UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA ŞTIINŢE ECONOMICE

Departamentul „Finanţe şi Bănci”

RISC ȘI CONTAGIUNE - CRIZELE FINANCIARE ȘI

DIVERSIFICAREA INTERNAȚIONALĂ A RISCULUI

Referat:
Stabilitatea financiară a băncilor comerciale

Autorul: Bujor Aliona-Laura

Gr. M_AB171

Conducător ştiinţific: Borș Ion

Dr., Conf.univ.

Chișinău, 2019
 Cuprins

I. Definirea crizelor financiare

II. Abordari teoretice

III.Crize financiare celebre: evoluţie, factori declanşatori şi posibilităţi de gestionare

A. Crize bancare
B. Tiparul Crizei
C. Etape

IV. Situaţia financiară actuală şi perspective ale organismelor financiare

internaţionale
 I. Definire şi abordări controversate
Economiştii şi monetariştii definesc crizele financiare ca forma de manifestare a crizelor
bancare, cu impact asupra stabilităţii financiare şi cu ajungere în stare de colaps a infrastructurii
financiare în absenţa intervenţiei băncii centrale.
Colapsul financiar care afectează companiile generează rapid probleme asupra sistemului
bancar: starea de panică a clienţilor, incapacitatea de a distinge între starea de sănătate şi de
dificultate a băncilor, retragerea depozitelor.
Autorul Schwartz (1986) a identificat doar două crize financiare reale, care sau derulat în
Marea Britanie şi SUA în 1986 – prin falimentul Companiei Overned Gurney Ltd. şi în SUA, între
1930-1933. potrivit autorului, soluţia la criză este asigurarea unei sănătăţi financiare, dar băncile
centrale furnizează lichidităţi unor bănci solvabile dar lipsite de lichidităţi. Astfel, autorul
etichetează aşa zisele crize financiare au termenul de pseudo-crize datorită intervenţiilor băncilor
centrale şi tratarea sistemului financiar.
Potrivit autorului Schwartz – este dificil de a se face distincţia între băncile insolvabile şi
cele lipsite de lichiditate datorită schimbărilor financiare de-a lungul timpului.
Un alt autor, Kindleberger (1978): arată că o criză financiară reală implică modificări în baza
monetară sau în puterea de cumpărare a monedei, în anumite stagii ale crizei. În schimb,
pseudocrizele nu antrenează asemenea efecte. Acelaşi autor consideră că orice criză financiară este
o parte endogenă a unui ciclu economic. Există şocuri exogene în sistemul financiar, care au un
impact deosebit asupra profitabilităţii în sectoare existente sau în unele noi. Şocurile care întinează
noi oportunităţi de profit includ evenimente precum: începerea sau sfârşitul unui război, o nouă
tehnologie care devine foarte populară, modificări în politica monetară. Agenţii debitori sau
creditori îşi mută finanţele lor către noi zone de profit, creşterea credibilităţii, finanţând boom-ul
economic şi antrenând creşterea ofertei de monedă.
Euforia investitorilor se instaurează. Prin urmare, sistemul financiar începe să devină fragil,
principalele caracteristici ale sistemului financiar devenind următoarele:
 băncile îşi constituie provizioane insuficiente viziunii optimiste asupra colateralului, pe care
investitorii îl angajează chiar în activităţi speculative;
 în timp, cererea depăşeşte oferta în anumite sectoare de activitate (în noile sectoare
profitabile). Preţurile cresc, creând noi oportunităţi pentru profit şi investiţii mai multe, cresc
veniturile şi investiţiile viitoare;
 sunt observate activităţi speculative, ca urmare a lipsei de experienţă a agenţilor care se
implică în investiţii.
 Obiectul compartimentelor speculative variază, şi deseori duce la crize particulare: acţiuni,
mărfuri, valută sau proprietăţi. Mania sau comportamentul iraţional creează bubble (bule
speculative), definite ca şi creşteri exagerate de preţ, într-o mulţime de domenii.
Autorul Minsky (1977, 1982, 1986) a scris despre modul în care se produce trecerea de la
finanţele de tip hedge, către finanţele speculative şi apoi către finanţele de tip ponzi (după numele
lui Charles Ponzi – care a dezvoltat o schemă piramidală la Boston, în 1920).
Costul crizelor financiare
Ţara Anul Costul % PIB
Argentina 1980-1982 55%
Argentina 1995 2%
Mexic 1995-1997 14%
Brazilia 1995-2000 5-10%
Chile 1981-1983 41%
Cote d’Ivoir 1988-1991 25%
China 1990 47%
Indonesia 1997-1999 50-60%
Korea 1997-1999 15%
Thailanda 1997-1999 24%
Malaysia 1997-1999 10%
Phillippines 1998-2000 7%
Rusia 1998 5-7%
Spania 1977-1985 17%
Finlanda 1991-1993 8-10%
Norvegia 1988-1992 4%
Suedia 1991-1993 4-5%
SUA 1984-1991 5-7%
Japonia 1990-2002 17-20% (după dif.
estimări)
Israel 1977-1983 30%
Sursa: BIS (2001); 2004
Adâncirea bulei speculative – manifestarea panicii şi colapsul preţurilor – conduc la
declanşarea crahului. Kindleberger foloseşte în lucrarea sa termenul Marea Panică şi Crahul.
Autorul a identificat 37 crize financiare internaţionale, între 1618 şi 1997-198 (criza este asiatică,
rusească şi braziliană) cauzele de volatilitate internaţională a fluxurilor de capital şi dereglementare.
Autorii Caprio şi Klingebiel (2003) raportează 116 crize bancare sistemice, până în anii ’70,
iar autorul Calomiros identifică 126 crize bancare în ţările emergente în perioada 1980-1990.
 În literatura de specialitate, este identificată ca fiind sursă a crizelor financiare, problemele
din sectorul bancar.
Toate crizele financiare necesită injectări de lichiditate sau fonduri publice sau, în unele
cazuri, fonduri private de la bănci şi instituţii internaţionale. Aceste intervenţii reprezintă costuri
directe, fără a fi luate în considerare costurile cu acoperirea instrumentelor reale, garanţiile
guvernamentale, modificările de rate a dobânzilor adoptate de bănci pentru menţinerea spreadului,
creşterea şomajului şi reducerea PIB-ului real.
În opinia unor autori (Hoggarth, 2003) pierderile, ca procent din PIB, definite ca şi deviaţie
cumulată de la nivelul înregistrat în 10 ani de precriză, se situează la 23,1% din PIB. Costurile
ajung la 32% atunci când se manifestă criză bancară şi valutară. Autorii Honohau şi Klingebiel
(2003) arată că împrumuturile de ultim rang (suporturile de lichiditate) şi garantarea depozitelor
extinsă asupra tuturor depozitelor conduce la creşterea costurilor fiscale pentru rezolvarea crizelor.

