Jurnal secret

Dezvăluiri complete 2003-2009

În acest jurnal secret veţi citi despre:
Ana Blandiana, Emil Constantinescu, un vecin care îşi renovează apartamentul,
fetele de la buletinul meteorologic, George Pruteanu, Traian Băsescu, Sofia
Vicoveanca, un arici prietenos. Cristian Tudor Popescu, păduchele de San Jose,
păianjenul roşu, tinerii care se sărută fără să-şi scoată guma. De mestecat din
gură, Gigi Becali, Ion Iliescu, Călin Popescu Tăriceanu, Andreea Marin, o pisică
pierdută şi regăsită, franţuzoaica din avion. Regele Mihai, Jennifer Lopez, Ion
Caramitru, fete (numeroase) cu buricul dezgolit, Dan C. Mihăilescu, Nichita
Stănescu, Johnny Răducanu, câini vagabonzi (neidentificaţi), Mihai Tatulici,
Gabriel Liiceanu, Mircea Dinescu şi mulţi, mulţi alţii.
Notă asupra ediţiei.
Această ediţie, definitivă din punctul de vedere al autorului, cuprinde
însemnările din volumele Jurnal secret, ilustraţii de Ion Barbu, Bucureşti,
Editura Corint, 2005 şi Jurnal secret. Noi dezvăluiri, ilustraţii de Florin
Ştefănescu (Linu), Bucureşti, Editura Corint, 2007, plus însemnări neincluse în
vreun volum, din perioada 2008-2009.
Autorul
27 februarie 2003. Recepţie la Palatul Elisabeta. Toată lumea ascultă cu evlavie
un discurs al lui Radu Duda; eu, inaderent la stilul pompos al vorbitorului,
examinez sala imensă în care ne aflăm. Pe un perete – două tablouri de dată
recentă, reprezentându-i pe regele Mihai şi regina Ana. Sunt atât de prost pictate,
în culori pământii, încât ma-jestăţile lor seamănă cu Nicolae şi Elena Ceauşescu.
Un om al casei, întrebat de mine, îmi spune în şoaptă că pictorul este italian şi că
i s-au plătit bani grei pentru lucrare. Mă enervez şi mă gândesc că ar trebui ca şi
un artist de-al nostru să-l picteze pe Silvio Berlusconi ca pe Octav Cozmâncă.
28 februarie 2003. Aseară, Ion Irimescu, sărbătorit la Academie cu ocazia
împlinirii vârstei de 100 de ani, i-a sărutat mâna lui Ion Iliescu. I-a ţinut-o strâns,
deşi preşedintele încerca să şi-o retragă, s-a aplecat bătrâneşte asupra ei şi i-a
sărutat-o! Am văzut scena în reluare, la televizor. Ca să salveze situaţia, Ion
Iliescu i-a sărutat şi el mâna lui Ion Irimescu. Dar gestul n-a fost echivalent. Ion
Iliescu a procedat firesc. Ion Irimescu nu. Unui alpinist îi stă bine să escaladeze
Everestul. Everestului nu-i stă bine să-l escaladeze pe alpinist.
1 martie 2003. O vânzătoare de la pâine m-a făcut să aştept minute în şir, stând
întoarsă cu spatele la mine şi vorbind la mobil cu o prietenă. Iar eu am tăcut.
Despre preşedintele ţării scriu articole vehemente, în care îl fac praf şi pulbere,
iar pe o vânzătoare obraznică nu am curaj să o pun la punct. M-am hotărât să nu
mai scriu nimic împotriva lui Ion Iliescu până când nu voi fi în stare să o chem la
ordine pe o vânzătoare.
Îmi vine minte o întâmplare cu Ion Iliescu (de care el nu ştie!). La sfârşitul
anului trecut, trecând pe la Casa Presei Libere, am primit cadou de la fostul meu
coleg de facultate, în prezent PDG al Grupului de Publicaţii Flacăra, George
Arion, un… Şiş! E în stilul lui George Arion să-mi facă daruri de felul ăsta. Am
pus şişul în servietă şi, uitând de el, m-am dus la Casa Vemescu, la lansarea noii
serii din BPT, care urma să aibă loc în prezenţa lui Ion Iliescu. SPP-iştii de la
poartă m-au percheziţionat şi mi-au cerut şi servieta, pe care au deschis-o şi
cercetat-o amănunţit. Am încremenit. Era prea târziu să-i anunţ că am acolo un
cuţit fioros, care se deschide instantaneu, la o apăsare de buton. Mă gândeam cu
groază ce va scrie a doua zi în „Evenimentul zilei”: „Alex. Ştefănescu, cunoscut
pentru zecile de articole pe care le-a scris împottiva lui Ion Iliescu, a făcut o
tentativă de a pătrunde, la o întâlnire cu acesta.
Înannat cu un şiş!” Cine ar fi crezut povestea cu cadoul făcut de George Arion?
