Textul narativ

„Există, probabil, puţine “instincte”mai vechi şi mai fundamental umane decât

acela de a povesti. Omul este un animal care povesteşte şi singurul domesticit cu
ajutorul poveştilor. Un cuvânt repetat ajunge ca să dresezi un câine sau un cal. Ca să
se lase vrăjit, omului îi trebuie un miez epic, relatarea unei întâmplări, o povestire.
Dintotdeauna i-a plăcut să spună sau să asculte povestiri” (N Manolescu – „Cărţile au
suflet. Povestirea şi romanul”)
Conceptul-umbrelă de text narativ acaparează enorma gamă de partituri
lingvistice care transpun întâmplări. Povestirea nu aparţine exclusiv domeniului
literar, ea intervine în comunicare, în general, fie că e orală sau scrisă. Povestirea
apare pretutindeni: în conversaţii, jurnale, mass-media. Procedeele de punere în
naraţie sunt aproape identice pentru povestirile bazate pe un referent real
(autobiografic, biografie, memorii, cronică etc) şi pentru povestirile cu referent fictiv
(basme, nuvele, romane etc), chiar dacă la nivelul conţinutului între cele două există
diferenţe.
Naraţiune (fr narration, lat. narratio – „povestire, istorisire”; diegesis –„modul
narativ”) are două sensuri:
a) mod de expunere caracteristic genului epic, constând în relatarea, din
perspectiva unui (unor) narator(i), a unor întâmplări reale sau imaginare la care
participă personaje;
b) prin extensie, operă literară care aparţine genului epic/ text literar epic.

Textul literar epic este textul care înfăţişează acţiuni, întâmplări, evenimente. După
unii cercetători, un text narativ propriu-zis (o naraţiune) trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
 să înfăţişeze cel puţin două evenimente („Un avion s-a prăbuşit ieri în Oceanul
Pacific" nu este o naraţiune);
 evenimentele prezentate să fie în succesiune cronologică („Astăzi a avut loc
decernarea premiilor UNITER la Bucureşti şi s-a deschis o expoziţie de pictură la
Iaşi” nu este o naraţiune)
 evenimentele să fie în legătură cauzală („La ora 7.30 am plecat la şcoală şi la
14.00 am revenit acasă” nu este o naraţiune);
 evenimentele să implice persoane sau personaje care acţionează („Din cauza
unei scăderi bruşte de temperatură s-a format un strat dens de nori şi s-a declanşat
o ploaie cu grindină care a produs mari pagube materiale” nu este propriu-zis o
naraţiune).
După alţi cercetători, textul literar epic presupune două niveluri:
a) istorie, fabulă, subiect („ce se povesteşte?”) = evenimentele, reale sau
ficţionale, povestite; - universul povestit (evenimente narative, serie
evenimenţială; evenimente dispuse într-o succesiune temporală – E.M.
Forster);
 în povestirea factuală, se adaugă şi evenimentele denotate, adică
universul citat;
 în povestirea de ficţiune, evenimentele sunt o proiecţie mentală,
imaginară, fără efect de denotare a realului („universul citat” e o
aserţiune stimulată);
b) istorisire, discurs, enunţare, fabulaţie („cum se narează?”)= discursul prin
care se povesteşte;