II. Abordări teoretice privind crizele valutare

 Prevenirea crizelor sistemice (şi în particular a celor valutare) a început să prezinte un
interes sporit în special în ultimul deceniu al secolului trecut în urma crizelor înregistrate în cadrul
Sistemului Monetar European (1992), Mexic (1994), în tarile din sud-estul Asiei, precum Thailanda,
Malaiezia, Indonezia, Filipine şi Coreea de Sud (1997) sau în Rusia (1998).
Literatura economica distinge trei tipuri de crize financiare: valutare, bancare şi de datorie
externa. În practica nu exista insa forme pure de crize. Un concept aparte în teoria economica în
acest sens îl reprezintă crizele gemene (twin crises) - crizele valutare şi ale sectorului bancar.
Crizele din Asia (1997), Rusia (1998) sau din Turcia (2000) sunt exemple concludente. Alte
forme de crize complexe sunt crizele valutare şi fiscale: Brazilia (1999) sau crize valutare şi de
datorie externa: Mexic (1994), Argentina (2001). Astfel, o definiţie clara şi precisa a crizelor
valutare este dificila în contextul menţionat anterior.
O definiţie aproximativa ar fi reprezentata de pierderea încrederii în moneda naţionala,
exprimata printr-o cerere sporita de schimbare a monedei autohtone cu o moneda străina, aceasta
ducând fie la devalorizarea/deprecierea puternica a monedei naţionale, fie la diminuarea rezervelor
valutare sau impunerea de restricţii privind mişcările de capital (Mills şi Omarova, 2004).
In literatura economica, crizele financiare sunt împărţite în trei generaţii de modele:
Prima generaţie de modele a fost introdusa de Krugman (1979) şi dezvoltata ulterior de
Flood şi Garber (1984). Conform acestui tip de modele, în contextul unei rate de schimb fixe, o
expansiune a creditului în exces fata de creşterea cererii de bani conduce la o pierdere de rezerve
internaţionale graduala, dar persistenta, si, în cele din urma, la un atac speculativ asupra ratei de
schimb. Agenţii economici realizează ca vor avea pierderi daca vor deţine moneda naţionala şi în
consecinţa o vând chiar în momentul în care aşa numita shadow exchange rate este egala cu rata de
schimb fixa.
Datorita acestui atac, rezervele sunt epuizate, iar autorităţile sunt forţate sa abandoneze
paritatea. Acest model caracterizează perioadele de criza ca fiind perioade în care rezervele valutare
ale autorităţilor scad în mod persistent, iar creditul intern creste mai rapid relativ la cererea de bani.
Daca oferta excesivă de bani este rezultatul nevoii de a finanţa sectorul public, atunci deficitele
fiscale mari şi creditul către sectorul public pot servi ca indicatori ai crizei. Agenor, Bhandari şi
Flood (1992) sugerează ca, potrivit acestei variante de criza, inclusiv variabilele cu caracter extern,
precum rata reala de schimb, pot servi ca indicatori ai crizei.
Spre exemplu, deteriorarea balanţei comerciale şi a contului curent poate fi rezultatul unor
politici fiscale si/sau de credit expansioniste care pot conduce la o creştere a cererii pentru bunurile
din import şi pentru o parte din bunurile care anterior au fost exportate. În plus, preţul relativ al
serviciilor se majorează deoarece politicile expansioniste conduc la o creştere a cererii aferente.
 In consecinţa, nivelul preturilor este ridicat, ceea ce conduce la o apreciere reala a monedei.
Astfel, variaţiile în rata reala de schimb pot fi considerate ca indicatori ai crizelor. Modele mai
recente sugerează ca autorităţile abandonează paritatea nu numai datorită scăderii rezervelor, dar şi
ca urmare a evoluţiei altor variabile. Ozkan şi Sutherland (1995) evidenţiază ca autorităţile au un
obiectiv care depinde pozitiv de menţinerea ratei nominale de schimb fixe şi negativ de deviaţiile
producţiei faţa de un anumit nivel ţinta.
Astfel, în cazul unei rate de schimb fixe, o creştere a ratelor de dobânda internaţionale duce
la rate interne ale dobânzii mai ridicate şi la un nivel al producţiei mai scăzut, crescând costul
păstrării parităţii. Potrivit acestei argumentaţii, evoluţia ratelor dobânzii la nivel intern şi
internaţional, precum şi variaţiile PIB pot fi considerate indicatori ai unei crize.
Extinzând raţionamentul, alte variabile care afectează funcţia obiectiv a autorităţilor pot fi
considerate ca indicatori ai crizelor. Un nivel ridicat al ratelor dobânzii conduce la o creştere a
costurilor de finanţare la nivelul administraţiei centrale. Astfel, o datorie publica importanta va
indica o inclinaţie mai mare spre abandonarea peg-ului. În plus, ratele ridicate ale dobânzii pot
produce vulnerabilităţi la nivelul sectorului bancar, iar autorităţile ar prefera sa devalorizeze
moneda decât sa rişte un colaps al sistemului bancar, colaps asociat cu costuri mult mai ridicate
datorita garanţiilor oferite pe partea de pasiv a băncilor, respectiv de garantare a depozitelor.
Astfel, indicatori precum nivelul creditelor neperformante, creditul acordat băncilor de către
banca centrala, scăderea depozitelor pot semnala crizele financiare. Această prima generaţie de
modele descrie bine crizele din deceniile 8 şi 9 din tarile din America Latina, precum Argentina,
Brazilia şi Chile. Regimurile de schimb fixe au fost introduse ca urmare a programelor de
stabilizare cu scopul de a reduce inflaţia şi de a tine sub control deficitul bugetar.
În cele mai multe cazuri, acestea s-au încheiat într-unui din modurile descrise mai sus: rata
de schimb fixa a fost abandonata ca urmare a creşterii rapide a creditului intern (in general în urma
falimentului unor banei comerciale) ai a reducerii semnificative a rezervelor internaţionale ale
băncii centrale. Crizele autoconfirmate (self-fulfiling) sunt principala caracteristica a modelelor din
generaţia a doua (Obstfeld, 1986).
Acest tip de modele este caracterizat de posibilitatea existentei unor echilibre multiple,
economia putând varia intre acestea fără o schimbare semnificativa în variabilele reale. Spre
exemplu, existenta unor aşteptări de colaps al ratei de schimb va conduce la rate ale dobânzii mai
ridicate.
Acest fapt va genera costuri adiţionale pentru autorităţi, care pot să decidă abandonarea
peg-ului validând astfel aşteptările iniţiale. De asemenea, acestea nu implica neapărat existenta unor
aspecte negative la nivelul sectorului real. Este suficienta doar o înrăutăţire brusca a expectaţiilor
care poate conduce la abandonarea peg-ului şi transferul spre un alt echilibru cu o rata de schimb
flexibila. Problema care rămâne este aceea legata de cauzele care determina modificarea brusca a
expectaţiilor şi în ce măsura aceste cauze sunt corelate cu existenta unor deficiente la nivelul
