Sunteți pe pagina 1din 30

Ministerul Educaţiei, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea Tehnică a Moldovei

Facultatea Construcţii, Geodezie şi Cadastru

Departamentul Drept

LUCRARE DE VRIFICARE

la disciplina: Criminasitica și drept polițienesc

Proprietățile și clasificarea desenelor papilare

A elaborat: st. gr. DP-168, f/r Mîrza Ionela

Ivanov Iurie.conf.univ.
A verificat: ______________________ ______________________
semnătura numele prenumele, gradul didactic

Nota ______________

CHIŞINĂU, 2019
Noţiuni generale

A. PROCESUL DE FORMARE A URMELOR DE MÂINI

Criminalistica – ştiinţa investigaţiei penale1 – a fost o consecinţă


firească a nevoii reale de perfecţionare, de modernizare a actului de justiţie şi prin
introducerea de metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice, inclusiv procedee tactice de
anchetă, în scopul descoperirii infracţiunilor, a identificării făptuitorilor şi aflării
adevărului în cauzele cercetate de cei care îşi desfăşoară activitatea în domeniul
judiciar.

Prin caracterul său pluridisciplinar, criminalistica, a fost una dintre


primele ştiinţe de graniţă care s-a dezvoltat în strânsă legătură cu progresul realizat în
sferele cunoaşterii umane. Această dezvoltare a fost impusă de găsirea unor metode şi
mijloace noi, menite să răspundă cu promptitudine necesităţii de combatere eficientă şi
de prevenire a criminalităţii, care, de a sfârşitul secolului trecut şi până astăzi, a crescut
continuu, atât sub aspectul sporirii numerice a infracţiunilor, dar şi în ceea ce priveşte
perfecţionarea modurilor de operare şi a mijloacelor tehnice folosite de către delicvenţi.
De exemplu, tehnica de calcul a oferit unor infractori posibilitatea de a realiza falsuri de
documente care se apropie de perfecţiune, de a sparge codurile unor bănci etc. De
asemenea, progresele din domeniul chirurgiei estetice au făcut posibil ca unii răufăcători
să-şi schimbe chiar fizionomia pentru a nu fi descoperiţi.

Nimeni nu poate nega că multe cuceriri ale ştiinţei au fost folosite mai
întâi de infractori şi mai apoi de poliţie sau justiţie.

Specialiştii care s-au dedicat justiţiei, dar şi din alte domenii de


activitate, au căutat să ţină în permanenţă pasul cu asemenea „progrese” din sfera
criminalităţii, punând la punct o sumedenie de metode şi procedee specifice,
eficiente, pentru combaterea faptelor penale. Este suficient să amintim aici diferite

1
Păşescu, Gheorghe, Constantin, R. Ion Secretele amprentelor papilare Ed. Naţional 1996
tehnici de examinare a urmelor şi a corpurilor delicte în diferite radiaţii, din spectrul
vizibil şi invizibil, sau microscopia electronică, identificarea pe baza ADN-ului,
diferite aplicaţii ale tehnicii de calcul în identificarea după urmele papilare, după
portretul robot şi modus operandi, ca şi folosirea tehnicii poligraf în cercetarea
infracţiunilor pentru verificarea sincerităţii făptuitorilor. Desigur, asemenea cercetări
ştiinţifice sunt în permanenţă derulate în toate ţările şi au menirea de a găsi noi soluţii
salutare pentru cazurile tot mai complexe care apar în procesul judiciar.
Nu trebuie omise, de asemenea, regulile tactice şi metodologice
criminalistice după care se desfăşoară urmărirea penală.
Astăzi , este unanim cunoscut că ştiinţa Criminalisticii2 are un obiect
propriu de cercetare, precum şi metode proprii. La dezvoltarea sa, de-a lungul anilor,
şi-au adus contribuţia multe personalităţi ale ştiinţei, ale dreptului din diferite ţări,
inclusiv România. Unele lucrări româneşti conţinând elemente de pionierat în
criminalistică. De această realitate trebuie să fim mândri toţi slujitorii justiţiei.
Amintim aici, cu profund respect pe fraţii Minovici, Andrei Ionescu, Valentin
Sava, Henry Stahl, Constantin Ţurai şi mulţi alţii care, prin lucrările şi activitatea
lor, au creat o adevărată şcoală a criminalisticii româneşti.

Este totodată evident că, pentru aplicarea în practică, ca şi pentru


perfecţionarea metodelor, tehnicilor moderne de investigare, acestea trebuie însuşite
de toţi cei antrenaţi în actul de anchetă penală şi de judecată. Desigur, acest lucru se
poate realiza prin organizarea, alături de învăţământul superior de profil, şi a unor
sesiuni de comunicări ştiinţifice, simpozioane, conferinţe etc. fireşte că aceasta este o
întreprindere mai costisitoare şi mai anevoioasă, la care nu pot participa chiar toţi
specialiştii din domeniu.

Din marea varietate de urme descoperite la locul săvârşirii faptei, urmele


de mâini sunt cele mai frecvente, deoarece se formează mult mai uşor, pe diferite
obiecte cu care mâna infractorului a venit în contact, decât urmele de picioare, de
exemplu, care deşi mai des în contact cu locul faptei, nu formează în toate cazurile
urme. Prin urmele mâinilor, în sens criminalistic, se înţeleg acele modificări aduse
elementelor componente ale locului faptei ca rezultat al contactului mâinilor
făptuitorului şi victimei cu acestea în procesul săvârşirii infracţiunii. Ele produc
conturul şi relieful, fie al palmei ( faţa neutrală), fie al dosului acesteia ( faţa dorsală).
În unele cazuri se pot reproduce în aceste urme, concomitent, atât conturul degetelor
şi al palmei, cât şi relieful crestelor papilare sau al încreţiturilor.

2
Mircea, Ion prof. univ. dr. Criminalistica Ed. Lumina Lex 2001
În procesul identificării criminalistice, urmele de mâini ocupă un loc
important, deoarece fac parte din categoria urmelor ce se întâlnesc frecvent la faţa
locului şi oferă numeroase elemente de comparaţie ce duc la identificarea certă şi
rapidă a persoanei care le-a creat.

Importanţa cunoaşterii metodelor de descoperire şi ridicare a urmelor de


mâini se datoreşte nu numai marii lor frecvenţe la locul săvârşirii faptei, ci şi valorii
lor deosebite în procesul de identificare a persoanei, prin caracteristicile specifice de
structură a desenelor papilare.

Ramura criminalisticii care se ocupă cu studiul şi clasificarea desenelor papilare,


precum şi cu identificarea persoanelor după desenul papilar este
„DACTILOSCOPIA”. Termenul de dactiloscopie s-a născut din combinarea
cuvintelor greceşti „ daktylos”, care înseamnă deget şi „ skopein” care se traduce
prin: a examina, a privi. Semnificaţia termenului: metoda de identificare a
persoanelor prin examinarea amprentelor digitale.

