Sunteți pe pagina 1din 6

Regimurile politice în perioada interbelică

Regimuri democratice

Statele democratice din apusul Europei au suportat cu greu consecințele teribile ale
primului război mondial. Înrăutățirea condițiilor de viață a avut drept consecință un val de
greve și proteste sociale (de exemplu, greva generală din Anglia din 1926), care nu au avut
însă ca efect schimbarea regimului politic (cu excepția Italiei). Sistemul politic a funcționat și
s-a caracterizat prin alternanța la putere a diverselor partide și alianțe (coalițiile de dreapta și
de stânga în Franța, conservatorii și laburiștii în Marea Britanie). Dezamăgirea datorată
pierderii prosperității și stabilității de dinainte de război a condus însă la apariția unor mișcări
care încercau să pună în discuție reforma instituțiilor statului (fapt întâmplat în special în
Franța).
Chiar și Statele Unite au traversat o criză (1919-1920) cauzată de dificultățile trecerii
la economia de pace. Teama față de amenințările la adresa modului de viață american a
condus la persecuții îndreptate împotriva minorităților, populației de culoare, străinilor. În
politica externă, Statele Unite au ales calea izolaționismului, de neimplicare în marile
probleme internaționale. Drept urmare, republicanii, adepți ai acestei orientări, au dominat
politica anilor ’20 ai secolului al XX-lea. După scurta criză economică, Statele Unite au
cunoscut o perioadă de avânt economic fără precedent, care a durat până în 1929, când Marea
Criză a lovit puternic economia și societatea americană. În aceste condiții, Franklin Delano
Roosevelt a ajuns președinte al Statelor Unite în 1932, într-un moment în care situația
economică și condițiile de viață ale milioanelor de americani deveniseră disperate, candidând
din partea partidului democrat. Țara a ieșit din criză grație măsurilor curajoase inițiate de
administrația democrată, cunoscută sub numele de New Deal (Noua Orientare).
România. După anul 1918, România a devenit o țară importantă în sud-estul Europei
prin suprafața teritorială, resursele naturale și populație. Potențialul economic al României a
crescut considerabil datorită bogățiilor adăugate de teritoriile alipite prin voința poporului în
1918: terenuri agricole, păduri, vii, pășuni, resurse ale subsolului.
O problemă de o deosebită importanță, după realizarea Unirii de la 1918, a fost
organizarea statului național român și integrarea provinciilor unite (Transilvania, Basarabia,
Bucovina) în acesta. Astfel, în perioada 1918-1919, prin mai multe decrete-legi și legi votate
de parlament se ratifica unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România. În anul
1919, se deschidea primul parlament al României Mari, ales prin vot universal și cu
participarea forțelor politice din întreaga țară. Curând, s-a pus capăt formelor regionale de
conducere a provinciilor alipite la România în 1918, s-a realizat primul buget al României
Mari și a avut loc unificarea monetară, un moment important în integrarea economică a
tuturor provinciilor românești.
De o mare însemnătate pentru viitorul României Mari, era rezolvarea problemei agrare
în spiritul hotărârilor luate de guvern și parlament în 1917. De aceea, legislația privind
reforma agrară (1918-1921), prin care se împroprietăreau țăranii, a cuprins întreg teritoriul
țării, cu menținerea unor elemente particulare în funcție de situația fiecărei provincii.
Constituția din 1923 consacra hotărârile luate de poporul român în anul 1918 și
definea statul român drept „stat național unitar și indivizibil”, în care toți cetățenii sunt egali
în drepturi. Pe temeiul noii constituții era realizată și legea administrativă din 1925, pe baza
căreia întreg teritoriul României era împărțit în județe și comune (acestea din urmă rurale și
urbane).
Concomitent, partidele politice își extindeau activitatea la scara întregii țări, iar liderii
din provinciile recent alipite se afirmau în viața politică a României Mari. Cea mai mare
influență a avut-o Partidul Național Liberal, care în primii ani ai perioadei interbelice a avut în
frunte personalitatea excepțională a lui Ion I.C. Brătianu. Reforma agrară și cea electorală au
făcut ca Partidul Conservator să-și piardă orice rol în viața politică. S-a afirmat, în schimb,
Partidul Țărănesc (înființat în 1918 de către învățătorul Ion Mihalache) și care reprezenta
interesele celei mai numeroase clase sociale, țărănimea. Se realizau fuziuni între formațiunile
politice din Vechiul Regat și din celelalte provincii. Cea mai semnificativă a fost cea dintre
Partidul Național din Transilvania (care jucase un rol fundamental în Unirea de la 1
Decembrie 1918) și Partidul Țărănesc din Vechiul Regat (1926). Partidul Național Țărănesc,
dominat de personalitatea lui Iuliu Maniu, a participat la guvernare în perioada 1928-1933.
Instituția monarhică a avut un important rol integrator, în special prin funcția de simbol al
unității tuturor românilor.
Sistemul democratic românesc era departe însă de a fi perfect, fiind minat de
demagogie și corupție. Acest fapt a favorizat apariția unor partide aparținând atât extremei
stângi (comuniștii), cât și extremei drepte (legionarii). Profitând de slăbiciunile democrației
românești, Regele Carol al II-lea (1930-1940), a instaurat un regim autoritar în anul 1938.
Întreaga putere era concentrată în mâinile regelui, partidele politice au fost desființate (cu
excepția partidului regelui numit Frontul Renașterii Naționale, apoi Partidul Națiunii). Carol
al II-lea a fost însă incapabil să apere frontierele României Mari, de aceea a fost nevoit să
abdice la 6 septembrie 1940.
În perioada interbelică, în Europa au fost instaurate, în mai multe state, regimuri
politice totalitare: fascismul (Italia), nazismul (Germania) și comunismul (Rusia.