1
  însumează discursul naratorului şi discursul personajelor;
 este alcătuit din două straturi stilistice: planul naratorului şi planul
naraţiunii;
 în planul naraţiunii, subiectul este organizat pe o schemă compoziţională
(momentele subiectului: expoziţiunea, intriga, desfăşurarea acţiunii,
punctul culminant, deznodământul).
Conţinut Fabulă (set de situaţii şi evenimente narate în orsinea lor
cronologică); materialul de bază al istoriei;
Tex Subiect (set de situaţii şi evenimente narate în ordinea lor pentru
t destinatar)
Expresie discurs
Tipologia naraţiunii
A. după natura relaţiei dintre realitatea obiectivă şi realitatea artistică:
1.povestire factuală = naraţiune de evenimente reale proză
memorialistică;
2. povestire de ficţiune = naraţiune de evenimente fictive/ transfigurare a
realului în universul imaginar epic ( Moromeţii de M Preda, Maitreyi de M Eliade,
Amintiri din copilărie de I Creangă).
B. după natura evenimentelor narate:
1.naraţiune de evenimente exterioare („epicul pur” – A Marino; „roman de
creaţie” – G.Ibrăileanu)
2. naraţiune de evenimente interioare (epicul analitic; „roman de analiză” –
G Ibrăileanu)
C. După tipul relaţiei narator-universul naraţiei:
1.naraţiune heterodiegetică (hetero-=diferit; diegesis=mod narativ de
expunere) =naraţiunea în care naratorul se situează în afara universului povestit
(narator extradiegetic);
caracteristici:
 naratorul nu se proiectează în discurs prin indici textuali;
 tipologia naratorului este: narator anonim sau narator reprezentabil;
 ipostaza naratorului poate fi obiectivă sau subiectivă;
 perspectiva naratorului: focalizare zero (omniscienţa) sau focalizare externă;
 planul naratorului este diferit de planul naraţiunii;
 naraţiunea se face la persoana a III-a;
 naratorul este diferit de actorul literar;
 acţiunea romanescă nu mai este filtrată de „conştiinţa subiectivă” a naratorului
sau a unui actor, ci pare înregistrată obiectiv de o cameră;
 naratorul omniscient şi omniprezent se comportă ca un Demirug, ştie tot despre
toate personajele, ştie chiar şi finalul acţiunii, el creează până şi psihologia
acestora.

2. naraţiune homodiegetică (homo=la fel; diegesis=mod narativ de

expunere)=naraţiunea în care naratorul se situează în interiorul universului povestit
(narator intradiegetic);
caracteristici:
 naratorul se proiectează în discurs, prin indici textuali;
 tipologia naratorului: personaj narator (protagonist sau martor); narator
auctorial;

2
  ipostaza naratorului este subiectivă;
 perspectiva narativă: focalizare internă;
 planul naratorului se suprapune planului naraţiunii;
 nararea se face la persoana I;
 personajul-narator ştie mai multe ca autorul;
 finalul nu mai e previzibil ;
 firul narativ se mulează pe conştiinţa şi fluxul memoriei autorului.

3. naraţiune suprapusă (în care se combină cele două modele diegetice).

Instanţele narative

În articolul său bine cunoscut Linguistique et poetique (Lingvistică şi poetică),

Roman Jakobson a schematizat factorii constitutivi ai oricărui act de comunicare.
Dacă aplicăm o astfel de concepţie pragmatică discursului ficţional(Cf. Waring, 1979 .),
vom vedea că textul narativ literar se caracterizează printr-o interacţiune dinamică
între instanţe diferite, situate pe patru planuri:
1. Autor concret
2. Autor abstract
3. Naratar fictiv (cititor)
4. Naratar concret
5. Actor
6. Personajul
Toate acestea se numesc instanţe narative, adică o componente ale situaţiei
de comunicare, suprapuse, în parte, peste aceea de persoană.
1. Autorul concret este o personalitate istorică şi biografică, ce nu aparţin
operei literare, independent de textul literar, are o viaţă autonomă. În timp ce autorul
concret constituie o personalitate fixă în epoca istorică a creaţiei sale literare, cititorii
săi, ca receptori, variază în cursul istoriei, ceea ce poate antrena receptări foarte
diferite şi chiar divergente ale aceleiaşi opere literare. Între autor şi cititor există o
relaţie dialectică. Pentru a descifra mesajul literar cititorul va trebui să dispună de
codul estetic, moral, social, ideologic etc. al autorului. El este persoana care
imaginează şi scrie o operă literară1. Este instanţa supremă a operei literare,
existenţa lui dă identitate pe o copertă a cărţii artistului, se comportă ca un demiurg al
universului ficţional creat.
2. Compunându-şi opera literară, autorul concret produce în acelaşi timp o
proiecţie literară despre sine însuşi, adică un al doilea eu (Tillotson2), un alter ego
romanesc (Princel3), un autor implicit (Booth4) sau abstract (Schmid5). Autorul
abstract este producătorul lumii romaneşti pe care o transmite destinatarului
(său)/receptor,
cititorul abstract. În timp ce autorul concret şi cititorul concret duc o viaţă extra-
literară, autorul abstract şi cititorul abstract sunt incluşi în opera literară, fără a fi
totuşi reprezentaţi direct, căci ei nu se exprimă niciodată nici direct, nici explicit.