Apariţia şi dezvoltarea dactiloscopiei au fost favorizate atât de nevoia de


a găsi o metodă precisă, sigură şi uşoară pentru înregistrarea infractorilor, cât şi
erorile şi eşecurile antropometriei. Antropometria a început încet, încet, să lase locul
dactiloscopiei. Bertillon a fost şi va rămâne omul care a netezit calea ideilor
ştiinţifice în criminalistică. El a fost şi a rămas un pionier al fotografiei
criminalistice, a fost şi a rămas fondatorul primului laborator tehnico-criminalistic
din lume, dar dactiloscopia depăşea cu mult „bertillonajul”. Începând cu anul 1902
Elveţia, Spania, Danemarca, Austria, Ungaria, apoi statele sud americane au introdus
sistemul dactiloscopic inventat de Eduard Henry, astfel că foarte repede
antropometria a fost scoasă din arsenalul poliţiştilor. Dactiloscopia prezintă avantajul
că rezolvă pe lângă problema înregistrării penale precisă şi sigură a recidiviştilor şi
pe aceea a identificării autorilor faptelor penale după urmele lăsate la locul faptei.

Descoperitori3 ai metodei dactiloscopice de identificare a persoanei sunt


consideraţi pe buna dreptate mulţi autori deoarece toţi, fără a şti unul de altul, în
acelaşi timp şi în locuri diferite ale globului terestru, erau preocupaţi de cercetări şi
experimente care priveau identificarea persoanelor după desenele formate de liniile
ce se găsesc pe faţa internă a degetelor şi a palmei. Începând cu anul 1877 William
Herschel în India, dr. Henry Faulds în Japonia, sir Francis Galton şi Edward
Henry în Anglia, dr. Wilhelm Eber în Prusia, Juan Vucetich în Argentina, Joseph
Faurot în SUA, au avut, toţi laolaltă şi fiecare în parte, un rol covârşitor în naşterea

CHERRILL, F.R. – The fingerprint system at Scotland Yard. (Sistemul de amprentare al Scotland
3

Yard-ului).Stationary Office, London 1954


şi afirmarea dactiloscopiei. Dintre aceştia un mare rol îi revine lui sir Francis
Galton, el fiind primul care a publicat o carte despre dactiloscopie în vederea
identificării persoanei (în anul 1892 „FINGERPRINTS”) şi a militat pentru
introducerea acestei metode în practica SCOTLAND-YARD-ului şi deci pentru
prima oară în practica unei poliţii; precum şi Edward Henry, cel care a descoperit
sistemul de clasificare a amprentelor digitale şi organizarea lor în cartoteci.

Cu toate acestea, nu-i lipsit de interes să se arate că, în cartea sa, Galton
îl considera pe William Herschel ca adevăratul descoperitor al dactiloscopiei.

Deşi România a fost printre primele ţări care au introdus sistemul antropometric de
identificare, ea a renunţat printre ultimele la această metodă, cu to ate că se demonstrase
demult avantajele dactiloscopiei. Profesorul Nicolae Minovici, medic legist de reputaţie
europeană, deşi la început a fost adeptul antropometriei, tot el a fost printre promotorii
aplicării în ţara noastră a dactiloscopiei. Pentru a d emonstra superioritatea
dactiloscopiei faţă de antropometrie cu ocazia unei vizite ştiinţifice în Europa şi
Africa de Nord, dr. Nicolae Minovici a solicitat tuturor poliţiştilor din ţările pe unde
a trecut să i se întocmească câte o fişă antropometrică. La întoarcerea în ţară, el a
constatat că fişele ce i se întocmiseră nu aveau aceleaşi înregistrări antropometrice,
că existau diferenţe în funcţie de pregătirea poliţiştilor care le-au efectuat, de starea
de uzură a instrumentelor de măsurat sau de alţi factori.

Convingându-se prin propria-i experienţă de şubrezenia antropometriei,


el devine un adept înflăcărat al dactiloscopiei şi în mod deosebit al metodei
Vucetich. „Sunt un mare admirator al sistemului dumneavoastră de identificare şi
voi fi unul dintre cei mai entuziaşti susţinători ai săi” , declara dr. Nicolae Minovici
într-o scrisoare adresată lui Vucetich, scrisoare publicată în „Revista de policia” din
Uruguay, Montevideo, numărul din 15 aprilie 1906.

În anul 1896, dr. Nicolae Minovici obţine primele succese româneşti în


identificarea infractorilor cu ajutorul urmelor papilare. În cazul unui furt dintr-o
tipografie, la faţa locului a fost găsită o urmă digitală imprimată pe o hârtie dintr-o
condică, pe baza căreia autorul a fost identificat. Al do ilea caz de identificare cu
ajutorul dactiloscopiei, înregistrat de dr. Nicolae Minovici, priveşte furtul unui
cauciuc de pe roata proaspăt vopsită, a unei trăsuri, autorul fiind identificat în
persoana unui vecin al păgubaşului.
Totuşi meritul pentru introducerea dactiloscopiei în ţara noastră revine dr.
Andrei Ionescu, care, ca şef a Serviciului Antropometric şi-a reorganizat serviciul după
această nouă metodă. Studiile referitoare la folosirea dactiloscopiei au fost continuate de
dr. Valentin Sava, medic legist, fost şef de lucrări la Facultatea de Medicină din
Bucureşti, iar în anul 1925 şi şef al Serviciului Central de Identificare Judiciară pe bază
de dactiloscopie al Ministerului Justiţiei. În prima etapă dactiloscopia a avut importanţă
mai mult pentru înregistrarea penală a infractorilor prin evenimente de cazier astfel ca
cei ce purtau nume false nu se mai puteau ascunde. În ţara noastră organizarea unei

evidenţe prin înregistrarea penală a infractorilor, în baza fişelor dactiloscopice pe


care se luau impresiunile digitale şi palmare, a purtat şi poartă denumirea de „cazier
judiciar”.
Cartotecile dactiloscopice au funcţionat la organele de poliţie şi paralel,
pe lângă fiecare tribunal judeţean, la parchetul respectiv, sub denumirea generică de
„Birou de cazier şi identificare judiciară”. Practica a dovedit că cele două caziere,
independent unul faţă de celălalt nu permitea o cunoaştere totală a antecedentelor
penale ale infractorilor, astfel că în anul 1952 s-a creat o evidenţă unică care
cuprindea date începând de la punerea sub învinuire până la executarea pedepsei.
Totodată s -a stabilit că acest cazier să fie organizat pe lângă organele de miliţie.

În perioada interbelică, paralel cu organizarea înregistrării penale, procedeele elaborate


de dactiloscopie au început să fie folosite din ce în ce mai mult de poliţie. În acest scop
au luat fiinţă şcolile de poliţie tehnico -ştiinţifică, care urmăreau
însuşirea cunoştinţelor şi metodelor pe linie de dactiloscopie. Odată cu înfiinţarea
primului serviciu de poliţie tehnico-ştiinţifică în 1929 s-au intensificat preocupările
pentru a se da un caracter organizat şi activităţii de identificare a urmelor digitale
ridicate de la faţa locului, ca una din laturile principale care se afirmau, ale
dactiloscopiei.

După un studiu aprofundat şi susţinut – efectuat vreme de câţiva ani în


străinătate, în special în Germania, unde dactiloscopia, datorită lui Robert Heinde,
ajunsese la un grad înalt de perfecţionare s-a născut interesul pentru organizarea în
România a cartotecii monodactilare, expresie a unei trepte superioare de utilizare a
dactiloscopiei pentru identificarea autorilor după urmele lăsate la faţa locului. Dr.
Constantin Ţurai4 a fost promotorul acestei idei, iar după o susţinută documentare
şi studii îndelungate a organizat, în anul 1937, prima cartotecă dactiloscopică
monodactilară care avea să dea multe roade în viitorii ani.