Fascismul

Situația Italiei după primul război mondial a fost de natură să permită apariția
fascismului. Italia înregistrase pierderi enorme în timpul conflictului, care au înrăutățit foarte
mult nivelul de trai al oamenilor. Pe de altă parte, pretențiile teritoriale ale Italiei nu fuseseră
acceptate în totalitate la tratatele de pace, ceea ce a atras critica naționaliștilor la adresa
regimului politic liberal aflat la cârma Italiei. Ei vorbeau de „victoria mutilată” și puneau în
seama democrației liberale toate problemele cu care era confruntată Italia după război. Pe de
altă parte, în rândurile clasei mijlocii și a marilor proprietari de pământ, a provocat teamă
ascensiunea Partidului Socialist, care promova ideea răsturnării ordinii sociale existente.
Înrăutățirea situației populației a cauzat un șir de greve muncitorești și mișcări sociale la sate,
pe care guvernul de orientare liberală cu greu le putea stăpâni.
Partidul fascist, întemeiat și condus de Benito Mussolini, a atras de partea sa pe unii
dintre foștii combatanți (aflați într-o situație materială grea), pe marii proprietari de pământ
(în cea mai mare parte originari din sudul țării, subdezvoltat din punct de vedere economic),
un anumit număr de industriași (care se temeau de pericolul comunist), o parte a
intelectualității cu vederi naționaliste etc. Cu sprijinul acestora, arătând că numai fasciștii sunt
capabili să mențină legea și ordinea în stat, în urma unui marș împotriva capitalei, Roma, a
preluat conducerea guvernului în toamna anului 1922. Mussolini a organizat Italia după
principiile corporatismului.
Corporatismul preconiza o societate organizată din grupuri profesionale, numite
corporații. Acestea urmau a fi alcătuite din reprezentanți ai muncitorilor și ai patronilor
acestora. Pe plan politic, corporatismul viza înlocuirea Parlamentului cu o instituție a
delegaților corporațiilor. S-a susținut că a luat naștere „statul corporatist” care asigură
prosperitatea tuturor categoriilor sociale. În realitate, regimul fascist s-a caracterizat prin
încălcarea sistematică a drepturilor omului și printr-o politică externă expansionistă care a pus
în primejdie pacea lumii.