sectorului real.
Aceasta abordare implica ideea ca prezicerea crizelor valutare este extrem de dificila datorita
inexistentei unei legături clare intre variabilele reale şi apariţia crizelor. În lipsa informaţiei perfecte,
Moris şi Shin (1998) arata ca variabilele reale contează în declanşarea unei crize în momentul în
care se deteriorează sub o anumita valoare. Modele din generaţia a doua explica o serie de crize
printre care şi cea din cadrul ERM (Exchange Rate Mechanism) de la începutul deceniului trecut. În
acel caz, unificarea Germaniei a generat un soc ridicat al cererii în aceasta tara, ceea ce a condus la
rate ale dobânzilor mai ridicate în celelalte tari membre.
Deoarece pieţele muncii sunt foarte rigide la nivel european, efectul a fost o creştere a
şomajului. Acest fapt a indus aşteptări conform cărora tarile cu un nivel ridicat al şomajului sa fie
susceptibile de un atac asupra monedei. În plus, aceste aşteptări au ridicat din nou ratele dobânzii,
crescând din nou costurile autorităţilor asociate cu păstrarea unui regim de schimb fix şi generând o
serie de atacuri speculative, ceea ce a forţat autorităţile sa abandoneze peg-ul. Cea de-a treia
generaţie de modele combina primele doua şi introduce în analiza o serie de elemente
microeconomice, precum variabile aferente sectorului bancar.
Dezvoltarea acestor modele s-a accentuat după criza asiatica. Ţările din sud-estul Asiei nu
aveau politici monetare sau fiscale extrem de expansioniste. Ratele inflaţiei şi şomajului erau
scăzute.
Problemele au existat la nivelul băncilor şi al firmelor, iar ieşirea în evidenta a dus la
declanşarea crizei. În particular, aspecte de hazard moral, contracţia creditului (liquidity crunch) şi
elemente de contagiune au reprezentat componentele esenţiale ale crizei. În primul rând, hazardul
moral provine dintr-o conexiune strânsa a instituţiilor financiare cu guvernele din regiune, ceea ce a
indus la nivelul creditorilor ideea existentei unor garanţii guvernamentale implicite. Aceasta a
generat, pe de o parte, o supraîndatorare (externa în special), iar pe de altă parte, decizii
investiţionale suboptimale.
Astfel, un soc chiar scăzut la nivelul preturilor activelor a dus la o deteriorare semnificativa a
portofoliilor băncilor. Autorităţile au fost forţate sa intervină prin masuri inflaţioniste pentru a salva
sectorul bancar. Acest fapt conduce la o criza la nivelul balanţei de plaţi (Krugman, 1998). Potrivit
acestui tip de modele, nivelul preturilor activelor poate servi ca un bun indicator pentru detectarea
crizei valutare.
În al doilea rând, contracţia creditului (liquidity crunch) porneşte de la scăderea încrederii în
sistemul bancar, ceea ce conduce la o creştere a retragerilor din sistem, diminuând gradul de
lichiditate a băncilor, generând astfel o criza a sectorului bancar şi apoi o criza valutara. Potrivit
acestei argumentări, principalii factori care pot afecta nivelul de lichiditate a sistemului bancar pot
servi ca indicatori ai crizei: datoria externa la nivel bancar pe termen scurt, pe de o parte, şi intrările
de capital pe termen lung, pe de alta parte (Chang şi Velasco, 2001). În final, efectul de contagiune
implica răspândirea crizelor valutare peste graniţe şi transmiterea acestora spre alte tari. Aceasta
poate fi rezultatul unei devalorizări sau deprecieri bazate pe probleme de competitivitate a
sectorului extern sau al ceea ce este cunoscut ca efect creditorului comun (common lender effect),
potrivit căruia când un investitor suferă pierderi intr-o tara îşi lichidează investiţiile şi în alta. Exista
şi posibilitatea unui comportament iraţional generat de panica (herding behavior).
In prezent, în mediul academic se recunoaşte faptul ca la nivel real crizele valutare sunt un
amestec de elemente importante aparţinând celor trei categorii mai sus menţionate. Oricum, după
cum am subliniat anterior, în anumite momente de criza, unele aspecte par să deţină un rol mai
important decât în altele. Având aceasta descriere la nivel teoretic, este important de verificat la
nivel empiric daca variabile aparţinând sectorului real sau bancar pot servi ca indicatori ai crizelor.
Pe de alta parte, daca aceste variabile nu sunt convingătoare ca indicatori ai crizelor, se
impune concluzia ca respectivele crize sunt datorate expectaţiilor autoconfirmate (self-fulfilling) şi
comportamentului de turma (herding behavior) la nivelul agenţilor economici. Kaminsky, Lizondo
şi Reinhart (1998) au examinat 28 de studii empirice referitoare la crizele valutare şi au sistematizat
cele 46 de variabile folosite în 10 categorii: (1) cont de capital; (2) profil al datoriei; (3) cont
curent; (4) variabile internaţionale; (5) indicatori de liberalizare financiara; (6) alte variabile
financiare; (7) sector real; (8) sector fiscal; (9) variabile politice; (10) factori instituţionali.
Autorii au caracterizat gradul de explicare a variabilelor examinând numărul de studii în care
respectivele variabile au avut un grad semnificativ de relevanta în explicarea crizelor.
Astfel, factorii care au avut un grad ridicat de explicare au fost: rezervele valutare, rata reala
de schimb, creşterea creditului neguvernamental, nivelul creditului către sectorul public şi inflaţia.
Alţi indicatori cu un grad relativ bun de prezicere a crizelor s-au dovedit a fi: balanţa comerciala,
performanta la nivel de exporturi, creşterea masei monetare, M2/rezerve, creşterea PIB real şi
deficitul fiscal. Influenta variabilelor politice şi instituţionale este greu de apreciat, datorita
prezentei acestora doar intr-un număr restrâns de studii.
În schimb, variabilele asociate cu profilul datoriei externe şi balanţa contului curent au avut
performante foarte scăzute, fapt datorat cel mai probabil includerii informaţiilor furnizate de aceşti
indicatori în evoluţiile indicatorului aferent ratei reale de schimb.
Un studiu mai recent asupra cercetării empirice privind crizele valutare este cel realizat de
Michael Chui (2002). Studiul are o relevanta sporita şi pentru ca sumarul realizat de Kaminsky,
Lizondo şi Reinhart (1998) nu cuprindea decât evenimentele petrecute pana la sfârşitul anului 1997.
Pe lângă indicatori prezenţi şi în studiile anterioare (supraevaluarea ratei reale de schimb, creşterea
PIB real, a exporturilor şi deficitul fiscal), o serie de noi indicatori (aferenţi crizei asiatice, celor din
Rusia, Brazilia) conectaţi cu slăbiciuni intalnite la nivelul sectorului bancar, precum dependenta
crescută a sistemelor financiare fata de autorităţi, capata o relevanta ridicata.
 III. Crize bancare

