrează aceste surse folclorice într-o manieră originală, astfel încât „în Călin(file din
poveste), zburătorul se umanizează prin pasiune şi poemul devine un basm feeric al iubirii împlinite”(G.
Călinescu) Structurat în opt episoade, firul epic al poemului ilustrează povestea unei fete de împărat care se
îndrăgosteşte de un „zburător cu negre plete”. Aflând de dragostea ei, împăratul o alungă de acasă şi ea se adăposteşte
într-o colibă din pădure unde naşte „un pui de prinţ”. După şapte ani, fata de împărat e vizitată în codru de zburătorul
care a luat chip omenesc şi se numeşte Călin, iar durerea despărţirii ia sfârşit prin împlinirea iubirii lor o dată cu
ritualul nunţii.
În prima parte a poemului asistăm la un scenariu al apariţiei zburătorului, conturat prin următoarele
elemente romantice: atmosfera nocturnă, izolarea fetei în castelul singuratic, somnul fetei de împărat e străjuit
simbolic de o pânză de paianjen: „Iar de sus pân' în podele un painjăn prins de vrajă,/
A ţesut subţire pânză străvezie ca o mreajă”. Prin raportare la sursa de inspiraţie, se observă în aceasta primă
secvenţă înfăţişarea zburătorului ca sol al iubirii: „El în braţe prinde fata, peste faţă i se-nclină, /Pune gura lui
fierbinte pe-a ei buze ce suspină, / Şi inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic - / Ş-apoi pleacă iai în lume
năzdrăvanul cel voinic.”
Partea a doua, cea mai redusă, însumând doar patru versuri, ilustrează un alt element al mitului erotic,
constatarea unor semne ale vizitei nocturne a zburătorului:”Ea a doua zi se miră, cum de firele sunt rupte, / Şi-n
oglind-ale ei buze vede vinete şi supte -”. Trăind o experienţă nouă, fata pare vrăjită de cele întâmplate, nu-şi poate da
seama dacă a fost vis sau realitate şi îl îmbie pe „voinic” în şoaptă: „Zburător cu negre plete, vin la noapte de mă
fură”.
 Începând cu cea de-a treia secvenţă, poemul ilustrează prelucrarea sursei folclorice într-o viziune originală.
Mitul zburătorului face posibilă apropierea de narcisism. Fiul nimfei Liriope şi al râului Cephisos, Narcis era un
tânăr atât de frumos, încât s-a îndrăgostit de propria imagine oglindită în apă, ceea ce atrage pedeapsa zeiţei Nemesis.
In poemul eminescian, fata de împărat, pătrunsă de sentimentul dragostei pure, devine ea însăşi îndrăgostită de chipul
ei feciorelnic: „Când cu ochii mari, sălbateci se priveşte în oglindă, /Subţiindu-şi gura mică şi chemându-se pe
nume / Şi fiindu-şi şie dragă cum nu-i este nime-n lume” Identificăm aici un simbol cu multiple semnificaţii, oglinda,
simbol al cunoaşterii reflectate, pusă sub incidenţa lunii, a principiului feminin şi a nopţii. Oglinda e un „ochi” străin
în care căutăm adevărul despre noi. Din această perspectivă, gestul fetei de împărat de a se privi în oglindă poate fi
motivat prin descoperirea propriei puteri de seducţie:”Şi de-aceea când mă caut în păretele de-oglinzi, / Singurică-
n cămăruţă braţe albe eu întinz / Şi mă-mbrac în părul galben, ca un strai uşor, ţesut / Şi zărind rotundu-mi umăr mai
că-mi vine să-l sărut.”