Nazismul (național-socialismul)

Ideologia nazistă a fost expusă în lucrarea „Mein Kampf” („Lupta mea”), scrisă de
liderul Partidului Național-Socialist, Adolf Hitler. Fundamentul ideologiei naziste îl constituie
naționalismul exacerbat, rasismul, antisemitismul. Hitler arăta că sistemul democrației
parlamentare este vinovat de problemele economice și sociale ale Germaniei, de scăderea
prestigiului internațional provocată de acceptarea Tratatului de la Versailles de către
politicienii trădători și corupți ai Republicii de la Weimar (numită așa după orașul german
unde a fost adoptată legea fundamentală a statului). Singura soluție preconizată de Hitler era
dictatura unui singur partid condus de un lider providențial care să supună națiunea în numele
binelui general. Hitler urmărea crearea unui imperiu (Reich), care să-i cuprindă pe toți
germanii și chiar și pe celelalte națiuni germanice (scandinavii, olandezii etc.).
Rasismul provocat de Hitler justifica politica de expansiune teritorială dorită de
național-socialiști în Europa de răsărit în căutarea unui „spațiu vital”, de unde națiunea
germană de stăpâni să-și satisfacă necesarul de materii prime și produse agricole.
Antisemitismul a constituit urmarea firească a concepțiilor rasiste promovate de Hitler; se
dorea nimicirea unui întreg grup etnic, considerat țap ispășitor pentru toate relele din
societatea germană din perioada interbelică.
Marea Criză economică a lovit cu putere Germania. În consecință, societatea germană
a căutat și alte soluții, reflectate în succesele electorale ale comuniștilor și ale național-
socialiștilor conduși de Hitler. Naziștii, care au beneficiat de sprijinul financiar al unor
industriași, de cel al marilor latifundiari și al conducerii armatei, promiteau scoaterea
Germaniei din criză și repararea umilinței suferită prin semnarea Tratatului de la Versailles.

Statul nazist. Întrucât în urma alegerilor din 1932, naziștii deveniseră cea mai
puternică forță din parlament, Hitler a fost numit de președintele Hindenburg cancelar al
Germaniei. Imediat după numirea lui Hitler în această funcție, au fost organizate alegeri, care
au dat câștig de cauză naziștilor, care au utilizat toate mijloacele pentru a-și intimida
adversarii.
Având majoritatea absolută în parlament, Hitler a primit prin legea de împuternicire
puterea absolută în stat. Acest fapt semnifica dispariția Republicii de la Weimar și instaurarea
în Germania a dictaturii. Foarte repede, toate partidele au fost scoase în afara legii ori s-au
autodizolvat. Mișcarea sindicală a fost distrusă, iar sindicatele au fost absorbite în Frontul
Muncitoresc German, organizat de naziști. Curând, Hitler și-a eliminat toți rivalii din propriul
partid, iar după moartea președintelui Hindenburg prelua și atribuțiile acestuia, devenind
Führer.
Principalii colaboratori ai lui Hitler (Rudolf Hess, Hermann Goering, Martin
Bormann, Heinrich Himmler) au ocupat funcțiile cheie în stat. Un rol deosebit în cadrul
partidului și statului l-a căpătat organizația SS (grupuri de protecție) formată din naziștii
fanatici și poliția SD (poliția internă a partidului), care aveau în grijă treburile polițienești și
de securitate: paza lagărelor de concentrare, controlul poliției politice (sinistru Gestapo),
aplicarea politicii rasiale. SS-ul a căpătat și atribuții militare, prin înființarea Waffen-SS, trupe
de elită, care au dat dovadă de o teribilă cruzime în luptele din cel de-al doilea război mondial.
Tot acest sistem represiv era pus sub conducerea lui Himmler și a avut rolul cel mai însemnat
în menținerea regimului totalitar în Germania.
Propaganda era pusă sub conducerea lui Goebbels; folosind toate metodele (presă,
radio, afișe), ea a convins multă vreme pe germani de legitimitatea regimului nazist. Cultura a
fost subordonată scopurilor regimului. Tineretul era educat în spiritul unui devotament fanatic
față de regim și îndoctrinat în organizații precum „Tineretul hitlerist” (Hitlerjugend).
Biserica a fost supusă persecuțiilor, din cauza valorilor promovate de creștinism
(iubirea și respectul față de aproape), care constituiau opusul valorilor național-socialismului.
Familia și femeile aveau rolul de a spori natalitatea pentru ca Reich-ul să aibă la dispoziție cât
mai mulți soldați. Treptat, prin intermediul unor generali de încredere (Keitel, Brauchitsch)
armata a fost pusă în slujba regimului.
Politica externă expansionistă și cea internă de încălcare a drepturilor și demnității
omului, inițiată de regimul nazist, au reprezentat cauza fundamentală a izbucnirii celui de-al
doilea război mondial.

