În acest jurnal secret veţi citi despre: Ana Blandiana, Emil Constantinescu, un vecin care îşi renovează apartamentul, fetele de la buletinul meteorologic, George Pruteanu, Traian Băsescu, Sofia Vicoveanca, un arici prietenos. Cristian Tudor Popescu, păduchele de San Jose, păianjenul roşu, tinerii care se sărută fără să-şi scoată guma. De mestecat din gură, Gigi Becali, Ion Iliescu, Călin Popescu Tăriceanu, Andreea Marin, o pisică pierdută şi regăsită, franţuzoaica din avion. Regele Mihai, Jennifer Lopez, Ion Caramitru, fete (numeroase) cu buricul dezgolit, Dan C. Mihăilescu, Nichita Stănescu, Johnny Răducanu, câini vagabonzi (neidentificaţi), Mihai Tatulici, Gabriel Liiceanu, Mircea Dinescu şi mulţi, mulţi alţii. Notă asupra ediţiei. Această ediţie, definitivă din punctul de vedere al autorului, cuprinde însemnările din volumele Jurnal secret, ilustraţii de Ion Barbu, Bucureşti, Editura Corint, 2005 şi Jurnal secret. Noi dezvăluiri, ilustraţii de Florin Ştefănescu (Linu), Bucureşti, Editura Corint, 2007, plus însemnări neincluse în vreun volum, din perioada 2008-2009. Autorul 27 februarie 2003. Recepţie la Palatul Elisabeta. Toată lumea ascultă cu evlavie un discurs al lui Radu Duda; eu, inaderent la stilul pompos al vorbitorului, examinez sala imensă în care ne aflăm. Pe un perete – două tablouri de dată recentă, reprezentându-i pe regele Mihai şi regina Ana. Sunt atât de prost pictate, în culori pământii, încât ma-jestăţile lor seamănă cu Nicolae şi Elena Ceauşescu. Un om al casei, întrebat de mine, îmi spune în şoaptă că pictorul este italian şi că i s-au plătit bani grei pentru lucrare. Mă enervez şi mă gândesc că ar trebui ca şi un artist de-al nostru să-l picteze pe Silvio Berlusconi ca pe Octav Cozmâncă. 28 februarie 2003. Aseară, Ion Irimescu, sărbătorit la Academie cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani, i-a sărutat mâna lui Ion Iliescu. I-a ţinut-o strâns, deşi preşedintele încerca să şi-o retragă, s-a aplecat bătrâneşte asupra ei şi i-a sărutat-o! Am văzut scena în reluare, la televizor. Ca să salveze situaţia, Ion Iliescu i-a sărutat şi el mâna lui Ion Irimescu. Dar gestul n-a fost echivalent. Ion Iliescu a procedat firesc. Ion Irimescu nu. Unui alpinist îi stă bine să escaladeze Everestul. Everestului nu-i stă bine să-l escaladeze pe alpinist. 1 martie 2003. O vânzătoare de la pâine m-a făcut să aştept minute în şir, stând întoarsă cu spatele la mine şi vorbind la mobil cu o prietenă. Iar eu am tăcut. Despre preşedintele ţării scriu articole vehemente, în care îl fac praf şi pulbere, iar pe o vânzătoare obraznică nu am curaj să o pun la punct. M-am hotărât să nu mai scriu nimic împotriva lui Ion Iliescu până când nu voi fi în stare să o chem la ordine pe o vânzătoare. Îmi vine minte o întâmplare cu Ion Iliescu (de care el nu ştie!). La sfârşitul anului trecut, trecând pe la Casa Presei Libere, am primit cadou de la fostul meu coleg de facultate, în prezent PDG al Grupului de Publicaţii Flacăra, George Arion, un… Şiş! E în stilul lui George Arion să-mi facă daruri de felul ăsta. Am pus şişul în servietă şi, uitând de el, m-am dus la Casa Vemescu, la lansarea noii serii din BPT, care urma să aibă loc în prezenţa lui Ion Iliescu. SPP-iştii de la poartă m-au percheziţionat şi mi-au cerut şi servieta, pe care au deschis-o şi cercetat-o amănunţit. Am încremenit. Era prea târziu să-i anunţ că am acolo un cuţit fioros, care se deschide instantaneu, la o apăsare de buton. Mă gândeam cu groază ce va scrie a doua zi în „Evenimentul zilei”: „Alex. Ştefănescu, cunoscut pentru zecile de articole pe care le-a scris împottiva lui Ion Iliescu, a făcut o tentativă de a pătrunde, la o întâlnire cu acesta. Înannat cu un şiş!” Cine ar fi crezut povestea cu cadoul făcut de George Arion? Din fericire, SPP-iştii n-au remarcat şişul printre obiectele din servietă. 