În această perioadă în ţara noastră s-au confecţionat şi câteva modele de


truse dactiloscopice pentru agenţii de poliţie. Dezvoltarea dactiloscopiei în România
nu poate fi însă separată de societatea şi ordinea de drept în care ea a apărut.
Începând cu anul 1931 s-au confecţionat câteva truse dactiloscopice şi s -au procurat
un număr restrâns de trepiede cu cap mobil, necesare la adaptarea aparatelor
fotografice pentru fixarea urmelor papilare rămase pe casele de bani şi alte obiecte

4
Mircea, Ion prof. univ. dr. Criminalistica Ed. Lumina Lex 2001
netransportabile. De asemenea s-a început pregătirea celor repartizaţi Biroului de
Identificare, care după câteva luni au fost capabili să înceapă căutarea urmelor
papilare la diverse infracţiuni. Din anul 1932, la locul crimelor şi spargerilor se
deplasa împreună cu organele de cercetare judiciară şi un cadru de la Biroul de
Identificare. Aceste măsuri au făcut să sporească numărul descoperirilor de infractori
prin valorificarea urmelor papilare lăsate de ei la locul faptei, ceea ce a permis ca în
anul 1935 să se propună înfiinţarea unui fişier monodactilar.

Începând cu anul 1943 iau fiinţă Serviciul Tehnico-Ştiinţific şi


Laboratorul de Criminalistică. În cadrul acestui serviciu se organizează un cazier
monodactilar şi palmar şi un cazier decadactilar al infractorilor din capitală. Serviciul
ia o deosebită amploare după anul 1944 când încep să fie descoperiţi primii infractori
(neidentificaţi) prin mijloace dactiloscopice. Pe baza fişelor dactiloscopice mono şi
decadactilare încep să fie identificaţi spărgători şi criminali care până atunci au lucrat
sub identităţi multiple şi au reuşit să scape din plasa justiţiei.

În anul 1947 este tipărită lucrarea „Elemente de criminalistică şi tehnică criminală –


poliţie ştiinţifică” autor dr. Constantin Ţurai. Această lucrare a servit drept curs de
tehnică criminalistică, ce a fost predat de autor la şcolile de pregătire profesională a
cadrelor de comisari şi agenţi. În anii care au urmat criminalistica românească a făcut
progrese mari, reuşind să dea o deosebită pregătire ştiinţifică în acest domeniu
cadrelor de ofiţeri şi subofiţeri, prin şcolile special înfiinţate, să creeze experţi
criminalişti pentru toate unităţile teritoriale din ţară.

Prin înfiinţarea Institutului de Criminalistică din cadrul Inspectoratului


General al Miliţiei şi dotarea acestuia cu aparatură şi cadre bine pregătite, drumul
ascendent al criminalisticii româneşti a fost asigurat. De asemenea Procuratura
Generală a reuşit în ultimii 20 ani să dea o temeinică pregătire criminalistică
procurorilor, să creeze pentru organele centrale cadre de criminalistică, criminalişti,
capabili să rezolve cu succes multiplele probleme pe care le ridică procesul penal.

Laboratoarele de criminalistică aparţinând Ministerului Justiţiei, în


frunte cu Laboratorul central de criminalistică a realizat de asemenea, progrese
importante în toate sectoarele expertizei. Dotarea tehnică continuă a laboratoarelor
criminalistice aparţinând Ministerului de Interne, precum şi Ministerului de Justiţie,
nivelul superior de pregătire şi specializare a cadrelor sunt o chezăşie a faptului că în
criminalistica românească avem la ora actuală întrunite roate condiţiile pentru
dezvoltarea la cel mai înalt nivel a tuturor problemelor de specialitate ce interesează
organele de urmărire penală şi de justiţie.
B. STRUCTURA PIELII ŞI FORMAREA CRESTELOR PAPILARE

Pielea5 este învelişul care îmbracă întreaga suprafaţă a corpului uman.


Ea este formată din trei straturi : epidermul, dermul şi hipodermul.

Epidermul este partea exterioară a pielii fiind alcătuit din mai multe
straturi de celule epiteliale. Celulele superioare ale epidermului sunt celule moarte şi
formează un strat cornos relativ dur, care face din epiderm un înveliş protector al pielii.

Dermul, sau pielea propriu-zisă, este un ţesut fibros, viu, conjunctiv şi


elastic. El conţine vasele capilare, vasele arteriale şi venoase, precum şi terminaţiile
a numeroşi nervi senzitivi.

Hipodermul este stratul cel mai profund, situat sub derm, care face
legătura între piele şi organele interioare.

La punctul de contact cu epidermul, la partea sa superioară, dermul prezintă o serie


de proeminenţe, cu ridicături conice, care se numesc papile. În vârful papilelor, ce
sunt fiecare străbătute de un canal, se află porii, prin care se elimină transpiraţia.
Papilele dermice sunt înşiruite liniar, unele lângă altele. Rândurilor de papile le
corespund rândurile de creste papilare situate la suprafaţa dermului. Crestele papilare
care se formează la suprafaţa dermului au o înălţime ce variază între 0,1 – 0,4

mm şi o lăţime între 0,2 – 0,7 mm. Ele sunt despărţite de nişte şănţuleţe numite „
şanţuri papilare”, ce au aceleaşi dimensiuni cu al crestelor pe care le separă.
Forma crestelor papilare de la suprafaţa dermului este reprodusă identic
de stratul epidermic, ceea ce face ca în exterior epidermul să prezinte aceleaşi
caracteristici ca şi dermul.

Sudoarea excretată de glandele sudoripare şi substanţele grase (sebum)


secretate de glandele sebacee formează la suprafaţa epidermului un strat de săruri şi
grăsimi care la contactul cu un obiect se depun pe aceasta şi redau întocmai forma

5
Păşescu, Gheorghe, Constantin, R. Ion Secretele amprentelor papilare Ed. Naţional 1996
crestelor papilare. De asemenea, crestele papilare sunt legate de simţul tactil datorită
terminaţiilor senzitive care sunt localizate în derm şi cu cât papilele sunt mai
numeroase, cu atât simţul tactil este mai dezvoltat. Prin aceasta se explică şi
multitudinea de creste papilare existente pe suprafaţa interioară a mâinilor şi
picioarelor.

Crestele papilare existente pe suprafaţa pielii de pe interiorul mâinilor


şi picioarelor, formează desenul papilar, un desen pe cât de complicat, pe atât de util
în identificarea fizică a unei persoane. Din desenele papilare sunt considerate ca
făcând parte şi încreţiturile pielii care străbat transversal crestele papilare denumite şi
linii albe, precum şi liniile ce se formează pe epiderm în zona şanţurilor flexorale.

Foto. Desen papilar : a). creste papilare, b). linii albe, c). linii ale şanţurilor flexoare.
Desenele papilare imprimate pe suprafaţa unor obiecte cunoscute în
criminalistică şi sub denumirea de „dactilograme”, sunt de două feluri:

- dactilograme care reprezintă desenele papilare imprimate


voluntar. În limbajul de specialitate acestea sunt denumite impresiuni sau amprente
de comparat;
- dactilograme care reprezintă desenele papilare imprimate
involuntar pe un obiect oarecare, denumite urme papilare sau amprente în litigiu.
În funcţie de locul unde se află situat pe suprafaţa pielii, desenul papilar,
impresiunile şi urmele pot fi :

Digitale – când ele reprezintă crestele papilare de pe suprafaţa


interioară a degetului;

Palmare – când reprezintă crestele papilare de pe întreaga suprafaţă


interioară a palmei;

Plantare – când reprezintă crestele papilare de pe talpa picioarelor.