Comunismul

Revoluția din octombrie 1917. Primul război mondial a relevat fragilitatea și corupția
regimului politic autocrat din Rusia supus autorității țarului Nicolae al II-lea. Tensiunile
existente în societatea rusă au ieșit la iveală datorită înfrângerilor suferite în război și
înrăutățirii situației populației greu afectată de marile resurse cheltuite pentru ducerea
operațiilor militare; astfel, țărănimea suferea din cauza lipsei de pământ; muncitorimea trăia în
condiții grele accentuate de starea de război; națiunile neruse componente ale marelui imperiu
al țarilor doreau autodeterminarea. Marele număr de morți cauzat de un război pentru care
armata rusă s-a dovedit a fi nepregătită, foametea, șomajul, lipsurile, au adus regimul țarist în
pragul descompunerii.
În februarie-martie 1917, a izbucnit o revoluție în urma căreia țarul a abdicat. A fost
instituit un guvern provizoriu (dominat de partide de tip liberal și social-democrat).
Guvernul provizoriu a acordat drepturi și libertăți cetățenești și sociale (libertatea
presei și a întrunirilor, egalitatea în fața legii, ziua de muncă de opt ore), însă nu a scos Rusia
din război și nici nu a decretat împărțirea pământurilor la țărani, măsurile celei mai așteptate
de populație. Profitând de această situație, comuniștii (cunoscuți sub numele de bolșevici) au
preluat puterea la 25 octombrie/7 noiembrie 1917 (revoluția din octombrie), prin ocuparea
sediului guvernului provizoriu din Petrograd de soldații partizani ai bolșevicilor. Guvernul
provizoriu a fost demis, fiind instituit un guvern bolșevic (Consiliul Comisarilor Poporului),
având în frunte pe Lenin.
Primele reforme adoptate de bolșevici includeau naționalizarea fabricilor și băncilor,
împărțirea pământului la țărani, acordarea dreptului de autodeterminare națiunilor neruse etc.
Totuși, la alegerile pentru Adunarea Constituantă (ianuarie 1918), majoritatea a câștigat-o
Partidul socialist-revoluționar, care era potrivnic politicii economice preconizate de bolșevici,
în primul rând naționalizărilor. Bolșevicii au dizolvat adunarea aleasă prin vot liber și au
încheiat pacea separată cu Puterile Centrale (martie 1918). A fost adoptată o constituție care
consacra puterea absolută a Partidului bolșevic (comunist) în numele dictaturii proletariatului
(iulie 1918). A izbucnit războiul civil împotriva partizanilor vechiului regim („Albii”). Mai
multe state străine au intervenit militar împotriva Rusiei sovietice. Bolșevicii au dezlănțuit
teroare. Au înființat o poliție secretă (CEKA), cu misiunea de a vâna pe toți cei care se
opuneau noului regim. A fost suprimată libertatea presei, iar țăranilor le-au fost rechizionate
recoltele. A fost decretată munca obligatorie. A fost organizată Armata Roșie de către un
important lider comunist, Lev Troțki. Aceasta a respins intervenția străină și a câștigat
războiul civil. Măsurile economice instituite de comuniști („comunismul de război”, adică
naționalizările, munca forțată și rechiziționarea recoltelor) n-au dat rezultate. Recunoscându-și
eșecul, Lenin a lansat „Noua politică economică” (NEP), prin care s-a acceptat crearea unui
sector privat în agricultură și în domeniul întreprinderilor mici și mijlocii.
Formarea URSS. În 1922 s-a format Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