3 martie 2003. Ar trebui scris un studiu despre ceea ce îţi poate cădea în cap când te plimbi prin Bucureşti, pe lângă blocuri cu multe etaje: coji de banane, mucuri de ţigară aprinse, sticle de bere. Mie mi-a aterizat cândva pe creştet o pijama, ceea ce mi s-a părut un record de originalitate. Azi-dimineaţă însă recordul a fost bătut. Aflându-mă pe Calea Moşilor, mi-a trecut vâjâind pe lângă nas şi a căzut plescăind pe asfalt un ficat. Un ficat întreg, crud şi însângerat. Îmi place să cred că nu era de om. 19 martie 2003. Fac parte (iar) din juriul care acordă premiile Uniunii Scriitorilor. Cărţile autorilor dornici să candideze la premii trebuie depuse la secretariatul Uniunii. Dar… Azi m-a vizitat la „România literară” Liviu loan Stoiciu şi a încercat să-mi dea ultima lui carte împotriva voinţei mele. Mai exact, mi-a aşezat-o pe birou chiar în timp ce refuzam să o primesc. Cu greu l-am convins să şi-o ia înapoi şi să o ducă unde trebuie. Striga că sunt obligat s-o citesc. Ar fi vrut să o citesc sub supravegherea lui, ca să fie sigur că nu sar nici un rând. Avea ochii injectaţi şi venele de la gât umflate. 20 martie 2003. Astă-noapte am visat că eram legat de un scaun, cu frânghii groase, şi că Liviu loan Stoiciu îmi tuma pe gât, cu ajutorul unei pâlnii, literele din ultima lui carte. 21 martie 2003. Un poet pe care îl cunosc din vedere, dar nu ştiu cum îl cheamă, m-a oprit pe stradă şi mi-a citit cu glas tare mai multe poeme de-ale lui, ca să mă convingă că sunt geniale. Abia părăsisem Piaţa Amzei şi aveam două sacoşe pline cu salată, ridichi şi ceapă verde. Transpiram, îmi mutam greutatea corpului de pe un picior pe altul. Iar el continua să-mi citească. Mă gândeam că am noroc totuşi fiirtdcă nu e romancier. 22 martie 2003. Am sărutat-o pe Andreea Marin şi mi-am simţit buzele electrizate. Fratele meu, profesor la Politehnică, mi-a explicat cauza: ecranul televizorului este încărcat cu electricitate statică. 24 martie 2003. Doina Uricariu îmi povesteşte la telefon că i s-a furat o uşă din lemn de stejar, de la intrarea în casă. A doua, tot din lemn de stejar, a fost abandonată de hoţi (probabil din criză de timp). La Poliţie, Doinei Uricariu i s-a reproşat că şi-a făcut uşile tocmai din lemn de stejar, pe care nu rămân amprente. Am sfătuit-o să şi le facă din sticlă. Şi să agate la intrare o tuşieră. 26 martie 2003. O nouă ediţie a întâlnirilor „României hterare”, la Clubul Prometheus. Participă şi Ion Iliescu, însoţit de numeroşi SPP-işti (mi se spune că unii dintre ei şi-au petrecut două zile şi două nopţi în clădire, ca să prevină instalarea unor bombe de către teroriştii lui Sad-dam Hussein). La un moment dat, în mijlocul dezbaterilor, se stinge lumina. Ne aflăm în sala de la subsol şi, în plus, afară s-a întunecat de mult, astfel încât bezna e totală. Nu se vede absolut nimic. În sinea mea, sunt convins că s-a declanşat un atac terorist. Peste numai câteva secunde însă lumina se aprinde. Ion Iliescu se află la locul lui, nu a încercat să fugă. Dar doi SPP-işti îl ocrotesc cu trupurile lor. Scena este înduioşătoare. Dar şi comică… Pentru că până la stingerea luminii SPP-işti se prefăcuseră că sunt simpU spectatori, interesaţi de dezbaterea noastră. 28 martie 2003. Jubileu Kterar: primesc a 100-a scrisoare de la Pavel Kniiiikkiiiiiil’crghete, agent veterinar din comuna Ciubăncuţa, judeţul Clll, |, CBl’O îmi trimite ca de obicei versuri: „O, Nphilii nil suferă: / inspiră, expiră, transpiră şi speră, / că unul NPHiiiftiifl, (IHI nilul i’ IU culesul/ fiindcă o să fie gonit din iubire, / din omenire, / pentru că guvernează universul/ eliminându-şi eul, perversul. /. / Din mine ce rămâne? / la ce bun incert, să fii om de idei?” Sesizez în aceste versuri o dispoziţie sumbră. Şi mă gândesc cu îngrijorare la animalele pe care le tratează Pavel Rătundeanu-Ferghete.