C. DEFINIŢIA DACTILOSCOPIEI

Dactiloscopia este o parte a ştiinţei criminalistice care are ca obiect


examinarea amprentelor digitale, palmare şi plantare, în scopul identificării
persoanei6.
Prin dactiloscopie, criminalistica rezolvă următoarele probleme:

- elaborarea procedeelor şi stabilirea mijloacelor de


descoperire, fixare, ridicare şi examinare a urmelor, desenelor papilare lăsate de
persoane în diferite locuri;
- elaborarea procedeelor de amprentare a persoanelor:
- elaborarea regulilor de codificare a amprentelor papilare în
vederea organizării cartotecilor şi cazierului dactiloscopic;
- elaborarea metodologiei de realizare a expertizei
dactiloscopice pentru identificarea persoanei.

6
GOLUNSKI,S.A. – Criminalistica . Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1964
Cap. II. CERCETAREA URMELOR DE MÂIN

A. CONSIDERAŢII PRELIMINARII PRIVIND DESENELE PAPILARE

Urmele de mâini7 se creează în momentul atingerii cu degetele şi cu


suprafaţa palmei a obiectelor din mediul înconjurător. Dacă obiectele cu care mâna
vine în contact au o suprafaţă netedă, urmele de mâini se formează indiferent de
existenţa sau inexistenţa pe suprafaţa pe suprafaţa obiectului primitor, a unor
substanţe străine ca : praf, noroi, sânge cerneală, grăsimi, etc.

Formarea urmelor de mâini se explică prin existenţa permanentă pe


suprafaţa palmei şi degetelor a substanţei secretate de piele, substanţă formată din
compuşi organici şi anorganici, care nu se evaporă prin trecerea timpului.

Identificarea persoanelor după urmele de mâini se bazează pe varietatea desenului


papilar de pe partea anterioară a palmei şi a degetelor, ce se prezintă sub formă de
ridicături şi adâncituri. Ridicăturile acestui desen, sub formă de creste paralele, se
numesc linii sau creste papilare, iar adânciturile, şanţuri interpapilare.

Urmele lăsate de mâinile infractorului se pot prezenta ca urme ale palmei


întregi sau numai ale degetelor. În majoritatea cazurilor, atât urmele degetelor cât şi
urmele palmei sunt numai fragmentare, indicând partea de contact. Urmele cele mai
frecvent întâlnite sunt urmele digitale formate de falangete, ele venind mai des în
contact cu diferitele obiecte atinse sau folosite de infractor.

Urma palmară este întâlnită foarte rar şi mai mult în cazurile în care
infractorul a fost nevoit să se sprijine în palma mâinii şi, în aceste situaţii, din
întreaga regiune palmară propriu-zisă se imprimă regiunea tenară sau hipotenară.
Urmele palmei întregi interesează, în primul rând, ca formă şi contur, apoi ca
elemente de microrelief. Sub aspectul microreliefului zonele palmare propriu-zise
prezintă un interes mai mic decât regiunea digitală, pentru că au o construcţie mai
simplă a desenelor papilare, formate mai mult din şiruri de creste papilare paralele şi
cu mai puţine caracteristici specifice de detaliu.

7
Păşescu, Gheorghe, Constantin, R. Ion Secretele amprentelor papilare Ed. Naţional 1996
Desenele papilare au o construcţie foarte variată şi complexă, îndeosebi
în regiunea falangetelor. Cu toată marea lor varietate, ele sunt repartizate într-o
anumită ordine, formând o serie de combinaţii pe care le putem grupa în anumite
regiuni şi zone, atât în cadrul palmei întregi cât şi în regiunea falangetelor.
Repartizarea regiunilor şi a zonelor palmei este următoarea:

- regiunea digitală, cuprinzând sub împărţirea în falange, falangine,


falangete;

- regiunea digito-palmară, situată în partea superioară a palmei,


imediat sub baza degetelor;
- regiunea tenară, situată între baza degetului mare şi centrul palmei;
- regiunea hipotenară, situată în partea cubitală a palmei.
Regiunea falangelor care este cea mai importantă din punctul de vedere
al înregistrării şi identificării dactiloscopice se împarte la rândul ei, în mai multe
zone şi anume:

- zona centrală sau nucleară formată din liniile desenului central, în formă
de cercuri, arcuri, spirale, laţuri, etc., constituind partea cea mai importantă din
punctul de vedere al identificării dactiloscopice;
- zona marginală sau exterioară, formată din creste papilare în formă de
arcuri care iau forma conturului falangetei, zona situată pe marginea desenului
papilar şi a impresiunii digitale;
- zona bazală, formată din linii drepte sau curbate convex la centrul
desenului, situată între desenul central şi cuta interfalangică.
Zona marginală şi zona bazală formează împreună zona cadru a desenului papilar al
falangetei. În locurile în care se întâlnesc cele trei zone ale desenului papilar şi al
falangetelor se formează o figură geometrică triunghiulară, numită „deltă”, după
asemănarea cu această literă din alfabetul grecesc.

Urmele degetelor descoperite la locul faptei poartă denumirea de urme


digitale, cele luate experimental se numesc impresiuni digitale, iar fotografiile
desenului papilar supuse examinării poartă denumirea de dactilograme.

B. PROPRIETĂŢILE DESENULUI PAPILAR


Impunerea desenului papilar printre cele mai importante şi valoroase
elemente de identificare ale persoanei se datorează următoarelor proprietăţi:
longevitatea, fixitatea, unicitatea, inalterabilitatea.

Longevitatea desenului papilar constă în faptul că el se formează înainte


de naştere, definitivat prin luna a şasea din faza intrauterină a fătului şi continuă să
existe până la descompunerea pielii în procesul putrefacţiei.

Fixitatea desenului papilar este proprietatea care constă în menţinerea


formei şi detaliilor caracteristice ale desenului de la formarea, în luna a şasea de viaţă
intrauterină şi până la moartea persoanei. Singura modificare, fără implicaţii în
procesul identificării, o reprezintă creşterea în dimensiuni a amprentelor, pe măsura
dezvoltării corpului. Această proprietate nu trebuie interpretată într-o manieră fixistă,
întrucât nu se exclude posibilitatea apariţiei unei anumite modificări, cum ar fi, de
exemplu, apariţia sau dispariţia unui detaliu, fără nici o intervenţie mecanică,
chimică sau chirurgicală, modificare ce nu este de natură să determine o diferenţă
calitativă între desenele papilare ale aceleaşi persoane.

Unicitatea desenului papilar trebuie înţeleasă că fiecare deget, fiecare


suprafaţă palmară a omului are desenul său propriu. Desenele papilare se deosebesc
între ele prim forma şi detalii caracteristice, al căror număr şi varietate fac practic
imposibilă întâlnirea a două amprente identice. Astfel, s -a stabilit, pornindu-se de la
un număr de patru caracteristici că posibilitatea repetării a două desene papilare cu
aceleaşi puncte coincidente, ar exista numai la 64 miliarde de amprente. Dacă
numărul detaliilor caracteristice se măreşte, rezultatul calculului ajunge la cifre
astronomice, ceea ce confirmă principiul potrivit căruia fiecare lucru este identic
numai cu sine însuşi şu se deosebeşte de toate celelalte.