În partea a patra poetul modifică, în sens creator, mitul, prin ilustrarea reciprocităţii iubirii dintre fata de
împărat şi zburătorul „umbră fără de noroc”, iar rezultatul va fi umanizarea fiinţei fantastice, prin trăirea pasională a
sentimentului. Din sol al iubirii, zburătorul devine o fiinţă cu atribute umane, care va „arde” el însuşi în focul iubirii
pe care l-a aprins. Dialogul dintre cei doi se consumă în visul fetei, motiv literar adecvat temei iubirii dintre două
fiinţe aparţinând unor planuri de existenţă diferite: „-O, rămâi, rămâi la mine, tu, cu viers duios de foc, / Zburător cu
plete negre, umbră fară de noroc/ (...)-O, şopteşte-mi – zice dânsul – tu cu ochii plini d-eres / Dulci cuvinte nenţelese,
însă pline de-nţeles.”). Raportul corporalitate-spiritualitate este evidenţiat prin alte două motive literare, cel al umbrei
şi al privirii. Acesta din urmă susţine şi o formă nonverbală de comunicare, atunci când manifestările iubirii pasionale
fac inutil dialogul: „Unu-n braţele altuia, tremurând ei se sărută, / Numai ochiul e vorbăreţ, iară limba lor e mută, /
Ea-şi acopere cu mâna faţa roşă de sfială, - / Ochii-n lacrimi şi-i ascunde într-un păr ca de peteală - ”. Comparaţia
finală are aici rolul de a individualiza personajul feminin.
Următoarele două parţi (V, VI) ale poemului ilustrează, în aceeaşi manieră a lirismului narativizat, în care
epicul este o mască a liricului, iubirea ca şir de încercări. Lirismul declarat din secvenţa V devine o modalitate de
evidenţiere a frumuseţii fetei, de unicizare a personajului şi de sugestie a ideii că la rădăcina marilor iubiri stau marile
suferinţe: „Nu-ţi mai scuge ochii tineri, dulcii cerului fiaştri, / Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor
albastri.”Zbuciumul sufletesc al fetei, părăsită de zburător, este surprins în relaţie cu descrierea unor elemente ale
naturii. În poezia eminesciană, natura devine un mijloc de punere în valoare a sentimentelor umane: „Stele rare din
tărie cad ca picuri de argint, / Şi seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind .”
Lirismul satiric din secvenţa aVI-a devine un pretext pentru complicarea intrigii: urmând să nască un copil,
fata va fi alungată de acasă. Versurile dobândesc caracterul unui comentariu liric plin de umor: „ O. Tu crai cu barba-n
noduri ca şi câlţii când nu-i perii, / Tu în cap nu ai grăunţe, numai pleavă şi puzderii./ Bine-ţi pare să fii singur, crai
bătrân fără de minţi, / Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinţi?” Prin realizarea unui portret ironic al
împăratului, poetul condamnă izgonirea fetei şi incapacitatea tatălui de a-şi înţelege fiica.
Partea a şaptea debutează cu o nouă descrire de natură, în maniera idilelor eminesciene, pregătind apariţia
zburătorului, de această dată, umanizat. În această secvenţă, tema naturii este configurată de o serie de motive
specifice ale liricii eminesciene: pădurea, codrul, lacul, izvoarele, luna, înserarea. „De când codrul, dragul codru,
troienindu-şi frunza toată, / Îşi deschide-a lui adâncuri, faţa lumii să le bată, / Tristă-i firea, iară vântul sperios vro
creangă farmă - / Simguratice izvoare fac cu valurile larmă.”
După scurgerea a şapte ani în măsura pământească a timpului, zburătorul se smulge din sfera lui
supranaturală, desăvârşindu-şi ipostaza umană şi regăsindu-şi iubita pierdută. În sistemul numerologiei simbolice,
şapte este numărul cel mai încărcat de semnificaţii. Aici, e un simbol al treptelor perfecţiunii, al desăvârşirii, „în
conformitate cu ecuaţia: 3 – cer + 4 – pământ = 7 – cosmos, reprezentând perfecţiunea, armonia, norocul, fericirea.”