1
Sofia Dobra, Ghid de Limba şi Literatura română pentru clasele IX-XII şi pentru examenul de
Bacalaureat, Editura Plus, 2006 Buc.
2
Tillotson, 1959, p. 221.
3
Prince, 1973, p. 178.
4
Booth, 1967, p. 92; 1970, p. 514-515; 1977, p. 92-93; Booth, 1961, p. 70-71, 151.
5
Cf. Schmid, 1973, p. 26: „dargestellte Welt".
3
Aşadar, nu poate fi vorba de o adevărată comunicare lingvistică între autorul abstract
şi cititorul abstract. Cu toate acestea, amîndoi au o poziţie interpretativă sau
ideologică (Bahtin6), definită de Wolf Schmid ca „o anume atitudine ce reiese din
aspectul subiectiv al realităţii în conştiinţa individului, în raport cu opera literară în
ansamblul ei "7.
Autorul abstract reprezintă sensul profund, semnificaţia de ansamblu a operei
literare, iar cititorul abstract funcţionează, pe de o parte ca imagine a destinatarului
presupus şi postulat de opera literară, iar pe de altă parte, ca imagine a receptorului
ideal, capabil a-i concretiza sensul total într-o lectură activă8.
3. Cititorul concret este persoana care devine receptorul operei literare
prin lectură9. Este o persoană reală, cu determinare istorică –identică sau nu cu cea
a autorului concret. Prin lectură, cititorul dă un sens propriu textului. Distanţa
temporală dintre cele două instanţe (autor concret –cititor concret) poate determina
variaţiunii, chiar dificultăţi, în interpretarea operei literare, din cauza modificărilor
lingvistice şi de viziune.
4. Cititorul abstract este o imagine ideală a receptorului operei
literare10. Stanzel şi Fuger uită totuşi că la un nivel superior mediatizarea prin
autorul abstract constituie o trăsătură la fel de distinctivă a povestirii. Autorul
abstract este cel ce a creat universul romanesc căruia îi aparţin naratorul fictiv
(Schmid11) şi cititorul fictiv (Schmid), şi, la rândul său, naratorul fictiv este cel ce
comunică lumea narată 12 cititorului fictiv. Pentru a face să iasă şi mai mult în relief
corelaţia dintre destinator şi destinatar, noţiunea de naratar 13 va fi preferabilă
aceleia de cititor fictiv. Între narator şi naratar se stabileşte o relaţie dialectică.
5. Naratorul este o instanţă intermediară între autor şi cititor.
Naratorul nu se confundă cu autorul, cel dintâi fiind - adesea - un personaj care apare
în text şi care preia funcţia narativă. Autorul abstract este cel care a creat universul
epic, iar naratorul este cel care comunică istorisirea narată cititorului fictiv. . Conform
lui W. Kayser, „naratorul este o figură creată care aparţine ansamblului operei
literare.”
Funcţiile naratorului:
 funcţia narativă (numită şi funcţie de reprezentare)
 funcţia de control sau cu cea de regie, întrucât naratorul e capabil să citeze
discursul personajelor în interiorul propriului său discurs, folosind verbele
„dicendi" şi „sentiendi" (a zice şi a simţi) şi utilizând indicaţiile scenice
 funcţia de interpretare
Tipuri de narator:
 naratorul-personaj – implicat direct în succesiunea evenimenţială, relatare la
persoana I, perspectivă subiectivă – face parte din lumea fictivă pe care o
prezintă (ex. Ştefan Gheorghidiu, din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte
de război de Camil Petrescu, sau Allan, din Maitreyi de Mircea Eliade, naratorul
din romanul Craii de Curtea-Veche de Mateiu I. Caragiale.)