Inalterabilitatea desenului papilar rezidă în faptul că, în mod normal, un desen papilar
nu poate fi modificat sau înlăturat. Numai rănile adânci, care afectează în adâncime
stratul dermic, distrugând papilele, precum şi unele boli, de tipul leprei, pot duce la
alterarea involuntară a desenului. Cercetările întreprinse de specialişti, dintre care unii
au demonstrat că nici arderea cu fierul încins, cu ulei sau cu apă fiartă nu este capabilă
să distrugă amprentele. În fapt, existenţa unei cicatrici este de natură să ofere un
detaliu preţios de identificare.

Practica judiciară a demonstrat că încercările unor infractori de a-şi


şterge desenul papilar prin frecare de o suprafaţă abrazivă sau prin folosirea unei
substanţe chimice corosive, rămân fără rezultat dacă nu sunt afectate papilele. Cu
toate acestea, îndeosebi în perioada prohibiţiei din S.U.A., au existat încercări de
transplant sau de înlăturare chirurgicală a stratului superior al dermei, puţine la
număr şi fără efecte pe plan juridic, intervenţia fiind depistată şi dovedită.
C. CLASIFICAREA DESENULUI PAPILAR
Deşi desenele papilare sunt caracterizate de forme variate, împărţirea lor
pe categorii, grupe sau tipuri, este impusă de necesitatea realizării unui sistem suplu
şi eficace de înregistrare, în vederea identificării lor ulterioare. În prim ul rând
desenele se împart după regiunea corpului pe care o ocupă: digitale, palmare sau
plantare. Întrucât, în secţiunea de faţă ne ocupăm numai de urmele de mâini, vom
analiza desenul papilar specific acestora, îndeosebi pe cel al regiunii digitale.

Desenele papilare ale mâinii sunt structurate după cum urmează8:

- regiunea digitală cu zonele falangetei, falanginei şi falangei,


despărţite de şanţurile flexoare;
- regiunea palmară cu zonele digito-palmară, tenară şi hipotenară;

Foto. Regiunile desenului papilar al palmei: a) degetul mare, b) degetul arătător, c)


degetul mijlociu, d) degetul inelar; e) degetul mic; f) regiunea digito -palmară; g)
regiunea tenară; h) regiunea hipotenară; i) şanţul de flexiune digito-palmar; j) şanţul
de flexiune hipotenar.

8
FIELD,A.J. – Fingerprint handbook. (Manual de amprente digitale). Thomas Spingfield, Illinois,
1959.
Indiferent de regiunea sau zona în care se găsesc, desenele papilare au o
importanţă aproape egală cu identificarea. Dintre acestea se disting totuşi desenele de
pe falangete, ale căror urme rămân cel mai frecvent la faţa locului. Totodată, datorită
particularităţilor de structură, aceste desene sunt singurele folosite în înregistrări
dactiloscopice.

Crestele papilare ce intră în structura desenului falangei formează, de


regulă, trei zone:
- zona bazală, dispusă între şanţul flexoral şi centrul desenului;
- zona centrală sau nucleară, zona ce deţine ponderea cea mai mare în
clasificare;
- zona marginală, alcătuită din crestele aflate la exteriorul desenului.

Foto. Regiunile diferitelor forme ale desenului papilar al falangetei – a. Regiunea

marginală; b. Regiunea centrală; c. Regiunea bazală. (L.s.- limita superioară; L.i. –


limita inferioară)

Locul de întâlnire al celor trei zone mai sus menţionate poartă denumirea
convenţională de „deltă”. După forma lor deltele se pot clasifica astfel: 1. deltă albă; 2.
deltă neagră; 3. deltă închisă; 4. deltă deschisă.
Foto. Deltă albă

Foto. deltă neagră


Deltele prezintă o deosebită importanţă în dactiloscopie, deoarece de
existenţa sau inexistenţa lor, de numărul şi poziţia lor în desenul papilar va depinde
forma de clasificare a acestor desene, în majoritatea sistemelor dactiloscopice.

Prima clasificare a desenelor papilare a fost făcută de către Jan


Evangheliste Purkinje în lucrarea sa „Comentatio de examine psiologicao organi
visus et systematis cutanei”, publicată la Breslau în 1823, unde a apărut şi
enumerarea tipurilor. În urma studiului efectuat asupra dermatogrifelor umane
Purkinje a definit nouă tipuri şi anume:
1. flesurae transverse

2. stria centralis longitudinalis


3. stria obliqa
4. sinus obliquus
5. amigdalus
6. spirula
7. elipsis
8. circulus
9. vortex duplicatus
- tipul arc;
- tipul arc piniform;
- tipul buzunar lateral;
- tipul bucleiform;
- tipul buzunar central;

- tipul bideltic în spirale


- tipul eliptoidal;
- tipul bideltic în cerc
- tipul în laţuri gemene.

Din examinarea acestor nouă tipuri rezultă că Purkinje a avu t o


viziune foarte clară asupra structurilor desenelor papilare. Analizând desenele
papilare din zona falangetei, Purkinje a sesizat importanţa pe care o prezintă
deltele în clasificarea tipurilor. El şi-a dat seama în acelaşi timp, că tipul cel mai
comun întâlnit la oameni este tipul în bucle, respectiv monodelticele sinistro şi
dextrodeltice. Purkinje a observat că desenele papilare ale maimuţelor cele mai
apropiate de om se disting prin absenţa deltelor şi prin prezenţa liniilor verticale
în centrul figurii. În anul 1883 Kolloman adaugă la nomenclatura lui Purkinje,
respectiv la cele nouă tipuri definite de acesta, un al zecelea tip, aşa numitul „
Simianden-typus” compus din drepte verticale conturate de linii marginale
eliptice.

Acest al zecelea tip este descris şi de Fere în anul 1891; este numit
tipul „Simian”, descris de Alix, Kolloman şi Fere, este de fapt un tip foarte
asemănător aceluia pe care îl prezintă la degetele sale gorila şi care este întâlnit
extrem de rar la om, şi atunci numai la degeneraţii şi deficienţii mintali.

Sistemul de clasificare al desenelor papilare aplicat în România


începând cu anul 1923 şi valabil şi în ziua de azi, este opera Dr. Andrei Ionescu.

La baza sistemului de clasificare primară practicat în România a sta


metoda lui Vucetich, de împărţire a dactilogramelor digitale în patru tipuri.
Pentru denumirea fiecărui tip s-a avut însă în vedere sistemul deltic preconizat
de Oloriz şi anume: arc, dextrodeltic, sinistrodeltic şi bideltic.

Ca urmare a descoperirii unor noi forme ale desenelor papilare şi a


îmbunătăţirilor aduse sistemului de clasificare, în raport cu volumul şi frecvenţa
tipurilor de desene papilare, formula primară dactiloscopică decadactilară care
se foloseşte în prezent în România, codifică toate tipurile şi subtipurile de
dactilograme în simboluri. Tipurile, sunt grupe mari de desene papilare
împărţite după forma generală a crestelor care alcătuiesc regiunea centrală.
După acest criteriu, toate desenele se împart în cinci tipuri fundamentale9:
1. tipul arc (adeltic)
2. tipul laţ (monodeltic)
3. tipul cerc (bideltic)
4. tipul combinat (polideltic)
5. tipul amorf
Cele cinci tipuri fundamentale ale desenelor papilare prezintă la
rândul lor, multiple particularităţi, care permit ca unele dactilograme să poată fi
deosebite cu uşurinţă de altele, deşi ca formă generală sunt de acelaşi tip.
Luându-se în considerare şi alte criterii, ca nucleul, poziţia sau numărul deltelor,
fiecare tip se divide la rândul său în grupe mai mici, numite subtipuri şi
varietăţi.