3.1 Cauzele crizelor bancare

Dintre cauzele interne, analiştii occidentali au considerat ca principale următoarele:

• Creşterea deficitului pe cont curent, ca urmare a reducerii cererii externe;

• Alegerea unui regim de curs de schimb nepotrivit;
• Nivelul ridicat al datoriei pe termen scurt;
• Expansiunea rapida a creditului intern, multe credite fiinf utilizate în scopuri
neproductive;
• Managementul inadecvat al băncilor comerciale ( evaluarea incorecta a riscurilor de
insolvabilitate ale debitorilor interni);
• Supravegherea scăzuta a băncilor comerciale de către banca centrala;
• Nivelul scăzut al economisirii interne, datorita apelării facile la capitalul străin
(practica care a fost încurajata de ancorarea monedelor naţionale de dolar); accesul facil la
surse externe de creditare permiţând menţinerea la un nivel scăzut a ratelor dobânzii la
credite;
• Hazardul moral, creat datorita existentei proprietatilot incrucisate şi a unor relaţii
privilegiate intre autorităţi şi anume grupări de interese (increderea ca statul va interveni
pentru a se evita falimentul); acesta a majorat riscul sistemic existent in aceste economii;

• Crizele de pe pieţele imobiliare (crearea „bulelor” speculative).

În ceea ce priveşte cauzele externe, ele erau identificate în unele dintre caracteristicile
actuale ale sistemului financiar internaţional, precum:
• Majoritatea operaţiilor financiare pe piaţa financiara internaţionala are un caracter
speculativ, aceasta caracteristica fiinf determinata intre altele de faptul ca operatorii fac
numeroase tranzacţii fără acoperire, apelând la fonduri împrumutate sau angajând active
viitoare.
Pentru unii economişti aceasta trăsătura este cu deosebire responsabila pentru fenomenele de
panica financiara şi pentru transmiterea efectelor crizelor financiare de la o tara la alta.
• Experţii instituţiilor internaţionale opinează, de asemenea, ca liberalizarea financiara a
tarilor emergente se asociază cu o creştere a influxurilor de capital fără legătura reala cu
necesitatea lor de finanţare interna.
Multe dintre intrările de capital au ca mobil obţinerea câştiguri de către investitori pe seama
unor speculaţii financiare. Tarile emergente sunt atractive pentru investitori daca oferă posibilitatea
obţinerii unor randamente ridicate şi a diversificării portofoliului lor de active financiare, dar la
primul semn de dispariţie a acestor atuuri, investitorii au tendinţa de a retrage.
• Cel mai mic semn de slăbiciune al guvernelor tarilor emergente cu privire la
capacitatea lor de a returna capitalurile investite în tara lor poate genera panica financiara,
determinând ieşiri masive de capitaluri.
• Deoarece majoritatea fluxurilor internaţionale sunt pe termen scurt, fluctuaţiile
valorice ale monedelor şi ale titlurilor financiare sunt mai frecvente şi mai ample.
De exemplu, majoritatea creditelor internaţionale angajate de băncile coreene au avut o
scadenta mai mica de un an. În plus, o parte importanta a acestor credite pe termen scurt a fost
utilizata pentru achiziţionarea de titluri de stat din Rusia cu o rata a dobânzii ridicata dar, în acelaşi
timp, cu riscuri foarte înalte.
• Atractivitatea pieţelor tarilor emergente a fost artificial întreţinută de faptul ca instituţiile
financiare internaţionale au dat semnalul, începând cu criza din Mexic, ca vor interveni
pentru a evita propagarea oricărei crize financiare pe ansamblul economiei mondiale (astfel,
intervenţia FMI cu ocazia crizei mexicane a fost importanta, creditul acordat fiind de 7,7
mld dolari).
Din acest motiv unii economişti vorbesc despre crearea unei situaţii de hazard moral pe plan
internaţional, care a avut drept urmare creşterea iresponsabilităţii, atât a investitorilor, cat şi a
guvernelor tarilor emergente.
3.2. Modele de crize financiare
Crizele financiare sunt deosebit de complexe şi diferă una de cealaltă. Având în vedere ca
mecanismele care produc crizele nu sunt pe deplin cunoscute ele pot fi clasificate după consecinţe.
Multe dintre crizele sistemului bancar din tarile în curs de dezvoltare par sa fie endemice,
având un tipar de insolvenţă şi lichiditate menţinut pe câţiva ani. Alte ţări s-au confruntat cu
epidemii, unele crize implicând în unele cazuri căderi macroeconomice, iar în altele nu.

"Epidemiile" macroecomonice
Gradul în care sistemul financiar poate să absoarbă şocurile macroeconomice fără a suferi
căderi instituţionale variază de la caz la caz. Cele mai interesante cazuri sunt cele care s-ar putea
numi tulburări endogene macroeconomice. În aceste situaţii, băncile, mult prea optimiste, acorda
prea multe credite pentru proiecte care nu au şanse mari de profitabilitate pe termen lung.
Prin însuşi acest fapt este garantat succesul pe termen scurt al proiectului respectiv şi
împrumutaţii cresc preţul pământului şi al altor proprietăţi, iar ca efect al creşterii consumului creste
şi profitabilitatea celor mai multe activităţi economice. Insa când acest trend nerealist de creştere a
preturilor se opreşte şi ele încep sa scadă, băncile se confrunta cu o scădere macroeconomica,
practic provocata de ele insele.
Acest tip de criza are la baza un hibrid de cauze micro şi macroeconomice. Criza
macroeconomica este determinata de deficientele microeconomice la nivelul comportamentului
băncilor cat şi de o politica monetara deficitara.
Expansiunea creditului implicata în stagiul de boom va cere în schimb o creştere de baza
monetara. De aceea este notabil faptul ca de obicei sunt prezente intrări de capital în stadiile
incipiente. Politica monetara ulterioara ar trebui sa asigure creşterea bazei monetare în sistem care
sa susţină boom-ul creditului.
Acest lucru nu se realizează cu uşurinţa deoarece o înăsprire a condiţiilor monetare prin
creşterea de rata de dobânda de referinţa conduce la creşterea intrărilor de capital. În plus,
concentrarea autorităţilor monetare se face în special asupra ţintei de inflaţie pentru preturile
bunurilor.