6
Bahtin, 1970, p. 123, 124.
7
Schmid, 1973, p. 31
8
Cf. ibid., p. 35; cf. şi Iser, 1972, p. 9: ,,Der implizite Leser rrieint •den im Text vorgezeichneten
Aktcharakter des Lesens". Cf. şi Iser, 1976.
9
Vezi Sofia Dobra op cit.
10
idem
11
Cf. Schmidt, 1973, p. 14, 25-30.
12
Cf. ibid., p. 26: „erzâhlte Welt".
13
Cf. Genette, 1972, p. 227, 265-267; Prince, 1973, Rousset, 1979 .
4
 naratorul-martor — reprezentant al punctului de vedere auctorial,
implicându-se afectiv în faptele relatate, văzute direct sau numai parţial.
Relatarea la persoana I indică implicarea lui, iar relatarea la persoana a III-a ne
arată că este absent din întâmplările prezentate.
 naratorul omniscient – este, de regulă, identificat cu autorul în specia
romanului realist. Este cel care cunoaşte gândurile personajelor, intenţiile
acestora pe care le narează la persoana a III-a, este atotştiutor şi obiectiv. Este,
în fond, o viziune „dindărăt", în care naratorul, aşa cum afirmă Camil Petrescu
în Noua structură şi opera lui Marcel Proust, ştie totul despre personaj.(ex.
Enigma Otiliei de G. Călinescu sau Concert din muzică de Bach de Hortensia
Papadat-Bengescu.)
 naratorul uniscient – identificat cu autorul în specia romanului realist
subiectiv, cunoaşte o singură realitate pe care o povesteşte. Realitatea
romanului este realitatea personală, un punct de vedere interpretabil de către
cititor (vezi Camil Petrescu : „...să nu scriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea
ce înregistrează simţurile mele...”)
 naratorul-confident (căruia i s-a relatat povestirea pe care, la rândul său, o
istoriseşte);
 naratorul-mesager (care transmite mai departe povestirea auditoriului din
text);
 naratorul-ordonator al scenariului epic (Ioniţă comisul în Hanu-Ancuţei de
Mihail Sadoveanu);
 naratorul-reprezentabil (sugerând, discret, perspectiva autorului textului
asupra faptelor prezentate),
6. Personajul este o persoană care participă la acţiunea unei opere literare.
Personajele literare nu apar decât în operele epice şi cele dramatice. Denumirea
provine de la latinescul persona – „mască de teatru , rol, actor”. Personajul literar
este o prezenţă prin intermediul căreia scriitorul îşi exprimă indirect concepţiile,
ideile în opera epică/ dramatică; fiinţe imaginate de scriitor, devenite actanţi ai
întâmplărilor, oameni transfiguraţi artistic. Ca iinstanţă narativă este un element
esenţial în structura textului epic/dramatic şi au mai multe denumiri: „fiinţe de
hârtie” (R.Barth), „fiinţe ficţionale” (T Pavel), „actant” (Greimas), „actor” (J.Lintivelt),
„erou” (M Bahtin).
Clasificarea personajelor
1. După raportul cu realitatea
 Fictive –fantastice, alegorice, legendare (ex: Lostriţa din povestirea cu
acelaşi titlu de V.Voiculescu, personajele din basme, personajele romanului
alegoric „Istoria ieroglifică” al lui D.Cantemir)
 Istorice – Alexandru Lăpuşneanul
 Arhetipale – repetă comportamentul strămoşului mitic (zeu, semizeu, erou,
animal totemic; gesturile, cuvintele, experineţele devin exemplare sau
emblematice, sintetizând valori general-umane: Nechifor Lipan, Vitoria,
Gheorghiţă din romanul „Baltagul” de M Sadoveanu, Dionis şi Maria din
nuvela „Sărmanul Dionis” de M Eminescu – întruchipare a cuplului adamic).
2. După semnificaţia morală:
 pozitive
 negative
3. După locul şi rolul îndeplinit în compoziţia operei:

5
  Principale – aflate în prim-planul acţiunii, conturate puternic: Vitoria din
„Baltagul”, de M Sadoveanu;
 Secundare – au un rol mai puţin important în acţiune; de obicei adjuvanţi ai
celor principali: Minodora, părintele Daniil Milieş din „Baltagul”
 Episodice – apar numai într-un singur episod: moş Pricop, alţi hangii din
„Baltagul”
4. După mobilitatea lor în cadrul naraţiunii:
 Mobile (dinamice) – se schimbă profund pe parcursul acţiunii, a căror
transformare este justificată, verosimilă, convingătoare: (Felix din „Enigma
Otiliei”, de G Călinescu; Ghiţă şi Ana din nuvela „Moara cu noroc” de I
Slavici).
 Imobile (statice) – nu evoluează pe parcursul acţiunii (Lică din nuvela
„Moara cu noroc” de I Slavici; Aurica, Aglae Tulea din „Enigma Otiliei” de G
Călinescu)
4. După complexitatea sau densitatea lor psihilogică
 Plate (unidimensionale) – construite în jurul unei idei sau calităţi, având
manifestări previzibile (Costache Giurgiuveanu din „Enigama Otiliei” de G
Călinescu)
 Rotunde (multidimensionale) – au capacitatea de a surprinde cititorul în mod
convingător, prin reacţii imprevizibile, gesturi, atitudini (Ion din romanul cu
acelaşi titlu de L Rebreanu; Ştefan Gheorghidiu din „Ultima noapte...” de
C.Petrescu)
6.După felul cum sunt construite:
 Individuale – reprezintate un singur individ
 Colective – reprezentate de un grup uman (mulţimea din nuvela „Alexandru
Lăpuşneanul”de C Negruzzi)
Într-o tipologie lărgită pot fi semnalate următoarele categorii de personaje:
a) Personajul eponim: numele lui dă şi titlul operei
b) Personajul protagonist şi antagonist: personajele principale aflate într-o
relaţie conflictuală ireductibilă (Ghiţă şi Lică din „Moara cu noroc” de I
Slavici)
c) Personajul funcţional – îndeplineşte o funcţie: confidentul, provocatorul, aşa
cum este jandarmul Pintea din nuvela lui Slavici „Moara cu noroc”, prietenul
comun, mijlocitorul, Stănică Raţiu din „Enigma Otiliei” de G Călinescu.
d) Personajul de fundal – lipsit de complexitate sau e individualitate, necesar
pentru rezolvarea intrigii: boierii Moţoc, Spancioc şi Stroici din nuvela
„Alexandru Lăpuşneanul” de C Negruzzi
e) Personajul reflector – este „purtătorul de cuvânt” al naratorului, din a cărui
perspectivă sunt relatate la un moment dat faptele, are o putere superioară de
a simţi şi de a înţelege (Mini şi Nory din romanul „Concert din muzică de
Bach” de Hortensia Papadat-Bengescu)
f) Personajul alter-ego – este „purtătorul de cuvânt” al naratorului; în romanul
realist conferă un grad sporit de obiectivitate/autenticitate (Titu Herdelea din
„Ion” de L Rebreanu)
g) Personajul absent – Nechifor Lipan din romanul „Baltagul” de M Sadoveanu
h) Personajul artefact (marionetă, manechin) – nu are o psihologie distinctă,
nelăsând impresia pe de-a-ntregul a unei fiinţe omeneşti, este expresia
alienării (personajele lui Urmuz, „Pâlnia şi Stamate”)
i) Suprapersonajul – este învestit cu fucţie simbolică (un obiect, un loc, un
eveniment); are rol esenţial în acţiune, determinând destinul personajelor
6
 principale („moara” din nuvela „Moara cu noroc”, de I Slavici, „salcâmul” din
„Moromeţii”de M Preda)
Personajele se pot clasifica şi după curentul literar
Clasicismul a impus caractrele – personaje construite pe o dominantă psihică:
avarul, mizantropul, ipocritul, fanfaronul etc sau tipul ahileic (Hagi-Tudose din nuvela
cu acelaşi titlu de Barbu Ştefănescu Delavrancea)
Romantismul aduce în prim-plan perechi antitetice; personajul este dominat de
imaginaţie şi sentimente, având însuşiri excepţionale sau tipul odiseic (Lăpuşneanul-
doamna Ruxanda din nuvela „Alexandru Lăpuşneanul” de C Negruzzi)
Realismul este interesat tot de personajele tipice, dar faţă de clasicism acestea îşi
pot găsi corespondent în viaţa reală (Moş Costache din „Enigma Otiliei” de G
Călinescu)
În romanul de analiză, personajul suferă modificări:
 evoluţia sa nu mai este previzibilă nici măcar pentru autor;
 scapă de sub puterea destinului antic sau a determinismului mediului şi se
adânceşte în propria conştiinţă;
 preia funcţia naratorului, asigură unitatea compoziţională.
În romanul modern personajul se dez-eroizează, în sensul unei rupturi între
calităţile sale şi evenimentele în care este implicat:
 este urmărit cu precădere în planul vieţii interioare
 refuză încadrările tipologice
 relaţia sa cu lumea stă sub semnul tensiunii şi exprimă refuzul normelor ei
 psihologia lui este surprinzătoare, complicată, imprevizibilă (ex. „Cartea
milionarului” de Ştefan Bănulescu, „În absenţa stăpânilor” de N Breban).
Funcţiile personajului
A. în textul epic
a) Funcţia actanţială – o îndeplineşte personajul obiectiv (actantul); este textualizat
prin pers. a III-a; îşi joacă rolul în acţiunea narată.
b) Funcţia reflexivă – este realizată de personajul reflector; este textualizat prin
pers. I şi a III-a; observă, formulează judecăţi de valoare.
c) Funcţia de observator – este realizată e personajul focalizator; este textualizat
prin pers a III-a ca protagonist
d) Funcţia de regie – este realizată de personajul narator-martor; este textualizat
prin pers. I şi a III-a, nefiind implicat în conflict
e) Funcţia narativă şi de regie – este realizată de personajul narator-martor; este
textualizat prin pers. a III-a care prevalează pers.I; este „vocea” narativă care
relatează evenimente auzite de la un alt povestitor
f) Personajul narator are funcţii narative multiple:
 Relatează evenimente, martor homodiegetic, pers I
 Are rol actanţial, narator autodiegetic, protagonist
 Poate avea funcţie actorială: „joacă” mai multe roluri
 Are rol de regie: „regizează intrările în scenă”
B. în textul dramatic
a) Funcţia coezivă: personajul asigură coeziunea textului, el face legătura între
planuri; personajul se defineşte ca relaţie între semne; construieşte stratul
pragmatic (anaforic): relaţii la nivelul limbajului, comportamentului,
gesticii, psihologiei; este caracteristică personajului anaforic
b) Funcţia psihologică (proiectivă) - include dimensiunea referenţială a
personajului, dată de dialoguri, portret fizic, etc. Construieşte stratul

