Analiză comparativă între Conformare și Obediență

Conformismul a fost definit ca „un comportament desfășurat cu intenția de a îndeplini

expectanțele normative ale grupului așa cum sunt ele percepute de către individ”(Hollander și
Willis, 1967, p 64). Acest tip de influență constituie un fenomen de grup și trebuie văzut, în mod
esențial, ca un produs al interacțiunilor sociale (Boncu). Conformismul îi corespunde unei situații
în care interacțiunea unui individ cu un grup dă naștere unor presiuni, ce se exercită asupra
individului spre a judeca sau acționa în concordanță cu grupul.

În literatura română de specialitate, obediența este definită astfel: “ Procesul de acceptare a

influenței din partea persoanelor cu status social superior sau cu autoritate legitimă”
(Chelcea,1998,p.160). Obediența reprezintă un gen de influență socială diferit, prin mecanisme
subiacente, de conformism. Situațiile de obediență sunt situații în care modificarea în
comportamentul țintei se produce ca urmare a unui ordin venit din partea unei surse înzestrate cu
autoritate legitimă. Ca atare, “diferența de statut dintre cele două entități devine un factor ce
afectează decisiv cuantumul de influență obținut”(Perez și Boncu, 1996b, p.30)

Obediența presupune o structură ierarhică, în timp ce conformismul presupune o presiune

exercitată de persoane cu statut egal.

În obediență, se realizează un comportamnet impus, cerut de autoritate, în lipsa modelării, în

timp ce în conformism există imitație. În comparație cu situațiile de conformism, în care membrii
grupului și individul influențat au aceelași comportament, în obediență nu regăsim această
similaritate. Autoritatea pretinde ca individul să desfășoare un comportament pe care ea însăși
nu-l face, cel puțin nu sub privirile acestuia.

Obediența este explicită- mai precis, ordinele autorității sunt astfel. Dimpotrivă, dinamicile de
influență majoritară sunt deosebit de subtile și mai curând implicite. În relația de obedienți,
dorința sursei de a influența comportamentul țintei este evidentă, resimțită ca atare de aceasta din
urmă.

Indivizii recunosc ușor sursa obedienței,deci figura de autoritate, dar nu sunt conștienți de
influența exercitată asupra lor de diferitele grupuri de apartenență.
 Obediența se deosebește de conformare prin trei caracteristici:

Diferența de status social dintre “sursă ” și ” țintă ” ;

Intenția “ sursei ” de a influența și controla supunerea “ țintei ” ;
Gradul de similitudine dintre comportamentul “ sursei “ și comportamnetul “țintei”.

În cazul conformării, membrii grupului care influențează au același statut social ca și persoana
influențată. Ei nu au scopul de a modifica într-un fel sau altul judecățile, atitudinile sau
comportamentele altora. Comportamentele celor care influențează sunt similare celor ale
persoanelor influențate.

În cazul obedienței, situația este diametral opusă : cel ce dă ordin are un statut social superior
(are autoritate legitimă) , își propune să supravegheze „ținta” și nu face ce îi cere „țintei să facă”.