Management deficitar şi alte deficiente microeconomice.

O privire asupra experienţei internaţionale arata câteva cazuri de crize bancare provocate de
managementul deficitar (Estonia, Lituania) sau de modificări în sistemul bancar naţional, ca de
exemplu creşterea rapida a numărului băncilor (ex. Indonezia). Pentru o banca acest gen de criza se
explica prin decizii nefondate de creditare, bazate pe o supraapreciere a profitabilităţii creditului,
dorinţa de rambursare a debitorilor sau pe recuperarea creditelor incerte; concentrarea ereditarii pe
un singur sector economic sau expunerea prea mare pe un anumit client, creşterea prea rapida a
ereditarii fără ca banca sa poată face fata.
Un exemplu comun din acesta categorie este creditarea instituţiilor aparţinând aceluiaşi grup
cu banca în cauza.
Mai exista şi alte exemple de management deficitar, ca de exemplu efectuarea de operaţiuni
cu poziţii riscante în schimburi valutare adoptate pentru a beneficia de diferenţialul de dobânda.
(Chile, Turcia, Mexic).
Tehnicile moderne de reglementare şi supraveghere bancara sunt astfel concepute sa
identifice şi sa limiteze genul acesta de probleme.

Nesăbuita şi frauda
Nesăbuita se refera la situaţia în care exista sau nu fond de garantare al depozitelor. În
absenta fondului de garantare al depozitelor, deponenţii vor cere rata mai mari de dobânda ca
urmare a portofoliului mai riscant, dar se vor mulţumi cu rata obţinută; existenta fondului
garantează ca nu vor pierde banii, permiţând acţionarilor sa adopte poziţii mai riscante care sa ofere
în caz de succes rentabilitate foarte mare sau în caz de eşec pierderi destul de mici.
 Se poate face diferenţa intre adoptarea de riscuri mai mari pe baza fondului de garantare şi o
alta situaţie posibila aflata la marginea legalităţii: "prădarea" :managementul profita de intervalul
intre primirea depozitului şi eşec şi aloca o parte din fonduri pentru scopuri proprii.
Cazurile de frauda tind sa fie izolate, ele pot fi centre de declanşare ale unor crize la nivel de sistem:
Venezuela, Guinea.

Crizele endemice intr-un mediu bancar influenţat de implicarea guvernamentala

În multe ţări guvernul se implica în funcţionarea sistemului bancar, astfel ca unele banei nu
mai funcţionează ca entităţi în căutare de profit, ci acţionează ca un mecanism cvasi fiscal.
În momentele de creştere economica stabila cresc depozitele, chiar având rate mici de
dobânda şi acest lucru finanţează o expansiune constanta a creditelor acordate pentru întreprinderile
deţinute de stat sau pentru cele agreate de stat. Insa, chiar daca o mare parte a debitorilor sunt
dispuşi sa ramburseze, provizionarea insuficienta şi ratele de dobânda inadecvate înseamnă că nu
exista un flux mic, dar constant de credite neperformante, astfel că unele banei pot ajunge în stare
de insolvabilitate.
Intervenţia statului în economie poate produce efecte prin prisma sistemului bancar asupra
aspectului fiscal al tarii, prin împrumuturi de la banei deţinute de stat la cost sub standard, pentru
acoperirea deficitului fiscal (Filipine).
Problemele provocate de intervenţionism pot lua amploare şi din cauza autonomiei
guvernelor regionale, în cazul economiilor aflate în perioada de tranziţie de la economie planificata
la economie de piaţa, dar şi din cauza altor mecanisme guvernamentale, ca de exemplu presiunile
guvernului de obţinere a împrumuturilor în moneda străina, cu risc de depreciere a monedei
naţionale (Argentina).
În condiţiile unui astfel de regim economic, profitabilitatea depinde de subvenţiile acordate
şi solvabilitatea sistemului bancar este o chestiune de discreţie.
3.3. Evoluţia crizei

Adesea, schimbarea regimului accentuează vulnerabilitatea sistemului bancar, fie prin

modificarea condiţiilor în care îşi desfăşoară activitatea băncile, crescând nivelul de risc al
comportamentului vechi, fie prin apariţia unor noi jucători noi şi fără experienţa. Însa, chiar daca
schimbarea este perceputa în mediul economic, gradul în care creste nivelul de incertitudine nu
poate fi apreciat de participanţii pieţei şi nici de autorităţi. După mai mulţi ani de stabilitate, este
subestimata probabilitatea apariţiei problemelor şi se continua cu modul de lucru bazat pe normele
şi procedurile vechi, care poate nu sunt în armonie cu noile circumstanţe, fapt care accentuează
vulnerabilitatea sistemului.
 Depinde de cat de puternic este sistemul bancar şi de capacitatea sa de a se adapta noilor
condiţii (inclusive a autorităţii de reglementare) în fata unei crize majore. Exista acest interval în
care se pot lua masuri de prevenire a crizei.
Schimbarea de regim nu produce în mod necesar aceleaşi tipare de crize, autorul încearcă să
facă o lista cu tipurile de crize mai importante:
Represiune fiscala - determinata de creşterea gradului în care guvernul foloseşte sistemul financiar
sa obţină resurse financiare
Liberalizare financiara - mai ales în condiţiile unei economii instabile, poate duce la o volatilitate
mare a ratelor dobânzii (Chile)
Instabilitate macroeconomica - schimbările survenite în politica de curs de schimb, în finanţele
publice modifica condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea băncile Modificările structurale în
economie - schimbare de regim prin excelenta: firmele debitoare profitabile nu mai sunt
competitive, volatilitate a ratelor de dobânda şi a cursului de schimb etc.
Modificările politice - trecerea de la un regim politic la altul poate determina ca unii parteneri ai
băncilor sa poată profita de prevederile vechilor contracte financiare(Guineea) sau în condiţiile unui
democraţii slabe, guvernul se poate împrumuta de la un sistem financiar nu foarte experimentat,
intr-o maniera nemaiîntâlnită pana atunci(Venezuela. Filipine) Privatizarea
Inovaţiile tehnologice şi globalizarea financiara