Foto. Desene papilare în formă adeltică – adeltice simple

Foto. Desene papilare în formă adeltică – adeltice piniforme

9
Mircea, Ion prof. univ. dr. Criminalistica Ed. Lumina Lex 2001
Foto. Desen papilar în formă monodeltică – dextrodeltic, sinistrodeltic

Foto. Desene papilare de formă bideltică.

Foto. Desene papilare în formă bideltică

Foto. Desen papilar în formă combinat – trideltic şi quatrodeltic


Foto. Desene papilare de tip amorf – danteliform

Foto. Desene papilare de tip nedefinit


Cap. III DETALIILE CARACTERISTICE ALE DESENULUI
PAPILAR

A. ELEMENTELE CARE STAU LA BAZA APRECIERII


IDENTITĂŢII DINTRE O URMĂ PAPILARĂ ŞI O
IMPRESIUNE PAPILARĂ

Spre deosebire de forma desenelor papilare, a cărei contribuţie în


procesul identificării se reduce la stabilirea genului sau grupului din care face
parte degetul unei persoane, amprenta papilară conţine şi o serie de
caracteristici de natură să permită identificarea certă a individului.
Potrivit teoriei şi practicii criminalistice dactiloscopice, atât în ţara
noastră cât şi în străinătate au fost stabilite un număr de aproximativ 20 tipuri de
detalii.

Dactiloscopia ca şi celelalte ramuri ale criminalisticii care folosesc


examinările comparative în scopul identificării, utilizează anumite puncte
caracteristice sau elemente individuale ce aparţin amprentelor care fac obiectul
examinărilor. În practica dactiloscopică din ţara noastră, aceste puncte sau
elemente sunt numite detalii caracteristice ale desenelor papilare. Detaliile
caracteristice10care se caută în câmpul papilar al unei dactilograme se referă la :
- traseul crestelor papilare;
- forma porilor
- elementele adiacente desenelor papilare.
Examinarea detaliilor caracteristice descoperite la desenele papilare
în cauză, se face din punctul de vedere al plasamentului, formei şi dimensiunii.
Când se face referire la plasament se are în vedere ca un detaliu caracteristic
descoperit atât la amprenta de comparat, cât şi la cea în litigiu să se găsească la
aceeaşi distanţă şi în aceeaşi direcţie faţă de alt punct comun. De exemplu, un
cerc cu punct din nucleul unui desen bideltic incriminat, care se găseşte la o
distanţă de nouă creste papilare faţă de delta din stânga şi pe direcţia oblic spre
dreapta, faţă de deltă, trebuie să se găsească la aceeaşi parametrii şi în desenul
papilar comparat.

Cu privire la forma detaliului se urmăreşte ca aspectul sau morfologia să reflecte


absolut fidel în ambele amprente. Aşa de exemplu, dacă într-o amprentă
incriminată se găseşte o creastă care se bifurcă şi-şi continuă braţele paralel până la
sfârşit, fiind plasată la o distanţă de două creste în sus faţă de nucleu, este necesar
ca aceeaşi formă a crestei să se găsească în acelaşi loc şi la amprenta de comparat.
Dacă în cea de comparat, după un anumit drum cele două ramuri ale bifurcaţiei
se unesc într-o singură creastă papilară este evident că nu există coincidenţă din
punct de vedere al formei.

Prin dimensiunea detaliilor se înţelege că ele trebuie să corespundă


perfect din punct de vedere al mărimii liniare. Un fragment de creastă papilară
plasat între alte două creste mari, trebuie să aibă aceeaşi lungime în ambele
desene care se compară, în cazul că se conchide spre identitate. Dimpotrivă,
diferenţele ce se constată în lungimea lor demonstrează lipsa de identitate, adică
faptul că nu sunt create de acelaşi deget, palmă sau plantă.

10
ARIAS,R.L.– Curso de dactiloscopia (Curs de dactiloscopie). Ed. La Habana
Vol. 1., Vol.2. ediţia 1956
B. TRASEUL CRESTELOR PAPILARE

Detaliile care coincid se numesc puncte de coincidenţă. Când se


găsesc aceleaşi detalii caracteristice în două amprente care se compară între ele,
întotdeauna se caută a se stabili dacă sunt la fel ca formă, dimensiune şi
plasament. Dacă din acest punct de vedere sunt la fel se conchide că detaliile
coincid.

În stabilirea identităţii, un principiu fundamental statuează că nu


este suficient să se descopere un număr oarecare de puncte coincidente, ci în
acelaşi timp, este obligatoriu să nu existe nici un detaliu necoincident. Traseul
caracteristic pe care îl poate urma o creastă papilară constituie una din
categoriile de detalii din care se caută şi punctele de coincidenţă necesare pentru
identificarea persoanei pe cale dactiloscopică. În practica dactiloscopică din
România11 s-au stabilit următoarele denumiri ale detaliilor caracteristice:

a. început de creastă papilară (capăt de creastă papilară)


este numit locul unde ea îşi începe traseul;

b. sfârşit de creastă papilară (capăt de creastă papilară)


este considerat punctul terminus al traseului acesteia;

c. bifurcaţie se numeşte punctul unde o creastă papilară


se desparte în două trasee;

d. trifurcaţia este considerată punctul în care o creastă


papilară se desparte în trei trasee distincte;

e. ramificaţia se numeşte acel detaliu întâlnit în câmpul papilar al unei


dactilograme în care o creastă se divide în două creste cu trasee separate, apoi,
după un drum de câţiva milimetri, una din ele se desparte iar în două creste şi
aşa mai departe (întreagă figură descrisă are aspectul unei ramuri);

f. contopirea se formează în punctul de pe dactilogramă,


unde două creste papilare se unesc;

11
Păşescu, Gheorghe, Constantin, R. Ion Secretele amprentelor papilare Ed. Naţional 1996
g. contopirea triplă se formează în punctul în care trei
creste papilare îşi unesc traseele într-unul singur;

h. fragmentul este o creastă papilară foarte scurtă, a cărei


lungime depăşeşte doar de câteva ori grosimea sa şi este situată între cele două
creste papilare de lungimi mai mari;

i. butoniera este forma pe care o capătă o creastă papilară


care se bifurcă după un drum foarte scurt cele două ramuri ale acesteia se unesc
din nou, având în continuare un singur traseu. Construcţia papilară respectivă
are forma unui oval alungit care se aseamănă cu o butonieră;
j. inelul este la fel ca butoniera, cu deosebirea că este
circular;

k. inelul punctat este un cerc care are în centru un punct


papilar; l. depăşire se consideră locul unde sfârşitul unei
creste papilare
depăşeşte cu doi, trei milimetri începutul alteia care îşi are traseul alăturat;

m. creastă aderentă sau cârligul este un fragment lipit cu


unul din capete de o creastă mai lungă;

n. întreruperea se consideră locul în care o creastă


papilară îşi întrerupe traseul şi apoi, după doi, trei milimetri reapare şi îşi
continuă traseul;

o. punctul papilar este o creastă papilară cu forma


asemănătoare unui punct şi de obicei este situat fie într-o întrerupere de creastă,
fie în deltă sau între două creste;

p. grupul de creste papilare este detaliul format din mai


multe puncte papilare, înşiruite în linie sau într-o altă configuraţie;

r. triunghiul capetelor de creste se formează în locul


unde un sfârşit sau început de creste papilare este faţă în faţă cu două capete de
creste papilare, care pot fi sfârşituri sau începuturi de creste;

s. anastomoza este o creastă scurtă care face legătura


între alte două creste, ea se mai numeşte şi creastă transversală sau podeţ;
t. devierea se formează când două creste care vin una în întâmpinarea
celeilalte, cu puţin înainte de a se întâlni se încovoaie brusc şi se sfârşesc; u.
creste alternative se consideră detaliul care ia naştere în locul unde două creste
paralele ce se află învecinate îşi schimbă poziţiile astfel: una se