7
 referenţial (semantic): numele, biografia, portretul vestimentar, fizionomic,
comportamental, moral; caracteristică personajului referenţial
c) Funcţia simbolică: personajul nu mai e semn sau persoană, ci un sublimat, o
sinteză a unei etnii, a unei mentalităţi colective, a unui timp istoric sau a unui
curent de opinie; personajul poate fi proiecţia în operă a autorului,
construieşte stratul relaţional (sintactic): legarea personajului x de alte
personaje din acelaşi text – relaţii de substituţie, antitetice, complementare,
de analogie; caracteristică personajului influenţă

FOCALIZAREA
(perspectiva din care evenimentele unei naraţiuni sunt aduse
la cunoştinţa cititorului de către autor )

TIPUL DE FOCALIZARE EFECTELE FOCALIZĂRII

1. Focalizare externă :
-înregistrează evenimentele - produce efectul de
asemenea camerei de luat vederi; neutralitate, obiectivitate,prin
-aduce în faţa cititorului fapte absenţa înregistrării emoţiei;
brute,fără să le însoţească de - nu orientează reacţiile
judecăţi şi comentarii cititorului;
-nu are acces la gândurile,trăirile
- apare destul de rar;
personajului
- naratorul nu îşi asumă judecăţi
de valoare/opinii;
-realitatea este percepută
obiectiv, din afară; se relatează
evenimentele exterioare; se
notează, uneori, reacţiile
mahnifeste (exterioare) ale
trăirilor psihoafective, utilizându-
se tehnici analitice indirecte
(observaţie psihologică);
-naratorul nu îşi asumă judecăţi
de valoare, opinii;
-uneori se textualizează ipostaza
uniscientă printr-un „joc al
aproximărilor”
2. Focalizare internă : - permite accesul cititorului la
- urmăreşte gândurile psihologia personajului ;
personajului şi pătrunde în - oferă posibilitatea de a
conştiinţa acestuia ; înţelege psihologia
- dă cititorului impresia că personajului din interior;
percepe şi judecă fiinţele şi
- creează complicitatea
lucrurile ;
cititorului cu
- recurge la verbe de percepţie(a
personajul,mergând până la
vedea, a auzi, a simţi, a dori, a
identificarea cu
crede );
acesta(împărtăşirea emoţiilor)
-naratorul adoptă punctul de
vedere al unui personaj, se

8
identifică cu el;
3. Focalizare zero :
-descrie realitatea din - furnizează cititorului cele mai
perspectiva naratorului multe informaţii;
omniscient(care vede şi ştie tot) - dă impresia cititorului că
-oferă o viziune globală ; domină povestirea
- destinele eroilor sunt dirijate
riguros de către naratorul-
demiurg ;
- naratorul ştie totul despre
personajele sale (informaţii
boigrafie, viaţă psihoafectivă
etc);
- naratorul descrie,
interpretează, motivează
trăirile cognitive şi afective,
stările de conştiinţă ale
personajelor sale
(„psihopovestire”)

 Focalizare multiplă(variabilă)/pluriperspectivism:
-se combină în formule diverse perspective convergente/
complementare /divergente
-există mai multe „voci” narative
-apare în proza modernă.