3.4 Colectarea datelor pentru a preveni din timp criza Etape:

1. Eliminarea unor sindroame particulare
Este important să ştii ce sindrom pentru o relevanta corecta a datelor. Este greu sa iţi dai seama cu
ce sindrom te confrunţi, dar se poate merge prin eliminarea unuia sau a 2 dintre ele, printr-o
evaluare obiectiva informala a pieţei sau prin "bârfele pieţei".
2. Indicatori de structura
După ce s-a decis cu sindrom ne confruntam, următoarea etapa este analizarea unor
indicatori care pot confirma prezenta sindromului.
O clasificare pe grupe de sindroame a indicatorilor poate fi:
a) Pentru "epidemiile" macroeconomice:
informaţiile bilanţiere şi indicatori operaţionali care sugerează o politica bancara nesănătoasa:
creşterea foarte rapida a ereditarii, raportul credite-depozite, ponderea împrumuturilor din
străinătate, ponderea veniturilor din alte surse decât dobânzile(valabil şi pentru caz
indicatori specifici pentru cicluri macroeconomice: creşterea accelerate a ereditarii în sectorul
proprietăţilor comerciale, diferenţa dintre preţul curent şi trendul valorii proprietăţilor şi capitalului,
infuziile mari de capital.
b)Pentru management deficitar şi deficiente microeconomice
indicatori ai pieţei - sunt 3 semne de luat în calcul: accesul restricţionat al unei banei pe piaţa
interbancara, diferenţa mare intre ratele de dobânda oferite de diferite banei la depozite pe termen
lung şi diferenţa dintre ratele de dobânda la bonurile de Trezorerie şi depozitele bancare mari
informaţii regulatorii: cele mai folosite informaţii sunt experienţa autorităţii de reglementare în
materie de pierderi din credite şi indicatorul de solvabilitate
c) Pentru sistemul bancar cu intervenţie guvernamentala:
proprietatea guvernamental în sistemul bancar
împrumuturile de la Banca Centrala
creditele acordate care nu ţin cont de constrângerea depozitelor şi alocărilor pe sectoare taxele de
intermediere financiara

3.5. Stabilirea politicilor financiare pentru reducerea vulnerabilităţii

In domeniul stabilirii politicilor în domeniul bancar părerile sunt împărţite în ceea ce

priveşte reglementările impuse de Banca Naţionala, insa majoritatea considera ca este necesara o
supraveghere a practicii bancare şi a adecvării fondurilor proprii.
Stabilitatea macroeconomica oferă băncilor un mediu mai puţin riscant în care sa îşi
desfăşoare activitatea, insa obiectivul principal al stabilităţii nu este protejarea solvabilităţii bancare.
Obţinerea stabilităţii macroeconomice poate afecta un sistem bancar slab dezvoltat prin deflatare,
scăderea cererii agregate sau doar prin mici corecţii făcute asupra ratei dobânzii sau impozitării.
In aceasta situaţie, masurile pentru stabilizare nu trebuie amânate, trebuie acţionat şi la
nivelul sistemul bancar prin corelarea unor infuzii de lichiditate cu creşterea dobânzilor la creditele
acordate.
Construirea unui sistem de reglementare puternic. Emergenta problemelor bancare în
tarile în curs de dezvoltare a condus la un anumit tip de politica fiscala adaptata acestor tari. S-a
ajuns la un consens pentru tarile industrializate şi pentru cele în curs de dezvoltare, în ideea ca
sistemul bancar trebuie sa fie liber de taxe care ar putea perturba activitatea şi cvasi taxe (rate de
dobânda controlate), şi de asemenea pentru a obţine rezultate bune în domeniul prudenţial sunt
necesare informaţii adecvate şi standarde adecvate de solvabilitate.
Supravegherea este insa aproape ineficienta în privinţa fraudei, şi în cazul instrumentelor
financiare deţinute de banei care isi pot schimba rapid valoarea. În tarile în curs de dezvoltare,
concluziile la care a ajuns Comitetul de la Basel trebuie ajustate în funcţie de tara: pentru o
economie mult mai mica nu pot fi menţinute aceleaşi cerinţe de capital ca pentru una dezvoltata, sau
creditele acordate nu pot fi văzute întotdeauna ca fiind fără risc.
Pe termen lung se încearcă o re-reglementare prin stabilirea de limite de creştere a activelor
bancare intr-un anumit interval, date fiind cazurile înregistrate în care banei cu creşteri
spectaculoase au ajuns la faliment, insa în tarile în curs de dezvoltare necesare sunt regulile de baza.

III.6. Aspecte privind crizele bancare în diferite tari

În urma numeroaselor cercetări efectuate concret de către organismele autorizate, s-a