întrerupe şi deviază uşor de pe traseul său, iar cealaltă îi ia locul trecând prin
întrerupere;
v. intersecţia este locul unde o creastă papilară se
încrucişează
cu alta;
x. reîntoarcerea este creasta care după ce a parcurs un
drum din traseul ei se îndoaie formând o buclă şi se întoarce în sensul din care a
venit;

y. cicatricea este un detaliu caracteristic care mai poate fi


luat în
considerare.

Foto. Detalii caracteristice ale crestelor papilare în ordinea numerotării de mai


sus.
Detaliile caracteristice sunt macroscopice şi de aceea pot fi distinse
cu ochiul liber sau cu lupa, care măreşte de trei, patru ori. Ele au fost descrise în
ordinea frecvenţei lor de apariţie: la început au fost trecute cel care se întâlnesc
foarte des în comparaţiile dactiloscopice, iar către sfârşitul descrierii sunt
menţionate cele care apar mai rar sau foarte rar. Detaliile caracteristice dintr-o
dactilogramă digitală de la falangetă se citesc circular, în sensul acelor de
ceasornic, iar axul acestor ace este considerat centrul nucleului dactilogramei
date. La fragmentele de urme sau la dactilogramele palmare ori plantare la care
nu se poate stabili tipul de desen palmar, ele se citesc de la stânga la dreapta şi
de sus în jos, adică:
- o creastă papilară care merge de la stânga la dreapta şi se
despart în două, este bifurcare, iar în sens invers este contopire;
- dacă o creastă papilară este dirijată de sus în jos şi se desparte
în două, este bifurcare, iar în sens invers este contopire.
C. FORMELE PORILOR ( poroscopia) SI
FORMELE MARGINILOR CRESTELOR (
crestoscopia)

Detaliile caracteristice ale desenelor papilare, pot fi exploatate cu


succes în identificarea criminalistică numai dacă sunt prezente într -un număr
suficient sau reflectate în condiţiile bune de urmă. Sunt însă frecvente cazurile
în care la faţa locului, urmele digitale se prezintă sub forma unor fragmente de
creste papilare. Şi în aceste cazuri identificarea este posibilă prin examinarea
formei porilor şi a marginilor crestelor papilare mai bine redate în urmă. Acest
gen de examinare este însă destul de laborios, implicând folosirea nu numai a
aparatelor optice de mărit, în special metode mai complexe, mai fine, de
relevare a urmei. Cu toată stăruinţa expertului la asemenea fragmente, de cele
mai multe ori, nu se pot descoperi nici cel puţin 6 -8 detalii caracteristice
macroscopice, care se demonstrează pe baza frecvenţei lor, că urma a fost lăsată
de un anumit deget, palmă, sau plantă.

Luându-se în considerare faptul că nu se poate renunţa la urma în


cauză, a fragmentului de desen papilar, în continuare se vor folosi şi alte tehnici de
lucru, cum ar fi o mărire fotografică sau prin microfotografiere. Prin acestea se pot
scoate în evidenţă microdetalii, cum sunt, de pildă, formele artificiilor porilor, care
se găsesc pe traseul crestelor papilare, ce fac obiectul examinării. Orice creastă
papilară care este privită cu

o lupă puternică, ce măreşte de 10-12 ori, sau cu un microscop de mic grosisment,


se va vedea ca o linie întreruptă, datorită orificiilor porilor situaţi în vârful
papilelor dermice.
Ca şi traseul crestelor, orificiile papilelor au forme, dimensiuni şi
plasamente deosebite şi de aceea indicarea lor pe un raport de expertiză, poate co
nstitui, un element de identificare. Faţă de creste, la pori se mai poate reţine şi
numărul lor pe unitate de măsură în lungime. Practica arată că este indicat să nu se
efectueze expertiza poroscopică separată, ci să se aleagă două-trei creste papilare mai
clar imprimate, care

în cadrul aceleaşi expertize dactiloscopice, vor fi examinate şi din punctul de


vedere al caracteristicilor porilor. Examinarea comparativă poroscopică12, va
constitui o completare a punctelor caracteristice coincidente indicate la traseul
crestelor, în cadrul expertizei în cauză şi ea va fi trecută într-un capitol aparte în
aceeaşi lucrare.

Pentru ilustrarea caracteristicilor porilor în raportul de expertiză,


crestele papilare vor fi mărite de 10-20 ori, prin macrofotografiere sau
microfotografiere, direct pe placa fotografică negativă. Examinarea punctelor
caracteristice coincidente ale porilor se va face în felul următor:

- se va lua în considerare, în primul rând, forma


caracteristică a porilor, care din acest punct de vedere pot fi: circulari, ovali, în
formă de şa, în formă de semilună, franjuraţi, etc.
- se vor studia şi reţine ca elemente de comparare
plasamentul porului faţă de altul, precum şi distanţa şi poziţia lui pe creastă:
central, aproape marginal, pe marginea crestei,
- se va aprecia mărimea porului în unităţi absolute,sau în
comparaţie cu cei vecini (diametrul porilor variază de la 80 la 250 microni),
- se va lua în considerare numărul porilor fie ca o unitate de
lungime, dintr-o creastă, fie pe un fragment determinant sau pe braţul unei
bifurcări care de asemenea, are o lungime determinată; cifra variază între 9-18 pori
pe milimetru.
Partea din dactiloscopie care are drept obiect elaborarea metodelor
de examinare şi expertiză a orificiilor porilor de pe crestele papilare poartă
denumirea de poroscopie. Porii aşezaţi pe muchiile crestelor au forma deosebită
faţă de cei aşezaţi în cuprinsul crestelor, pentru că aceştia nu se reproduc total în
urmă ci doar parţial. Unii criminalişti au opinat pentru constituirea unui capitol
aparte din examinarea formei marginilor crestelor papilare, numind acest gen de
examinare „ crestoscopie” sau „mucheoscopie”.

Compararea „crestoscopică”, se efectuează tot cu ocazia examinării


poroscopice. Variabilitatea laturilor crestelor papilare, dă naştere unei diversităţi
extrem de mari de forme, caracteristice marginilor acestor creste care apar
franjurate sau dantelate marginal. Detaliile caracteristice ce sunt descoperite pe
cele două margini ale unei creste papilare apar sub aspectul general de scobituri

12
Mircea, Ion prof. univ. dr. Criminalistica Ed. Lumina Lex 2001
sau golfuleţe, care p ot avea forme variate, astfel: dreaptă, convexă, de dinte, de
masă, de buzunar, concavă, de unghi neregulat (când se prezintă sub orice altă
formă).