Din fericire, SPP-iştii n-au remarcat şişul printre obiectele din servietă.
3 martie 2003. Ar trebui scris un studiu despre ceea ce îţi poate cădea în cap
când te plimbi prin Bucureşti, pe lângă blocuri cu multe etaje: coji de banane,
mucuri de ţigară aprinse, sticle de bere. Mie mi-a aterizat cândva pe creştet o
pijama, ceea ce mi s-a părut un record de originalitate. Azi-dimineaţă însă
recordul a fost bătut. Aflându-mă pe Calea Moşilor, mi-a trecut vâjâind pe lângă
nas şi a căzut plescăind pe asfalt un ficat. Un ficat întreg, crud şi însângerat. Îmi
place să cred că nu era de om.
19 martie 2003. Fac parte (iar) din juriul care acordă premiile Uniunii
Scriitorilor. Cărţile autorilor dornici să candideze la premii trebuie depuse la
secretariatul Uniunii. Dar… Azi m-a vizitat la „România literară” Liviu loan
Stoiciu şi a încercat să-mi dea ultima lui carte împotriva voinţei mele. Mai exact,
mi-a aşezat-o pe birou chiar în timp ce refuzam să o primesc. Cu greu l-am
convins să şi-o ia înapoi şi să o ducă unde trebuie. Striga că sunt obligat s-o
citesc. Ar fi vrut să o citesc sub supravegherea lui, ca să fie sigur că nu sar nici
un rând. Avea ochii injectaţi şi venele de la gât umflate.
20 martie 2003. Astă-noapte am visat că eram legat de un scaun, cu frânghii
groase, şi că Liviu loan Stoiciu îmi tuma pe gât, cu ajutorul unei pâlnii, literele
din ultima lui carte.
21 martie 2003. Un poet pe care îl cunosc din vedere, dar nu ştiu cum îl
cheamă, m-a oprit pe stradă şi mi-a citit cu glas tare mai multe poeme de-ale lui,
ca să mă convingă că sunt geniale. Abia părăsisem Piaţa Amzei şi aveam două
sacoşe pline cu salată, ridichi şi ceapă verde. Transpiram, îmi mutam greutatea
corpului de pe un picior pe altul. Iar el continua să-mi citească. Mă gândeam că
am noroc totuşi fiirtdcă nu e romancier.
22 martie 2003. Am sărutat-o pe Andreea Marin şi mi-am simţit buzele
electrizate. Fratele meu, profesor la Politehnică, mi-a explicat cauza: ecranul
televizorului este încărcat cu electricitate statică.
24 martie 2003. Doina Uricariu îmi povesteşte la telefon că i s-a furat o uşă din
lemn de stejar, de la intrarea în casă. A doua, tot din lemn de stejar, a fost
abandonată de hoţi (probabil din criză de timp). La Poliţie, Doinei Uricariu i s-a
reproşat că şi-a făcut uşile tocmai din lemn de stejar, pe care nu rămân amprente.
Am sfătuit-o să şi le facă din sticlă. Şi să agate la intrare o tuşieră.
26 martie 2003. O nouă ediţie a întâlnirilor „României hterare”, la Clubul
Prometheus. Participă şi Ion Iliescu, însoţit de numeroşi SPP-işti (mi se spune că
unii dintre ei şi-au petrecut două zile şi două nopţi în clădire, ca să prevină
instalarea unor bombe de către teroriştii lui Sad-dam Hussein). La un moment
dat, în mijlocul dezbaterilor, se stinge lumina. Ne aflăm în sala de la subsol şi, în
plus, afară s-a întunecat de mult, astfel încât bezna e totală. Nu se vede absolut
nimic. În sinea mea, sunt convins că s-a declanşat un atac terorist. Peste numai
câteva secunde însă lumina se aprinde. Ion Iliescu se află la locul lui, nu a
încercat să fugă. Dar doi SPP-işti îl ocrotesc cu trupurile lor. Scena este
înduioşătoare. Dar şi comică… Pentru că până la stingerea luminii SPP-işti se
prefăcuseră că sunt simpU spectatori, interesaţi de dezbaterea noastră.
28 martie 2003. Jubileu Kterar: primesc a 100-a scrisoare de la Pavel Kniiiikkiiiiiil’crghete,
agent veterinar din comuna Ciubăncuţa, judeţul Clll, |, CBl’O îmi
trimite ca de obicei versuri: „O, Nphilii nil suferă: / inspiră, expiră, transpiră şi
speră, / că unul NPHiiiftiifl, (IHI nilul i’ IU culesul/ fiindcă o să fie gonit din
iubire, / din omenire, / pentru că guvernează universul/ eliminându-şi eul,
perversul. /. / Din mine ce rămâne? / la ce bun incert, să fii om de idei?”
Sesizez în aceste versuri o dispoziţie sumbră. Şi mă gândesc cu îngrijorare la
animalele pe care le tratează Pavel Rătundeanu-Ferghete.