constatat ca principalele cauze care au determinat marile crize bancare au fost atenţia prea slaba
acordata riscului de credit şi operaţional. De asemenea calitatea proasta a managementului bancar şi
contextul macroeconomic au dus la agravarea situaţiei dificile prin care treceau băncile şi au făcut
necesara intervenţia guvernului pentru evitarea riscului sistemic. în prima instanţa guvernul a sporit
lichiditatea băncilor pentru a nu crea panica printre investitori şi au protejat deponenţii. În cazul
marilor banei soluţia a fost injectarea de capital şi achiziţionarea băncilor falimentare de către
grupuri de banei mai puternice.
Riscul de credit a condus la dereglări financiare în Elveţia, Spania, Marea Britanie,
Norvegia, Suedia , Japonia şi USA. În majoritatea cazurilor fenomenul a fost similar: liberalizarea
capitalurilor s-a concretizat intr-o cerere mare de credite în vederea achiziţionării de imobile ale
căror preturi au crescut fără justificare economica.
Când au apărut efectele recesiunii economice, preturile s-au prăbuşit şi au condus la
faliment. Excepţiile sunt în cazul Continental Illinois(SUA 1984) care s-a prăbuşit din cauza
pierderilor pe partea creditelor comerciale, instituţiile financiare suprime (criza din SUA 1998-
2000)din cauza fraudelor şi în sfârşit cazul BCCI (1991- UK) a cărei cauza a fost un mixt intre cele
de mai de sus. De menţionat ca aceste excepţii nu au avut strânsa legătura cu evoluţia nefavorabila a
economiei ca-n cazul celorlalte crize.
În Norvegia (1988-1993)de exemplu perioada de boom economic a fost urmata brusc de o
recesiune drastica în care ratele de dobânda au crescut de la 2% la 7.5% , preţul petrolului a scăzut
ducând la o situaţie macroeconomica nefavorabila,preţul imobiliarelor de asemenea încep şi ele sa
scadă.
De asemenea, băncile nu au îndeplinit cerinţele minime de capital ale acordului de la Bassel
nici pana în 1992 ceea ce a agravat situaţia acestora. Două dintre cele mai mari banei norvegiene
încep să aibă pierderi datorate creditelor(CBK şi FOKUS).Ca prima soluţie a fost înfiinţarea unui
Fond de Garantare care sa asigure infuzia de capital sau acordarea de garanţii. În scurt timp insa
criza ameninţa întreg sistemul bancar (DnB-cea mai mare banca necesita şi ea injecţii de capital)
ceea ce duce la implicarea directa a Parlamentului prin GBIF care a asigurat capitaluri suplimentare
peste cele de la Fondul de Garantare.
Condiţiile de acordare, însă, au fost foarte aspre, dar s-au dovedit a fi benefice pentru că în
scurt timp criza s-a soluţionat. Particular, în această ţară este faptul că nu s-a înfiinţat o bancă
specială care să preia creditele neperformante şi nici restructurări semnificative în sistemul bancar
nu au avut loc pentru că s-a presupus că ar antrena costuri mai mari. În realitate acestea s-au ridicat
la 3% din PIB.
Un alt exemplu elocvent este Elveţia (1991-1996), a cărei criză s-a datorat colapsului pieţei
imobiliarelor care au afectat, în special băncile regionale, de dimensiuni mai mici, în care creditele
ipotecare deţineau un procent considerabil în portofoliul de credite. Băncile mari nu au avut pierderi
atât de mari, în special, datorită unei foarte bune capitalizări.
Mai mult chiar, ele s-au oferit în acordarea de asistenţă financiară sau chiar au achiziţionat
unele bănci aflate în situaţii mai dificile pentru că voiau să câştige noi cote de piaţă în regiunile
respective şi pentru că ştiau că în caz contrar acestea r fi fost lichidate ceea ce ar fi putut să aibă un
impact negativ chiar şi asupra lor. Statul a acţionat şi el rapid în vederea soluţionării crizelor (însă
numai în cazul băncilor deţinute de stat cu aproximativ 1% din PIB).
Riscul de piaţă a fost cauza falimentului băncii Herstatt din Germania în 1974. banca a
suferit pierderi imense din cauza operaţiunilor de schimb valutar ce au avut o amploare deosebită în
respectiva perioadă. Această speculă pe piaţa cursului de schimb care fusese schimbat din curs fix în
curs flotant în momentul prăbuşirii sistemului de la Breton Woods. Banca a fost închisă şi s-au
suspendat toate plăţile către băncile din alte ţări. Acest caz este foarte cunoscut în finanţele
internaţionale ca şi riscul Hestatt. Pierderile datorate subaprecierii riscului de curs de schimb flotant
au fost de 4 ori mai mari decât valoarea capitalurilor proprii (470 mil DM).
Un lat caz este cel al băncii Barings (UK-1995) care a suferit o pierdere de piaţă din cauza
unei filiale din Singapore al cărui management şi organizare internă au fost neadecvate şi
ineficiente. Celelalte 2 cazuri sunt în Suedia şi în cazul instituţiilor de credit şi economii din SUA
(1982-1995).
Liberalizarea capitalurilor a fost o trăsătura comuna în crizele marilor banei
(Spania,Norvegia, Suedia,SUA)combinata cu o slaba şi ineficienta reglementare în domeniu şi o
supraveghere a sistemului nepregătita pentru asemenea schimbări iar instituţiile financiare nu erau
încă pregătite sa lucreze în noul mediu. În toate tarile a crescut controlul asupra ratelor dobânzii
înaintea începerii crizelor.
 Supravegherea foarte slaba a făcut ca soluţionarea crizelor sa fie foarte greoaie. Cu toate
acestea în Norvegia, Spania şi Suedia aceasta a durat în jur de 5 ani, pe când în SUA în cazul
instituţiilor de economii şi credit a durat intre 1981 şi 1995 şi a necesitat numeroase reforme
legislative.
Asta nu înseamnă că viitoarele crize financiare vor fi similare cu cele din trecut.
Insolvabilitatea cauzata de riscul de credit poate fi acoperit prin utilizarea derivativelor şi a swap-
urilor. În acelaşi timp insa riscul de lichiditate se poate agrava prin folosirea fondurilor băncii în
active foarte puţin lichide,etc.
În ceea ce priveşte adecvarea capitalului la risc trebuie sa menţionam ca crizele bancare au
fost mai grave în cazul băncilor slab capitalizate. De exemplu băncile norvegiene au fost mult mai
grav afectate în anii '90 decât cele din Danemarca(mult mai bine capitalizate) deşi au trebuit sa facă
fata aceloraşi condiţii negative din economie. Acordul de la Basel din 1988 a avut efecte benefice.
Introducerea standardelor de capital adecvat la risc au obligat supervisorii şi băncile sa
înceapă o analiza foarte atenta a riscurilor fundamentale intr-o banca. Foarte interesant este insa ca
în multe cazuri la momentul apariţiei crizelor , băncile aveau un capital adecvat. Insa acest lucru a
fost posibil din cauza unei proaste evaluări a capitalurilor şi a contabilizării acestuia care nu au
reuşit sa arate mărimea reala a capitaluri lor cum a fost în cazul BCCI şi Barings.
În al doilea rând, deşi noile reglementari de capital nu au reuşit sa evite crizele bancare,
cazul băncilor bine capitalizate au ajutat foarte mult la restructurarea lor şi soluţionarea
problemelor. Nu trebuie sa judecam noile cerinţe de capital numai din prisma băncilor care au avut
mari probleme ci trebuie sa conştientizam ca în lipsa lor, numărul crizelor bancare ar fi fost mult
mai mare.
Concentrarea riscului, îndeosebi către împrumuturile imobiliare, a afectat majoritatea tarilor
astfel: în Elveţia, Marea Britanie şi criza cea mai recenta din SUA au fost afectate numai băncile
mici,pe când în Spania,Suedia, Japonia, Norvegia şi criza din 1980 din SUA întregul sistem bancar
a fost afectat. în Spania (1978-1983) concentrarea riscului s-a combinat cu riscul operaţional