Aşadar, prin dubla lor proprietate, ca şi a crestelor papilare – fixitatea şi unicitatea,


orificiile sudoripare constituie un elemente de prin rang în efectuarea
identificărilor. În practică, poroscopia oferă posibilitatea utilizării fragmentelor de
urmă care nu depăşesc câteva creste papilare. Ea permite să se răspundă cu
certitudine în numeroase cazuri în care numărul de puncte caracteristice
coincidente ale crestelor papilare este insuficient.

Caracteristicile desenului porilor sunt influenţate atât de presiunea


degetului când se lasă urma sau impresiunea, cât şi de calitatea de substanţă cu
care se iau impresiunile.
D. ELEMENTE ADIACENTE ALE DESENELOR PAPILARE

Pentru identificarea dactilogramelor13, atunci când sunt detalii


puţine, se vor folosi, în vederea întregirii lor şi alte elemente, care, deşi nu sunt
construite din creste papilare, fac parte totuşi, tangenţial, din desenele papilare
respective. Acestea se numesc elemente adiacente desenelor papilare. Desenele
care intră în categoria menţionată sunt următoarele:
- cicatricea, care apare la degetele rănite sau la suprafaţa
palmei ori
pe talpa piciorului;

- liniile albe, ce se găsesc situate în câmpul papilar datorită


încreţiturilor pielii. În acest loc nu se mai imprimă desenul crestelor, ci se vor
găsi spaţii albe;
- liniile şanţurilor de flexiune ce se găsesc reproduse în
desenul papilar tot sub formă de spaţii albe, dar de lungimi mult mai mari şi
locuri specifice care corespund articulaţiilor palmei sau plantei;
- negii sau alte malformaţii, ce apar în relief pe piele şi se
reproduc
fidel în amprentă.

13 13
MIDLO,C- Fingerprints, palms and soles. (Amprente de degete, palme şi
tălpi) Dover, Publicationes, Inc., New York, 1966
Examinarea comparativă a acestei categorii de detalii se realizează
avându-se în vedere aceleaşi puncte de referinţă ca şi traseul crestelor papilare:
forma, dimensiunea şi plasamentul. De menţionat că diversele forme pe care la
iau liniile albe pot fi indicate sub aceleaşi denumiri, care se folosesc şi la
crestele papilare: capete, bifurcaţii, anastomoze, etc.
O particularitate a elementelor adiacente o constituie faptul că nu au
stabilitate absolută a crestelor papilare, putându-se modifica la intervale diferite
de timp. De exemplu: negul poate fi operat, liniile albe ori cele care alcătuiesc
şanţul de flexiune se pot lungi sau înmulţi, datorită bătrâneţii, ori unor boli, etc.
totuşi când se compară ca două dactilograme obţinute la intervale scurte de
timp, elementele adiacente pot constitui un indiciu de bază al identităţii.

CAP. IV MECANISMUL DE FORMARE AL URMELOR DE MÂINI

Prin atingerea unor suprafeţe se creează urme ale crestelor papilare,


datorită depunerii de substanţe de pe degete pe obiecte, sau prin detaşare de
substanţe, de pe suprafaţa obiectelor, ori prin mularea crestelor în materii care
prezintă oarecare plasticitate. După plasticitatea materiei pe care se creează,
urmele digitale, palmare sau plantare, pot fi de suprafaţă sau de adâncime.

Urmele de suprafaţă pot fi, la rândul lor, vizibile şi invizibile 14. Urmele vizibile,
care se mai numesc şi colorate, sunt lăsate de degetele murdărite cu substanţe
colorate, cum ar fi: sânge, vopsea, noroi, praf, ciment, funingine, var, etc. În unele
cazuri, urmele digitale colorate rămase pe obiecte, nu reţin, în condiţii perfecte
caracteristicile desenului papilar, fiind simple mânjituri, datorită îmbibării cu
substanţă a şanţurilor ce despart crestele papilare. În funcţie de gradul de îmbâcsire
a crestelor papilare cu substanţă colorată, urmele papilare vizibile, pot avea aspect
diferit. Astfel, degetele murdărite cu sânge sau vopsea şi aplicate în mod repetat pe
diferite obiecte, vor lăsa la început urme digitale sub formă de mânjituri, iar mai
apoi urmele crestelor vor fi albe iar cele ale şanţurilor, colorate. Explicaţia este
următoarea: la început datorită cantităţii mari de substanţe colorate, şanţurile sunt
îmbibate cu substanţa respectivă şi de aceea, urmele crestelor nu se disting de cele
ale şanţurilor, având aspectul unor mânjituri. Prin atingerea repetată a diferitelor
obiecte, substanţa colorată aflată pe crestele papilare, care sunt în relief, se
subţiază din ce în ce, până se şterge. Când pe creste nu se mai află materie
colorantă, se vor reproduce urmele papilare, prin depunerea substanţei, care se
afla în şanţurile din crestele papilare. În această situaţie urmele apar ca un
negativ al desenelor papilare.
Reţinându-se această particularitate a mecanismului de formare a
urmelor papilare colorate, este de subliniat faptul că se pot produce erori prin

14
Mircea, Ion prof. univ. dr. Criminalistica Ed. Lumina Lex 2001
aceea că în procesul de comparare se consideră ca fiind şanţuri crestele rămase
albe, iar şanţurile drept creste papilare. În cazul unei astfel de erori, identific
area nu mai este posibilă, concluziile unui expert fiind totdeauna negative. De
aici se poate conchide că ori de câte ori se descoperă şi se ridică o urmă colorată
(cu sânge, praf, noroi, vopsea, cerneală,etc.), este indicat ca aceasta să se
compare aşa cum se găseşte, dar să se procedeze şi la inversarea sa fotografică,
pentru a se compara şi în acest mod, în scopul de a se verifica dacă urma nu
reproduce şanţurile.

Urmele papilare invizibile ( care se mai numesc şi latente), rămân


prin depunerea sudorii şi a grăsimii umane de pe piele, ca urmare a atingerii cu
mâna sau planta, voluntar sau involuntar, a anumitor obiecte, de exemplu, când
infractorul a pus mâna pe borcanul găsit pe fereastră, pe diferite cărţi, acte sau s
-a sprijinit cu mâna pe mobila din încăpere, a băut dintr-un pahar sau sticlă, etc.
la crearea acestui gen de urme pot să concure şi alte substanţe, deoarece
vârfurile degetelor în anumite situaţii sunt murdărite cu o largă varietate de
substanţe invizibile, susceptibile transferului, cum sunt, mai ales grăsimile
(ulei), unsorile de pe piesele metalice, produsele petrolifere, cremele şi
vaselinele incolore, sărurile de uraţi, etc.

Prin urme invizibile nu se înţeleg numai cele menţionate, ci şi


acelea care sunt vizibile într-o oarecare măsură, însă pentru a fi examinate
corespunzător este necesar să fie relevate.

Urmele papilare de adâncime rămân prin imprimarea profilului


crestelor papilare în diverse materii plastice, ca : argila proaspătă, chitul şi
vopseaua proaspete de la geamuri sau de pe diferite obiecte chituite sau vopsite,
ceara, anumite alimente (ciocolată, unt, etc.), în praf, lapte praf, etc. Urmele
papilare de adâncime se pot crea şi pe suprafeţele uşor prăfuite prin detaşare de
pe acestea a unui strat de praf, care se depune pe degete. De exemplu, pe diverse
obiecte din sticlă aflate pe birouri, pe dulapuri, pe pervazurile ferestrelor.

S-ar putea să vă placă și