(Uniunea Sovietică sau URSS), care grupa un număr de republici comuniste. În teorie, acestea
erau egale în drepturi. În practică însă, era o alcătuire politică centralizată, în care elementul
rus avea întâietatea. Uniunea Sovietică a stabilit relații diplomatice cu celelalte state, începând
cu 1924.
Ideologie. Originile ideologiei comuniste sunt reprezentate de operele lui Marx, în
care acesta fundamentează principiul „luptei de clasă”. Marx considera că noua societate, cea
comunistă, se va edifica mai întâi în țările dezvoltate, în care proletariatul, mai numeros și
având o conștiință de clasă bine formată, va prelua, prin revoluție, puterea de la burghezie.
Lenin a fundamentat ideea că și în Rusia (țară mai puțin dezvoltată) e posibilă victoria unei
revoluții socialiste, cu condiția existenței unei situații social-economice propice, care să fie
exploatată de un partid format din revoluționari de profesie. Comuniștii declarau că obiectivul
regimului lor politic este edificarea societății socialiste, ca primă etapă a comunismului, în
care oamenii eliberați de exploatare, să-și dezvolte în mod multilateral personalitatea. Temeiul
acestor transformări era constituit de desființarea proprietății private, pentru eliminarea
inegalităților economice între oameni, și instaurarea dictaturii proletariatului, ca modalitate
de înfrângere a rezistenței împotriva noii societăți. În realitate, dictatura proletariatului a
însemnat dictatura sângeroasă a unei singure persoane.
Dictatura stalinistă. După moartea lui Lenin (1924), a început o dură luptă pentru
putere între mai mulți fruntași comuniști. Câștigătorul a fost Stalin, secretarul general al
partidului. Milioane de oameni au murit în urma terorii organizate de Stalin cu sprijinul
organelor de represiune (NKVD, urmașa CEKA). Orice opozant, sau oricine era numai bănuit
a fi un opozant, era judecat în cadrul unor simulacre de procese și apoi, fie era condamnat la
moarte, fie era internat într-un lagăr unde condițiile de viață erau inumane. Considerată a fi o
rămășiță a vechii lumi, Biserica ortodoxă a fost atacată fără cruțare. Un mare număr de
locașuri de cult au fost demolate, iar preoții erau omorâți sau internați în lagăre și închisori.
Stalin a renunțat la NEP; pentru a înființa un program ambițios de industrializare,
Stalin a hotărât colectivizarea agriculturii. Colectivizarea s-a făcut în mod forțat. Țăranii erau
obligați să-și cedeze pământurile gospodăriilor colective (colhozuri), ceea ce a provocat de
multe ori rezistența locuitorilor satului. Cei ce se împotriveau erau executați sau deportați. În
special țăranii înstăriți (kulacii) erau vizați prin politica de colectivizare. Rezultatul imediat al
colectivizării a fost o cumplită foamete, care a provocat, în special în Ucraina, milioane de
morți.
Industria a înregistrat progrese mari, îndeosebi în domeniul energeticii, metalurgiei,
construcțiilor de mașini etc. Progresele n-au fost pe măsura ambițiilor lui Stalin, din cauza
tehnologiilor înapoiate, slabei calificări a forței de muncă, greșelilor de planificare etc.
În primii ani după revoluție, a înflorit cultura. S-a eradicat analfabetismul. Activitatea
culturală a fost însă treptat subordonată slăvirii figurii lui Stalin, într-un cult al personalității
de proporții grotești.