( frauda). După 1960 când licenţele bancare au început sa fie acordate cu mare uşurinţa numărul
noilor banei a crescut foarte mult.
Reglementările şi supravegherea slaba au permis multor antreprenori fără experienţa în
domeniul bancar care deţineau mari companii industriale sa-si deschidă propriile instituţii bancare
de la care sa obţină finanţare ieftina. La momentul respectiv nu existau cerinţe de profesionalism şi
integritate pentru acţionarii şi managerii băncilor.
Criza economica declanşata odată cu criza petrolului a însemnat o inflaţie mare şi scăderea
profiturilor companiilor industriale care s-au refinanţat la dobânzi mai mari de la băncile din cadrul
grupului. Acestea, confruntându-se cu o lichiditate scăzuta au crescut dobânzile la depozite sau au
deschis noi sedii în vederea atragerii de noi resurse insa aceste soluţii au dus la creşterea costurilor
şi implicit agravarea situaţiei lor pe termen lung. Un bun exemplu este cel al companiei Rumasa (20
de banei şi foarte multe companii) care a început sa se confrunte astfel cu riscul de credit care
treptat s-a propagate în tot sistemul financiar.
Soluţionarea crizei a început în 1977 prin înfiinţarea unui Fond de Garantare a Depozitelor
care împreuna cu Corporaţia Bancara a preluat controlul asupra băncilor aflate-n dificultate,
evaluează pierderile, diminuează capitalurile la 0 şi apoi cresc capitalurile prin subscrierii proprii la
acţiuni noi. Rumasa, după o scurta perioada în mâinile statului a fost divizata şi vânduta celorlalte
banei din sistem.
Având acum un nou cadru legislativ de reglementare şi supraveghere sistemul a redevenit
profitabil în 5 ani iar masurile luate de autorităţi în ceea ce priveşte noile reguli de provizionare şi
de adecvare a capitalurilor au anticipat cerinţele acordului de la Basel din 1988.
In ceea ce priveşte rapiditatea soluţionării crizelor aceasta diferă de la stat la stat. în Japonia şi SUA
crizele au durat foarte mult timp iar soluţionarea lor a adus costuri enorme, pe când în Elveţia şi UK
au fost soluţionate rapid.
De exemplu, în Japonia crizele bancare au început în 1994 iar statul a adoptat un program
protecţionist prin înfiinţarea DIC (Deposit insurance Corporation) care asigura pana la un anumit
plafon depozitele la băncile falimentare sau organiza aşa numitele "hougacho approach" prin care
se acorda asistenta financiara de către marile banei din sistem(TKB,RCB) ajutate de împrumuturi
ieftine de la Banca Japoniei şi alte instituţii financiare.
Criza a fost agravata de colapsul instituţiilor care acordau credite imobiliareijusen) din
cauza efectelor din "bubble economy" ce s-a manifestat pe aceasta piaţă (preturile la imobiliare au
crescut necontrolat şi nejustificat ducând la o cerere mare de credite, după care piaţa s-a prăbuşit
brusc ducând astfel la clasificarea acestor credite drept neperformante).
S-a luat decizia folosirii fondurilor publice insa reacţiile contribuabililor au fost adverse. În
1997 în luna noiembrie alte 4 mari banei s-au confruntat cu crize semnificative, ceea ce a dus la
emiterea unei legislaţii în 1998 în ceea ce priveşte folosirea fondurilor publice(majoritatea băncilor
au beneficiat de injecţii de capital).
Între 1998 şi 2000 prăbuşirea LTCB a dus la reorganizarea supravegherii bancare prin Legea
Reconstrucţiei Financiare. Astfel Comitetul Reconstrucţiei Financiare avea autoritatea de a inspecta
şi supraveghea instituţiile financiare ,s-au dublat fondurile publice disponibile iar băncile puteau
beneficia de injecţii de capital numai daca prezentau planuri de îmbunătăţire a profitabilităţii ceea
ce a avut un efect benefic pe piaţa financiara. în vederea eliminării creditelor neperformante în
creştere s-a organizat chiar şi RCC(Resolution and Collection Corporation) care
putea"cumpăra"astfel de credite atât de la băncile falimentare cat şi de la cele solvabile. în mai 2000
DIC a prelungit cu 1 an de zile perioada de garantare integrala a depozitelor(pana în martie 2002).
Prelungirea perioadei de erija din Japonia s-a datorat în principal din cauza deteriorării
capitalurilor care au fost cu greu majorate pentru ca sectorul bancar era foarte puţin
profitabil,emisiunea de acţiuni era imposibila deoarece cursul acţiunilor bancare în acea perioada
era foarte scăzut, şi nu în ultimul rând accesul la fondurile publice era limitat.
Tipologia soluţiilor se împarte în 2 mari categorii :băncile care au fost lichidate şi închise
(Herstatt şi Barings) şi intervenţia guvernului prin achiziţii şi recapitalizări (Norvegia şi Suedia). De
regula guvernul a avut un rol activ prin injecţia de capital efectuata atunci când crizele respective
ameninţau situaţia macroeconomica a tarii şi aveau un impact la nivelul întregului sistem financiar.
Acolo unde riscul de credit a fost prezent a fost necesar şi ajutorul de la public prin atragerea unor
resurse considerabile în vederea restabilirii echilibrului financiar. în cazul Suediei ('90) statul a avut
cea mai substanţiala implicare ,4% din PIB ,el garantând ca toate băncile îşi vor achita datoriile
nefixând nici o limita în acest sens. Prin urmare nici o banca nu a dat faliment.
In majoritatea tarilor crizele au fost urmate de schimbări drastice în ceea ce priveşte
reglementările bancare cu excepţia crizei micilor banei din Marea Britanic
Ca urmare a preocupărilor autorităţilor naţionale de a elabora reglementari bancare cat mai
eficiente,pe plan internaţional s-au pus bazele unui nou acord de capital la Basel
denumit"Convergenta internaţionala a măsurării capitalului şi a standardelor de capital".
 Concluzii
Crizele financiare aduc de cele mai multe ori modificări pe scara de valori a firmelor mici și a
corporațiilor, băncilor, dar și a persoanelor fizice. Ceea ce era valabil azi, mâine nu mai este valid.
Prioritățile se modifică – de la rate de creștere cu două cifre la stabilitate sau reducerea pierderilor.
Exista o opinie conform căreia criza distruge fundamentele nesănătoase ale vieții economice,
lăsând în urmă doar activități eficiente și sustenabile din punct de vedere economic. Este evident
faptul că situația financiară a economiei mondiale ne arată
o nouă ipostază a globalizarii – interconectarea economică aduce progres, dar și o contagiune
financiară. Criza începută în SUA, odată cu falimentele de poveste ale unor bănci importante, s-a
propagat în Europa și întreaga lume.
În cazul apariției crizei, pentru a putea reechilibra situația economică, guvernul trebuie să
adopte măsuri specifice de încurajare a consumului (în anumiți parametrii), de relansare a creditării
(între anumiți parametri) și de dezgheare a activităților care constituie o parte importantă din PIB –
construcțiile, comerțul, producția, agricultura.
 Bibliografie:

1). Paul Krugman (2008), The Return of Depression Economics and the Crisis of 2008. ISBN
0393071014
2) Nitasha Kaul (2009), "The economics of turning people into things". Open Democracy 20 April,
Available online http://www.opendemocracy.net/article/the-economics-of-turning-people-into-
things
3) Robert J. Shiller (2008), The Subprime Solution: How Today's Global Financial Crisis
Happened, and What to Do About It. ISBN 0691139296.
4) V. Chari and P. Kehoe (2004), 'Financial crises as herds: overturning the critiques'. "Journal of
Economic Theory" 119, pp. 128-150.
5) Ziarul Finaciar, versiunea online www.zf.ro