(Ivan Evseev – Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale)
Condiţiile integrării zburătorului în ordina umană sunt date de pierderea capacităţilor supranaturale în
mod voit, dintr-o dorinţă de integrare în spaţiul terestru şi de împărtăşirea dragostei, de conversiunea terestră sub
numele de Călin, de acceptarea ideii de perpetuare a speciei prin recunoaşterea condiţiei de tată. Toate aceste elemente
completează şi desăvârşesc procesul umanizării început în urmă cu şapte ani şi ilustrat în secvenţa a patra a poemului.
Ultima secvenţă este construită în jurul motivului nunţii, ceremonie umană şi cosmică în acelaşi timp.
Nunta, prezentată ca un eveniment deosebit atât în lumea curţii împărăteşti, cât şi în cea a micilor vieţuitoare, devine
un simbol al împlinirii prin iubire, al realizării unităţii perfecte, ideale, prin contopirea dualităţii. Cele două nunţi se
completează reciproc, într-un tablou plin de farmec, căci nunta micilor vieţuitoare vine să lumineze bucuria împlinirii
iubirii dintre Călin şi fata de împărat. Nunţile au loc în codru, care la Eminescu reprezintă „ideea de speţă, statornicul
în curgător” (G. Călinescu ) sau eternitatea, puterea de regenerare.
Tabloul final realizează astfel armonia poemului, echilibrul desăvârşit şi în planul ideilor pentru a ilustra
concepţia eminesciană despre iubire şi împlinirea ei.
Poemul aparţine, ca specie, genului epic în versuri şi nu puţine sunt elementele epice pe care le putem
identifica: basmul, izvor de inspiraţie, din care poetul păstrează personajele, elementele fabuloase, firul epic care
ilustrează o evoluţie a poveştii de dragoste în mod gradat, finalul închis, fericit, specific basmului. Cu toate acestea,
epicul nu este aici decât o mască a liricului. Personajele devin simboluri lirice prin intermediul cărora poetul îşi
exprimă concepţia despre iubire ca şir de încercări, ca modalitate de cunoaştere. Astfel, fata de împărat devine
simbolul omului comun, ea este tânăra aflată la vârsta când poate fi tulburată de zburător, iar acesta e un simbol al
geniului, sortit nemuririi.
Trăsăturile lirice ale poemului sunt date şi de îmbinarea tipurilor de lirism: lirism narativizat, lirism declarat
şi satiric, de prezenţa unor versuri cu caracter de idilă sau de pastel, specii lirice, de expresivitatea limbajului. În
crearea tablourilor descriptive abundă figurile de stil. Imaginile vizuale şi auditive sunt realizate prin epitete: „flori
albastre”, „văzduh tămâiet”, „trunchii vecinici”, „harnici unde”, metafore „cuibar rotind de ape”, „a glasului vrajă”,
„bulgări fluizi”, personificări: izvoarele „trec”, „suspină”, „coboară”, „sar”, trunchii „poartă suflete sub coajă”,
„suspină”. Măiestria artistică se relevă şi în realizarea portretelor. Spre exemplu, în ultima secvenţă, poetul le
realizează invitaţilor la nuntă portrete succinte, definindu-i printr-un epitet care individualizează: „Feţi-Frumoşi cu păr
de aur”, „zmei cu solzii de oţele”, „şăgalnicul Pepele”. În cazul mirilor, atenţia poetului se opreşte asupra portretului
fetei de împărat, realizat preponderent vizual, prin comparaţia „faţa-i roşie ca mărul”, prin epitetul „i-s umezi ochii”,
„păr de aur moale” şi hiperbola ce conţine şi o inversiune „la pământ mai că ajunge”.
Impresia de fabulos este întreţinută prin folosirea regionalismelor („colb”, „tăpşan”, „răstoace”, „omăt”,
„grăunţe”, „câlţi”) şi a arhaismelor („schiptru”, „paj”, „împlu”, „ciubuc”), ilustrative pentru expresivitatea limbajului
popular.
Valorificarea originală a mitului popular al Zburatorului, temele şi motivele, simbolurile lirice, mijloacele de
expresivitate conferă poemului caracter romantic şi prefigurează capodopera eminesciană, Luceafărul.